Drept civil partea speciala Contractele
Transcript of Drept civil partea speciala Contractele
Contractul de vînzare-cumpărare, noţiunea, structura şi categoriile
Prin contractul de vânzare-cumpărare, o parte numită vânzător se obligă să predea un bun
în proprietate celeilalte părţi, numite cumpărător, iar aceasta se obligă să preia bunul şi să
plătească preţul convenit. Vânzătorul se obligă să remită, concomitent cu predarea bunului,
documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu
este prevăzut altfel. Dacă preţul nu este indicat direct în contractul de vânzare-cumpărare, părţile
pot conveni asupra modului de determinare a lui. (Art. 753 CCRM).
Din definiţia de mai sus evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece apar obligaţii
reciproce, cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, real deoarece este valabil din
momentul transmiterii bunurilor.
Dispune de următoarele elemente: părţile sau subiectele, obiectul, termenul, forma,
preţul.
Părţile sau subiectele pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice cu capacitate de
exerciţiu necesară. Dacă la contract participă mai multe persoane atunci este necesar să
respectăm prevederile articolului 762 CCRM care prevede că, dacă vânzătorul a vândut unul şi
acelaşi bun mobil mai multor persoane, prioritate are cumpărătorul în a cărui posesiune a fost dat
bunul, iar dacă bunul nu a fost dat nici unuia din ei, prioritate are cumpărătorul cu care primul s-
a încheiat contractul.
Părţile participante dispun de drepturi şi obligaţii reciproce. Astfel în conformitate cu
articolul 758 CCRM, sunt prevăzute obligaţiile vânzătorului de transmitere a bunului şi
documentele care atestă dreptul de proprietate. Dacă, în conformitate cu contractul, vânzătorul
predă bunul "către un cărăuş şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului, prin
aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau prin orice alt mijloc,
vânzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifica bunul.
Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor, vânzătorul trebuie să încheie
contracte necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu vehicule
adecvate circumstanţelor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
Obligaţiile de bază a cumpărătorului sunt: să primească bunul; să plătească banii (preţul)
etc.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare sunt bunuri materiale, cu valoare economică
determinate prin contract şi puse în circuitul civil pe de o parte şi banii care sunt
contraechivalentul preţului plătit de cumpărător. Bunurile trebuie să fie în proprietatea
vânzătorului sau acesta să dispună de dreptul de înstrăinare.
Un element important al contractul de vânzare-cumpărare este preţul bunului, care în
conformitate cu articolul 756 CCRM, trebuie să fie exprimat în bani. Dacă în contractul de
vânzare-cumpărare încheiat între comercianţi preţul bunului nu este determinat în mod expres
sau implicit printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, în lipsa unor
prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat în mod obişnuit în momentul
încheierii contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vândute în
împrejurări comparabile. In cazul în care nu există contracte similare, se va considera, în lipsa
unor prevederi contrare, că părţile s-au referit în mod tacit la un preţ practicat la data predării
bunurilor. Dacă preţul bunului se determină în funcţie de greutatea lui, greutatea netă este aceea
care, în caz de îndoială, determină preţul.
Termenul este un element care cu întotdeauna însoţeşte contractul de vânzare-cumpărare,
însă dacă în contract este prevăzut termenul predării bunului atunci vânzătorul trebuie sa predea
bunul:
a) la data stabilită în contract sau la data care poate fi dedusă din contract;
b) în orice moment în cursul perioadei stabilite în contract sau determinate prin referire la
contract, cu excepţia cazului în care din împrejurări rezultă că alegerea datei revine
cumpărătorului;
c) într-un termen rezonabil calculat de la data încheierii contractului, în celelalte cazuri.
Contractul de vânzare-cumpărare se consideră încheiat cu clauze de executare strict la
data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la încălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde
interesul faţă de executarea contractului. Vânzătorul poate executa contractul cu clauze de
executare strict la data stabilită, înainte de acest termen sau după el numai cu consimţământul
cumpărătorului. (Articolul 757 CCRM)
Deoarece contractul de vânzare-cumpărare dispune de o vastă varietate de categorii în
dependenţă de acestea şi forma este foarte variată. Astfel, pentru contractul de vânzare-
cumpărare care se execută la momentul încheierii iar valoarea nu depăşeşte 1000 lei este valabilă
forma orală sau verbală. Pentru contractul de vânzare-cumpărare al cărui valoare depăşeşte 1000
lei este valabilă forma simplă scrisă, iar pentru contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor
imobile este valabilă forma scrisă autentică.
Contractul de vânzare-cumpărare în dependenţă de diferite criterii se împarte în mai
multe categorii care dispun de particularităţi deosebite.
Astfel cea mai frecventă clasificare se face în dependenţă de felurile bunurilor, după care
deosebim: contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor mobile; contractul de vânzare-cumpărare
a bunurilor imobile; contractul de vânzare-cumpărare cu amănuntul; contractul de vânzare-
cumpărare a mărfurilor; contractul de vânzare-cumpărare a bunurilor cu condiţia întreţinerii pe
viaţă; contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic
etc.
Contractul de vînzare-cumpărare a imobilelor. (Terenuri de pământ, întreprinderii, etc)
Pentru această categorie de contracte sunt specifice cerinţele prevăzute mai sus cu privire
la vânzare cumpărare. In continuare ne vom referi doar la unele particularităţi.
Deci, la înstrăinarea pământului prin vânzare se aplică normele de drept din CCRM, care
prevăd forma scrisă autentică şi înregistrată cadastral, privind vânzarea-cumpărarea terenului,
precum şi normele speciale care se stipulează în "Legea privind preţul normativ şi modul de
vînzare-cumpărare a terenului", aprobată de Parlamentul RM la 25.06.1997.95 Monitorul Oficial
al RM, 2001, nr. 147-148.
Obiectul contractului: sunt terenurile de pământ cu şi fără destinaţie agricolă. Astfel, în
Legea "Despre vînzarea-cumpărarea terenurilor" prevede că se aplică în cazurile de vînzare-
cumpărare a terenurilor, inclusiv a pămînturilor pe care sînt situate obiecte privatizate, sau
menite pentru privatizare, ori întreprinderi particulare, precum şi obiecte de construcţie
nefinisate, (p. a, art.l)
Una din particularităţile contractului este reglementată în p. 8, art. 4 al Legii, care
prevede că la încheierea contractului de vînzare-cumpărare a pământului organele administraţiei
publice locale pot stabili careva restricţii (servitute) pasibile respectării cu stricteţe de către
proprietari. în conformitate cu p. 1, art. 428 al CC RM, servitute este sarcina care grevează un
imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul
dominant). Utilitatea poate consta în sporirea confortului terenului dominant ori poate rezulta din
destinaţia lui economica. Obligaţia de a face ceva poate fi conexata la o servitute şi impusă
proprietarului terenului aservit. Această obligaţie este accesorie servitutei şi nu poate fi stipulata
decît în favoarea sau pentru exploatarea imobilului. (Servitutea este dreptul de utilizare limitată a
bunului imobil străin).
O altă particularitate este stabilirea preţului nominal la vânzarea terenurilor precum şi
modul de calculare a acestuia, care variază în dependenţă forma dreptului de proprietate precum
şi de calitatea acestuia.
Considerăm particularitate şi conţinutul p. 4, art. 4 al Legii "Despre vînzarea-cumpărarea
terenurilor", care prevede că vînzarea-cumpărarea terenurilor, proprietate publică, se efectuează
cu achitarea plăţii integral sau în rate. La încheierea contractului de vînzare-cumpărare în rate
iniţial se achită nu mai puţin de 25% din costul stabilit al terenului. Restul sumei poate fi achitată
pe o perioadă de 10 ani cu repartizarea acesteia în egală măsură trimestrial şi indexarea în funcţie
de rata inflaţiei, j) Aplicarea în cazuri aparte a regulilor privind dreptul prioritar de cumpărare.
O altă particularitate se consideră şi obligativitatea respectării formei contractului
prevăzute de lege, nerespectarea fiind sancţionată de nulitate.
În conformitate cu partea a 4-a, art. 6 al Legii "Despre vînzarea-cumpărarea terenurilor",
dreptul prioritar de cumpărare a pămînturilor (loturilor de pămînt), aflate în proprietate comună,
îl au coproprietarii acestuia.
De unele particularităţi dispune şi contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în
calitate de complex patrimonial unic adică în calitate de imobil. în conformitate cu art. 817 al
CC, în baza contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vânzătorul se obligă să dea în
proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia
drepturilor şi obligaţiilor inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi
la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi
serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care-i
aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Din această normă şi din alte asemenea reiese că contractul respectiv se caracterizează
prin următoarele particularităţi:
1. obiectul contractului îl constituie nu numai un obiect material într-un singur exemplar,
dar şi un complex întreg ce include părţi componente. Acestea sînt în primul rînd terenurile de
pămînt, edificiile, construcţiile, anexele, scările, drumurile şi alte obiecte ale infrastructurii care
constituie întreprinderea ca un complex patrimonial. După art. 817 al CC RM, sub denumirea
de întreprindere ca un obiect de sine stătător al drepturilor civile se înţelege complexul
patrimonial, folosit pentru a desfăşura o activitate de antreprenoriat şi care include toate
tipurile de proprietate ce sînt destinate pentru aşa o activitate ca: terenuri de pămînt, edificii,
construcţii, utilaje, inventar, materie primă, producţie, dreptul de creanţă, datoriile, la fel şi
dreptul la simbolică ce individualizează întreprinderea (denumirea de firmă, mărcile de producţie
şi mărcile deservirii), producţia lui, lucrări şi servicii şi alte drepturi exclusivei;
2. în baza contractului respectiv, odată cu obiectele, lumii materiale şi obiectele proprietăţii
intelectuale a vînzătorului, care constituie dreptul la denumirea de firmă, a mărcilor de producţie
şi alte asemenea. Această regulă însă poartă un caracter dispozitiv şi deci contractul poate
prevedea altceva, adică prin acest contract pot fi transmise numai obiectele lumii materiale;
3. forma contractului, în conformitate cu art. 818 contractul de vînzare-cumpărare a
întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă autentică şi se
înregistrează la Camera înregistrării de Stat;
4. contractul este însoţit de alte documente: actul de inventariere, bilanţul contabil,
concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista
datoriilor vînzătoralui, incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor,
caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor; stabilirea
componenţei şi preţului întreprinderii aflate în vînzare într-un document separat - act de
inventariere, transmiterea prin contract nu numai a activelor, adică proprietăţii, deţinute la zi, şi a
dreptului de creanţă, dar şi a pasivelor, adică a datoriilor întreprinderii (alin. 12, art. 819 al
CCRM);
Articolul 820 al CCRM prevede, că până la predarea întreprinderii către cumpărător,
creditorii vînzătorului trebuie să fie informaţi despre punerea în vînzare de către una din părţi.
Mai mult decît atît, cumpărătorul răspunde solidar cu vînzătorul pentru datoriile vînzătorului
efectuate pînă la vînzarea întreprinderii în limitele transmiterii de către cumpărător a activelor.
Cu acordul părţilor nu poate fi exclusă şi nici redusă această obligaţiune a cumpărătorului (p. 2 şi
3, art. 820 al CC RM); Predarea întreprinderii către cumpărător, în conformitate cu art. 821 al
CCRM, se efectuează în baza actului de predare, în care se indică datele despre bunurile predate,
faptul că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. După regula generală, în conformitate cu
CCRM, cheltuielile de pregătire a întreprinderii pentru predare, inclusiv de întocmire a actului de
predare, le suportă vînzătorul. Insă această condiţie poate fi schimbată la dorinţa părţilor -
cheltuielile susnumite pot fi împărţite în egală măsură sau în alte proporţii, sau chiar pot fi
suportate nemijlocit de către cumpărător;
În conformitate cu p. I al art. 822 al CCRM, dreptul de proprietate asupra întreprinderii
trece la cumpărător la data predării întreprinderii, urmând să fie înregistrat imediat, însă această
normă poartă un caracter dispozitiv şi ca urmare, după acordul părţilor, poate fi stabilită o altă
modalitate de transmitere a dreptului de proprietate şi. corespunzător, a riscului peirii fortuite a
întreprinderii predate. Conform p. 2, art. 822 al CCRM, în cazul vânzării întreprinderii sub
rezerva proprietăţii, cumpărătorul are dreptul, pînă la dobîndirea dreptului de proprietate, să
dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse în componenţa întreprinderii predate
în măsura în care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată.
Contractul de schimb, caracteristica generală
În temeiul contractului de schimb, părţile au obligaţia de a transmite reciproc dreptul de
proprietate asupra unui bun. Fiecare parte a contractului de schimb este considerată vânzător al
bunului pe care îl înstrăinează şi cumpărător al bunului pe care îl primeşte în schimb.
Din definiţia adusă reiese caracterele, că este un contract de consensual, bilateral,
sinalagmatic, cu titlu oneros.
În conformitate cu articolul 824 CCRM asupra contractului de schimb se aplică în modul
corespunzător regulile contractului de vânzare-cumpărare. însă deoarece este un contract de
sinestătător el dispune de un şir de particularităţi şi anume: spre deosebire de echivalentul bănesc
al contractului de vânzare-cumpărare. aici figurează un bun. Bunul, poate avea valoare
echivalentă sa nu. Atunci când valoarea bunurilor schimbate nu este echivalentă - articolul 825
CCRM prevede compensarea diferenţei de valoare, care poate fi compensată printr-o sumă de
bani, numită sultă, dacă aceasta este prevăzută de contract. Sulta nu poate depăşi valoarea
bunului.
O altă particularitate a contractului de schimb este aceia că fiecare parte este concomitent
şi cumpărător şi vânzător. Dar ambele părţi trebuie să fie proprietari ai bunurilor schimbate.
Deoarece în conformitate cu articolul 826 CCRM, partea care poate demonstra că cealaltă
parte nu este proprietar al bunului are dreptul, chiar şi după ce a primit bunul, să refuze
executarea prestaţiei la care s-a obligat. în acest caz, partea poate fi obligată să restituie doar ceea
ce a primit în baza contractului.
Părţile contractului - persoane fizice sau juridice ce dispun de capacitatea de exerciţiu
necesară.
Obiectul - orice bunuri mobile sau imobile puse în circuitul civil. Cele mai frecvente sunt
mărfurile industriale agricole şi casele de locuit, apartamentele etc.
Forma poate fi orală sau scrisă în dependenţă de bunuri.
Caracteristica generală a contractului de împrumut.
Prin contractul de împrumut o parte numită împrumutător dă în proprietate celeilalte
părţi, numită împrumutatul bani sau alte bunuri fungibile, iar aceasta se obligă să restituie banii
în aceeaşi sumă sau bunuri de acelaşi gen, calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care
i-au fost date. Contractul de împrumut poate fi gratuit dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
Articolul 867 CCRM defineşte contractul de împrumut ca o obligaţie pentru
împrumutător noi nu susţinem această prevedere deoarece obligaţia de a împrumuta limitează
dreptul de proprietate al acestuia mai ales atunci când acesta este cu titlu gratuit, revocabil.
Din definiţia adusă reies caracterele contractului de împrumut, care sunt următoarele: este
unilateral deoarece o parte are drepturi cealaltă obligaţii, este real deoarece se consideră valabil
din momentul transmiterii bunului, poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros, deoarece în
conformitate cu articolul 869 CCRM, în baza contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi
plata unei dobânzi, care trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii
Naţionale a Moldovei, înţelegerea asupra dobânzii prin care se încalcă dispoziţia alin. (1) este
nulă. Se plăteşte dobânda la expirarea fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii
contractului şi cel al restituirii împrumutului dacă în contract nu este prevăzut altfel. în cazul în
care împrumutatul nu plăteşte dobânda în termen, împrumutătorul poate cere restituirea imediată
a împrumutului şi a dobânzii aferente.
Contractul de împrumut este revocabil, astfel împrumutătorul are dreptul sa renunţe la
îndeplinirea obligaţiilor în cazul în care situaţia materială a împrumutatului se înrăutăţeşte
substanţial, fapt ce ar periclita restituirea împrumutului, chiar dacă înrăutăţirea s-a produs înainte
de încheierea contractului şi a devenit cunoscută împrumutătorului ulterior. (Articolul 870
CCRM)
Un rol important în joacă termenul contractului. Astfel în conformitate cu articolul 871
CCRM împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în termenul şi în modul stabilit în contract.
Dacă nu au fost stabilite dobânzi, el are dreptul sa restituie împrumutul şi până la expirarea
termenului. împrumutatul trebuie să restituie bunuri de calitatea şi în cantitatea bunurilor primite
şi nimic mai mult, chiar dacă preturile au crescut ori au scăzut. în cazul în care a împrumutat o
suma de bani, împrumutatul are obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de
variaţiile valorii numerarului. Dacă în contractul de împrumut nu este stabilit nici termenul de
restituire, nici termenul de preaviz, împrumutul trebuie restituit în decursul a 30 de zile de la data
la care împrumutatul a primit cererea de restituire.
În cazul în care împrumutatul nu restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate
cere pentru întreaga suma datorată o dobânda în mărimea prevăzută la art. 619 daca legea sau
contractul nu prevede altfel. Dacă în contract este prevăzută restituirea împrumutului în rate şi
împrumutatul nu restituie în modul stabilit nici cel puţin o rată, împrumutătorul poate cere
restituirea imediată a întregului împrumut şi a dobânzii aferente. în cazul în care nu poate restitui
bunul, împrumutatul trebuie să plătească valoarea acestuia calculată în funcţie de locul şi timpul
executării obligaţiei. (Art. 872 CCRM)
Părţile contractului: împrumutatul şi împrumutătorul care pot fi persoane fizice sau
juridice ce dispun de capacitatea de exerciţiu necesară.
Contractul de împrumut are două forme principale: împrumutul de consumaţie care a fost
explicat mau sus şi contractul de comodat sau împrumutul de folosinţă.
În conformitate cu articolul 859 CCRM, prin contract de comodat o parte numită,
comodat dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă celeilalte părţi numite, comodatar, iar aceasta se
obligă să restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat. Contractul de comodat
poate prevedea compensarea de către comodatar a uzurii bunului.
Comodatarul nu poartă răspundere pentru modificarea sau înrăutăţirea stării bunului dacă
aceasta survine în urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilita în contract.
Articolul 862 CCRM prevede următoarele obligaţii pentru comodatar:
Comodatarul trebuie să păstreze şi să îngrijească bunul cu diligenta unui bun proprietar şi
să-1 folosească numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura bunului.
Comodatarul este ţinut să suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul
poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care a fost nevoit sa le
facă pentru conservarea bunului.
Comodatarul nu poate da bunul în folosinţă unor terţi decât cu acordul comodantului.
Contractul de donaţie efectele acestuia.
Donaţiile se întâlnesc în societate sub cele mai diverse forme care diferă între ele atât în
dependenţă de subiectele participante, obiectele donaţiei, precum şi cauzele acestea. In acest
articol ne vom referi la donaţii care se referă la obiectul nostru de studiu, evidenţiindu-i
caracterele specifice, actualitatea, importanţa, precum noutatea ştiinţifică. Actualitatea acestui act
de liberalitate reiese din noile schimbări care au avut loc în statul nostru, trecerea la economia de
piaţă, legiferarea dreptului de proprietate privată, trecerea în proprietate privată a unor aşa bunuri
ca pământul, fabrici, uzine, utilaje, spaţiu locativ, nave, transport etc.
Articolele 829, 830, 831 ale Noului Cod civil al Republicii Moldova prevăd mai multe
forme de exprimare ale contractului de donaţie şi considerăm că aici reglementarea este mai
corectă. Astfel forma contractului de donaţie va coincide cu condiţiile de valabilitate ale actului
juridic civil pentru formă (adică ea poate fi şi scrisă, şi verbală, autentică şi chiar tacită art. 208
CCRM), iar forma autentică este obligatorie numai la promisiune (art. 830 CCRM).
Şi Noul codul civil al Republicii Moldova aduce o altă definiţie acestui act, după care
acesta nu este un act de liberalitate ci o obligaţie. Astfel, art. 827 CCRM prevede, că donaţia este
un contract după care o parte (donatorul), se obligă să mărească din contul patrimoniului său, cu
titlu gratuit, patrimoniul celeilalte părţi (donatar).
Prevederea Noului cod civil al Republicii Moldova adoptat la 06 iunie 2002, conform
căreia donaţia este reglementată ca o obligaţie a donatorului, ne-a făcut să revenim asupra acestei
prevederi începând cu o analiză mai profundă din cele mai vechi timpuri.
Pentru a cunoaşte mai bine această modalitate de transmitere a drepturilor, să
examinăm mai amănunţit sub aspect istoric conţinutul acestei noţiuni. încă din antichitate
donaţia este considerată o modalitate a cesiunii de creanţă.
Forma autentică este impusă de două motive:
a) Forma autentică este o măsură de protecţie a donatorului, care dispune în mod actual şi
irevocabil de un bun al său, fără ca acel bun să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare
echivalentă.
b) Donaţia fiind un contract solemn, actul scris nu este cerut ca mijloc de probă, ci actul
autentic este un element constitutiv.
Actul în formă autentică va cuprinde consimţământul ambelor părţi. Donaţia care
nu a fost valabil acceptată este atinsă de nulitate absolută, fiindcă nu este îndeplinită una din
condiţiile necesare pentru perfectarea ei. Totuşi, potrivit art. 814 Cod Civil Român, acceptarea
poate fi făcută şi printr-un act autentic posterior, dar care trebuie să aibă loc în timpul vieţii
donatorului. Forma autentificării este prevăzută de art. 813 Cod civil şi alte prevederi.
Articolul 827 CCRM aduce definiţia contractului de donaţie, conform căruia prin contract
de donaţie, o parte (donator) se obligă să mărească din contul patrimoniului sau, cu titlu gratuit,
patrimoniul celeilalte părţi (donatar).
Contractul de donaţie prin care donatorul se obligă să transmită în viitor întreg
patrimoniul actual sau o fracţiune din el fără a specifica bunurile care urmează să fie predate este
nul. Noi nu suntem de acord cu noţiunea că donatorul se obligă. Nimeni nu-1 poate obliga pe
donator la înstrăinarea bunului cu titlu gratuit aflat în proprietate, această prevedere diminuează
dreptul de proprietate al acestuia.
Contractul de donaţie care stipulează obligaţia donatarului de a achita datorii sau sarcini
care nu există la momentul încheierii contractului este nul dacă natura şi întinderea datoriilor sau
sarcinilor nu sunt stipulate în contract. Contractul care prevede predarea bunului după decesul
donatorului este nul.
Din definiţia adusă reies caracterele contractului de donaţie, care sunt următoarele: este
unilateral deoarece părţile au doar drepturi, este real deoarece se consideră valabil din momentul
transmiterii bunului, este cu titlu gratuit şi revocabil.
Prin articolul 828 CCRM se evidenţiază caracterul real al contractului. Astfel, contractul
de donaţie se consideră încheiat în momentul transmiterii bunului.
În cazul în care un bun mobil este transmis fără acordul celeilalte părţi, transmiţătorul
poate stabili acesteia un termen rezonabil în interiorul căruia trebuie să declare că acceptă sau că
refuză să accepte donaţia. La expirarea termenului, contractul se consideră încheiat dacă cealaltă
parte nu a refuzat să accepte donaţia. în caz de refuz, transmiţătorul are dreptul să ceară
restituirea bunului în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.
Articolul 829 CCRM prevede că, dacă obiect al donaţiei este un bun pentru a cărui
vânzare (înstrăinare) este prevăzuta o anumita forma a contractului, aceeaşi forma este cerută şi
pentru donaţie. Deci forma donaţiei este diferită.
În conformitate cu articolul 830 CCRM, poate produce efecte şi promisiunea de donaţie.
Astfel, pentru a produce efecte, contractul care conţine promisiunea de a transmite în viitor un
bun trebuie încheiat în formă autentică. Nerespectarea formei nu afectează valabilitatea donaţiei
daca promisiunea este îndeplinită, cu excepţia contractelor care au ca obiect bunuri pentru a
căror înstrăinare se cere forrna autentică. Donatorul este îndreptăţit sa refuze îndeplinirea
promisiunii de a transmite un bun dacă îi este imposibil, ţinând cont de celelalte obligaţii ale
sale, să îndeplinească promisiunea fără ca prin aceasta să-şi pericliteze propria întreţinere
corespunzătoare sau executarea obligaţiilor sale legale de întreţinere a unor alte persoane.
Donatarul nu poate cere despăgubiri.
Articolul 832 CCRM prevede inadmisibilitatea donaţiei. Astfel, este interzisă donaţia, cu
excepţia donaţiei neînsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale: a) în numele persoanelor
incapabile; b) proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative,
de asistenţa socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei care se află în ele
sau din partea soţului sau rudelor acesteia de până la gradul patru inclusiv. Aceasta regulă nu se
aplică în relaţiile dintre rudele de până la gradul patru inclusiv; c) în relaţiile dintre persoanele
juridice cu scop lucrativ.
Donaţiile au un caracter revocabil. Acesta reiese din conţinutul a mai multor articole a
CCRM. Astfel articolul 833 CCRM prevede revocarea donaţiei în cazul maladiilor prezumate a
fi letale. Contractul de donaţie încheiat în timpul unei maladii prezumate a fi letale pentru
donator, urmată de însănătoşirea acestuia, poate fi declarat nul la cererea donatorului.
Caracterul revocabil reiese şi din conţinutul articolului 834 CCRM privind donaţia
condiţionată conform căreia părţile pot conveni că efectele donaţiei sa fie condiţionate de
îndeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. Scopul poate fi si de utilitate publică. Va
constitui donaţie numai partea excedentară cheltuielilor de executare a sarcinii sau de atingere a
scopului, îndeplinirea sarcinii poate fi cerută, în afară de donator, de oricare persoană în al cărei
interes este stipulată sarcina. Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina, donatorul poate revoca
donaţia.
Articolul 835 CCRM prevede revocarea donaţiei pentru ingratitudine conform căruia,
donaţia poate fi revocată dacă donatarul a atentat la viaţa donatorului sau a unei rude apropiate a
acestuia, dacă se face vinovat de o altă faptă ilicită faţă de donator sau faţă de o rudă apropiată a
acestuia, situaţii care atestă o' ingratitudine gravă, sau dacă refuză fără motive întemeiate să
acorde donatorului întreţinerea datorată. Dacă donaţia este revocată, se poate cere restituirea
bunului donat. Revocarea donaţiei poate fi făcută doar în decursul unui an din momentul în care
cel îndreptăţit să revoce a luat cunoştinţa de motivul de revocare. Acţiunea de revocare a donaţiei
nu poate fi înaintată contra moştenitorilor donatarului, nici de moştenitorii donatorului împotriva
donatarului, cu excepţia cazului cînd donatorul a decedat pînă la expirarea termenului stipulat la
alin. (3).
Înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă
Una din categoriile cele mai deosebite ale contractului de vânzare-cumpărare este
înstrăinarea bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Articolul 839 CCRM aduce următoarea
definiţie contractului, de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă: în baza
contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, o parte, numită beneficiarul
întreţinerii se obligă să dea celeilalte părţi, numită dobânditor în proprietate un bun imobil sau
mobil, iar dobânditorul se obligă să asigure beneficiarului întreţinere în natură - locuinţă, hrană,
îngrijire şi ajutorul necesar pe timpul cât va trăi, precum şi înmormântare. în cazul pluralităţii de
părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât activ, cât şi pasiv. Creanţa de întreţinere nu
poate fi transmisă unei alte persoane şi nici urmărită de creditori. Contractului de înstrăinare a
bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă se aplică în modul corespunzător normele cu privire la
renta viageră dacă aceasta este stipulat în contract.
Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece
se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece apar obligaţii reciproce,
este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, însă spre deosebire de contractul de
vânzare-cumpărare este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui.
Articolul 840 CCRM evidenţiază că, contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia
întreţinerii pe viaţă se încheie în scris. Dacă pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea
formei autentice, contractul se încheie în forma autentică. Deci, forma contractului poate fi
simplă scrisă sau autentică.
Părţile: beneficiarul şi dobânditorul care pot fi persoane fizice iar în calitate de
dobânditori şi persoane juridice.
Obiectul acestui contract pot fi bunuri mobile şi imobile puse în circuitul civil şi aflate cu
drept de proprietate a beneficiarului.
CCRM prevede posibilitate beneficiarului de a cere modificarea contractului de
înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Astfel în conformitate cu articolul 841, în
cazul neexecutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, beneficiarul întreţinerii poate
cere stabilirea obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani. Stabilirea
obligaţiei de întreţinere printr-o sumă de bani se poate face şi prin acordul părţilor.
O altă garanţie pentru beneficiar este prevăzută de articolul 842 CCRM care prevede
că, în timpul vieţii beneficiarului întreţinerii, dobânditorul nu are dreptul să înstrăineze
bunul. În cazul imobilelor, aceasta interdicţie se înscrie în registrul bunurilor imobile. Gajarea
sau grevarea în alt mod a bunului se permite numai cu acordul beneficiarului întreţinerii.
Este tot o garanţie pentru beneficiar şi prevederile articolului 843 CCRM riscul pieirii
bunului conform căruia pieirea bunului nu-1 degrevează pe dobânditor de obligaţiile pe care şi
le-a asumat în baza de contract.
Beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul
nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobânditor. Dobânditorul poate cere rezoluţiunea
contractului în cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor
circumstanţe independente de voinţă lui. Articolul 845 din CCRM, prevede că, în cazul
rezoluţiunii contractului de către beneficiarul întreţinerii, acesta are dreptul sa ceara fie
restituirea bunului, fie plata valorii lui.
Valoarea întreţinerii prestate de dobânditor nu trebuie restituită.
Considerăm că prevederile CCRM conţine prea multe favori doar pentru beneficiar ceea
ce e încalcă poziţia de egalităţii în cadrul acestui raport, consider că la această prevedere trebuie
de adăugat: dacă va dovedi vinovăţia dobânditorului pentru rezoluţiune.
Deci este important să evidenţiem particularitate cea mai esenţială a acestui contract că
dreptul de proprietate asupra bunului înstrăinat apare pentru dobânditor numai la momentul
morţii beneficiarului. La decesul dobânditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesorii lui.
Contractul de rentă, noţiune, elemente, efecte
Una din noutăţile prevederilor CCRM este contractul de rentă. în conformitate cu
articolul 847 CCRM, renta se constituie printr-un contract în baza căruia o parte, numită se
obligă să plătească .periodic, cu titlu gratuit sau oneros, o redevenţă celeilalte părţi, numite
credirentier. Renta poate fi plătită în bani sau în natură. Renta poate fi constituită în favoarea
unui terţ.
Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece
se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, dar poate fi ţi unilateral când acesta este cu titlu
gratuit. Poate fi atât cu titlu gratuit, câr şi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, însă
spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual deoarece este
valabil din momentul încheierii lui. Este consensual deoarece este valabil din momentul
încheierii.
Părţile: care se numesc debirentier, credirentier, pot fi atât persoane fizice, cît şi persoane
juridice.
Reieşind din faptul că renta poate fi plătită pe viaţă evidenţiem caracterul aleatoriu al
contractului şi caracterul nedeterminat al termenului care conform articolului 848 CCRM, renta
este viageră în cazul în care durata ei este limitată prin durata vieţii unei sau mai multor
persoane. Debirentierul trebuie, în caz' de dubiu, sa efectueze plata rentei pe' durata vieţii
credirentierului.
Forma contractului de rentă, conform prevederilor articolului 849 CCRM, pentru
valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este necesară formularea în scris a
promisiunii şi autentificarea ei notarială. Dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i
se dă un bun imobil, contractul urmează a fi înscris în registrul bunurilor imobile.
Volumul sau cuantumul rentei se stabileşte de către părţi. în cazul decesului unuia dintre
credirentieri, renta se plăteşte integral supravieţuitorilor dacă în contract nu este prevăzut altfel.
în conformitate cu articolul 851 CCRM periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc
prin acordul părţilor, luându-se în considerare forma rentei. Renta viagera se plăteşte în avans.
Renta în bani se plăteşte în avans pentru 3 luni dacă în contract nu este prevăzut altfel. Pentru
alte forme de rentă, termenul de plată în avans se stabileşte în dependenţă de caracterul şi de
scopul rentei. Dacă la începutul perioadei pentru care se plăteşte renta credirentierul este în viaţă,
lui trebuie să i se dea integral renta pentru aceasta perioadă. în contractul de plată a rentei în
natură, părţile pot conveni asupra înlocuirii acesteia cu o sumă de bani plătită periodic.
Obiectul acestui contract când este cu titlu oneros pot fi bunuri mobile şi imobile puse în
circuitul civil şi aflate cu drept de proprietate, pe de o parte şi redevenţa ce urmează a fi plătită.
Când contractul este cu titlu oneros articolul 852 CCRM prevede interdicţia înstrăinării
bunurilor primite de debirentier, astfel în timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate,
fără acordul credirentierului, înstrăina, ipoteca sau greva în alt fel bunurile transmise de persoana
care a constituit renta. Nu se admite executarea silită asupra acestor bunuri pentru alte obligaţii
ale debirentierului. Dacă debirentierului a fost transmis un bun imobil, interdicţiile stipulate la
alin. (1) se înscriu în registrul bunurilor imobile.
Obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea fortuită a bunului care i-
a fost transmis in legătura cu constituirea rentei. Contractul de rentă poate fi contestat de terţul
care are dreptul de a fi întreţinut de cel obligat la plata rentei dacă acesta, din cauza rentei, nu-si
poate îndeplini obligaţiile faţă de terţ. în cazul rezilierii contractului, bunul dat de cel care a
constituit renta se întoarce la acesta. Debirentierul nu poate pretinde credirentierului întoarcerea
ratelor plătite. Atât debirentierul, cât şi credirentierul are dreptul de a cere rezilierea contractului
de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeinice, continuarea acestor
raporturi nu mai este posibilă. In urma rezilierii contractului de rentă, bunul transmis în legătură
cu constituirea rentei este restituit. Prestaţia efectuată de debirentier nu este restituită dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
Contractul de comodat: noţiunea, elementele şi efectele
Una din formele împrumutului este comodatul. In conformitate cu articolul 859 CCRM,
prin contract de comodat o parte, numită comodant, dă cu titlu gratuit un bun în folosinţă
celeilalte părţi, numite comodatar, iar aceasta se obligă să restituie bunul la expirarea termenului
pentru care i-a fost dat. Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a
uzurii bunului.
Din definiţia adusă reies caracterele contractului de comodat, care sunt următoarele: este
unilateral deoarece o parte are drepturi, cealaltă obligaţii, este real deoarece se consideră valabil
din momentul transmiterii bunului, poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu titlu oneros.
Părţile contractului: comodant, comodatar, care pot fi atât persoane fizice cât şi persoane
juridice cu capacitate de exerciţiu. Deci prin încheierea contractului o parte dispune de drepturi
iar cealaltă obligaţii: dreptul comodantului de a da un bun în folosinţă şi obligaţiile
comodatarului fiind următoarele:
Comodatarul este obligat să păstreze şi să îngrijească bunul cu diligenta unui bun
proprietar şi să-1 folosească numai în scopul stabilit în contract sau determinat prin natura
bunului. Comodatarul este ţinut să suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodataruî
poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe care a fost nevoit să le
facă pentru conservarea bunului. Comodatarul nu poate dă bunul în folosinţa unor terţi decât cu
acordul comodantului. Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului
de comodat, bunul primit în folosinţă gratuita.
Obiectul contractului, poate fi un bun mobil sau imobil pus în circuitul civil şi care nu se
consumă la o singură folosinţă.
Termenul contractului. Desigur că contractul de comodat este un contract cu termen
nedeterminat prin lege şi de acea el se stabileşte la înţelegerea părţilor. Astfel, articolul 864
CCRM, prevede că comodatarul este obligat să restituie, la expirarea termenului contractului de
comodat, bunul primit în folosinţă gratuită. în cazul în care contractul de comodat nu are
stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la sfârşitul valorificării lui în
scopul menţionat în contract. Comodantul poate cere restituirea bunului mai devreme dacă a
trecut o perioada suficienta pentru valorificarea lui. Dacă termenul contractului de comodat nu
poate fi stabilit în baza scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este în drept să ceară
restituirea bunului în orice moment.
Comodantul poartă răspundere numai pentru intenţie sau culpă gravă. în cazul în care
comodantul nu execută obligaţia de a da bunul, comodatarul poate cere doar repararea
prejudiciului. Dacă a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis în folosinţă gratuită, comodantul
este obligat să repare comodatarului prejudiciul cauzat astfel.
Comodatarul nu poartă răspundere pentru modificarea sau înrăutăţirea stării bunului dacă
aceasta survine în urma folosirii lui în conformitate cu destinaţia stabilită în contract.
Comodantul poate rezilia contractul de comodat daca:
a) în virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul însuşi are nevoie de bun;
b) comodatarul foloseşte bunul ne conform destinaţiei stabilite în contract, dă bunul, fără
acordul comodantului, în folosinţă unui terţ sau supune bunul unui pericol mare, ca urmare a ne
manifestării prudentei cuvenite;
c) comodatarul a decedat;
d) comodatarul persoana juridică şi-a încetat activitatea.
Contractul de locaţiune: noţiune, caractere, efecte
În conformitate cu articolul 875 CCRJVI prin contractul de locaţiune, o parte numită
locator, se obligă să dea celeilalte părţi, numite locatar, un bun determinat individual în folosinţă
temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară, iar aceasta se obligă să plătească chirie.
Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece
se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi. Poate fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi
obţin ceva. este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este
consensual deoarece este valabil din momentul încheierii.
Elementele: Părţile: care se numesc locator şi locatar şi pot fi atât persoane fizice, cât şi
persoane juridice, cu capacitatea de exerciţiu necesară. în temeiul contractului de locaţiune,
părţile obţin atât drepturi, cât şi obligaţii. Astfel, spre exemplu, articolul 890 CCRM
reglementează, dreptul locatarului în cazul deranjării folosinţei sale de către un alt locatar.
Locatarul a cărui folosinţa este deranjata de către un alt locatar sau de persoanele cărora acesta
le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el poate obţine, în dependenţa de circumstanţe, o
reducere a chiriei sau rezilierea contractului dacă înştiinţează locatorul comun despre încălcările
ce îi afectează folosinţa şi dacă acestea persistă. Pe lângă cele prevăzute la alin. (1), locatarul
poate cere locatorului comun repararea prejudiciului, cu excepţia cazului când ultimul
demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligentă. Locatorul se poate întoarce împotriva
locatarului vinovat de prejudiciu.
Articolul 891 CCRM reglementează dreptul locatorului de a verifica bunul închiriat şi de
a efectua lucrări asupra lui şi în cazul imobilului, să-1 prezinte eventualilor cumpărători sau
locatari, fiind obligat să-şi exercite aceste drepturi în mod rezonabil.
Părţile dispun şi de obligaţii, astfel, locatarul este obligat:
a) să folosească bunul la destinaţie şi în conformitate cu prevederile contractului;
b) să păstreze şi să asigure integritatea bunului;
c) să acopere cheltuielile curente de folosire şi întreţinere în stare normală a bunului;
d) sa efectueze reparaţia curentă a bunului.
Locatarul are obligaţia de a acţiona intr-o manieră care să nu împiedice folosirea normală
a bunului de către alţi locatari. Locatarul este ţinut faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare
prejudiciul care poate rezulta din neexecutarea acestei obligaţii fie că a fost produs de el, fie de
persoanele cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
Locatorul poate fi obligat să efectueze reparaţia capitală a bunului închiriat dacă legea sau
contractul nu prevede altfel. Reparaţia capitală se efectuează în termenul stabilit în contract sau
când reiese dintr-o necesitate stringentă.
Obiectul contractului pot fi bunuri puse în circuitul civil: pămînt, case de locuit, mijloace
de transport, utilaje, tehnică agricolă etc. Bunul închiriat trebuie să fie predat în starea
corespunzătoare, conform destinaţiei convenite prin contract, iar locatarul trebuie să menţină
bunul în această stare pe durata locaţiunii. Bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu
material sau juridic. Bunul este considerat liber de orice viciu material când are caracteristicile
convenite. Bunul este liber de vicii materiale în cazul în care poate fi folosit conform destinaţiei
stabilite în contract, dacă nu s-a convenit asupra unor anumite caracteristici, sau conform
destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri dacă nu s-a convenit asupra folosinţei. Bunul este
considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate valorifica drepturi asupra acestui
bun în perioada pentru care a fost încheiat contractul. înainte de a-şi valorifica drepturile,
locatarul trebuie să-1 informeze pe locator despre viciile bunului depistate.
Un alt element este forma contractului de locaţiune a unui bun imobil care în
conformitate cu articolul 876 CCRM, trebuie sa fie întocmit în scris. Contractul de locaţiune a
unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile.
Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.
Un alt element important este termenul contractului care poate avea limită maximă.
Astfel, articolul 877 CCRM prevede că contractul de locaţiune nu poate fi încheiat pe un termen
mai mare de 99 de ani.
Pentru folosinţa bunului chiriaşul plăteşte chiria. în conformitate cu articolul 886 CCRM,
plata chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului stabilit în contractul de locaţiune.
Dacă plata chiriei este stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
Plata cheltuielilor suplimentare este obligatorie numai în cazul în care există
un acord între părţi. Dacă în folosirea bunului închiriat au apărut piedici din vina locatarului,
acesta nu va fi exonerat de plata chiriei, încetează chiria odată cu expirarea termenului
contractului.
Contractul de arendă, noţiune, elemente, efecte
Contractul de arendă este o varietate a contractului de închiriere sau locaţiune, dar care
dispune de particularităţi specifice. Articolul 911 CCRM prevede că arenda este contractul
încheiat între o parte - proprietar, uzufructuar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte bunuri
agricole, numit arendator - şi alta parte, numit arendaş cu privire la exploatarea acestora pe o
durată determinată şi la un preţ stabilit de părţi. Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la
arendă se aplică şi la locaţiunea altor imobile. Contractului de arendă se aplică în modul
corespunzător dispoziţiilor cu privire la locaţiune în măsura în care prevede legislaţia civilă în
vigoare.
Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral, deoarece
se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi. Este fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin
ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este
sinalagmatic deoarece creează obligaţii corelative.
Elementele: Părţile: care se numesc arendator - si arendaş, pot fi atât persoane fizice, cât
şi juridice.
Forma contractului de arendă în conformitate cu articolul 912 CCRM este forma scrisă.
Obiectul contractului sunt cu predominanţă terenurile de pământ şi încăperile nelocuibile etc.
Arendatorul şi arendaşul trebuie să întocmească, la începutul arendei, un act în care descrie
bunul arendat şi starea în care se afla la momentul predării. La încetarea arendei, se aplică
aceleaşi dispoziţii în modul corespunzător. Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua întocmirii
şi să fie semnat de ambele părţi. în contractul de arendă a unui teren trebuie stipulate condiţiile
de folosire a obiectelor situate pe teren, inclusiv a utilajului şi tehnicii agricole.
Termenul arendei în conformitate cu articolul 915 CCRM nu poate fi mai mic de un an.
Cu 3 luni înainte de expirarea arendei, arendatorul informează printr-un preaviz arendaşul despre
nedorinţa de a prelungi contractul de arendă. Dacă termenul arendei expiră, iar arendatorul nu
cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arenda se consideră
prelungit cu un an.
Un element important al contractului este plata arendei care după prevederile articolului
916 CCRM se face în natură, în bani sau în natură şi în bani, potrivit acordului dintre părţi, şi se
execută în termenul şi în locul stabilit în contract. Elementele în funcţie de care se determină
plata arendei pentru fiecare categorie de folosinţa a bunului pot fi: suprafaţa terenului, potenţialul
de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de efectuare a mecanizării,
posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de
comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii
agricole arendate.
Mărimea plăţii de arendă în natură se stabileşte într-o cantitate determinata de produse
sau într-un procent din producţie. Produsele cu care se plăteşte arenda se stabilesc de părţi în
funcţie de specificul activităţii agricole şi de zonă. Termenele şi locul de plată în natură a arendei
se stabilesc de părţi, în funcţie de felul produselor şi de specificul obţinerii lor.
Contractul de depozit, noţiune caractere, clasificări
Depozitarea este una din cele mai vechi forme de raporturi sociale care se întâlnesc în
societate. In CCRM ea se reglementează în forma contractului de depozit, care în conformitate
cu articolul 1086, prin contractul de depozit o parte, numită depozitar, se obligă să păstreze
bunul mobil, predat de cealaltă parte, numită deponent, o perioadă determinată sau nedeterminată
şi să-1 restituie la cerere.
Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere: este un contract unilateral,
deoarece apar obligaţii doar pentru o parte, însă când este cu titlu oneros este bilateral. Este fi cu
titlu gratuit dar poate fi şi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva. este un contract real
dar poate fi şi consensual.
Elementele: Părţile, care se numesc deponent - şi depozitar, pot fi atât persoane fizice, cât
şi juridice. Fiind unilateral creează obligaţii pentru depozitar. Astfel, articolul 1089 CCRM
prevede următoarele obligaţii de păstrare a bunului:
(1) In cadrul depozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să se îngrijească de
integritatea bunului primit cu prudenţa şi diligenta unui bun profesionist.
(2) în cazul în care depozitul are titlu gratuit, depozitarul este obligat să se îngrijească de
integritatea bunului ca de propriul bun.
(3) Depozitarul este obligat să restituie bunul în starea în care se afla la momentul
restituirii. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite rămâne în sarcina deponentului.
(4) Depozitarul căruia i s-a luat bunul depozitat şi care a primit în locul lui o sumă de bani
sau un alt bun trebuie să predea deponentului ceea ce a primit.
(5) Succesorul depozitarului care a vândut cu buna-credinţa bunul despre care nu ştia că
este depozitat este ţinut să restituie doar preţul primit sau să cedeze creanţa sa contra
cumpărătorului dacă preţul nu s-a plătit. (Art. 1095 CCRM) Depozitarul nu are dreptul să
folosească, fără permisiunea deponentului, bunul predat în depozit, cu excepţia cazului când
faptul acesta este necesar conservării bunului. Articolul 1099 CCRM prevede obligaţia de a
remite fructele bunului depozitat. Astfel depozitarul este obligat să remită fructele bunului
depozitat, percepute în perioada de depozitare. El va răspunde pentru neexecutarea acestei
obligaţii numai în caz de intenţie sau culpa grava. Deponentul este obligat să compenseze
cheltuielile necesare de percepere şi păstrare a fructelor. Depozitarul este obligat să
plătească dobânda pentru banii depozitaţi numai din ziua în care a fost pus în întârziere
privind restituirea banilor.
Depozitarul dispune şi de unele drepturi. Astfel, articolul 1093 CCRM, prevede că,
depozitarul are dreptul sa modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după ce 1-a
înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui. De asemenea, depozitarul trebuie să-1
informeze pe deponent despre confiscarea sau realizarea unor drepturi ale terţilor asupra bunului
depozitat. în cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru
înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să
modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare fără a cere deponentului încuviinţarea. Apariţia
unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului depozitat ori apariţia unor alte condiţii
care ameninţa siguranţa păstrării bunului da depozitarului dreptul să vândă bunul la un preţ
determinat de situaţia creată în cazul în care deponentul nu poate întreprinde vreo acţiune etc.
Deponentul dispune de drepturi. Astfel, articolul 1096 CCRM prevede dreptul de a ridica
bunul depozitat oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de
depozitare. în cazul în care depozitul este făcut în interesul depozitarului, deponentul este obligat
să repare prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului.
Forma contractului de depozit în conformitate cu articolul 912 CCRM poate fi atât orală
cât şi scrisă.
Obiectul contractului sunt totalitatea bunurilor mobile, determinate individual şi generic.
Dacă în depozit au fost predate bunuri determinate generic, bunurile trec, în lipsa unei înţelegeri
contrare, în proprietatea depozitarului. în astfel de caz, depozitarul se obliga să restituie
deponentului o cantitate de bunuri egală sau stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceeaşi
calitate.
Deşi termenul contractului de depozit nu este reglementat expres, el are o mare
importanţă. în multe forme ale acestui contract mai ales când este cu titlu gratuit termenul nu se
stipulează, însă în majoritate contractelor termenul se concretizează. Astfel, deponentul are
dreptul să-şi ridice oricând bunul depozitat, chiar şi atunci când contractul prevede un termen de
depozitare. Depozitarul poate cere oricând deponentului să-şi ridice bunul depozitat dacă în
contract nu este stabilit un termen de depozitare.
Dacă s-a stabilit un termen pentru ridicarea bunului, la expirarea lui depozitarul răspunde
doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din culpa grava.
S-a menţionat că contractul de depozit poate fi şi cu titlu oneros, atunci, la părţi apar
drepturi şi obligaţii reciproce adică contractul devine bilateral şi sinalagmatic. Astfel articolul
1102 prevede obligaţia de a plăti remuneraţie. Dacă depozitul are titlu oneros, deponentul se
obligă sa plătească remuneraţia la încetarea depozitului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
în cazul în care depozitarul executa depozitul în cadrul unei activităţi profesionale, se consideră
că asupra remunerării s-a convenit în mod tacit. Dacă asupra mărimii remuneraţiei datorate nu s-
a convenit, se consideră convenită, în cazul existenţei unui tarif stabilit, retribuţia tarifara, iar în
lipsa tarifului, retribuţia obişnuita.
Deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile necesare păstrării
bunului.
Depozitarul are dreptul sa reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut în contract până la
momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare. (Art. 1102-1103 CCRM)
În dependenţă de modul de păstrare a bunurilor deosebim mai multe forme sau categorii
de depozitări. Ne vom referi doar la particularităţile acestora.
Astfel, depozitarea în hoteluri, cămine, sanatorii, casele de odihna şi altele dispun de
particularităţile depozitului hotelier, reglementat de articolul 1105 CCRM după care, hotelurile,
căminele, sanatoriile, casele de odihnă şi altele asemenea răspund pentru distrugerea, pierderea
sau deteriorarea bunurilor persoanelor fizice, pe care acestea le au cu ele în încăperile rezervate
lor, chiar dacă bunurile, cu excepţia banilor, titlurilor de valoare şi bijuteriilor, nu au fost predate
în depozit în mod special. Convenţia contrara este nula. Răspunderea prevăzută se exclude în
cazul în care prejudiciul este cauzat de o forţă majoră, de către un oaspete al clientului sau de
proprietăţile bunului.
O altă modalitate de depozitare este sechestrul bunurilor mobile. în conformitate cu
articolul 1106 CCRM, sechestrul este depozitul în baza căruia persoanele remit un bun în litigiu
unui terţ, care se obligă să-1 restituie, după terminarea procesului, celui care are drept asupra lui.
Depozitarul însărcinat cu sechestru este ales de către părţi prin acord mutual. Părţile pot
să desemneze pe unul dintre ei. în cazul în care riu ajung la un acord privind depozitarul sau
privind condiţiile sechestrului, părţile pot cere instanţei de judecată să decidă.
Depozitarul însărcinat cu sethesţru nu are dreptul să facă în privinţa bunului nici o
cheltuială sau'alte acte, cu excepţia celor de conservare; în lipsa unei stipulaţii contrare sau
autorizaţii a iritantei de judecată.
Depozitarul poate, totuşi, cu sau fără consimţământul părţilor, cu autorizaţia instanţei de
judecată, să vândă bunurile a căror depozifare implică cheltuieli disproporţionate în raport cu
valoarea lor. Suma încasată din vînzarea bunului va rămâne la depozitar în condiţiile
sechestrului. Sechestrul se încheie după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului către cel
îndreptăţit. Depozitarul nu poate,, înainte de soluţionarea litigiului, sa fie eliberat şi să restituie
bunul decât cu consimţământul tuturor părţilor sgii, în lipsa consimţământului, dacă exista un
motiv întemeiat, prin autorizarea instanţei de judecata. Depozitarul însărcinat cu sechestru
trebuie să facă o dare de seamă la sfârşitul depozitului sau pe parcursul lui, la cererea părţilor sau
a instanţei de judecată. (Art. 1106-1110 CCRM)
Sechestrul poate fi instituit si de instanţa de judecata. în acest caz el este supus regulilor
stabilite de Codul de procedura civila, precum şi de prezentul capitol, în măsura în care nu sînt
incompatibile.
O categorie aparte creează magazinajul care dispune de un şir de particularităţi. în
conformitate cu articolul 1112 CCRM raporturilor de magazinaj, care este un contract de predare
a bunurilor spre păstrare la un depozit de mărfuri, se aplică în modul corespunzător dispoziţiile
referitoare la depozit.
Astfel, la înmagazinare articolul 1120 CCRM prevede că la primirea bunurilor,
magazinerul are obligaţia să elibereze o recipisă de magazinaj. Recipisa de magazinaj trebuie să
conţină:
a) data întocmirii şi numărul înscrierii în registrul de magazinaj;
b) numele sau denumirea şi adresa persoanei ale cărei bunuri se înmagazinează;
c) locul de înmagazinare;
d) regulile magazinaj ului;
e) cantitatea (numărul, măsura ori greutatea) bunurilor înmagazinate şi calitatea, iar în
cazul bunurilor ambalate, descrierea ambalajului;
f) costul de magazinaj, alte costuri care pot să apară;
g) faptul că bunul înmagazinat trebuie sau nu asigurat şi, după caz, costul de asigurare;
h) termenul magazinajului şi data expirării lui ori inexistenţa termenului;
i) alte date, la alegerea părţilor;
j) semnătura magazinerului şi ştampila.
Lipsa unor date nu poate invalida recipisa de magazinaj.
Magazinerul trebuie să asigure înmagazinarea şi păstrarea bunurilor preluate cu diligenta
unui bun profesionist.
Magazinerul nu este obligat, dacă legea sau contractul nu prevede altfel, să constate la
preluarea bunurilor cantitatea (numărul, măsura ori greutatea), genul, felul sau alte caracteristici
ale lor.
Dacă bunurile predate spre înmagazinare se află la livrare într-o stare de depreciere sau
deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve drepturile în
despăgubire împotriva transportatorului, să se îngrijească de dovada acestei stări a bunurilor
înmagazinate şi să-1 anunţe neîntârziat pe deponent. în caz de omisiune, el este obligat sa repare
prejudiciul produs prin aceasta. (Art. 1114 CCRM)
Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru, deponentului sau unei
alte persoane îndreptăţite să ia mostre, să inspecteze bunurile înmagazinate şi să adopte măsurile
necesare conservării lor.
Dacă se schimbă locul de înmagazinare, dacă au apărut schimbări ale caracteristicilor
bunurilor sau dacă asemenea schimbări sunt pe cale de a se produce, magazinerul este obligat să
anunţe de îndată faptul acesta.
Anunţul va fi făcut către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al recipisei de
magazinaj. în caz de omisiune, magazinerul este obligat să repare prejudiciul produs prin
aceasta.
Magazinerul este răspunzător de distrugerea, pierderea ori deteriorarea bunurilor aflate în
paza sa dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea nu s-au produs ca urmare a unor împrejurări
care nu pot fi evitate prin grija unuj depozitar profesionist.
Magazinerul nu poate cere ridicarea bunului înmagazinat înainte de expirarea termenului
convenit pentru magazinaj, iar' dacă nu s-a convenit asupra unui astfel de termen, înainte de a
expira 3 luni de la înmagazinare. .
Dacă nu s-a convenit asupra unui termen de magazinaj sau dacă păstrează bunul după
expirarea termenului, magazinerul poate cere ridicarea bunului numai în urma rezilierii
contractului cu respectarea unui termen de preaviz de o lună.
Dacă deponentul nu ridică la expirarea termenului de magazinaj bunul înmagazinat,
magazinerul are dreptul, în urma
unej somaţfi, să vândă bunul la licitaţie. Aceasta nu poate avea loc înainte de expirarea unei
luni de la somaţie.
După ce creanţele magazinerului decurgînd din magazinaj şi organizarea licitaţiei au fost
satisfăcute din -suma obţinută din vânzare, restul va fi predat de către magaziner posesorului
legitim al recipisei de magazinaj.
Contractul de antrepriză, noţiune, categoriile
În conformitate cu prevederile legale ale articolului 946 CCRM, prin contractul de
antrepriză o parte numită antreprenor se obligă să efectueze pe riscul sau o anumită lucrare
celeilalte părţi, numită client, iar aceasta se obligă sa recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul
convenit.
Din definiţia adusă evidenţiem următoarele caractere:
Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva. este un contract consensual
deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este sinalagmatic deoarece creează obligaţii
corelative.
Elementele: Părţile, care se numesc antreprenor şi client şi care pot fi atât persoane fizice,
cât şi persoane juridice. Fiind un contract inalagmatic părţile dispun de drepturi şi obligaţii
reciproce cum ar fi dreptul antreprenorului sau prestatorului la o despăgubire corespunzătoare
fără a fi obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau
prestaţia oferită. Beneficiarul sau clientul este obligat la despăgubiri şi atunci când nu
îndeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei etc.
Obiectul contractului de antrepriză poate fi atât producerea sau transformarea unui bun,
cât şi obţinerea unor alte rezultate prin efectuarea de lucrări.
Termenul contractului este prevăzut de articolul 954 CCRM care prevede că părţile
contractante pot conveni asupra unui termen general de executare, iar în caz de necesitate, şi
asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor părţi din
lucrare şi asupra termenului de finisare a lucrării. Termenul poate fi modificat numai cu acordul
comun al părţilor. Dacă părţile convin, executarea poate avea loc într-un termen redus sau
imediat, în prezenţa clientului.
În afară de termenul de executare a lucrărilor pentru antrepriză este specific termenul de
prescripţie, care în conformitate cu articolul 968 CCRM termenul de prescripţie este de un an din
momentul recepţionării lucrării. Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată în
decursul a 5 ani. Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi, termenul de prescripţie
curge din ziua recepţionării lucrării în ansamblu.
Legislaţia civilă stabileşte şi un termen garanţie care în conformitate cu articolul 969
CCRM dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie, reclamaţia poate fi înaintata
în interiorul acestui termen. Termenul de prescripţie curge din momentul înaintării reclamaţiei.
iar dacă reclamaţia nu a fost înaintata, termenul de prescripţie curge de la data expirării
termenului de garanţie.
Un rol important îl are .Preţul contractului care este retribuţia pe care clientul se obligă să
o plătească antreprenorului pentru lucrarea executată. în conformitate cu articolul 932 CCRM.
retribuţia se consideră convenită în mod tacit dacă, în raport cu împrejurările, asemenea lucrări
sau prestaţii se fac numai în schimbul unor retribuţii. Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei,
se consideră că s-a convenit. în cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei tarifare, iar în cazul
inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei obişnuite. Preţul este format din retribuţie şi din alte
cheltuieli suportate de antreprenor.
Antreprenorul trebuie să transmită clientului lucrarea liberă de orice viciu material sau
juridic.
Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţile convenite. In cazul în care nu s-a
convenit asupra unor calităţi, lucrarea este liberă de vicii materiale dacă este corespunzătoare
utilizării presupuse în baza contractului sau, dacă nu se poate deduce o asemenea utilizare,
utilizării obişnuite.
Cu viciul material se asimilează situaţia în care antreprenorul produce o alta " lucrare
decât cea comandată sau produce lucrarea într-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă
această executare poate fi considerata, pornind de la circumstanţe, ca executare a contractului.
Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci când nici un terţ nu poate valorifică drepturi
împotriva clientului.
(1) Antreprenorul este obligat să-1 informeze pe client despre faptul că:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face că produsul final sa fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării;
d) există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care ameninţă trăinicia sau
utilitatea lucrării.
(2) În cazul când antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la alin. (1), clientul are
dreptul sa ceara repararea prejudiciului.
Dacă clientul, fiind informat de către antreprenor la timp şi în modul corespunzător, nu
înlocuieşte în termenul convenit materialul inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile
referitoare la modul de executare a lucrării sau nu înlătură alte circumstanţe care ameninţa
trăinicia sau utilitatea lucrării, antreprenorul este în drept să ceară rezilierea contractului şi
repararea prejudiciului.
Contractul de prestări servicii: noţiune, elemente
Una din categoriile contractului de antrepriză cele mai frecvent întâlnite este contractul
de prestări servicii care în conformitate cu articolul 970 CCRM, prin contractul de prestări
servicii, o parte, numită prestator, se obligă să presteze celeilalte părţi numite, beneficiar,
anumite servicii, iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenita.
În calitate de categorie a contractului de antrepriză evidenţiem următoarele caractere: este
un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic
deoarece dispune obligaţii reciproce. Este fi cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva,
este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este comutativ, cu
executare succesivă.
Elementele: Părţile, care se numesc prestator şi beneficiar deşi se numesc deosebit de cele
ale antreprize, nu dispun de careva particularităţi, adică pot fi persoane fizice şi juridice.
Părţile dispun atât de drepturi cât şi de obligaţii. Astfel, Beneficiarul, în cazul în care este
răspunzător, este obligat să amenajeze şi să întreţină astfel spaţiile, echipamentele sau aparatele
pe care trebuie să le procure pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea
serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi în conformitate cu dispoziţiile sale, încât
prestatorul să fie protejat contra riscurilor pentru viaţa şi sănătate în măsura în care natura
serviciului prestat o permite.
Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice natura care reiese
direct din conţinutul art. 970 CCRM. este foarte variat şi în multe cazuri se reglementează de
normele de drept ale altor acte normative. Spre exemplu serviciile telefonice se reglementează şi
prin Regulamentul prestării serviciilor de telefoane fixă din 16.08.2001,1 prestarea serviciilor
poştale se fac în temeiul Regulilor privind prestarea serviciilor poştale din 18.06.02,2 etc.
În cazul în care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor contractuale sau din natura ori
scopul serviciilor nu rezultă un termen, fiecare parte poate sa rezilieze contractul.
Termenul contractul de prestări servicii, este de mai multe feluri. Astfel, termenul de
prestare a serviciilor se reglementează prin articolul 976 CCRM care prevede prestări pe termen
lung şi pe termene mai scurte. In cazul în care contractul de prestări servicii este încheiat pentru
perioade mai lungi de 5 ani, prestatorul poate rezilia contractul după 5 ani. Deci, termenul mai 1 Monitorul oficial al RM, nr. 1-3, 20022 Monitorul oficial a! RM. nr. 91-94, 2002
lung nu poate depăşi 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni. Dacă relaţiile dintre părţi vor
continua, cu ştiinţa celeilalte părţi, şi după încetarea termenului, contractul de prestări servicii' se
considera prelungit pe termen nelimitat în măsura în care cealaltă parte nu respinge imediat
aceasta prelungire.
CCRM prevede următoarele termene mai scurte: Raporturile din contractul de prestări
servicii pot fi reziliate:
a) zilnic, începând cu sfârşitul zilei următoare, dacă plata se face pe zi;
b) cel mai târziu în prima zi lucratoare din cursul unei săptămâni, începînd cu sfârşitul
următoarei zile de sîmbătă, dacă plata se calculează pe săptămână;
c) cel mai târziu pe data de 15 a lunii, începând cu sfîrşitul lunii calendaristice, dacă plata se
calculează pe lună;
d) cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămîni, începând cu sfîrşitul unui
trimestru calendaristic, dacă plata se calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;
e) oricând dacă plata nu se face în dependenţă de intervale de timp. în cazul în care relaţiile
privind prestarea de servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului, termenul pentru preaviz
trebuie sa fie de 2 săptămâni.
La expirarea termenelor beneficiarul trebuie să preia serviciile. în cazul în care
beneficiarul întârzie să preia serviciile, prestatorul este îndreptăţit să solicite plata sumei
convenite pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza întîrzierii şi nu este obligat să
presteze servicii pentru această sumă. El trebuie însă să accepte ca din suma de plată să se scadă
contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru
veniturile obţinute prin prestarea de servicii faţă de alţii în aceeaşi perioadă, sau pentru serviciile
pe care nu le prestează cu rea-credinţă.
În CCRM se evidenţiază termenul de plată pentru servicii. Astfel, articolul 971 prevede
că, plata pentru servicii se efectuează după prestarea serviciilor. Dacă plata pentru servicii se
calculează pe anumite perioade, sumele vor fi acordate după încheierea fiecărei perioade în parte.
Contractul prestări de servicii încetează odată cu expirarea termenului pentru care a fost
încheiat.
Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii din motive care nu ţin de
nerespectarea condiţiilor contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază
contractul din cauza că prestatorul nu respectă prevederile contractului, prestatorul nu are dreptul
la retribuţie în măsura în care serviciile sale de până atunci nu prezintă interes pentru cealaltă
parte în urma rezilierii. Dacă s-a efectuat plata serviciilor în avans, prestatorul este obligat să
restituie sumele conform art. 738 CCRM sau, în cazul în care rezilierea are loc din motive
neimputabile prestatorului, conform regulilor privind îmbogăţirea fără justă cuză.
Dacă rezilierea are loc din cauza încălcării condiţiilor contractului de către cealaltă parte,
aceasta este obligată să suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea contractului.
Contractul de transport, noţiune, categorii.
Articolul 980. Dat fiind faptul că la transportare se folosesc diferite mijloace de transport,
iar în calitate de obiecte ale transportării pot fi diferite mărfuri, bagaje, pasageri şi contractul de
transport se caracterizează printr-o varietate de forme. Este necesar să menţionăm şi varietatea de
acte normative care reglementează relaţiile de transport, astfel în afară de CCRM aceste relaţii se
reglementează de: Legea aviaţiei civile din 09.07.1997,98 Codul transporturilor auto, aprobat
prin legea 19.07.98, Regulamentul transporturilor auto de mărfuri, călători şi bagaje, aprobat de
ministerul transporturilor şi comunicaţiilor al RM din 09.12.1999, Codul navigaţiei comerciale al
RM, aprobat prin Legea RM din 30.09.1999, etc.
CCRM prin art. 980 aduce următoarea definiţie, prin contractul de transport, o parte
numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită, pasager sau client să o
transporte împreuna cu bagajele ei sau, respectiv, să transporte încărcătura la locul de destinaţie,
iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia convenită. Transportarea gratuită a persoanei
sau a bunului, cu excepţia cazului când este efectuată în activitatea de întreprinzător de persoană
care oferă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile stipulate în prezentul articol
şi transportatorul poartă doar o obligaţie de prudenţă şi diligentă.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune
obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract
consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui. Este comutativ, cu executare
succesivă. Contractul de transport face parte din categoria contractelor prestări de servicii de
aceia poate avea multe tangenţe comune, însă vom evidenţia şi multe particularităţi.
Elementele: Părţile, care se numesc cărăuş - persoana care se obligă să transporte şi
client, pasager care este transportat sau transportă mărfuri, care pot fi atât persoane fizice sau
juridice ce dispun de capacitate de exerciţiu necesară. Persoana care face publică oferta de
transport de persoane şi bunuri este obligată să încheie un contract de transport, cu excepţia
cazurilor în care există un motiv serios de a refuza. De multe ori la contractul de transport a
încărcăturilor expeditorul mărfii nu corespunde cu destinatarul, sau transportatorii se schimbă şi
acestea din urmă tot sunt părţi ale contractului. Astfel articolul 983 CCRM prevede că, în cazul
când transportatorul transmite, total sau parţial, executarea obligaţiilor sale, persoana care îl
substituie este considerată parte a contractului de transport. Plata făcută de client unuia dintre
transportatori este liberatorie.
Obiectul contractului de transport îl formează serviciile de transportare a încărcăturilor,
pasagerilor şi bagajelor care reiese din conţinutul contractului nemijlocit.
Forma contractului de transport este în majoritatea cazurilor scrisă, însă care se
deosebeşte în dependenţă de mijlocul de transport şi de obiectul acestuia (scrisoare de trăsură,
conosament -navigaţie, bilete pentru pasageri, etc).
Termenul transportării este foarte variat şi se precizează în conţinutul contractelor sau
actelor de însoţire în cazul transportării de mărfuri. Articolul 984 CCRM prevede că cărăuşul
este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau încărcătura în termenele stabilite de lege sau
de contract, iar în lipsa unor astfel de termene, într-un termen rezonabil. Transportarea trebuie să
fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă.
Preţul care se plăteşte pentru transport se numeşte în CCRM taxă. Astfel, articolul 985
prevede că, pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a încărcăturii, se plăteşte taxa de
transport convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel. Taxa de transport se
plăteşte până la transportarea pasagerului şi bagajului sau a încărcăturii dacă legea sau contractul
nu prevede altfel. Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi încărcăturii până la
achitarea taxei de transport.
Atât în literatura de specialitate, legislaţie, cât şi practică transportul şi contractele se
împart în mai multe categorii.
Astfel în dependenţă de modul de efectuare a transportării CCRM evidenţiază:
1. Transportul succesiv şi transportul combinat. Transport succesiv este transportul
efectuat de mai mulţi cărăuşi care se succed utilizînd acelaşi mod de transport (vehicul).
Transport combinat este transportul în care cărăuşii se succed utilizind diferite moduri de
transport (vehicule).
2. O altă categorie a contractului de transport este contractul de transport de persoane şi
bagaje, al cărei definiţii o desprindem din articolul 980 după care contractul de transport, o
parte numită cărăuş, transportator se obligă faţă de cealaltă parte, numită, pasager sau client să o
transporte împreuna cu bagajele ei, respectiv la locul de destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să
plătească remuneraţia convenită.
Din conţinutul definiţiei evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune
obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract
consensual deoarece este valabil din momentul înţelegerii, sau exprimarea voinţei părţilor. Este
un contract de adeziune deoarece condiţiile lui sunt determinate de actele normative ale
ministerelor şi departamentelor şi sunt obligatorii pentru călători.
Particularităţile contractului sunt următoarele: 1. Contractul de transport de persoane se
confirmă (se documentează) printr-un bilet (titlu de călătorie).
Biletul poate fi eliberat transmisibil sau intransmisibil (tren, avion, vapor). Posibilitatea
transmiterii încetează cel târziu la începutul călătoriei, (art. 986 CCRM)
2. Condiţiile de transportare a bagajelor sunt concretizate în conţinutul aceluiaşi contract.
3. Se deosebesc între ele contractele în dependenţă de mijlocul de transport (cu vehicolul,
trenul, avion, vapor, etc).
4. Cărăuşul se obligă să îmbarce, transporte şi debarce atât pasagerul, cât şi bagajele lui.
Cărăuşul este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie în siguranţă, în caz contrar el este ţinut să
repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu excepţia cazului când acest prejudiciu este rezultatul
unei forte majore, al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este ţinut să
repare prejudiciul şi în cazul în care acesta se datorează stării sale de sănătate, a prepuşilor săi
sau a stării ori funcţionării vehiculului.
Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din întârziere este exclusă dacă
altfel nu s-a convenit în mod expres sau dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din
culpă gravă. Răspunderea cărăuşului nu poate fi exclusă sau Imitată prin contract. Limitările în
mărimea despăgubirilor în transportul public de persoane trebuie aprobate de Guvern.
În aceiaşi măsură Cărăuşul răspunde pentru pierderea, distrugerea sau deteriorarea
bagajelor care i-au fost încredinţate de pasager, cu excepţia cazului când va dovedi forţa majoră,
viciul propriu al bunului sau vina pasagerului.
Cărăuşul nu răspunde pentru pierderea documentelor, banilor sau a altor bunuri de mare
valoare, cu excepţia cazului când i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să îl
transporte. Cărăuşul nu este cu atât mai mult răspunzător pentru pierderea bagajelor de mână
care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului când ultimul va demonstra
vinovăţia cărăuşului.
O altă categorie de contracte o creează contractele de transportare a bunurilor
(încărcăturilor). Această categorie de contracte de asemenea se deosebeşte în dependenţă de
mijlocul de transport.
O particularitate a acestor categorii de contracte constă în constatarea lor printr-o
scrisoare de trăsură conosament sau alt document echivalent. Articolul 994 CCRM prevede că,
lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează valabilitatea contractului de
transport dar ea complică rezolvarea litigiilor apărute.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte de client dacă părţile nu au convenit altfel.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare originale care se semnează
de către client şi cărăuş. Primul exemplar se păstrează la client, al doilea însoţeşte încărcătura, iar
al treilea este remis cărăuşului.
Dacă bunurile sunt încărcate în mai multe vehicule sau dacă este vorbă de încărcături de
diferite feluri ori de încărcături repartizate în diferite locuri, atât cărăuşul, cât şi clientul poate
cere întocmirea unui număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu
numărul categoriilor încărcăturilor sau al locurilor de unde se expediază încărcăturile. (Articolul
995 CCRM)
Părţile la contractele de transportare a bunurilor (încărcăturilor) se numesc cărăuşul - persoana
care se obligă să transporte şi expeditorul - persoana care transmite bunurile.
În transportul feroviar calitatea de cărăuş o are calea ferată, în transportul maritim,
proprietarul navei sau armatorul, în transportul aerian, persoana care posedă un certificat de
operator, etc.
Contractul de administrare fiduciara
Deşi raporturi sociale de administrare fiduciară au apărut demult în societate
reglementarea lor ne normele dreptului civil au apărut odată cu CCRM din 2002. în conformitate
cu articolul 1053, prin contractul de administrare fiduciara, o parte numită fondator al
administrării, fiduciant, predă bunuri în administrare fiduciară celeilalte părţi, numite
administrator fiduciar, fiduciar, iar aceasta se obligă să administreze patrimoniul în interesul
fondatorului administrării. Prin contract poate fi desemnat în calitate de beneficiar un terţ, care
poate înainta pretenţii proprii faţă de administratorul fiduciar. Autorităţile publice nu pot
exercita funcţia de administrator fiduciar. Administratorul fiduciar nu poate fi beneficiar. în
cazurile cînd administrarea fiduciara a patrimoniului se constituie pe motive prevăzute de lege,
drepturile fondatorului administrării aparţin autorităţii tutelare sau unei alte persoane menţionate
în lege.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune
obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract
consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu executare succesivă.
Contractul din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea multe tangenţe
comune, însă vom evidenţia şi multe particularităţi. Administratorul prestează servicii de
administrare a bunurilor în interesul fondatorului. Având caractere asemănătoare cu prestările de
servicii, el are caractere specifice contractului de mandat. Raporturilor fiduciare se aplică în
modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat.
Elementele contractului: părţile, fondator al administrării, fiduciant, care predă bunuri şi
care nu este titular a dreptului de proprietate asupra bunurilor cele transmite în administrare
fiduciară şi administratorul fiduciar, fiduciar, orice persoană care dispune de capacitate de
exerciţiu deplină.
Obiectul administrării fiduciare. în conformitate cu articolul 1055 CCRM, poate fi dat în
administrare fiduciara orice bun, inclusiv o universalitate de bunuri, atât existente la momentul
încheierii contractului, cât şi dobândite în viitor, inclusiv bunurile dobândite de administratorul
fiduciar în exercitarea contractului.
Patrimoniul dat în administrare fiduciară include şi bunurile care, în calitate de echivalent
sau în urma unor acte juridice, iau locul bunurilor originale. Mijloacele băneşti nu pot fi date
separat în administrare fiduciară, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Bunurile date în
administrare fiduciară se separă de alte bunuri ale fondatorului administrării, precum şi de
bunurile administratorului fiduciar.
Forma contractului de administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară a
proprietăţii se încheie în scris.
Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar. În conformitate cu articolul 1056
CCRM administratorul fiduciar este obligat să administreze în nume propriu proprietatea
încredinţată, dar pe riscul şi pe contul fiduciantului. în raporturile cu terţii, administratorul
fiduciar are prerogativele unui proprietar. Dacă nu manifestă faţă de interesele fiduciantului
diligenta de care dă dovadă în afacerile proprii, fiduciarul este obligat să repare prejudiciul
cauzat astfel. Administratorul fiduciar este obligat să facă public faptul separării bunurilor luate
în administrare fiduciară de bunurile sale şi să menţină această publicitate. El răspunde faţă de
fondatorul administrării pentru dezavantajele, pierderile şi prejudiciile care rezultă din
confuziunea celor două patrimonii. Administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar în
cazurile prevăzute de lege sau de contractul de administrare fiduciară. Drepturile obţinute de
administratorul fiduciar ca rezultat al activităţii de administrare fiduciară se includ în
componenţa patrimoniului primit în administrare dacă în contract nu este prevăzută obligaţia de a
le preda fiduciantului sau beneficiarului. Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se
execută din contul bunurilor care se afla în administrare fiduciară. Fructele bunurilor revin
fondatorului administrării.
Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru activitatea sa dacă părţile nu au
convenit altfel sau dacă aceasta nu rezultă din lege.
Daca este prevăzută, remuneraţia poate fi exprimată fie în procente faţă de venitul
(profitul) obţinut din administrarea fiduciară a bunurilor, fie într-o sumă fixă de bani, fie în
formă de procurare a unei părţi a bunurilor administrate de fiduciar în conformitate cu contractul
de administrare fiduciară. Cheltuielile de administrare fiduciară le suportă fondatorul
administrării dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Fructele bunurilor revin fondatorului
administrării.
în conformitate cu articolul 1058 CCRM, administratorul fiduciar este răspunzător, în
raporturile cu terţii, pentru toate actele încheiate în limitele împuternicirilor conferite de
contractul de administrare fiduciară. Răspunderea se limitează la bunurile pe care le-a primit în
administrare fiduciară.
După încetarea administrării fiduciare şi transmiterea către fiduciant a bunurilor, acestea
pot fi urmărite în continuare pentru pretenţiile născute în legătură cu administrarea fiduciară.
Bunurile date în administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru satisfacerea pretenţiilor înaintate
faţă de administratorul fiduciar personal.
Fondatorul administrării fiduciare şi beneficiarul răspund pentru acţiunile
administratorului fiduciar numai atunci când li se poate imputa un comportament ilicit.
Contractul de mandat. Noţiune, elemente, efecte
Contractul de mandat face parte din categoria actelor juridice civile de reprezentare. în
conformitate cu articolul 1030 CCRM, prin contractul de mandat o parte numită mandatar se
obligă a face anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi, numite mandant.
Articolul 1033 prevede că pentru aceste servicii mandantul este obligat să plătească mandatarului
o remuneraţie.
Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestei instituţii.
Calitatea de act juridic, sub forma unui Contract. Mandatul în definiţia art. 1030 este un
contract. Prin natura sa acest contract este consensual faţă de faptul că simplul acord de voinţă
este suficient pentru existenta sa. Condiţionarea întocmirii unui înscris autentic pentru anumite
operaţii nu modifică însă natura sa, elementul determinant este acordarea "reprezentării", nu
forma în care aceasta are loc.
Mandatul fiind un contract se impune determinarea categoriei din care face parte. în
doctrină au fost avansate, cu temeinice motivări, opinia potrivit căreia mandatul ar fi un contract
sinalagmatic perfect. într-o opinie apropiată, mandatul ar fi un contract sinalagmatic imperfect.
Contractul de mandat ar putea fi confundat cu contractul de prestări de servicii.
Elementul care separă contractul de mandat de contractul de prestări de servicii este evidenţiat de
existenţa unui raport de subordonare care există numai între prestatorul de servicii şi locator
(eventual patron). Un alt element de separaţie este şi faptul că mandatarul exercită acţiunile cu o
terţă persoană din numele şi în favoarea mandantului.
Formele mandatului. în Codul Civil al Republicii Moldova nu este accentuată forma
contractului de mandat dar din conţinutul articolelor ce-1 reglementează se subînţelege forma
scrisă. Aceasta reiese din conţinutul art. 1033 care prevede că mandatarul este obligat să prezinte
o dare de seamă mandantului.
Mandatul, astfel cum rezultă din prevederile art. 1035, poate fi special, pentru o afacere,
sau general pentru mai multe afaceri sau pentru toate afacerile mandantului. Caracterul special
sau general al mandatului poate avea ca obiect bunuri sau acte juridice.8 în cazul mandatului
general privind bunuri mandatarul efectuează numai acte generale de administrare.
Părţile: mandantul şi mandatarul care sunt persoane fizice şi juridice cu capacitate de
exerciţiu.
Obiectul, în dependenţă de formele mandatului pot fi atât o operaţie juridică sau pentru
anumite operaţii determinate (pentru o afacere sau pentru anumite afaceri) ori pentru toate
afacerile mandantului, încheierea actelor de administrare şi conservare.
Un caracter specific al acestui contract sunt împuternicirile mandatarului care i se acordă
de către mandant şi fără de care el nu poate reprezenta. în conformitate cu articolul 1034 CCRM,
împuternicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese ale mandatului, ci se extind
asupra a tot ce poate fi dedus din cuprinsul şi esenţa acestuia, cu excepţiile prevăzute la art. 1032
alin. (2). Mandatarul poate încheia toate actele care pot' fi deduse din împuternicirile lui şi care
sunt necesare pentru îndeplinirea mandatului. împuternicirile date unei persoane pentru a încheia
acte care ţin de profesia sau funcţia pe care o exercită şi care rezultă din natura lor nu trebuie să
fie stipulate expres.
Regula generală a executării contractului de mandat şi a puterilor acordate mandatarului
este înscrisă în art. 1033 CCRM. Potrivit primei părţi a textului "mandatarul nu poate face nimic
afară de limitele mandatului său". în acelaşi sens, este şi regula înscrisă în art. 1036 potrivit
căreia: "mandatarul care a dat părţii cu care a contractat în asemenea calitate o îndestulă lămurire
de . puterile primite, nu e ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară din marginile mandatului, afară
numai când s-a obligat pe sine, în numele său".
Contractul de comision
În conformitate cu prevederile articolului 1061 CCRM, prin contractul de comision, o
parte, numită comisionar, se obligă să încheie acte juridice în nume propriu, dar pe contul
celeilalte părţi, numite comitent, iar aceasta să plătească o remuneraţie (comision).
Actul juridic civil încheiat de comisionar cu un terţ dă naştere unor drepturi şi obligaţii
numai pentru comisionar, chiar şi în cazul în care comitentul este numit sau a participat la
executarea actului juridic.
Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract.
Calitatea de act juridic civil, sub forma unui contract. Prin natura sa acest contract este
consensual faţă de faptul că simplul acord de voinţă este suficient pentru existenta sa.
Condiţionarea întocmirii unui înscris autentic pentru anumite operaţii nu modifică însă natura sa,
elementul determinant este acordarea "reprezentării", nu forma în care aceasta are loc.
Comisionul fiind un contract se impune determinarea categoriei din care face parte. în doctrină
au fost avansate, cu temeinice motivări, opinia potrivit căreia comisionul ar fi un contract
sinalagmatic perfect. Contractul de comision ar putea fi confundat cu contractul de prestări de
servicii. Elementul care separă contractul de comision de contractul de prestări de servicii este
evidenţiat de existenţa unui raport de subordonare care există numai între prestatorul de servicii
şi locator (eventual patron). Un alt element de separaţie este şi faptul că comisionarul exercită
acţiunile cu o terţă persoană din numele său dar în favoarea comitentului. Prin aceasta se
deosebeşte şi de contractul de mandat, şi încă prin aceia că mandatul poate fi cu titlu gratuit.
Elementele contractului: părţile, comitentul şi comisionarul care por fi atât persoane
fizice, cât şi juridice cu capacitate de exerciţiu necesară. între comitent şi comisionar există
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile stabilite în prezentul
răspuns.
Drepturile şi obligaţiile. Comitentul are drept de proprietate asupra bunului predat
comisionarului sau primit de acesta pentru comitent. în scopul garantării creanţelor ce izvorăsc
din contractul de comision, comisionarul este în drept să reţină bunurile care trebuie să le predea
comitentului sau persoanelor indicate de acesta.
La executarea obligaţiilor de către comisionar, acesta trebuie să respecte indicaţiile
primite de la comitent şi să execute obligaţiile pe care şi le-a asumat în condiţii cât mai
favorabile pentru acesta. în cazul în care comisionarul încheie acte juridice în condiţii mai
avantajoase decât cele stipulate de comitent, beneficiile se împart egal între el şi comitent dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
Comitentul este obligat să acorde comisionarului remuneraţia stabilită de contract sau de
uzanţe. Comisionarul poate pretinde plata comisionului 'chiar şi în cazul în care executarea
actului juridic încheiat de el nu a avut loc, dar faptul acesta se datorează vinovăţiei -comitentului
sau se află în legătură cu personalitatea lui.
Comisionarul este în drept să se abată de la indicaţiile comitentului dacă o cer interesele
comitentului sau dacă nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului, sau nu a
primit răspunsul în timp util. în cazul în care a vîndut bunurile la un preţ mai mic decât cel
indicat de comitent, comisionarul trebuie să acopere diferenţa dacă nu demonstrează că nu a
putut vinde bunul la preţul indicat şi că prin vinderea la un preţ mai mic a evitat un prejudiciu
mai mare. în cazul în care comisionarul cumpără un bun la un preţ mai mare decât cel indicat,
comitentul trebuie să declare că renunţă la actul juridic încheiat de comisionar imediat ce este
înştiinţat despre încheierea actului juridic. în caz contrar, se considera că a acceptat condiţiile
cumpărării.
Dacă comisionarul declară că acoperă diferenţa de preţ, comitentul nu are dreptul să
renunţe la actul juridic.
Comisionarul trebuie să execute toate obligaţiile şi să exercite toate drepturile care rezultă
din actul juridic încheiat în numele sau, dar pe contul comitentului.
Comisionarul nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ, cu excepţia
cazului când a garantat în faţa comitentului executarea obligaţiilor de către terţ.
O particularitate a acestui contract este provizionul care este o remuneraţie specială. El se
acordă, comisionarului în schimbul garanţiei. în cazul în care terţul a încălcat obligaţiile,
comisionarul trebuie să-1 informeze imediat pe comitent şi să adune probele necesare. La cererea
comitentului, comisionarul îi cesionează drepturile care rezultă din actul juridic încheiat întru
executarea contractului de comision.
Comisionarul este obligat să asigure bunurile primite de la comitent sau pentru comitent
numai în cazurile în care faptul acesta este stipulat în contract sau rezultă din uzanţe.
După executarea obligaţiilor sau după rezilierea contractului, comisionarul predă tot ceea
ce a primit în baza contractului şi prezintă o dare de seamă. în cazul în care există obiecţii în
legătură cu darea de seamă, comitentul este obligat să-1 informeze pe comisionar în termen de
15 zile de la primirea dării de seamă dacă contractul nu prevede un alt termen.
Comitentul recepţionează tot ceea ce a executat comisionarul în baza contractului de
comision, examinează bunurile, îl informează imediat pe comisionar despre vicii şi îl eliberează
de toate obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de terţ în executarea contractului de comision.
Comitentul este obligat să compenseze toate cheltuielile utile suportate de comisionar în
executarea contractului de comision. Cheltuielile de păstrare a bunurilor comitentului, inclusiv a
celor primite de la terţi, le suportă comisionarul dacă în lege sau în contract nu este prevăzut
altfel.
Rezilierea contractului. Rezilierea contractului poate fi făcută atât din iniţiativa
comitentului, cât şi din iniţiativa comisionarului. Astfel, articolul 1072 CCRM prevede că,
comitentul are dreptul să rezilieze contractul în orice moment. în cazul rezilierii contractului,
comitentul este obligat să plătească comisionarului pentru actele juridice deja încheiate
remuneraţia stipulată şi să repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului.
Comisionarul poate rezilia contractul de comision numai în cazul prevăzut de contract, în
cazul inexistenţei posibilităţii de a executa obligaţia asumată sau în cazul în care comitentul nu
execută obligaţiile contractuale.
În cazul în care a reziliat contractul sau a fost notificat despre rezilierea contractului de
către comisionar, comitentul este obligat să dea, în termen de o lună, indicaţii privind bunurile
aflate la comisionar.
Caracteristica generală a contractelor bancare, locul şi importanţa lor în cadrul
raporturilor juridice civile creditului bancar
Contractele bancare care includ contractul creditului bancar, contractul de depozit bancar,
contractul de cont curent bancar sunt o noutate în legislaţia civilă care sunt reglementate mai pe
larg abea începând cu anul 2002. Ele fac parte dintr-o categorie aparte deoarece ele întrunesc în
sine caractere specifice care sunt, în primul rând obiectul care pentru toate este o sumă de bani,
în toate se repetă un subiect şi anume banca, toate sunt însoţite de contacte accesorii (gajul sau
ipoteca). Toate sunt reglementate în temeiul legislaţiei civile şi anume Codul Civil al RM, deşi
fiecare categorie este reglementată şi de acte normative speciale în domeniu.
Contractul de depozit bancar
Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (banca), autorizata
conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o
sumă de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la
termen) sau la cerere (depozit la vedere).
Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile referitoare la împrumut şi la
contul curent bancar dacă acestea nu contravin naturii depozitului bancar.
Contractul de cont curent bancar. Prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă
să primească şi să înregistreze în contul titularului de cont (client) sumele băneşti depuse de
acesta sau de un terţ în numerar sau transferate (virate) din conturile altor persoane, să execute în
limitele disponibilului din cont ordinele clientului privind transferul unor sume către alte
persoane, retragerile de numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni în contul clientului din
însărcinarea lui în conformitate cu legea, cu contractul şi cu uzanţele bancare, iar clientul să
achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor menţionate.
Aceste contracte fiind asemănătoare vor fi examinate după exemplu contractului de credit
bancar. CCRM prevede următoarea definiţie pentru contractul de credit bancar. Prin contractul
de credit bancar, o bancă numită, creditor se obligă să pună la dispoziţia unei persoane numite
debitor o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească
dobândă şi alte sume aferente prevăzute de contract.
Din această definiţie se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract:
este un contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este
sinalagmatic deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi
obţin ceva, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu
executare succesivă. Contractul din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea
multe tangenţe comune. Faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile referitoare la
contractul de împrumut în măsura în care regulile prezentului cod nu prevăd altfel sau din esenţa
contractului de credit bancar nu reiese contrariul. Pe parcurs însă vom evidenţia şi multe
particularităţi.
Elementele contractului: părţile banca numită, creditor, care este o persoană juridică şi
debitorul care poate fi orice persoană fizică sau juridică cu capacitate deplină de exerciţiu.
Obiectul, în dependenţă de formele contractului pot fi sume de bani.
Termenul joacă un rol. foarte important la acest contract deoarece pentru rambursarea
creditului, plăţii dobânzii în conţinutul contractului sunt stabilite diferite termene.
Forma. Contractul de credit bancar se încheie în scris.
Un element important al contractului este dobînda la creditul bancar. Astfel, articolul
1237 prevede că, părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobânzi fixe sau
flotante. In cazul în care părţile au convenit asupra unei dobânzi flotante, mărimea acesteia poate
fi modificată prin acordul părţilor. Creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea
dobânzii decât în cazurile prevăzute de lege sau de contract. în cazul când contractul prevede
dreptul băncii de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii, aceasta se va efectua în funcţie
de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinându-se cont de
regulile echităţii. Creditorul îl va anunţa în scris pe debitor despre modificarea mărimii dobânzii
cu cel puţin 10 zile înainte de modificare. Mărimea nouă a dobânzii se va aplica la soldul,
existent la data modificării, al creditului.
În afară de dobândă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în
legătura cu utilizarea creditului.
CCRM evidenţiază următoarele forme ale creditului: Articolul 1239 creditul în cont
curent, care poate fi acordat prin punere la dispoziţia debitorului a unei sume de bani (linie de
credit), pe care acesta o poate utiliza în rate în funcţie de necesităţile sale. Dobânda pentru
creditul în cont curent se calculează în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o anumită
perioadă.
În legătură cu faptul că situaţia în economie este instabilă, părţile pot conveni asupra
constituirii unor garanţii reale (gaj), personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale în
practica bancară. Dacă apreciază garanţiile rambursării creditului ca insuficiente, creditorul este
în drept să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. în cazul refuzului debitorului de a oferi
garanţiile suplimentare solicitate de creditor, acesta din urmă are dreptul să reducă suma
creditului proporţional reducerii garanţiei sau să rezilieze contractul.
Creditorul este obligat să accepte anularea măsurilor de asigurare care depăşesc limita
convenita a garanţiilor. Această dispoziţie nu se aplică în cazul în care măsurile de asigurare
depăşesc doar temporar limita convenită a garanţiei, (art. 1239-1240 CCRM)
Creditorul este în drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia debitorului
creditul dacă, după încheierea contractului de credit:
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului
de a rambursa creditul;
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii de rambursare a creditului pe
care şi-a asumat-o sau alte condiţii înaintate de banca pentru punerea la dispoziţie a creditului.
Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele tranşe ale creditului,
în cazul în care contractul prevede acordarea creditului în tranşe, dacă debitorul nu îndeplineşte
condiţiile contractului referitoare la tranşă sau tranşele precedente:
Debitorul este în drept să refuze creditul parţial sau total. în acest caz, el trebuie să
plătească creditorului o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului (comision de
neutilizare) (Art. 1241 CCRM).
Articolul 1242 al CCRM prevede posibilităţi de reziliere a contractului atât pentru
creditor, cât şi pentru debitor. Astfel creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea
creditului şi a sumelor aferente dacă:
a) debitorul a devenit insolvabil;
b) debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului garanţiile
oferite;
c) debitorul nu plăteşte dobânda în termenul stabilit;
d) debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului, atunci
când contractul prevede restituirea creditului în rate;
e) există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă creditorul va acorda
debitorului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor
aferente.
Şi debitorul poate, în orice moment, să anunţe rezilierea contractului de credit, ce prevede plata
unei dobânzi fluctuante, cu condiţia notificării creditorului în termen de 7 zile de la primirea
notificării despre modificarea dobânzii.
Debitorul poate rezilia contractul în care s-a convenit asupra unei dobânzi fixe pentru un
anumit termen daca obligaţia de plată a dobânzii încetează înaintea termenului stabilit pentru
restituirea creditului şi nu se convine asupra unei alte dobânzi. Termenul de preaviz este de 15
zile.
Răspunderea părţilor.
In cazul neexecutării de către debitor la scadenţă a obligaţiei de restituire a creditului,
precum şi a obligaţiilor de plată a dobânzii şi a altor sume aferente, creditorul poate pretinde
plata unor penalităţi de întârziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau de contract.
In cazul în care debitorul întârzie să efectueze plăţile datorate în baza contractului şi
părţile nu au convenit în contract asupra unor penalităţi de întârziere, pentru suma datorată se
încasează o dobânda cu 5% mai mare decât rata dobânzii prevăzute în contract.
Dacă a reziliat contractul de creditare pentru că debitorul se afla în întârziere cu
rambursarea sumelor datorate, creditorul are dreptul la o dobândă echivalentă cu rata legală a
dobânzii. Faptul acesta nu afectează dreptul creditorului sau al debitorului de a dovedi cauzarea
unui prejudiciu mai mare ori mai mic prin întârzierea rambursării creditului.
În cazul neexecutării de către bancă a obligaţiei sale de acordare a creditului, debitorul
poate pretinde plata unor penalităţi de întârziere în modul şi în mărimea prevăzute de lege sau de
contract.
În CCRM este prevăzută condiţia de reparare a prejudiciului în cazul rambursării
anticipate a creditului. Astfel, dacă debitorul rambursează creditul înainte de scadenţă, creditorul
este în drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursare anticipată cu deducerea
sumelor economisite, luându-se în considerare creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor
mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine cont atât de venitul ratat al creditorului, cât şi de
cheltuielile evitate de debitor prin rambursarea înainte de termen a creditului. Considerăm că
această prevedere îl pune în condiţii mai prioritare pe creditor.
Ordinul de plată. Cecul, cambia sau biletul la ordin. Acreditivul documentar
Ordinul de plată, Cecul, Cambia sau biletul la ordin şi Acreditivul documentar fac parte
din categoria titlurilor de valoare care se studiază mai amănunţit de dreptul bancar. însă adesea
ori aceste titluri de valoare sunt folosite şi în circuitul civil la încheierea diferitor contracte de
vânzare cumpărare, donaţii, schimb, împrumut, etc. De aceia ele sunt reglementate şi de
legislaţia civilă. în raporturile civile ele se folosesc mai mult între persoanele juridice dar pot fi
folosite şi de persoanele fizice. Ele pot fi nominative, la ordin sau la purtător.
În conformitate cu articolul 1256 CCRM, ordinul de plată este un titlu de valoare
(dispoziţie de plată) este dispoziţia dată de o persoană (ordonator) unei bănci (banca
ordonatoare) de a plăti o anumită sumă în favoarea unei alte persoane (beneficiar) pentru
stingerea unei obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de beneficiar. Ordinul de plată poate fi
simplu, în cazul în care încasarea sumei de către beneficiar nu este condiţionată de prezentarea
vreunui document privind scopul plăţii, sau documentar, în cazul în care încasarea sumei este
condiţionată de prezentarea de către beneficiar a unor documente cerute de ordonator.
Banca ordonatoare execută ordinul de plată prin transferul sumei indicate din contul
ordonatorului în contul beneficiarului în aceeaşi sau în o altă bancă (banca plătitoare).
Banca va executa ordinul de plata în termenul stabilit prin lege, prin acordul părţilor sau
prin uzanţele bancare. Ordonatorul poate revoca sau modifica ordinul de. plată atât timp, cât
banca nu 1-a executat. Ordinul de plată cuprinde:
a) numele sau denumirea, adresa şi numărul contului bancar al ordonatorului;
b) numele sau denumirea, adresa şi numărul contului bancar al beneficiarului;
c) denumirea, codul şi adresa băncii ordonatoare;
d) ordinul de plată;
e) suma în cifre şi litere;
f) motivul efectuării plăţii;
g) în cazul ordinului de plată documentar, indicaţia documentelor care trebuie
prezentate de beneficiar;
h) data emiterii;
i) semnătura persoanei (persoanelor) autorizate a ordonatorului;
j) alte date, conform regulamentelor Băncii Naţionale a Moldovei.
In conformitate cu articolul 1259 CCRM, cecul este un titlu de valoare negociabil ce
reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând ordinul
necondiţionat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras) de a plăti la vedere o anumită sumă
prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec. sau la ordinul acestei persoane.
Cecul este independent de tranzacţia care stă la baza creanţei achitate prin cec.
Efectuarea plăţilor prin cec este reglementată de prezentul cod, de alte legi şi de uzanţele
bancare. Poate fi un titlu de valoare atât nominativ, cât şi la ordin, cât şi la purtător.
In conformitate cu articolul 1279, cambia (trată) este un titlu de credit care reprezintă o
creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând ordinul necondiţionat dat de
trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau la scadenţă o sumă anumită
prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul acestei persoane.
Biletul la ordin este un titlu de credit, întocmit conform prevederilor legii, prin care
trăgătorul se obligă să plătească imediat sau la scadenţă o sumă anumită prezentatorului titlului
sau persoanei indicate în titlu, sau la ordinul acestei persoane.
Cambia şi biletul la ordin sunt independente de actele juridice care stau la baza creanţelor
plătite prin ele.
Efectuarea plaţilor prin cambie şi prin bilet la ordin sunt reglementate de prezentul cod,
de Legea cambiei şi de alte acte normative, precum şi de uzanţele bancare.
Acreditivul documentar în conformitate cu articolul 1280 CCRM, este un aranjament,
oricum ar fi denumit sau descris, prin care o bancă (banca emitentă), acţionînd la cererea
clientului sau (ordonatorului) şi conform instrucţiunilor acestuia sau în nume propriu, efectuează
o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi plăteşte cambii trase de
către beneficiar, sau autorizează o altă bancă să efectueze o astfel de plată ori să accepte şi să
plătească asemenea cambii. Acreditivul documentar este un contract separat de actul juridic care
sta la baza lui. în operaţiunile pe baza de acreditiv, toate părţile implicate operează cu documente
şi nu cu bunuri, servicii sau alte prestaţii la care documentele pot să se refere. Efectuarea plăţilor
prin acreditiv documentar este reglementată de prezentul cod, de alte acte normative, precum şi
de uzanţele bancare.
Contractul de factoring : noţiuni elemente, efecte
Acesta acte o categorie nouă de contract care pentru prima oară a fost reglementat în
CCRM din 2002. în conformitate cu articolul 1290 CCRM, prin contract de factoring, o parte,
care este numită furnizorul de bunuri şi servicii (aderent), se obligă să cedeze celeilalte părţi,
care este o întreprindere de factoring (factor), creanţele apărute sau care vor apărea în viitor din
contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către terţi, iar
factorul îşi asumă cel puţin 2 din următoarele obligaţii:
a) finanţarea aderentului, inclusiv prin împrumuturi şi plăţi în avans;
b) ţinerea contabilităţii creanţelor;
c) asigurarea efectuării procedurilor de somare şi de încasare a creanţe lor;
d) asumarea riscului insolvabilităţii debitorului . pentru creanţele preluate (delcredere).
Contractul de factoring se încheie în scris. Cesiunea creanţelor trebuie să fie notificată
debitorilor. Părţile sunt obligate să precizeze mărimea, volumul, domeniul şi caracteristicile
creanţelor care fac obiectul contractului, precum şi elementele pentru determinarea sumei de
plată. Faţă de contractul de factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de creanţă în
măsura în care dispoziţiile prezentului articol nu prevede sau din esenţa factoringului nu reiese
altfel.
Contractul este nul dacă nu prevede în mod expres suma care urmează să fie plătită
factorului. Suma se calculează în funcţie de circumstanţe, punîndu-se accentul mai ales pe
eventuala taxa delcredere şi, suplimentar, pe procentul care reprezintă reţinerile totale din
creanţele cesionate.
în măsura în care factorul cere o parte din suma creanţei ca garanţie pentru acoperirea riscurilor
legate de derularea contractului, acesta din urmă trebuie să prevadă în mod expres conţinutul şi
mărimea sumei. Garanţia nu poate depăşi 20% din suma creanţei. (Art. 1295 CCRM)
Din cele expuse se desprind următoarele caractere principale ale acestui contract: este un
contract bilateral, deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic
deoarece dispune obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este
un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu executare
succesivă. Cntractul din categoria contractelor prestări de servicii de aceia poate avea multe
tangenţe comune. Faţă de contractul de factoring se aplică prevederile referitoare la cesiunea de
creanţă în măsura în care regulile prezentului cod nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de
factoring nu reiese contrariul. Pe parcurs însă vom evidenţia şi alte particularităţi.
Elementele contractului: părţile furnizorul de bunuri şi servicii (aderent) numită, aderent,
care este o persoană juridică şi o întreprindere de factoring (factor), care pot fi orice persoane
juridice cu capacitate de exerciţiu necesară.
Drepturi şi obligaţii. Ambele părţi se obligă să-şi ofere informaţiile necesare, pentru ca
derularea contractului să se efectueze cu respectarea intereselor fiecărei părţi.
Drepturile şi garanţiile aderentului faţă de debitor trec asupra factorului o dată cu
încheierea transferului creanţei asupra factorului, în măsura în care faptul acesta este prevăzut în
contractul de factoring.
Obiectul, în dependenţă de formele contractului pot fi, creanţele apărute sau care vor
apărea în viitor din contracte de vânzări de bunuri, prestări de servicii şi efectuare de lucrări către
terţi.
Termenul joacă un rol foarte important la acest contract deoarece pentru rambursarea creditului,
plăţii dobânzii în conţinutul contractului sunt stabilite diferite termene.
Forma. Contractul de factoring se încheie in scris.
Conţinutul contractului. în conformitate cu articolul 1292 CCRM contractul poate
prevedea transferul tuturor drepturilor aderentului sau numai al unora dintre ele, ce deriva din
contractele cu debitorii. Contractul poate prevedea cesiunea creanţelor existente sau viitoare,
condiţionate, determinate la momentul încheierii contractului sau determinabile cel târziu în
momentul apariţiei lor. Clauza contractului în a cărei virtute sunt cesionate creanţe viitoare va
opera transferul acestora către factor la momentul apariţiei lor fără a fi nevoie de un nou act de
transfer. Cesiunea creanţei aderentului către factor poate fi realizată chiar dacă între aderent şi
debitor există o convenţie ce interzice o astfel de cesiune. Această prevedere nu aduce atingere
răspunderii aderentului faţă de debitor pentru prejudiciile rezultate din cesiunea efectuată contrar
prevederilor contractului.
Răspunderea aderentului reiese din conţinutul ar prevederilor articolului 1294 CCRM
care prevede că, aderentul răspunde pentru existenţa creanţelor, precum şi pentru îndeplinirea
obligaţiilor contractuale faţă de debitor. Aderentul răspunde pentru capacitatea de plată a
debitorului, daca riscul nu a fost preluat de factor conform art. 1290 alin. (1) lit. d).
Debitorul poate opune factorului toate obiecţiile şi excepţiile pe care le are faţă de
aderent.
Debitorul poate cere factorului compensarea creanţei sale fata de aderent dacă aceasta
creanţa era scadentă la momentul transferului creanţei către factor. în cazurile prevăzute mai sus,
aderentul răspunde faţă de factor pentru pierderi. Pentru prejudicii suplimentare, aderentul este
obligat la plata despăgubirilor numai dacă acestea au fost provocate cu vinovăţie.
Dacă debitorul a plătit factorului, iar acesta a plătit aderentului, debitorul va avea dreptul
să ceară repararea prejudiciului numai faţă de aderent în cazul în care acesta nu-şi îndeplineşte
obligaţiile conform clauzelor contractuale, dar nu şi faţă de factor, cu excepţia cazurilor în care
acesta din urmă a plătit aderentului, deşi ştia că el nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform
condiţiilor contractuale.
Categoriile: factoringul deschis sau acoperit
Contractul de factoring poate prevedea obligaţia şi dreptul părţilor de a informa debitorul
despre transferul creanţei, precum şi modalităţile prin care trebuie informat.
Dacă debitorul nu a fost înştiinţat despre transferul creanţei şi despre felul creanţei,
factorului i se poate opune plata debitorului către aderent. în acest caz. aderentul este obligat să
predea de îndată factorului suma obţinută. Dispoziţiile prezentului alineat se aplică în modul
corespunzător şi transferurilor multiple ale aceleiaşi creanţe.
Plata debitorului către factor are efect de exonerare, indiferent de îndeplinirea obligaţiei
de înştiinţare, cu excepţia situaţiei în care acesta a cunoscut lipsa de valabilitate a transferului.
Raporturi juridice de asigurare, noţiune, tipurile şi formele
Asigurarea obligatorie şi asigurarea benevolă.
Legea cu pripire la asigurări şi reasigurări din nr. 136 din 1995 a modificat aceste
prevederi şi a creat o nouă sistemă de asigurări în ţară.
În condiţiile noii economii de piaţă asigurarea este în primul rând o relaţie economică şi o
operaţiune financiară ce i-a naştere fie direct prin efectul legii sau în temeiul unui contract prin
care asigurătorul se obligă, ca în schimbul unei prime de asigurare, să plătească asiguratului o
despăgubire sau suma asigurată.3
Asigurarea este într-o strânsă legătură cu activitatea de antreprenoriat. Pentru
antreprenoriat sunt caracteristice căutarea unor metode noi şi mai eficiente de folosire a regulilor,
elasticitate, aptitudinea de a merge la risc. în acelaşi timp apar anumite interese de asigurare,
condiţionată de însăşi natura activităţii de antreprenoriat. Aceste interese, întărite în contracte de
3 Gh. Bistriceanu. FI. Bercea. E.I. Macovei. Dicţionar de asigurări. Bucureşti. 1993, pag. 10
asigurare, orientează antreprenorii asupra acceptării noilor forme de dezvoltare, asupra căutării
noilor sfere de introducere a capitalului.
Unii autori consideră asigurarea ca o categorie economică. Ca o categorie economică
asigurarea reprezintă un sistem de raporturi economice, care includ o totalitate de forme şi
metode de formare a fondurilor, mijloacelor băneşti şi folosirea lor pentru restituirea prejudiciilor
în cazul diferitor evenimente (riscuri) şi de asemenea pentru acordarea de ajutor cetăţenilor în
cazul survenirii unor evenimente din viaţa lor.
Categoria economică a asigurării se caracterizează prin următoarele semne: 1.existenţa
raporturilor de redistribuire;
2 existenţa riscului asigurat şi criteriilor de estimare a lui;
3 formarea unei comunităţi de asigurare din numărul asigurătorilor şi asiguraţilor;
4 îmbinarea intereselor de asigurare şi de grup;
5 răspunderea solidară a tuturor asigurătorilor pentru daună;
6. redistribuirea daunei în spaţiu şi timp;
7. restituirea plăţilor de asigurare;
8. autorăscumpărarea activităţii de asigurare.
În economia de piaţă asigurarea apare, pe de o parte ca un mijloc de apărare a bussnesului
şi a bunăstării oamenilor, pe de altă parte, ca o formă de activitate ce permite obţinerea venitului.
Asigurarea este un factor important de stimulare a activităţii de producere şi de asigurare a unui
mod sănătos de viaţă, creează stimulenţi noi de creştere a productivităţii muncii în conformitate
cu depunerile personale. în literatura de specialitate asigurarea mai înainte se includea des în
categoria economică a finanţelor şi îi erau atribuite funcţiile şi rolul caracteristic finanţelor.
Considerăm că o astfel de limitare a sferii de activitate a asigurării în plan teoretic crea condiţii
pentru neaprecierea justă a asigurării în practică.
După conţinutul şi apariţia sa. asigurarea are diferenţieri esenţiale faţă de finanţe şi credit.
Astfel, categoria economică, a asigurărilor este un sistem de relaţii economice, care include în
primul rând, formarea unui fond special de mijloace din conţinutul depunerilor personale ale
persoanelor fizice şi juridice, iar în al doilea rând, folosirea lui pentru compensarea pierderilor de
bunuri ca urmare a calamităţilor naturale şi altor evenimente nefavorabile, şi de asemenea pentru
acordarea de ajutor persoanelor în cazul survenirii diferitor evenimente în viaţa lor.
Din punctul de vedere al necesităţii bilaterale al exprimării de voinţă legislaţia în vigoare
prevede două forme principale ale asigurării: asigurarea benevolă, care se exercită în
conformitate cu prevederile legislaţiei civile şi asigurarea obligatorie care se efectuează în
conformitate cu prevederile Legii cu privire la asigurări şi a altor acte normative prin intermediul
cărora se obligă de către stat unele categorii de persoane juridice care practică scopuri de muncă
ce pune în pericol viaţa şi sănătatea muncitorilor sau persoanele ce posedă izvoare de pericol
sporit etc.
Asigurarea obligatorie se execută în conformitate cu legea, indiferent de voinţa părţilor.
De aceia ea nu respectă principiul egalităţii părţilor şi exprimării reciproce de voinţă. Asigurarea
obligatorie este, de mai multe feluri: de persoane, de bunuri, de răspundere civilă. Asigurarea
obligatorie de persoane (personală) are loc în următoarele cazuri: conform Legii Republicii
Moldova "cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transporturilor faţă de
călători"" din 25 februarie 1998,Ub asigurării obligatorii cu unele excepţii, sînt supuşi pasagerii
transportului aerian, feroviar, fluvial şi auto; conform Legii RM "Cu privire la politie" de la 18
decembrie 1990,106 asigurării obligatorii sunt supuşi colaboratorii poliţiei (art. 34); în
conformitate cu Hotărîrea Guvernului RM de la 3 august 1992, nx. 512 "Despre asigurarea
personală obligatorie a militarilor şi cetăţenilor ce trec pregătirea militară", de la 01 aprilie 1992
este introdusă asigurarea obligatorie; a militarilor şi cetăţenilor, ce trec pregătirea militară, ::; caz
de: deces sau de pierdere a capacităţilor Je muncă ca urmare a rănirii a (contuziei), îmbolnăvirii,
apărute la îndeplinirea obligaţiilor militare.
Asigurării obligatorii este supusă şi răspunderea civilă a proprietarilor mijloacelor de
transport în conformitate cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova de la 28 decembrie 1994.
nr. 956 "Despre asigurarea obligatorie de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule şi a
transportului urban electric".
Legislaţia în vigoare poate stabili şi alte tipuri de asigurare obligatorie. Posibil, aceasta va
fi asigurarea obligatorie a bunurilor întreprinderilor din ramura agriculturii, care a fost abrogată
la 1 ianuarie 1992.
Asigurarea obligatorie are următoarele particularităţi: după modul de efectuare: în baza
legii, fără consimţământul părţilor; tipurile de asigurare obligatorie sînt stabilite de lege la
nivelul Guvernului şi Parlamentului: mărirea primelor de asigurare şi termenul de achitare a
lorde către asiguraţi se stabilesc în baza legii. în unele cazuri, de exemplu, în cazul asigurării
vieţii, sănătăţii şi bunurilor judecătorilor, izvorul achitării primelor de asigurare este bugetul de
stat; mărimea sumei asigurate sau despăgubirii de asigurare, termenul asigurării obligatorii,
cazurile asigurate se stabilesc de legislaţie.
Toate particularităţile arătate pot fi distinse în dependenţă de tipul asigurării obligatorii.
Contractul de asigurare, categoriile acestuia
In dependenţă de obiectul asigurării deosibim asigurare de persoane şi asigurare de
daune. Toate asigurările se oformează în temeiul unui contract scris numit contract de asigurare.
Persoanele din Republica Moldova încheie contracte de asigurare cu societăţi înregistrate
în Republica Moldova, cu excepţia cazurilor în care asigurările solicitate nu se practică pe piaţa
internă.
În conformitate cu articolul 1301 CCRM, prin contract de asigurare, o parte numită,
asigurat se obligă să plătească, altei părţi numite asigurător, prima de asigurare, iar acesta se
obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau unui terţ (beneficiarului
asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele şi în termenele convenite.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispun de
obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi obţin ceva, este un contract
consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui, este cu executare succesivă pentru
o parte.
Elementele contractului: părţile, asigurător, asigurat şi poate fi o terţă persoană
beneficiar, care pot orice persoane fizice sau care dispune de capacitate de exerciţiu deplină.
Obiectul contractului: In conformitate cu articolul 1303-1304 CCRM. pot fi persoane
fizice, juridice, bunuri şi contra daune. în cazul asigurării de persoane se asigură viaţa şi
sănătatea (inclusiv integritatea psihică) a asiguratului. Asigurarea de persoane este individuală
sau colectivă. Asigurarea contra daune garantează asiguratul contra consecinţelor unui eveniment
care poate aduce atingere patrimoniului sau. Asigurarea contra daune cuprinde asigurarea
bunurilor şi asigurarea de răspundere civilă.
Pentru ca asigurătorul să poată satisface creanţele asiguratului este important ca acesta să-
şi unească forţele cu alte companii de asigurare, adică să-şi facă o reasigurare. In conformitate cu
articolul 1305 CCRM, prin încheierea contractului de reasigurare:
a) reasiguratorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie,
potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte
la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării;
b) asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora
reasiguratorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe
care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a constituit obiectul reasigurării.
Contractul de reasigurare produce efecte doar intre asigurător si reasigurator.
Un moment important al contractului de asigurare este riscul asigurat şi cazul asigurat.
Riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert la care sunt expuse viaţa, sănătatea
sau patrimoniul unei persoane.
Este interzisa asigurarea:
a) intereselor ilicite; b) prejudiciului suferit prin participarea la loterii, jocuri şi pariuri; c)
eventualelor cheltuieli la care poate fi supusă persoana în scopul eliberării ostaticilor.
Cazul asigurat este evenimentul pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut
asigurarea şi la producerea căruia apare obligaţia asigurătorului să plătească suma asigurată ori
despăgubirea.
Articolul 1308 CCRM prevede modalitate de încheiere a contractului de asigurare, precum şi
forma încheierii. Astfel pentru încheierea contractului de asigurare, asiguratul prezintă
asigurătorului propunere (cerere) scrisă, în care indică interesul propriu şi cel al beneficiarului
asigurării sau declară verbal că doreşte să încheie contract de asigurare.
Contractul de asigurare poate fi încheiat în favoarea mai multor beneficiari.
Contractul de asigurare se încheie în formă scrisă. în contractul de asigurare se va indica:
a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; b) obiectul asigurării: bun,
persoana si răspundere civila; c) riscurile ce se asigura; d) începutul şi durata asigurării; e)
sumele asigurate; f) primele de asigurare, locul şi termenele de plată; g) alte date, conform legii
sau contractului.
Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există un început de
dovada scrisă. Dovada încheierii contractului de asigurare rezulta şi din trimiterea unui document
de asigurare, precum poliţa de asigurare (certificat), din cererea de plată a primei ori din înscrisul
prin care se constată efectuarea acestei plăţi sau din orice înscris din care reiese faptul încheierii
contractului.
O altă parte a obiectului contractului este articolul 1309. Poliţa de asigurare. Asigurătorul
este obligat sa remită asiguratului un exemplar, semnat de el. al poliţei de asigurare. în poliţa de
asigurare se va indica: a) numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante; b)
obiectul asigurării: bun, persoana şi răspundere civilă; c) riscurile ce se asigura; d) începutul şi
durata asigurării; e) suma asigurată; f) prima de asigurare, locul şi termenele de plată; g) alte
date, conform legii sau acordului dintre părţi. Asiguratul este obligat la plata primei de asigurare
doar la eliberarea poliţei de asigurare. Dacă interesul asigurat nu există la data începerii
asigurării sau dacă un interes viitor nu mai ajunge să se constituie, asiguratul este eliberat de
obligaţia plăţii primei de asigurare. Dacă interesul asigurat se stinge, asiguratul datorează
asigurătorului doar acea parte din prima ce corespunde duratei riscului. Asigurătorul poate cere o
taxa corespunzătoare pentru cheltuielile şi operaţiunile făcute pentru încheierea contractului.
Termenul de acţiune al contractului de asigurare, începe din momentul achitării primei de
asigurare sau a primei tranşe a acesteia şi îcetează la ora 24 a ultimei zile din termenul convenit
pentru asigurare daca legea sau contractul nu prevede altfel.
Dacă valabilitatea contractului de asigurare se extinde asupra perioadei anterioare
achitării primei de asigurare, o astfel de asigurare este valabilă cu condiţia neproducerii cazului
la momentul încheierii asigurării. în cazul în care contractul de asigurare se încheie pentru o
perioada de peste 5 ani, părţile pot rezilia contractul la încheierea celui de-al cincilea an sau a
fiecăruia dintre anii următori, respectând un termen de preaviz de 3 luni.
În cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele păţi sunt îndreptăţite să
rezilieze contractul, respectînd un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni.
Acordul prin care contractul de asigurare se consideră prelungit în mod tacit pe o perioadă mai
mare de un an se consideră nul.
Perioada de asigurare este intervalul de timp de cel mult un an sau mai puţin dacă primele
de asigurare sunt calculate corespunzător.
Dacă asigurătorul, în baza unei clauze contractuale privind actualizarea primei de
asigurare, măreşte cuantumul acesteia, asiguratul poate rezilia contractul, cu respectarea
termenului de preaviz de o lună. Majorările neînsemnate nu îndreptăţesc la reziliere. (Art. 1314
CCRM)
Drepturile şi obligaţiile părţilor. Articolul 1315 CCRM prevede că, asigurătorul este obligat:
a) să aducă la cunoştinţa asiguratului, într-o formă adecvată, condiţiile asigurării;
b) să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al beneficiarului asigurării de
a încasa suma asigurată sau despăgubirea de asigurare, în termenul stabilit în condiţiile de
asigurare;
c) să compenseze asiguratului cheltuielile aferente evitării producerii cazului asigurat
sau limitării oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire:
d) să păstreze confidenţa informaţiei despre asigurat şi a persoanelor asigurate, de care a
luat cunoştinţă în procesul asigurării.
Articolul 1316 CCRM prevede că asiguratul este obligat:
a) să informeze asigurătorul, la încheierea contractului, despre toate circumstanţele
esenţiale referitoare la mărimea riscului ce se asigură;
b) să informeze asigurătorul despre alte contracte de asigurare încheiate la obiectul
respectiv;
c) să plătească la timp primele de asigurare;
d) să întreprindă acţiuni dependente de el pentru a evita producerea cazului asigurat sau
pentru a limita pagubele cauzate de producerea lui;
e) să informeze asigurătorul de producerea evenimentului asigurat îndată ce a aflat despre
aceasta.
Legea şi contractul de asigurare pot prevedea şi alte obligaţii pentru asigurat.
Legislaţia civilă prevede posibilitatea rezilierii contractului datorită mai multor temeiuri
cum ar fi: unor inexactităţi, rezilierea contractului după survenirea cazului asigurat, rezilierea
contractului în cazul neachitării unei tranşe a primei de asigurare
etc.
Unele din cele mai importante obligaţii sunt:
1. Asiguratul este obligat să informeze de îndată pe asigurător asupra împrejurărilor
periculoase apărute sau despre care a luat cunoştinţă după încheierea contractului.
Dacă împrejurarea periculoasă este provocată intenţionat de către asigurat sau dacă
necunoaşterea împrejurărilor ce au existat deja la momentul încheierii contractului se datorează
vinovăţiei acestuia, asigurătorul are dreptul să rezilieze contractul fără preaviz.
2. Asiguratul este obligat sa-1 anunţe de îndată pe asigurător despre producerea cazului
asigurat. După producerea cazului asigurat, asigurătorul poate cere asiguratului să-i ofere
orice informaţie necesară pentru constatarea cazului asigurat ori pentru stabilirea întinderii
prestaţiei sale. Asigurătorul nu poate invoca o convenţie prin care este eliberat de obligaţia sa,
dacă asiguratul nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare îmodul corespunzător, decât în măsura în
care, prin neexecutarea, interesele asigurătorului sunt afectate în mod serios.
Prestaţia asigurătorului este datorată din momentul încheierii activităţii de constatare a
cazului asigurat şi a întinderii obligaţiei asigurătorului. Dacă cercetările durează mai mult de o
lună, asiguratul este îndreptăţit să ceară un avans corespunzător şi proporţional cu obligaţia
probabilă de plată, cu condiţia că obligaţia asigurătorului de a plăti indemnizaţia şi mărimea ei
nu trezesc îndoieli.
Contractul de tranzacţie: noţiuni, elemente, efecte
Tranzacţia poate apărea în instanţa de judecată atunci când părţile ţin să intenteze în
proces civil. În conformitate cu articolul 1331 CCRM, tranzacţia este contractul prin care părţile
previn un proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar
în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti. Pentru încheierea tranzacţiei se cere capacitatea
necesară de a dispune de obiectul tranzacţiei. Tranzacţia poate stipula o penalitate pentru cel care
omite să o execute.
Nu se poate face tranzacţie cu privire la capacitatea persoanei sau la alte chestiuni care
interesează ordinea publică. Se poate încheia o tranzacţie asupra unei acţiuni civile ce derivă
dintr-o infracţiune.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract bilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a ambelor părţi, este sinalagmatic deoarece dispune
obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc un avantaj patrimonial,
este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui.
Elementele contractului: părţile, orice persoane fizice sau juridice care dispun de
capacitate de exerciţiu deplină necesară.
Obiectul contractului: poate fi proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau
rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării unei hotărâri judecătoreşti.
Tranzacţia are efectul între părţi autoritatea lucrului judecat. Tranzacţia nu este
susceptibilă de executare silită decât după omologare.
Nulitatea tranzacţiei. Tranzacţia poate fi declarată nulă pentru temeiurile generale de
nulitate a actelor juridice. Eroarea de drept nu este un temei de nulitate a tranzacţii.
Tranzacţia care este fondată pe un titlu nul este lovită, de asemenea, de nulitate, cu
excepţia cazului când părţile au acoperit în mod expres nulitatea. Tranzacţia fondată pe un înscris
ulterior recunoscut fals este nulă.
Nulitatea tranzacţiei survine şi în cazul existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Tranzacţia privind un proces început este nulă dacă părţile sau una din ele nu ştie că litigiul a fost
terminat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Dacă părţile au încheiat o tranzacţie privind toate afacerile dintre ele, descoperirea
ulterioara a unui document care le era necunoscut nu este un temei de nulitate a tranzacţiei, cu
excepţia cazului cînd a fost ascuns de una din părţi sau, cu ştiinţa acesteia, de un terţ. Tranzacţia
este nulă dacă are doar un obiect şi dacă documentele descoperite dovedesc că una din părţi nu
avea nici un
drept.
Greşelile de calcul comise de una de părţi la încheierea tranzacţiei nu păgubesc pe nici
una din părţi şi urmează a fi reparate.
Contractul de societate civilă: noţiune, elemente şi efecte
La realizarea unor scopuri comune de mai multe persoane pentru a concretiza şi legifera
relaţiile dintre acestea pe parcursul activităţii ei încheie un contractul de societate civilă.
În conformitate cu articolul 1339 CCRM, prin contract de societate civilă, două sau mai
multe persoane (asociaţi, participanţi) se obligă reciproc să urmărească în comun scopuri
economice ori alte scopuri, fără a constitui o persoana juridică, împărţind între ele foloasele şi
pierderile.
Din conţinutul articolului evidenţiem următoarele caractere: este un contract multilateral,
deoarece se cere exprimarea de voinţă a mai multor participanţi, este sinalagmatic deoarece
dispun de obligaţii reciproce. Este cu titlu oneros, deoarece toţi participanţii urmăresc un avantaj
patrimonial, este un contract consensual deoarece este valabil din momentul încheierii lui.
Elementele contractului: părţile, orice persoane fizice sau juridice care dispun de
capacitate de exerciţiu deplină necesară, caracteristic pentru ele că toate se numesc identic
asociaţi sau participanţi. Participanţilor la societatea civila le revine obligaţia de confidenţialitate.
Obiectul contractului: poate fi un obiect licit, constituit in interesul comun al asociaţilor.
Forma şi conţinutul. în conformitate cu articolul 1341 CCRM, contractul de societate civila poate
fi încheiat în scris sau oral. în cazul în care se încheie în scris, contractul de societate civila
trebuie să conţină:
a) numele sau denumirea, adresa sau sediul participanţilor; b) drepturile şi obligaţiile
fiecărui participant; c) constituirea şi funcţiile conducerii; d) repartizarea câştigului şi a
pierderilor între participanţi; e) procedura eliminării unor participanţi; f) durata societăţii; g)
procedura dizolvării societăţii şi împărţirii patrimoniului ei.
Contractul de societate civilă nu poate fi modificat, în lipsa unei clauze contrare, decât
prin acordul comun al tuturor asociaţilor.
Patrimoniul. Participanţii trebuie să verse contribuţiile convenite prin contract. In lipsa
unor dispoziţii în acest sens, ei sunt obligaţi la plata unor contribuţii egale. Contribuţiile pot
consta din bunuri, inclusiv din drepturi patrimoniale. Dacă prin contract nu s-a dispus altfel,
contribuţiile devin proprietate comună a participanţilor. De patrimoniul social aparţine ceea ce s-
a dobândit în baza unui drept ce ţine de acel patrimoniu şi ceea ce s-a dobândit ca despăgubire
pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea unui obiect din el. Contribuţia unui participant nu
poate fi majorată fără consimţământul acestuia.
Răspunderea pentru contribuţii. Pentru bunul dat în calitate de contribuţie asociatul
răspunde conform regulilor privind răspunderea vânzătorului. Asociatul dator cu o sumă de bani
pe care nu a depus-o este în întârziere de drept, urmând să plătească dobânda stabilită la art. 619
CCRM fără a fi scutit şi de repararea prejudiciilor dacă s-ar cuveni. Această regulă se aplică şi în
privinţa sumelor preluate pentru scopuri personale din casa societăţii, a căror dobândă se
calculează din ziua preluării.
În cazul în care dreptul de folosinţă asupra unui bun a fost transmis în calitate de
contribuţie şi acest drept se stinge anterior termenului pentru care a fost transmis, asociatul este
obligat să compenseze în bani costul folosinţei de care s-a lipsit societatea. Asociaţii care s-au
obligat să depună în comun prestaţii în muncă predau societăţii toate câştigurile obţinute prin
prestaţiile care fac obiectul societăţii.
La lichidarea societăţii, fiecare asociat are dreptul prioritar fată de alţi asociaţi de a primi
bunul pe care 1-a dat în calitate de contribuţie. (Art. 1342-1343 CCRM).
Cotele-părţi din patrimoniul social sau alte drepturi decurgînd din contract nu pot fi
transmise terţilor fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi. încuviinţarea poate fi respinsă doar din
motiv temeinic. în cazul înstrăinării unei cote-părţi din patrimoniul social, ceilalţi asociaţi au
dreptul de preemţiune.
Asociaţii răspund pentru obligaţiile societăţii civile în mod solidar. în raporturile interne,
întinderea răspunderii se stabileşte după cotele-părţi din patrimoniul social dacă în contract nu
este prevăzut altfel.
Administrarea şi reprezentarea. în conformitate cu articolul 1345 CCRM, dacă în contract
nu este prevăzut altfel, asociaţii gestionează împreună actele societăţii civile şi reprezintă
împreună societatea în exterior. Dacă este exclus din conducerea societăţii, asociatul poate cere
oricând informaţii celor care exercita conducerea.
Fiecare asociat are dreptul să participe la emiterea deciziilor comune. Orice clauză
contrară este nulă. Dacă, prin contract, conducerea societăţii civile este încredinţată unuia sau
mai multor asociaţi, fiecare are dreptul să acţioneze de unul singur. Orice alt asociat poate însă
obiecta la încheierea actului juridic în numele societăţii. în acest caz, se consideră că actul nu s-a
încheiat în numele societăţii. în măsura în care unui asociat îi revine, în baza contractului, funcţia
de a conduce societatea civilă, acesta este împuternicit, dacă altfel nu este stipulat, şi cu
reprezentarea faţă de terţ a celorlalţi asociaţi. Funcţia acordată prin contract unuia dintre asociaţi
poate fi retrasă doar prin decizie unanimă în cazul neexecutării obligaţiilor sale. Asociatul poate
renunţa să participe la administrarea societăţii.
Totodată, el poate cere oricând lămuriri conducerii. Dacă în contract nu este prevăzut
altfel, drepturile şi obligaţiile participantului la societatea civilă care are împuterniciri de
administrare şi reprezentare se determină în conformitate cu normele privind contractul de
mandat.
Rezilierea contractului de societate civila. în conformitate cu articolul 1352 CCRM, dacă
în contract nu este prevăzută o durată determinată a societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia
contractul cu un preaviz de 3 luni. Rezilierea nu poate avea loc în momentul sau în împrejurările
în care s-ar produce un prejudiciu societăţii civile. Dacă în contract este stabilit un termen,
rezilierea înainte de termen este admisibilă doar pentru un motiv întemeiat. Retragerea unui
asociat are drept consecinţă dizolvarea societăţii. Contractul poate prevedea ca retragerea să nu
ducă la dizolvarea societăţii, ci doar la eliminarea celui care a reziliat contractul. în acest caz,
cota-parte în capitalul social a celui care a reziliat majorează corespunzător cotele asociaţilor
rămaşi. Asociatul care a reziliat contractul are dreptul la valoarea în bani a cotei sale părţi. Pentru
aceasta se iau în considerare şi actele în curs de executare la momentul retragerii. Dacă, la
momentul retragerii, valoarea patrimoniului societăţii civile este insuficientă pentru acoperirea
datoriilor comune, cel care se retrage este obligat să plătească celorlalţi asociaţi o sumă
proporţională cotei sale părţi din patrimoniu pentru acoperirea deficitului. Clauza care limitează
sau elimină dreptul de retragere este nulă.
Temeiurile dizolvării societăţii civile sunt: a) expirarea termenului pentru care a fost
constituită; b) decizia asociaţilor; c) declanşarea procedurii lichidării judiciare asupra
patrimoniului societăţii civile; d) imposibilitatea urmăririi în continuare a scopului.
Daca contractul nu prevede altfel, sunt de asemenea temeiuri de dizolvare a societăţii
civile:
a) moartea unuia dintre asociaţi; b) declanşarea lichidării judiciare a patrimoniului unuia dintre
asociai; c) lipsirea unui asociat de capacitatea de exerciţiu; d) rezilierea.
Efectele dizolvării societăţii civile.
O dată cu dizolvarea, societatea civilă trebuie lichidată. Actele în curs de executare
trebuie finalizate. Se întocmeşte un inventar şi partenerii dezbat în privinţa patrimoniului.
în cursul dezbaterii în privinţa patrimoniului, trebuie achitate datoriile societăţii civile.
Dacă patrimoniul nu ajunge, asociaţii au obligaţia de a acoperi deficitul proporţional
cotelor-părţi ce le revin din patrimoniu. Eventualele excedente se împart între parteneri
proporţional acestor cote-părţi.
Promisiunea publică de acordare a recompensei: noţiuni, condiţii şi efecte
În conformitate cu articolul 1371 CCRM, persoana care a făcut promisiune publică de
acordare a unei recompense pentru săvârşirea într-un anumit termen a unei acţiuni licite, indicate
în anunţ, este obligată să acorde recompensa oricărei persoane care a săvârşit acţiunea în
condiţiile stipulate, chiar dacă această persoană a acţionat fără a ţine cont de promisiunea publică
de recompensă.
Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu gratuit.
Obligaţia de a acorda recompensa apare în cazul în care persoana care a făcut
promisiunea de recompensă poate fi stabilită în mod cert. Persoana care doreşte să săvârşească
acţiunea în schimbul recompensei promise este în drept să ceară confirmarea în scris a
promisiunii, în caz contrar suportând riscul constatării faptului că autorul promisiunii nu este
persoana indicată în anunţ.
În cazul în care în promisiunea publică de recompensă nu este indicată mărimea
recompensei, aceasta se stabileşte de comun acord cu promitentul, iar în caz de litigiu, de
instanţa de judecată.
În cazul în care anunţul de recompensă nu stabileşte sau din caracterul acţiunii indicate
nu reiese altfel, corespunderea acţiunii săvârşite condiţiilor expuse în anunţ se stabileşte de
persoana care a promis recompensa, iar în caz de litigiu, de instanţa de judecată.
Distribuirea recompensei.
În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvârşită de mai multe persoane, dreptul la
recompensă îl are persoana care a săvârşit prima acţiunea.
În cazul în care acţiunea indicată în anunţ este săvârşită de mai multe persoane şi este
imposibil să se determine care dintre ele a săvârşit prima acţiunea, precum şi în cazul în care
acţiunea este săvârşită concomitent de mai multe persoane, recompensa se împarte între aceste
persoane în părţi egale sau în modul stabilit de comunul lor acord. Dacă recompensa este
indivizibilă sau dacă. în conformitate cu condiţiile anunţului, ea trebuie plătită unei singure
persoane, aceasta se alege prin tragere la sorţi.
În cazul contribuţiei mai multor persoane la săvârşirea acţiunii pentru care este promisă
recompensa, aceasta se împarte lor de către promitent în funcţie de gradul de participare a
fiecăreia la atingerea scopului, iar în caz de litigiu, recompensa se împarte de către instanţa de
judecată.
Concursul. Anunţul public de acordare a recompensei sub forma de premiu pentru cea
mai bună executare a unei lucrări este valabil numai în cazul în care stabileşte termenul de
executare a lucrării. Modificarea condiţiilor concursului în defavoarea concurenţilor este
inadmisibilă. Dreptul de a decide asupra corespunderii concursului desfăşurat în termenul stabilit
promisiunii publice de recompensă (condiţiilor concursului) sau asupra stabilirii lucrării
câştigătoare aparţine persoanei indicate în anunţ, iar în cazul în care aceasta nu este indicată,
persoanei care a anunţat recompensa. Decizia este obligatorie pentru toţi participanţii la concurs.
Promitentul recompensei poate cere să i se remită dreptul de proprietate asupra lucrărilor
executate în condiţiile concursului doar în cazul în care o atare clauză a figurat în anunţul public.
Dreptul de autor aparţine în orice caz autorului lucrării. Persoana care a anunţat concursul este
obligată să restituie participanţilor la concurs lucrările dacă anunţul privitor la concurs nu
prevede altfel. (Art. 1373 CCRM)
Revocarea promisiunii publice de recompensă.
Persoana care a anunţat public acordarea unei recompense este în drept să revoce în
acelaşi mod promisiunea făcută, cu excepţia cazului în care:
a) anunţul conţine sau din el rezultă cu certitudine inadmisibilitatea revocării;
b) este indicat un anumit termen pentru săvârşirea acţiunii pentru care se promite
recompensa;
c) la momentul revocării promisiunii, acţiunea indicată în anunţ este deja săvârşită şi autorul
ei pretinde recompensa promisă.
Revocarea promisiunii publice de recompensă nu privează persoanele care au răspuns la
anunţ de dreptul de a cere compensarea, în limita recompensei anunţate, a cheltuielilor pe care
le-a suportat la săvârşirea acţiunii respective. (Art. 1374 CCRM)
Gestiunea de afaceri: noţiune, condiţii efecte
În conformitate cu articolul 1378 CCRM, persoana care, fără a avea mandat sau fără a fi
obligată în alt fel (gerant), gestionează afacerile altuia (gerat), fără ştirea acestuia, trebuie să dea
dovadă de diligenta unui bun proprietar şi să acţioneze în conformitate cu interesele geratului,
luând în considerare voinţa reală sau prezumtivă a acestuia. Gerantul, în cazul în care ştia sau
trebuia să ştie că acţionează contrar voinţei reale sau prezumtive a geratului, este obligat să
repare prejudiciul cauzat prin gestiunea afacerii chiar dacă nu are o altă vină.
Aceasta regulă nu se aplică in cazul în care, contrar voinţei geratului, se execută obligaţia
acestuia privind întreţinerea persoanelor pe care geratul este obligat sa le întreţină conform legii.
Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu gratuit sau oneros.
Părţile: gerantul, şi geratul care pot fi persoane fizice sau juridice cu capacitate de
exerciţiu. Gerantul este obligat să-1 informeze, de îndată ce este posibil, pe gerat despre
preluarea gestiunii şi să continue actele începute, atât timp, cât este necesar geratului pentru a le
prelua. Dacă nu-1 poate informa pe gerat despre preluarea gestiunii, gerantul este obligat să ducă
la capăt actele începute.
Dacă geratul aprobă, tacit sau expres, gestiunea de afaceri, se aplică în modul
corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.
Condiţiile:
1. Să existe gestiunea afacerile altuia;
2. Actele şi faptele să fie importante geratului;
3. Actele şi faptele să fie exercitate din proprie iniţiativă.
Efectele.
Dacă geratul aprobă, tacit sau expres, gestiunea de afaceri, se aplică în modul
corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.
Gerantul poate cere geratului compensarea cheltuielilor aferente realizării gestiunii în
măsura în care pot fi considerate, în raport de împrejurări, ca necesare şi utile. Gerantul are
dreptul la compensarea cheltuielilor chiar dacă nu a reuşit să păstreze bunurile şi să apere
interesele geratului deşi actele întreprinse au fost utile şi a lipsit vinovăţia.
Cheltuielile compensabile nu pot depăşi în nici un caz valoarea bunurilor pentru a căror
păstrare sunt întreprinse actele respective. Cheltuielile suportate de gerant în legătură cu actele
săvârşite după acceptare se restituie conform regulilor cu privire la mandat. în acest caz gerantul
este obligat să prezinte geratului o dare de seamă despre actele sale, precum şi să predea tot ceea
ce a primit ca rezultat al gestiunii.
Actele săvârşite de gerant, după ce a fost înştiinţat despre neacceptarea acestora de către
gerat, nu generează pentru gerat obligaţii nici faţă de gerant, nici faţă de terţi.
În scopul înlăturării unui pericol ce ameninţă viaţa unei persoane, actele pot fi săvârşite şi
fără consimţământul acesteia, iar executarea obligaţiilor de întreţinere poate fi efectuată
împotriva voinţei celui care are o asemenea obligaţie.
Articolul 1382 CCRM prevede că, gerantul poate cere geratului compensarea cheltuielilor
aferente realizării gestiunii în măsura în care pot fi considerate, în raport de împrejurări, ca
necesare şi utile. Gerantul are dreptul la compensarea cheltuielilor chiar dacă nu a reuşit să
păstreze bunurile şi să apere interesele geratului deşi actele întreprinse au fost utile şi a lipsit
vinovăţia.
Cheltuielile compensabile nu pot depăşi în nici un caz valoarea bunurilor pentru a căror
păstrare sunt întreprinse actele respective. Cheltuielile suportate de gerant în legătură cu actele
săvârşite după acceptare se restituie conform regulilor cu privire la mandat.
Gerantul nu poate cere compensarea cheltuielilor dacă actele de gestiune sunt făcute
contra voinţei geratului ori dacă nu corespund intereselor acestuia, cu excepţia cazurilor în
care voinţa geratului este contrară legii.
Dacă a suferit un prejudiciu în urma acţiunii de înlăturare a unui pericol pentru
patrimoniul geratului, gerantul poate cere despăgubiri geratului sau celui care a generat pericolul.
Răspunderea gerantului. Gerantul răspunde fata de gerat doar pentru prejudiciul cauzat din
intenţie sau din culpă gravă.
Îmbogăţirea fără justă cauză: noţiune, caractere, conţinut
În conformitate cu articolul 1389 CCRM, persoana care, fără temei legal sau contractual,
a dobândit ceva (acceptant) ca urmare a executării unei prestaţii de către o altă persoana
(prestator) sau a realizat în alt mod o economie din contul altuia este obligată să restituie acestei
alte persoane ceea ce a primit sau a economisit. Nu este relevant faptul dacă îmbogăţirea fără
justă cauză a avut loc ca rezultat al comportamentului uneia dintre părţi, a unui terţ sau ca urmare
a unei cauze independente de voinţa lor.
Persoana care, întru executarea unei obligaţii prezente sau viitoare, a prestat ceva altuia
poate cere restituirea prestaţiei dacă:
a) temeiul raportului obligaţional a decăzut ulterior;
b) obligaţia este blocată de o excepţie care exclude pe termen lung posibilitatea executării
ei.
Pretenţia de restituire este exclusă dacă:
a) prestaţia a corespuns unei obligaţii morale;
b) acceptantul va dovedi ca prestatorul ştia despre inexistenţa obligaţiei, dar a executat totuşi
prestaţia sau ca acesta a prestat în scopuri filantropice şi de binefacere;
c) pretenţia de restituire a celor prestate întru executarea unui contract nul ar contraveni
scopului protector al normei care a instituit nulitatea.
Caracterele: este un act juridic civil unilateral, poate fi cu titlu oneros.
Părţile: acceptant se consideră persoana care. fără temei legal sau contractual, a dobândit
ceva; prestator cea din contul căreia s-a dobândit.
Condiţiile: a dobândit ceva. fără temei legal; a realizat în alt mod o economie din contul
altuia.
Efectele: în conformitate cu articolul 1390 CCRM, cel care prestează ceva altuia nu
pentru executarea unei obligaţii, ci cu intenţia, recunoscută de acceptant, de a-1 determina pe
acesta la o anumită conduită poate cere restituirea prestaţiei dacă acceptantul nu a avut conduită
urmărită de cel care a prestat.
Cel care prestează nu în scopul executării unei obligaţii, ci în urma constrângerii sau
ameninţării poate pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului în care acceptantul dovedeşte
ca avea un drept asupra prestaţiei.
Bunul dobândit fără justă cauza trebuie să fie restituit în natură. Acceptantul poartă
răspundere faţă de prestator pentru toate lipsurile sau deteriorările bunurilor obţinute fără justă
cauză, inclusiv pentru cele accidentale, care au survenit după ce acceptantul a aflat sau trebuia să
afle despre lipsă justei cauze pentru prestaţia acceptată. Până la acest moment, el răspunde doar
pentru intenţie sau culpă gravă.
În cazul imposibilităţii de a restitui în natură bunul obţinut fără justă cauză, acceptantul
urmează să restituie prestatorului bunul la preţul din momentul dobândirii, precum şi să-i repare
prejudiciile cauzate prin diminuarea ulterioară a preţului bunului, dacă nu a restituit preţul
imediat după ce a aflat lipsa justei cauze pentru prestaţia acceptată.
Persoana care s-a folosit temporar şi fără justă cauză de bunul altuia fără intenţia de a-1
procura sau de servicii străine, trebuie sa remită prestatorului ceea ce a economisit în urma
acestei utilizări, la preţul existent în momentul şi în locul încheierii utilizării.
Persoana care a transmis unei alte persoane, prin cesiune de creanţă sau în alt mod,
dreptul sau în temeiul unei creanţe neexistente sau nevalabile este în drept să ceară
restabilirea situaţiei anterioare, precum şi restituirea documentelor care certifică dreptul transmis.
Persoana care a dobândit un patrimoniu fără justă cauză este obligată să transmită sau să
compenseze persoanei îndreptăţite toate fructele pe care le-a obţinut sau trebuia să le obţină din
momentul în care a aflat sau trebuia să afle despre lipsa temeiului prestaţiei acceptate.
O dată cu restituirea bunurilor obţinute fără justă cauză sau cu recuperarea valorii lor,
acceptantul este în drept să ceară prestatorului compensarea cheltuielilor utile şi necesare de
întreţinere şi păstrare a bunurilor, suportate din momentul când era obligat să restituie veniturile,
luînd în calcul beneficiile pe care le-a obţinut. Dreptul la compensarea cheltuielilor se pierde în
cazul în care acceptantul reţine intenţionat patrimoniul susceptibil întoarcerii.
Pretenţia de restituire a prestaţiei condiţionate este exclusă când:
a) atingerea scopului era imposibilă de la bun început şi prestatorul cunoştea aceasta;
b) prestatorul, contrar principiilor bunei-credinţe, a împiedicat atingerea scopului.
Noţiuni generale privind dreptul succesoral. Deschiderea succesiunii (momentul,
locul).
Succesiunea este una din modalităţile de primire şi înstrăinare a proprietăţii private, ce aparţinea
defunctului -persoanei fizice, uneia sau la câteva persoane fizice sau juridice sau statului, şi este
una din verigile principale ale vieţii sociale.
Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul de a folosi liber proprietatea sa. Nimeni nu
poate fi privat de proprietatea sa, numai doar în interesele societăţii şi în condiţiile stabilite de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional", prevede art. 1 al Protocolului Nr. 1 al
Convenţiei Europene cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor de bază, ratificată
prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iunie 1997.
Acest drept, şi dreptul de succesiune este garantat de art. 46 al Constituţiei şi reglementat
de legislaţia naţională.
Legislaţia care reglementează succesiunea are ca scop apărarea dreptului la proprietate
privată a cetăţenilor, iar în cazul unei succesiuni vacante şi de transmitere a averii succesorale la
stat - de a apăra drepturile şi interesele statului.
Termenul "succesiune" în dreptul civil se interpretează ca modalitate de trecere a averii, o
parte a ei sau a anumitor obiecte şi valori, care aparţineau persoanei fizice defuncte, uneia sau
câtorva persoane fizice sau statului. în ordinea succesiunii se transmit în cea mai mare măsură
dreptul de proprietate, alte drepturi patrimoniale şi responsabilităţi, care alcătuiesc conţinutul
rapoartelor juridice de obligaţiuni, de autor şi de inventator.
Normele procesual-juridice, care reglementează succesiunea, sânt aplicabile în cazul
morţii persoanei fizice, iar la terminarea activităţii persoanei juridice nu sânt aplicabile.
Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor civile a cetăţeanului după moartea sa la alte
persoane se caracterizează prin următoarele.
Temeiul transmiterii este un conţinut efectiv complicat, prevăzut de normele dreptului de
succesiune. Drepturile şi obligaţiile ce se transmit alcătuiesc o anumită unitate, denumită
succesiune.
Persoana ce primeşte drepturile şi obligaţiile este succesor universal a defunctului şi nu
unul parţial (singular). De exemplu, feciorul cetăţeanului defunct P a moştenit averea tatălui său.
La momentul primirii succesiunii feciorul ştia că în averea tatălui intra casa de locuit şi obiectele
de uz casnic. El a ţinut cont numai de ele la primirea succesiunii. Mai târziu a aflat că
defunctului trebuie să i se restituie o datorie de la unul din vecini, totodată defunctul nu s-a
achitat complet pentru puieţii de viţă-de-vie, cumpăraţi înaintea decesului. Deşi la primirea
succesiunii succesorul nu a ştiut nici de dreptul de creanţă, nici de datoria tatălui defunct, el fiind
succesor, succesor universal după primirea succesiunii devine şi creditor la creanţă şi debitor la
acordul de cumpărare a puieţilor.
Persoana după decesul căreia se realizează succesiunea succesorală de lege se recunoaşte
ca persoana care lasă o succesiune. Persoana care lasă o succesiune poate fi numai persoana
fizică. Totodată la succesiunea legală aceasta poate fi orice cetăţean indiferent de vîrstă,
confesiune, rasă, capacitate. Cetăţeanul care este incapabil, în special minorul, care a primit
averea în timpul vieţii în ordinea succesiunii, sau donaţiei, în cazul decesului devine persoana
care lasă o succesiune cu privire la această avere. După decesul cetăţeanului recunoscut de
judecată ca incapabil în urma bolii sau debilităţii mintale, se deschide succesiunea la averea ce-i
aparţine.
Persoanele la care trec drepturile patrimoniale şi unele nepatrimoniale după decesul
persoanei care lasă o succesiune sânt recunoscuţi ca succesori.
În conformitate cu art. 1433 p. 1 a Codului Civil a RM succesori legali pot fi: cetăţenii în
viaţă la momentul decesului persoanei care lasă o succesiune, copii persoanei care lasă o
succesiune, care s-au născut după decesul acestuia dacă cel sa născut a trăit o perioadă scurtă de
timp, a decedat până la momentul când din numele lui s-a perfectat primirea succesiunii, dreptul
de primire a succesiunii se transmite la succesorii lui legali.
În cazul succesiunii testamentare nu poate fi persoana care a decedat mai devreme de
persoana care lasă o succesiune sau concomitent cu ea (comorient).
Noţiunea momentului decesului persoanei care lasă o succesiune nu este echivalentă cu
noţiunea de timp de deschidere a succesiunii. Momentul decesului este data, ora, minutele
survenirii morţii. Se ia în considerare numai data calendaristică a decesului persoanei care lasă o
succesiune.
Persoanele care au decedat la ore diferite la aceeaşi dată calendaristică sau chiar în urma
aceluiaşi accident, nu se recunosc că au decedat concomitent (comorientes). Acel care a decedat
mai târziu are vocaţie succesorală în urma celui decedat mai devreme. Cu excepţia acelor
persoane care au decedat la aceeaşi oră şi minut, se recunosc ca comorienţi persoanele care au
decedat în cursul aceleaşi date calendaristice, când nu este posibil de a stabili cu exactitate
ordinea decesului lor, art. 1230 a proiectului Codului Civil. Se recunosc ca comorienţi şi
cetăţenii care au fost desemnaţi astfel de judecată în urma dispariţiei lor în aceleaşi circumstanţe,
primejdioase pentru viaţa sau temeinice pentru a presupune că au decedat de la un anumit
accident.
Diferenţa în timpul de intrare în vigoare a hotărârii de anunţare a deceselor în lipsa
probelor sigure de succesiune a deceselor nu poate fi bază pentru recunoaşterea a unui din ei
succesorul celuilalt.
Dacă succesiunea a fost primită de succesori, trebuie ţinut cont de acele norme ale
dreptului la succesiune, care acţionau la momentul deschiderii succesiunii. în cazul dacă
succesorii nu au primit succesiunea şi ea nu a intrat în venitul statului, se aplică legea care
acţionează în perioada prezentă.
Deci numim succesiune totalitatea drepturilor patrimoniale şi unor nepatrimoniale şi
obligaţiile persoanei care lasă succesiune, care rămân în vigoare la decesul ei, şi se transmit în
întregime.
În conformitate cu p. 2 al art. 1432 a Codului Civil al RM, transmiterea prin succesiune,
în cazul decesului persoanei care lasă succesiunea, este o transmitere universală, unitară şi
indivizibilă.
Timpul (momentul) deschiderii succesiunii e stabilit de art. 1440 a Codului Civil al RM în
conformitate cu care timpul deschiderii succesiunii se recunoaşte ziua decesului persoanei care
lasă succesiune, iar la declararea persoanei ca decedată, ziua intrării în vigoare a hotărârii
judecătoreşti cu privire la declararea persoanei ca decedată. în cazul declarării ca decedat a
cetăţeanului, dispărut fără veste în circumstanţe, care îi puneau viaţa în pericol sau serveau ca
bază de a presupune decesul lui în urma unui anumit accident, judecata poate recunoaşte ziua
decesului acestui cetăţean ziua decesului său posibil.
Locul deschiderii succesiunii în conformitate cu art. 1443 a CC al RM se recunoaşte
ultimul domiciliu permanent al persoanei care lasă succesiunea, adică locul, unde a locuit
permanent sau în preponderenţă. Această regulă se aplică pentru toate persoanele indiferent dacă
sunt cetăţeni, sunt cetăţeni străini sau apatrizi. Dar, dacă locul domiciliului nu este cunoscut,
atunci locul deschiderii succesiunii este locul unde se află averea sau partea ei principală.
Locul deschideri succesiunii se consideră nu o localitate anumită, ci limitele oraşului sau
centrul populat dat.
Locul de domiciliu al minorilor care nu au atins vârsta de 15 ani, sau a cetăţenilor care se
află sub tutelă, se recunoaşte locul de domiciliu al părinţilor săi, persoanele adoptive sau al
tutorilor.
Locul decesului persoanei care lasă succesiunea şi locul deschiderii succesiunii pot să nu
coincidă în cazul, dacă persoana care lasă succesiunea a decedat în afara locului său de trai
permanent (plecarea la tratament, la studii, deces în locurile de detenţie etc), locul deschideri
succesiunii va fi nu locul decesului, ci ultima sa reşedinţa. în cazul când reşedinţa lipseşte sau nu
este cunoscută (de exemplu, la militar în legătură cu profesia), locul de deschidere a succesiunii
se recunoaşte locul aflării averii sau a părţii ei principale.
Succesiunea legală, clasele succesorale. Rudenia şi afinitatea în dreptul succesoral
La succesiune legală ordinea şi condiţiile de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor
persoanei care lasă succesiune sânt indicate chiar în lege în art. 1501 a Codului Civil al RM. în
lege este stabilit cercul de persoane la care în acest caz trece succesiunea, ordinea succesiunii lor.
Averea persoanei care lasă succesiune se împarte egal între persoanele enumerate de lege şi în
conformitate cu ordinea succesiunea stabilită, succesiunea legală va avea loc în următoarele
cazuri:
- referitor la averea defunctului, ce-a rămas fără testament;
- dacă persoana care lasă succesiune a lăsat ca testament numai o parte a averii, partea ce-a
rămas fără testament se transmite la succesorii legali. Totodată, dacă succesorul testamentar
intră în cercul succesorilor legali, el primeşte concomitent cu toţi ceilalţi succesori legali o parte
a averii care nu a fost lăsată ca testament;
- dacă testamentul a fost declarat nul complet sau numai într-o parte anumită a lui,
atunci conform legii are vocaţie succesorală respectiv complet sau parţial;
- dacă succesorii testamentari n-au primit succesiunea sau au refuzat la ea;
- dacă succesorii testamentari au decedat înainte de deschiderea succesiunii.
Baza succesiunii nu poate fi obiectul acordului. Aşa numiţilor succesori necesari. Părţile
obligatorii, tot este succesiune legală şi cazurile când în baza legii averea ce-a aparţinut
defunctului, se întăreşte după anumite persoane, chiar dacă nu au fost numite ca succesori (de
exemplu, lăsarea în patrimoniul familiei a automobilului, eliberat gratis invalidului din rândurile
militarilor; întărirea după membrii familiei ţărăneşti a părţii defunctului în patrimoniul comun al
gospodăriei).
Lista totală a cercului de persoane, recunoscuţi ca succesori legali, este prevăzută de art.
1500 a Codului Civil al RM. Articolul dat subdivizează pe toţi succesorii în trei clase. Deşi
conform noului Cod Civil a RM au rămas tot trei clase, lista succesorilor legali s-a lărgit. Astfel
în art. 1500 a Codului Civil al RM se indică prima clasă a succesorilor legali, se includ
descendenţii: fiii, fiicele, şi născuţi după deces, înfiaţii, soţul supravieţuitor şi ascendenţii
privilegiaţi: părinţii, înfietorii. în p. 2 al art. 1500 a Codului Civil se indică a doua clasă a
succesorilor legali, la ea se referă colateralii privilegiaţi, fraţii surorile. Ascendenţii ordinari sînt
bunicii atît din partea tatălui cît şi din partea mamei.
Clasa a IlI-a include colateralii ordinari (unchii, mătuşile celui ce a lăsat moştenirea).
Mai apoi art. 1500 CCRM concretizează, ascendenţii, ordinarii, descendenţii, colateralii, precum
şi modul de reprezentare.
Conform art. 1501 a CCRM succesorii primei clase, care au acceptat succesiunea,
îndepărtează de la succesiune pe succesorii altor clase de succesiune. Succesorii chemaţi la
succesiune obţin părţi egale în succesiune.
Derogarea de la această regulă în Codul Civil al RM e prevăzută pentru cazurile de
succesiune legală a obiectelor de întrebuinţare curentă şi de uz casnic.
Referindu-ne la numărul de succesori legali, în primul rând. al rudelor apropiate şi soţului
persoanei care lasă succesiune, nu prevede criteriile, în baza căror se stabileşte prezenţa şi
absenţa relaţiei familiale sau de rudenie, ce este bază pentru chemarea la succesiune. Ele se
conţin în normele legislaţiei matrimonial-familiale, ce au în această parte însemnătate pentru
reglementarea succesiunii.
În afară de aceste trei clase legislaţia RM prevede încă două categorii de succesori legali:
a) persoane incapabile de muncă, care au fost întreţinute de decedat nu mai puţin de un an până
la decesul său. In cazul existenţei a altor succesori ei au vocaţie succesorală în egală măsură cu
succesorii acelui rând, care se cheamă la succesiune. Această categorie a persoanelor întreţinute
incapabile de muncă în practică este numită - succesorii rezervatari iar succesiunea lor rezerva
succesorală.
Multitudinea surselor dreptului, ce stabilesc prezenţa relaţiei cu decedatul importante din
punct de vedere juridic pentru chemarea la succesiune, necesită o relatare mai detaliată a
condiţiilor, în prezenţa căror persoana poate fi raportată la un anumit grup de succesori legali.
Copiii persoanei care lasă succesiune sânt numiţi primii în numărul succesorilor legali.
Copiii sânt succesori atât după decesul mamei, cît şi al tatălui, de regulă în acel caz dacă
părinţii au fost în căsătorie legitimă. în conformitate cu art. 47 p. 3 al Codului Familiei privind
provenienţa copilului de la părinţi, care au fost în căsătorie legitimă, se certifică prin
înregistrarea despre căsătoria părinţilor.
Sub copii - succesori legea subînţelege nu numai copii de sânge, dar şi cei adoptaţi.
Adopţia creează o legătură juridică între persoana adoptivă şi adoptat, şi concomitent termină
astfel de relaţie a adoptatului cu rudele lui de sânge. Iată de ce adoptaţii (şi urmaşii lor) devin
succesori după persoana adoptivă. în numărul posibililor succesori legal a cetăţeanului defunct
intră şi statul. Statul, cum se evidenţiază în p. 1 art. 1515 a Codului Civil al RM, obţine averea
cetăţeanului defunct în baza dreptului de succesiune, dacă acesta nu are succesori nici legali, nici
prin testament sau nici unul din succesori nu a primit succesiunea, sau toţi succesorii sânt
dezmoşteniţi de testator.
Astfel, cazurile prin care averea succesorală prin drept de succesiune trece la stat sunt:
a) dacă averea a fost lăsată prin testament statului;
b) dacă persoana care lasă succesiune nu are succesori nici, legali nici testamentari;
c) dacă toţi succesorii sânt dezmoşteniţi;
d) dacă nici unul din succesori nu a primit succesiunea.
Succesiunea testamentară. Noţiunea de testament: noţiune şi condiţiile de
valabilitate. Forma testamentului. Testamentele asimilate cu cele autentificate.
Una din cele mai importante forme ale succesiunii este succesiunea testamentară care
vine să asigure pe deplin dreptul de proprietate privată a defunctului. Succesiunea testamentară
acordă posibilitate persoanelor fizice ca acestea să-şi realizeze dreptul de proprietate încă din
timpul vieţii după voinţa sa. Aceasta se face prin intermediul întocmirii unui testament. în
conformitate cu articolul 1449 CCRM, testamentul este un act juridic solemn, unilateral,
revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratuit, pentru momentul încetării sale
din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele. Testator poate fi doar persoana cu
capacitate de exerciţiu. Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.
Caracterele specifice ale acestui act juridic civil este că el este unilateral, ceia ce
înseamnă obligativitatea exprimării de voinţă doar a unei singure părţi, este cu titlu gratuit, este
solemn deoarece valabilitatea lui depinde de anumite condiţii de oformare, este revocabil
deoarece poate oricând şi fără motiv să-1 modifice şi să renunţe de la testament, este personal
deoarece nu poate fi întocmit prin reprezentare. Este un act juridic civil pentru cauză de moarte
deoarece intră în vigoare numai după moartea testatorului.
Părţile: testatorul şi succesorul, care pot fi persoane fizice şi juridice cu capacitatea
necesară de exerciţiu.
Condiţiile de valabilitate: Testamentul fiind, act juridic civil, trebuie să întrunească
următoarele condiţii: să provină de la o persoană cu discernământ, consimţămîntul valabil
exprimat, obiectul determinat şi licit, cauza reală şi licită, forma corespunzătoare.
Forma testamentului: Pentru ca testamentul să fie valabil el trebuie să întrunească una din
cele prevăzute în articolul 1458 CCRM care prevede că, testamentul poate fi întocmit doar în una
din următoarele forme:
a) olograf - scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
c) mistic - scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat
notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.
Pentru ca formele menţionate să fie valabile ele trebuie să fie întocmite şi semnate de
testator. Atunci când aceasta este imposibil articolul 1460 CCRM prevede că, dacă testatorul,
dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui,
precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o alta persoană. în acest
caz, trebuie indicată cauza care 1-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de
asemenea semnează în testament. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se
întocmeşte în mod obligatoriu în prezenta a 2 martori şi a unei persoane care poate comunica cu
testatorul, confirmînd prin semnătură manifestarea lui de voinţă.
În conformitate cu articolul 1459 CCRM se consideră testamente asimilate celor
autentificate notarial testamentele autentificate de:
a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al
spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, directorul sau medicul principal
al azilului pentru invalizi şi bătrâni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de
instituţie; şeful expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă
testatorul se află într-o astfel de expediţie;
b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe nava sau în aeronava;
c) comandantul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului militar dacă la
locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea
militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;
d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de
libertate.
Testamentul autentificat conform prevederilor alin. (1) se expediază cel târziu a doua zi
după autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.
Partajarea patrimoniului între moştenitorii testamentari. Statutul părţii patrimoniului care nu a
fost testată.
In conformitate cu articolul 1450 CCRM, testatorul poate determina în testament cotele
succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el sau poate indica în mod concret cărui moştenitor
ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în testament nu există astfel de indicaţii,
patrimoniul succesoral se împarte egal între moştenitori. Dacă în testament sunt menţionaţi
câţiva moştenitori, dar este stabilită cota succesorală numai unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în
părţi egale patrimoniul rămas. Dacă în testament sunt numiţi câţiva moştenitori, iar cota
determinată a unuia dintre ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii
testamentari moştenesc în cote egale.
Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează
până la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la
moştenire. Renunţarea moştenitorului testamentar la succesiune se admite numai în cazul în care
acesta nu indică în favoarea cui renunţă. Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe
toţi moştenitorii legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt. Persoana dezmoştenită prin
dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal asupra părţii netestate din avere
şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.
Moştenirea părţii netestate din patrimoniul succesoral.
În conformitate cu articolul 1453 CCRM, în cazul în care cotele-părţi determinate în
testament nu includ întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplică prevederile
succesiunii legale sau vacante, care se refera şi la moştenitorii legali cărora le-a fost testată o
parte din avere dacă testamentul nu prevede altfel.
Acceptarea succesiunii. Renunţarea la succesiune.
Misiunea de bază a fazei de protecţie a succesiunii constă în asigurarea posibilităţi
efectuării de către succesori a acţiunilor, care alcătuiesc conţinutul de bază a fazei de acceptare a
succesiunii. Acceptarea succesiuni este un acord unilateral, care vizează intrarea în drepturile şi
obligaţiile care trec prin succesiune a persoanei care lasă succesiune, şi în special pentru
obţinerea dreptului de proprietate la averea, ce-a aparţinut persoanei care lasă succesiune.
începând cu momentul deschiderii succesiunii faza acceptării succesiunii continuă în timp până
la identificarea tuturor succesorilor şi apartenenţa fiecăruia la succesiune, adică dacă ei doresc să
devină succesori sau doresc să refuze de la succesiunea defunctului. Pentru primirea succesiuni
este necesar consimţământul succesorului. Nu se admite acceptarea succesiunii cu stipulaţii. De
exemplu, nu se admite acceptarea numai la o parte din partea cuvenită a succesiunii şi refuzul
alteia; de a accepta succesiunea cu condiţia că vor fi alocate anumite obiecte, deoarece împărţirea
succesiunii are loc deja după ce succesorul şi-a exprimat acordul de primire a ei. Totodată,
exercitarea dreptului său de acceptare a succesiunii faţă de careva avere, care se include în
succesiune, înseamnă acceptarea întregii succesiunii.
După regulă generală, termenul - limită a acestei faze este expirarea a 6 luni de la ziua
deschiderii succesiunii.
Trecerea perioadei de 6 luni, prevăzute pentru acceptarea succesiunii, lipseşte de dreptul
la succesiune pe succesor.
Persoana, la care dreptul de succesiune apare doar în cazul neacceptării succesiunii de alţi
succesori, îşi por declara acordul de a accepta succesiunea în decursul perioadei rămase a
termenului de acceptare a succesiunii, dar dacă această parte e mai mică de trei luni, ea se
prelungeşte până la trei luni.
Forma actului de acceptare a succesiunii e stabilită şi prevede următoarele moduri de
întocmire a acestei proceduri:
- când succesorul efectiv a devenit proprietarul succesiunii sau conducătorul averii
succesorale;
- când succesorul a înaintat notarului cerere în scris despre primirea succesiunii la locul de
deschidere a ei;
Intrarea în posesiunea succesiunii, ca conţinut juridic de acceptare a succesiunii,
reprezintă ca atare efectiv luarea în stăpânire a averii defunctului, stăpânirea ei fizică. Ca natură
juridică aceste sânt acţiuni concludente, din care reiese intenţia succesorului de a obţine
succesiunea. Ele pot fi exprimate în faptul că succesorul a ocupat locuinţa persoanei care lasă
succesiune şi a început să se folosească de lucrurile lui; a început să prelucreze grădina acestui.
Succesorul are dreptul să nu primească succesiunea. în conformitate cu p. 1 art. 1526 a
Codului Civil al RM, succesorul legal în decurs de 6 luni de la ziua deschiderii succesiunii are
dreptul să refuze la succesiune. Refuzul poate fi efectuat sau prin neexprimirea voinţei de
acceptare a succesiunii în decurs de 6 luni de la ziua deschiderii, sau prin depunerea cererii de
refuz de acceptare a succesiunii la notar în acelaşi termen la locul deschiderii succesiunii.
Autenticitatea semnăturii succesorului pe cererea de refuz de la succesiune trebuie să fie
legalizată de notar.
In art. 1526 a Codului Civil al RM prevede aşa numitul refuz de la succesiune în favoarea
cărorva din numărul succesorilor legali sau testamentari, statului, organizaţiei de stat,
cooperatiste sau obşteşti. Nu se permite refuzul în favoarea persoanei, care nu face parte din
rândul succesorilor legali. De aici reiese, că se poate refuza la partea din succesiune în favoarea
nepotului sau strănepotului a persoanei care lasă succesiune, numai în cazurile când ei sânt
chemaţi la succesiune în baza dreptului de reprezentare. Nu este permis şi refuzul de la
succesiune în favoarea persoanelor dezmoştenite.
Succesorul, care refuză de la succesiune în favoarea la careva din succesori legali, nu este
legat prin ordinea chemării lor la succesiune. în aşa mod, succesorul primului grad (de exemplu,
feciorul persoanei care lasă succesiune) în cazul existenţei succesorilor de acelaşi grad (soră.
mamă etc.) poate refuza de la succesiune în favoarea succesorului de gradul doi (de exemplu,
mătuşii sale - surorii tatălui) etc.
Succesorul poate refuza de la partea lui din succesiune în favoarea unor succesori legali.
Totodată el are dreptul să indice mărimea părţii sale, care trebuie s-o primească fiecare din ei. în
caz contrar partea sa se repartizează între succesori, în favoarea cărora a fost refuzul - în egală
măsură.
Refuzul de la succesiune poate fi efectuat fără indicaţiile persoanei, în favoarea cărei el se
efectuează. în acest caz partea succesorului care a refuzat la succesiune în ordinea creşterii
părţilor se transmite la alţi succesori legali şi se repartizează între ei în măsură egală. Refuzul de
la succesiune este universal, adică succesorul este considerat drept că a refuzat la toată
succesiunea oriunde ea nu s-ar afla şi orice nu ar conţine.
Dreptul de autor în Republica Moldova. Contractul de autor, noţiune, categoriile
Unul din cele mai importante şi frecvent întâlnite drepturi sunt drepturile de autor.
Constituţia Republicii Moldova garantează libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice, precum şi
dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar în
legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sînt apărate de lege (art. 33, Constituţia
Republicii Moldova).
Drepturile de autor sunt reglementate şi prin Legea Republicii Moldova privind dreptul
de autor şi drepturile conexe, aprobată la 23 noiembrie 1994,108 Legea RM cu privire la
activitatea editorială, adoptată la 20 aprilie 2000109 care au creat o bază de drept reală pentru
activitatea intelectuală şi munca crea¬toare. Rezultatele activităţii acestor persoane sunt
considerate operele ştiinţifice, literare şi de artă. Raporturile dintre autorii lucrărilor şi alte
persoane în privinţa folosirii creaţiilor se reglementează de normele speciale ale institutului de
drept civil -de dreptul de autor.
Ca instituţie a dreptului civil, dreptul de autor reprezintă în sine ansamblul normelor de
drept, care reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale, legate de crearea şi
folosirea operelor ştiinţifice, literare şi de artă. Prin dreptul de autor se reglementează relaţiile
sociale ce apar între autori sau licenţiaţii acestora şi alte persoane, inclusiv folosirea operelor
ştiinţifice, literare şi de artă, de asemenea şi a acelora care sunt legate de ele.
Legea privind dreptul de autor şi drepturi conexe reglementează relaţiile care apar în
legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de artă şi ştiinţifice (drept de autor),
interpretărilor, fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de audioteledifuziune (drepturi conexe
- art. 1, alin. 2).
Prin art. 4, cap. I se protejează operele creaţiilor intelectuale în domeniul literaturii, artei
şi ştiinţei, exprimate într-o anumită formă obiectivă ce permite a le reproduce, atît publicate cît şi
nepublicate, indiferent de forma, destinaţia şi valoarea fiecărei opere, precum şi de procedeul de
reproducere a ei.
Acţiunea legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe se extinde asupra: operelor,
indiferent de locul primei lor publicaţii, titularii dreptului de autor ai cărora sînt persoanele fizice
sau juridice din Republica Moldova; operelor publicate pentru prima dată în Republica Moldova,
indiferent de cetăţenia titularului dreptului de autor; altor opere în corespundere cu tratatele
internaţionale, la care Republica Moldova este parte.
Principiile fundamentale ale dreptului de autor sînt următoarele: libertatea creaţiei
artistice şi ştiinţifice; prezumţia de autor, care înseamnă că autorul se foloseşte în exclusivitate de
dreptul de autor al creaţiei sale. Acest drept decurge din însuşi faptul creării ei; îmbinarea
intereselor personale ale autorului cu interesele obşteşti, ceea ce înseamnă, de exemplu: folosirea
operei autorului de către alte persoane plătindu-i-se o remunerare sau chiar fără aceasta, dacă
folosirea se efectuează în interesele societăţii de către biblioteci, instituţii de învăţămînt şi
asemenea lor; oferirea de largi drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, privilegii; remunerarea
muncii de creaţie în conformitate cu volumul şi calitatea ei; procedeul juridic de apărare a
drepturilor şi altele.
Activitatea de creaţie a savanţilor, scriitorilor, compozitorilor, pictorilor, sculptorilor,
arhitecţilor poartă o mare valoare socială, deoarece operele create de ei se folosesc drept cele mai
importante metode de educaţie culturală şi morală a oamenilor.
Termenele. Dreptul de autor acţionează pe tot parcursul vieţii autorului şi 50 de ani după
decesul lui, începînd de la 1 ianuarie a anului care urmează după anul decesului autorului, cu
unele excepţii stabilite de Legea privind dreptul de autor.
Dreptul de autor asupra operelor colective se păstrează pe parcursul vieţii a fiecărui coautor şi
timp de 50 de ani, începînd de la 1 ianuarie a anului care urmează după anul decesului ultimului
coautor. După expirarea termenului de ocrotire a dreptului de autor opera devine obştească.
Dreptul de autor se transmite prin moştenire (art. 17 al Legii privind dreptul de autor).
Lege cu privire la drepturile de autor şu drepturile conexe nu aduce o definiţie a
Contractul de autor, noi considerăm că este un contract civil, care reglementează condiţiile de
folosire a operei autorului, de valorificare a operii de alte persoane. Prin contract o parte numită
autor transmite în folosinţă, altei părţi numite folositor drepturile sale de folosire a operei în
modul prevăzut de autor, precum şi să plătească o remuneraţie numită onorariu. Prin contractul
de autor pot fi transmise numai drepturile patrimoniale ale autorului, (art. 24 al Legii)
Obiectul contractului: folosirea operei autorului sau valorificarea operei, etc.
Legea prevede că obiectul contractului poate fi de editare sau reeditare a operei, de
interpretare publică a lucrării, de creare a unei lucrări, de folosire în industrie a unei lucrări, etc.
Contractele de autor pot avea şi alte obiecte.
Caracterele: este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros, translativ de folosinţă.
Contractul de autor trebuie să fie încheiat în formă scrisă, (art. 25 al Legii). Termenul de
folosire a contractului nu poate depăşi termenul dreptului de autor.
Drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului.
In cadrul raporturilor juridice civile cu privire la autor apar atât drepturi patrimoniale, cât
şi nepatrimoniale ale autorului. Legislaţia în vigoare stabileşte că autorul se foloseşte în
exclu¬sivitate de dreptul de autor asupra operei sale. care decurge din însuşi faptul creării ei.
Pentru apariţia şi stabilirea dreptului de proprietate nu este necesară înregistrarea, o altă
perfectare specială sau respectarea altor formalităţi.
Articolul 4 al Legii privind dreptul de autor, prevede, că dreptul de autor se constituie din
drepturi cu caracter patrimonial (economic) şi nepatrimonial (personal, moral).
Esenţa drepturilor patrimoniale (economice) constă în primul rînd în aceea că, conform
art. 10 al Legii privind dreptul de autor, autorului sau altui titular al dreptului de autor îi aparţine
dreptul exclusiv la valorificarea operei sub orice formă şi prin orice procedeu.
Dreptul exclusiv de valorificare a operei înseamnă dreptul autorului sau al altui titular al
dreptului de autor de a efectua, de a permite sau de a interzice efectuarea următoarelor acţiuni:
reproducerea operei; difuzarea exemplarelor operei, inclusiv prin comercializare, închiriere şi
prin alte modalităţi; importarea exemplarelor operei pentru difuzare, inclusiv a exemplarelor
confecţionate cu permisiunea autorului sau a altui titular al dreptului de autor; demonstrarea
publică a operei: interpretarea publică a operei; comunicarea publică a operei; traducerea operei;
prelucrarea, adaptarea, aranjamentul şi alte asemenea modificări ale operei.
Realizarea dreptului exclusiv asupra operei permite autorului să primească remuneraţia
pentru munca intelectuală şi creatoare depusă. Tarifele onorariilor de autor se stabilesc de
legislaţie. Astfel, ele sînt stabilite prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova din 12 iulie
2001 "Privind tarifele minime ale remuneraţiei de autor", prin care se aprobă: Regulamentul cu
privire la remunerarea autorilor pentru editarea creaţiilor literare, muzicale, ştiinţifice, didactice,
tehnico-industriale de specialitate şi de alte genuri (anexa nr. 1).
Tarifele onorariilor unice de autor pentru operele literare şi de arta create la comandă în
vederea interpretării lor publice ori pentru dreptul de a le monta în scopul interpretării publice
(anexa nr. 2).
Tarifele onorariilor de autor pentru interpretarea (comunicarea, demonstrarea) publică şi
alte forme de valorificare ale creaţiilor dramatice, muzicale, muzical-dramatice şi udiovizuale
(anexa nr. 3).
Regulamentul cu privire la remunerarea autorilor pentru valorificarea industrială
(multiplicarea) a operelor de artă plastică, decorativă şi aplicată (anexa nr. 4).U0
In Republica Moldova remuneraţia de autor (denumită în continuare şi onorariu de autor) pentru
editarea operelor de orice gen se plăteşte în cuantumurile şi termenele stabilite prin contracte,
întocmite în formă scrisă. Se recomandă trei modalităţi de plată a onorariilor potrivit contractelor
de editare: a) sub formă de cote procentuale calculate din preţul iniţial (costul) unei cărţi; prin
acord (pentru întregul tiraj); conform tarifelor stabilite de Guvern pentru editurile subvenţionate
din bugetul de stat.
Valorificarea operei autorului de către alte persoane pentru a o schimba sau valorificarea
ei într-o formă modificată, precum şi în traducere, se admite în baza unui contract încheiat cu
autorul sau cu succesorii lui (art. 19 al Legii privind dreptul de autor). Prin încheierea unui
contract se subînţelege folosirea operei autorului cu acordul lui, plătindu-i-se onorariu de autor,
cu excepţia cazurilor stabilite de lege (vezi art. art. 20-23 ale Legii privind dreptul de autor).
Autorul operei beneficiază de următoarele drepturi personale (morale):
- la paternitate - dreptul de a se considera autor şi de a cere o atare recunoaştere, inclusiv
prin indicarea numelui său pe fiecare exemplar de operă publicată sau la interpretarea în public a
operei,
dacă aşa ceva este posibil;
- la nume - dreptul autorului de a decide cum va figura numele său în timpul valorificării
operei (numele adevărat, pseudonimul sau anonimul);
- la integritatea operei;
- Ia stima reputaţiei - dreptul de a apăra opera de oricare denaturări, schimonosiri sau alte
modificări ale operei, care pot aduce prejudicii onoare şi demnităţii autorului; de a da publicităţii
opera sa sau de a permite (interzice) publicarea ei în orice formă, inclusiv dreptul la retragerea ei
(art. 9 al Legii privind dreptul de autor).
Legea privind dreptul de autor explică noţiunile drepturilor principale personale
nepatrimoniale, ne vom opri doar asupra unei noţiuni - dreptul la inviolabilitatea operei. Acest
drept recurge nemijlocit din conţinutul operei, din forma şi metoda de interpretare. Astfel, cînd
lucrarea se editează, se interpretează în public sau este folosită în alt mod fără consimţămîntul
autorului, este interzis a se introduce vreo schimbare atît în însăşi lucrarea sau în titlul ei, cît şi în
indicarea numelui autorului şi în dedicaţia autorului. Este interzis, de asemenea, a însoţi opera cu
ilustraţii, prefeţe, postfeţe, comentarii sau explicaţii de orice natură, fără consimţământul
autorului. La fel se interzice de a anexa la operă, la publicarea ei, ilustraţii, introduceri, încheieri,
comentarii şi lămuriri de orice gen n-ar fi ele, fără acordul autorului. Drepturile personale
nepatrimoniale ale autorului nu pot fi înstrăinate şi sunt imprescriptibile în caz de cedare a
drepturilor patrimoniale (alin. 2, art. 9 al Legii privind dreptul de autor).