Antoninus Pius (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180)

Izvoare

a. Antoninus Pius: două scrisori ale lui Antonius Pius către M. Cornelius Fronto, Epistulae ad Antoninum Pius, nr. 2-6; papyri; inscripţiile sunt adunate de W. Hüttl, Antoninus Pius I-II, Praga, 1931 etc.; monede : H. Matingly, E. Sydenham, Rom. Imperial Coinage III (1930); P.L. Strack, Untersuchungen zur rom. Reichsprägung des 2. Jhdts., III (1937); izvoare literare: Aelius Aristides, E„j `Rèmhn (autorul este originar din Moesia) discurs ţinut în faţa împãratului în 143; din Cassius Dio, cartea respectivă este pierdută, având la dispoziţie doar câteva fragmente în rezumarea lui Zonaras 12.1; Historia Augusta, vita Antonini; vita Marci; M. Aurelius, Cãtre sine, 1.167, 6. 30; Pausanias, 8.43; Aurelius Victor, Caes. 15; Eutropius, 8.8 etc. Din istoriografia modernă, în afara lucrărilor generale citate passim, cf. monografia amintită a lui W. Hüttl.

b. Marcus Aurelius: corespondenţa lui Fronto cu M. Aurelius şi L. Verus; două discursuri ale lui Fronto închinate lui Marcus Aurelius; M. Aurelius, Cãtre sine în 12 cãrţi; papyri; inscripţii (CIL VI. 891, VI. 993-995; ILS 5163, 9340 etc.; monede (cf. Mattingly şi Sydenham), izvoare monumentale: Columna lui Marcus Aurelius.Izvoare literare: Fronto, Principia historiae, doar fragmente, redactată în 166; Cassius Dio, 71, în rezumarea lui Xiphilinus şi Zonaras; Historia Augusta, vita Marci, vita L. Veri, vita A. Cassii, vita Commodi; Eutropius, 8.1-14. Din istoriografia modernă, la cele deja citate, cf. şi Pârvan, Marcus Aurelius, Bucureşti, 1909.

Epoca Antoninilor este consideratã de istoriografia modernã, drept epoca de apogeu a Imperiului Roman. Originea acestei concepţii se regãseşte la Ed. Gibbon, dupã care aceastã epocã reprezintã cel mai fericit timp din istoria umanitãţii, întrucât oamenii niciodatã nu au trãit într-o asemenea pace.

Aceastã viziune este eronatã, dupã K. Christ, pentru cã nici epoca lui Antonius Pius şi Aurelius nu au fost lipsite de rãzboaie şi calamitãţi, chiar dacã acestea nu au atins nucleul vital al imperiului. La rândul lui, Bengtson considerã cã ceea ce defineşte domnia lui Pius este stagnarea evoluţiei politice până atunci ascendentã a Imperiului Roman. Tot el observã cã în timpul Antoninilor se observã deja semnele viitoarei decãderi.

Antoninus Pius a avut aceeaşi carierã ca şi Nerva. Fãrã comandamente militare importante ca Traian sau Hadrianus, el s-a remarcat în politica internã, în finanţe, dar fãrã anvergura marilor împãraţi. Contemporanii îl numeau, potrivit lui Cassius Dio, 70. 3, ‘taie firu-n patru’. Pentru Hadrianus, el nu era decât cel care trebuie sã asigure tronul pentru Marcus Aurelius, preferatul marelui împãrat. A. Pius continuã politica administrativã a lui Hadrianus, inclusiv încurajarea fundaţiilor alimentationes, puellae Fuastiniane, renunţând şi el la aurum coronarum.

Politica externã a stat sub acelaşi semn al continuitãţii în spiritul lui Hadrianus, pe al cãrui prestigiu se va întemeia şi cel al lui Pius: la Roma vin solii din îndepărtate regiuni, precum Baktria, Hyrkania, India; statele clientelare sunt liniştite; pe monede apar legente precum rex Armenis datus, rex Quadis datus, iar parţii recunosc autoritatea Imperiului Roman. Astfel, în HA, vita Pii 9. 6: Parthorum regem ab Armeniorum expugnatione solis litteris reppulit. Aelius Aristides spune urmãtoarele: ‘ca un vallum, astfel cuprinde armata întreaga oikumena de la un capãt al pãmântului la celãlalt, din Nubia până la Phasis, de la Eufrat până în Britannia’.

Deşi Pius a dorit sã fie un împãrat al pãcii, a fost nevoit sã poarte câteva rãzboaie. Între 139-142 a purtat rãzboaie în Britannia, ca sã construiascã aici un valum Antonini (60 km) la 120 de km nord de vallum Hadriani. El va fi pãrãsit în 167. Între 141-161 fortificã frontiera cu

Germania, dublând sistemul limes-ului. Aceeaşi acţiune de fortificare a fost întreprinsã şi în Dacia, Thracia, Mauretania şi Africa.

Toată această acţiune de completare şi dezvoltare a operei hadrianice creează impresia, după cum observa Bengtson că ‘zidurile şi nu oamenii constituie apărarea Imperiului’.

Emisiunile monetare aratã din 145 o activitate militarã. Între 145-152 au loc tulburãri în Mauretania, Grecia, Iudeea, precum şi o rãscoalã a felahilor egipteni. În 152-153 monedele vorbesc despre armonia dintre Tibru şi Nil.

Luptã cu tauroscythii, potrivit HA, vita Pii 5. 4, 9. 9, pentru ca în 160-161 sã aparã pe monede imaginea lui Marte lîngã cea a Romei şi Iuppiter. Toate aceste tulburãri nu au afectat securitatea Imperiului, astfel încât, la 7 martie 161, când Antoninus Pius moare la 74 de ani, frontierele erau în cea mai deplină siguranţă.

Succesorul sãu va fi Marcus Aurelius (161-180), nãscut în 121 în Roma, familia sa fiind originarã din Ucubis, Hispania Baetica. M. Aurelius a primit o aleasã educaţie. La 12 ani abandoneazã retorica pentru filosofie, fiind iniţiat în filosofia stoicã de Cinna Catullus.

Prima parte a domniei a fost desfãşuratã în asociere cu fratele sãu, Lucius Aurelius Verus. S-a vorbit de către Mommsen, Kormemann, De Martino, Bengtson de un coprincipat. Recent, istoricul german K. Rosen arãta (HAC. N.S. I, 1991, 271-287) cã nu se poate vorbi de un coprincipat cu drepturi egale între M. Aurelius şi A. Verus din mai multe motive. M. Aurelius deţinea singur demnitatea de pontifex maximus.

Bengtson credea cã ideea coprincipatului s-a nãscut în capul lui Aurelius din raţiuni dinastice. Lucius s-a mulţumit pânã la moartea sa din 169 cu a doua poziţie în Imperiu, fãrã a manifesta ambiţii deosebite, idee combãtutã de Rosen, pe temeiul HA, vita M. Aurelii, 20.

Domnia împãratului-filosof şi-a primit amprenta în mod paradoxal datoritã rãzboaielor. Din cei 19 ani de domnie, 17 i-a petrecut în campanii militare. Prima fazã cuprinde anii 161-166, marcatã de un bellum Parthicum, cea de-a doua - anii 166-180 - în care au avut loc rãzboaie cu germanicii quazi şi marcomanni, apoi un alt rãzboi cu germanii şi sarmaţii, având doar doi de linişte.

Campaniile împãratului parthilor au luat sfârşit în 166, când capitalele Seleukeia şi Ktesiphon au fost distruse, armata romanã înaintând pînã în Media, oprindu-sa doar din cauza ciumei. Se încheie o pax Parthica, în urma cãreia Armenia şi alte regate clientelare, Edessa, Nisibis, Adiabene revin sub influenţa Romei.

A doua fazã a fost marcatã de rãzboiul cu germanicii şi sarmaţii (166-175; 177-180). Scopul final al acestor campanii a fost întemeierea a douã provincii, Marcomannia şi Sarmatia. Pauza dintre aceste rãzboaie a fost determinatã de rebeliunea din 175 a lui Avidius Cassius, un remarcabil general care deţinea dupã pax Augusta din 166, imperium maius peste tot Orientul. Cauzele acestei rebeliuni sunt controversate, Avidius Cassius justificând acţiunea prin zvonul fals al morţii lui M. Aurelius.

Dupã lichidarea rebeliunii lui A. Cassius, M. Aurelius a început din 177 un rãzboi necruţãtor, de exterminare împotriva barbarilor germanici şi sarmaţi. În faţa marii mişcãri a acestor populaţii, quazi, marcomanni, iazygi, costoboci, în spatele cãrora erau, deocamdată, doar goţii, graniţele romane, a cãror apãrare se întemeia pe limes, s-au vãdit uşor de strãpuns.

M. Aurelius şi apoi Commodus vor coloniza un mare numãr de barbari pe teritoriul roman, proces definitivat mai târziu: Germani et Sarmatae coloni et foederati. Noricum şi Raetia sunt, sub M. Aurelius, provincii pretoriene, primind fiecare câte o legiune : III Italica şi, respectiv, II Italica.

Domeniul preferat al filosofului aflat pe tronul imperial era politica internã şi administrativã, şi nu rãzboiul. Cu toate acestea, acest filosof stoic convins era pãtruns de responsabilitatea sa pentru supuşii lui şi a gãsit astfel în el resursele necesare pentru a deveni şi un remarcabil comandant de oşti.

M. Aurelius îi cunoştea şi pe creştini, şi religia lor, dar nu-i iubea şi nu-i înţelegea. Deşi sunt menţionaţi martiri, în vremea lui nu existau persecuţii.

Epuizat de nesfârşitele campanii, el cade pradã bolii şi moare la 17 martie 180 în castrul de la Vindobona, lãsând lui Commodus tronul şi misiunea de a organiza pacea cu barbarii de la nord.