despre teologie
-
Upload
mina-lascu -
Category
Documents
-
view
24 -
download
2
description
Transcript of despre teologie
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII
UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ NAPOCA
CENTRUL UNIVERSITAR NORD, BAIA MARE
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE, TEOLOGIE
ARTE
MASTERAT. TEOLOGIE CREŞTINĂ ŞI SPIRITUALITATE
EUROPEANĂ
LUCRARE DE SEMINAR
IMPORTANŢA CANOANELOR ELABORATE LA SINODUL IV
ECUMENIC ŞI RECEPTAREA LOR ÎN BISERICĂ DE-A LUNGUL
TIMPULUI
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Pr. Lect. Univ. Dr.
Dorinel Dani
MASTERAND
Pop Emanuel
Baia Mare
2015
Importanţa canoanelor elaborate la Sinodul IV Ecumenic şi
receptarea lor în Biserică de-a lungul timpului
Epoca sinoadelor ecumenice (325-787) este o perioadă fundamentală
pentru istoria Bisericii, pentru că marchează consolidarea acestuia atât sub
raport doctrinar prin hotărârile dogmatice care vor deveni stâlpii de susţinere
ai teologiei ortodoxe cât şi sub aspect disciplinar şi otganizatoric prin
canoanele elaborate în timpul sinoadelor ecumenice. Mântuitorul Hristos a
întemeiat o Biserică a cărei existenţă trece dincolo de frustăriile veacurilor şi
pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui. (Matei 16,18). Dar Biserica
are şi un aspect văzut, instituţional, ducând şi existenţa în lume, în
contingent, chiar dacă se raportează la transcendent. De aceea are nevoie de
norme, de legiuiri, prin intermediul cărora să conducă, să îndrume, să
disciplineze credincioşii, „mădularele vii ale Bisericii spre scopul suprem,
mântuirea şi comuniunea în veşnicie cu Sfânta Treime pentru a deveni
părtaşi Dumnezeieştii firi”(II Petru 1,4) şi a ne împărtăşi din dragostea care
nu cade niciodată” (I Corinteni 13,8). În felul acesta Biserica se deosebeşte
de orice altă instituţie omenească care are o existenţă limitată cu un scop
imediat, utlitarist.
Ca să-şi îndeplinească menirea pentru care a fost întemeiată de
Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica îşi exercită neîntrerupt puterea cu care a
fost investită nu numai prin acte sfinţitoare specifice scopului ei spiritual, ci
şi prin acte corespunzătoare aspectului ei exterior, de societăţile cu ordine
juridică. Între aceste acte de autoritate pe care Biserica le-a luat, potrivit
împrejurărilor în care era chemată să-şi desfăşoare activitatea şi pentru
înlăturarea dificultăţilor care i se iveau în cale, izvoarele dreptului Bisericesc
ortodox menţionează ca deosebit de importante actele numite „oros” şi
canon, pentru că aceste acte au ajutat Biserica să-şi asigure unitatea,
deopotrivă prin afirmarea unităţii de învăţătură a fost prezentată şi unitatea
cultului şi unitatea canonică. Unitatea cultului s-a dovedit necesară şi utilă
prin cultivarea şi întărirea sentimentului creştinilor de a se simţi, oriunde s-ar
afla, una cu toţi ceilalţi creştini nu numai prin mărturisirea aceleiaşi
învăţături, ci şi prin exteriorizarea acestei credinţe, adică prin cult. Iar
unitatea canonică s-a dovedit necesară şi utilă pentru păstrarea unităţii
Bisericii, fiindcă Mântuitorul Hristos a rânduit o dată cu instituirea
mijloacelor prin care Biserica să-şi îndeplinească misiunea pentru care a fost
întemeiată şi organele prin care aceste mijloace să fie săvârşite, accentuînd
totodată şi obligaţia pe care o au toţi cei care doresc să fie beneficiarii
acestor mijloace de a se supune şi de a îndeplini toate măsurile pe care
organele investite cu puterea de a-i conduce le vor stabili ca necesare ordinii
şi disciplinei Bisericii. De aceea alături de problemele evanghelice
referitoare la credinţă sunt amintite şi problemele canonice, adică cele
referitoare la ordinea, la organizarea şi la disciplina Bisericii1 .
Dogmele fundamentează credinţa şi sunt imuabile, pe când canoanele
vizează disciplina în Biserică. Nicodim Milos justifică astfel destinaţia lor şi
deosebirea dintre ele. O parte din aceste legi se referă la credinţă, iar alta la
disciplina bisericească. Cele dintâi numite dogme, expun cu multă precizie
adevărul descoperit prin ele şi condamnă toate ereziile îndreptate împotriva
lui.
Aceste erezii au făcut ca Biserica să dea aceste legi, numite foarte
bine în greceşte „horoi”, deoarece Biserica nu creează nici o dogmă nouă, ci
1 Prof. Iorgu D. Ivan, Oros şi Canon în Dreptul bisericesc ortodox în Ortodoxie, nr. 3- 1970, p.365
dă o formă scrisă şi stabilită adevărurilor descoperite, precizandu-le. Legile
dogmatice ca atare sunt cu totul neschimbătoare. Celelalte legi, adică ale
disciplinei, sau legile bisericeşti, în sens mai restrâns rânduiesc viaţa din
afară a credincioşilor din Biserică precum şi tot ce trebuie pentru menţinerea
ordinii bisericeşti şi ajungerea scopului Bisericii. Aceste legi disciplinare nu
sunt deloc neschimbătoare, ci se pot schimba după nevoile Bisericii şi după
schimbările pe care le indică starea socială dintr-o epocă sau alta. Puterea
obligatorie a legilor bisericeşti, atât cu privire la izvoarele şi caracterul lor
lăuntric cât şi cu privire la persoanele şi locurile la care se referă, prezintă
diferite trepte. Legile credinţei şi moralei sunt absolut obligatorii pentru toţi
membri Bisericii oriunde s-ar afla şi oricând ar trăi ei. Dispoziţiile privitoare
la credinţă se bazează pe Sfânta Scriptură, ca atare ele sunt neschimbătoare
şi cine îndrăzneşte să le atace, e exclus imediat din comunitatea Bisericii.
Însă normele privitoare la viaţa din afara Bisericii, se pot schimba şi
s-au schimbat o dată cu viaţa Bisericii. Duhul Sfânt, care a însufleţit pe
Părinţi când au dat legi privitoare la nevoile Bisericii dintr-o epocă oarecare,
n-a încetat şi nu va înceta de a-i inspira şi când se vor aduna într-un alt timp
în numele Lui Hristos spre a schimba legile existente sau a da altele noi,
conform noilor nevoie ale Bisericii2. Vedem cum canoanele au un aspect
dinamic .
Ele nu rămân „literă care ucide” închistate rigid într-un trecut
îndepărtat străin de realităţile socio-culturale în carre trăim. Deşi au fost
formulate în trecut, ele au valabilitatea prin grija Bisericii de a le reformula
şi reintegra conform cu nevoile actuale ale societăţii.
2 Nicodim Miloş, apud. Prof. N. Chiţescu, Deosebirea dintre „oros” şi „canon” şi însemnătatea ei pentru recepţia Sinodului de la Calcedon, în Ortodoxie, nr. 3-1970, p. 359
Importanţa canonică a Sinodului IV Ecumenic, Calcedon
451
Sinodul al IV Ecumenic este un moment de mare însemnătate în
istoria Bisericii. Hotărârile luate la acest sinod au condolidat dogma
Hristologică explicând conceptul de unire ipostatică prin formula firilor
unite „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”. Chiar
dacă Sinodul nu a realizat unitatea bisericească, neputând stopa ruptura
Bisericilor zise necalcedoniene, ruptură care există şi astăzi, totuşi pentru
Biserica ortodoxă este un reper important. Sinodul s-a ţinut în oraşul
Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451 pe timpul împăratului
bizantin Marcian (450-457) care a şi prezidat lucrările sinodului atunci când
era prezent. În lipsa acestuia au prezidat Patriarhul Anatolie sau alţi ierarhi,
inclusiv delegaţii de la Roma.
A fost cel mai mare sinod din punct de vedere al participanţilor, între
600-630. Între participanţi amintim : Paschasinus, Lucentius şi preotul
Bonifaciu de la Roma, Anatolie al Constantinopolului, Talasie al Cezarei
Capadociei, Ştefan al Efesului, Diogene al Cizicului, Anastasie al Niceii,
Martiriu din Creta, Antioh al Sinopei, Teodosie al Nazierzului, precum şi
alţii din alte numeroase scaune ca Ancira, Tars, Damasc, Nicopolis, Filipi,
Augusta, Adrianopol, Messina sau Selencia Isauriei. Reprezentanţii
Egiptului sunt absenţi din cauza celor întâmplate la Sinodul Ecumenic de la
Efes din 449, dar sunt prezenţi în schimb titularii a numeroase scaune din
Asia Mică şi din insulele Mediteranei de Est până la Messina3.
3 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sinoadele Ecumenice ca expresie a universalităţii Bisercii în Studii Teologice, nr.1-2-1967, p. 8-9
Sinodul a emis 30 de canoane care reglementează fie chestiuni
canonico-juridice, fie probleme ce ţin de disciplina sau moralitatea clerului
şi credincioşilor. În primul rând, sinodul îşi arată fidelitatea faţă de hotărârile
sinoadelor anterioare. „Am găsit că este cu dreptate să se ţină canoanele
aşezate de către Sfinţii Părinţi la fiecare sinod de până acum”. Astfelp se
confirmă şi se menţin în vigoare toate canoanele celor trei sinoade
ecumenice: Niceea, Constantinopol şi Efes4.
Cu privire la organizarea internă a Bisericii, hotărârile canonice pot fi
structurate în felul următor:
1. Întărirea principiului ierarhic
2. Introducerea demnităţii de Patriarh în Biserică
3. Întărirea principiului sinodalităţii
4. Stabilirea principiilor pentru organizarea unităţilor
administrative ale Bisericii
5. Măsuri pentru buna organizare a eparhiilor
6. Măsuri pentru reglementarea situaţiei clerului inferior şi pentru
disciplinarea lui
7. Măsuri pentru buna organizare a societăţilor bisericeşti
8. Calificarea abuzurilor şi în general a infracţiunilor bisericeşti şi
pedepsirea lor5.
4 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe, Editura IBMBOR, Sibiu, 2005, p. 855 Pr. Prof. Liviu Stan, Importanţa Canonico-Juridică a Sinodului al IV-lea Ecumenic în Ortodoxie, nr. 2-3, 1951, p. 443
Canonul al II-lea se ocupă de o problemă delicată a Bisericii şi anume
simonia. Această practică de cumpărare a demnităţilor bisericeşti a fost
condamnată de Sfinţii Apostoli după cum putem vedea în Faptele
Apostolilor cap. 8 sau canonul 29 din Canoanele Sfinţilor Apostoli.
Canonul al II-lea al Sinodului IV Ecumenic afirmă „Dacă vreun
episcop ar săvârşi hirotonia pentru bani şi ar coborâ între lucrurile de
vânzare, harul care nu se vinde, şi ar hirotoni episcop sau horipiscopi, ori
presbiteri, ori diaconi, ori pe altcineva dintre aceia care se numără în cler
pentru câştig ruşinos, pe seama sa, cel dovedit că a făcut aceasta să se
primejduiască în privinţa oropsirii sale, trepte iar al hirotonit să nu aibă nici
un folos din hirotonia sau înaintarea aceea din negoţ, ci să fie străin de
vrednicia sau de slujba pe care a dobândit-o prin bani. Iar dacă, s-ar vădi ca
mijlocitor în astfel de apucături ruşinoase şi nelegiuite să cadă şi aceasta din
treapta sa, dacă ar fi cleric, iar dacă ar fi laic sau călugăr să fie dat anotemei6.
Simonia avea să fie osândită şi de canoanele 22 şi 23 ale Sinodului II,
692 sau canoanele 4,5,19 ale Sinodului VII Ecumenic Niceea 787 de unde
vedem că acest obicei imoral deşi condamnat de atâtea ori de Biserică s-a
perpetuat de-a lungul secolelor producând tulburare şi promovând
oportunismul şi lipsa de scrupule.
Sinodul IV Ecumenic s-a ocupat de calificarea abaterilor, abuzurilor şi
a altor infracţiuni bisericeşti şi pedepsirea lor. Astfel ele sunt condamnate,
conspiraţia atât împotriva autorităţii de stat cât şi împotriva celei bisericeşti
prin canonul 18, răpirea femeilor sub pretext de căsătorie având gravitatea
unei crime şi pedepsită ca atare fie că e săvârşită de clerici fie de laici prin
canonul 27, împărţirea arbitrară a eparhiilor numai din ambiţia unor episcopi
are gravitatea unui delict şi pedepsit prin canonul 12, ocupaţiile
6 Arhid. Prof. Pr. Ioan N. Floca, op., cit., p. 85
incompatibile au misiunea pastorală condamnată prin canonul 37. „A venit la
Sfântul Sinod că oarecari dintre cei cuprinşi în cler se fac arendaşi ai averilor
străine pentru câştig ruşinos şi se îndeletnicesc cu treburi lumeşti, apoi
lenevindu-se în slujirea lui Dumnezeu şi alergând prin casele oamenilor din
iubire de argint iau asupra lor şi mânuirea de averi. De aceea, sfântul şi
marele sinod au orânduit ca de acum înainte nimeni, nici episcopul, nici
clericul, nici monahul să nu ia în arendă averi nici să se vâre pe sine în
chivernisirea lucrurilor lumeşti”.
Canonul opreşte clerul de la o seamă de îndeletniciri socotite
incompatibile cu starea clericală sau cu misiunea preoţească în general.
Opreliştea se referă în special la îndeletnicirea cu treburi lumeşti determinate
de dorinţa de câştig ruşinos sau de iubirea de argint8.
Preoţii ca economi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4,1) trebuie să fie
conştienţi de responsabilitatea slujirii încredinţate, ei trebuie să înveţe să
sfinţească şi să conducă turma credincioşilor spre mântuire de aceea trebuie
să se angajeze în misiunea pastorală cu tot sufletul, tot cugetul şi toată
puterea lor spre a fi modele vrednice de urmat. „Aşa să lumineze lumina
voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre bune să preamărească
pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei 5,16). Se înţelege că iubirea de arginţi,
implicarea preotului în tot felul de activităţi lucrative incompatibile cu
demnitatea slujirii pastorale transformă preotul într-un slujbaş, un funcţionar
lumesc compromiţandu-se astfel pe sine însuşi şi fiind pricină de sminteală
pentru credincioşi.
O altă problemă tratată de sinodul IV Ecumenic a fost cea legată de
viaţa monahală. Mişcarea monahală s-a dezvoltat în secolul III-IV prin râvna
7 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, art., cit., p. 4558 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op., cit., p. 86
şi carisma unor corifei precum Antonie cel Mare, Tahonie, Macarie sau
Vasile cel Mare, cel care a dat vestitele reguli monahale.
Cu toate acestea, existau şi multe neajunsuri în ce priveşte disciplina
monahilor sau chestiuni ce ţin de juristicţia mănăstirilor.
Canonul al IV se ocupă de reorganizarea vieţii monastice, arătând că
monahii trebuie să se supună juristicţiei ierarhiei bisericeşti. Alte canoane se
ocupă de probleme de disciplină sau organizare a monahismului. Astfel,
sinodul orânduieşte anotemizarea monahilor hirotoniţi prin simonie (canonul
2), supune pedepselor bisericeşti pe cei ce i-au asupra-le arendări de moşii şi
administrare de baruri străine (canonul 3), interzice înrolarea monahilor şi a
membrilor ierarhiei bisericeşti în oaste, ori aşezarea lor într-o drugătorie
lumească,(canonul 7), afuriseşte pe călugării care sustrag autorităţii
Episcopului locului, (canonul 8), excomunică dar lasă la aprecierea
Episcopului locului, pe călugării şi călugăriţele care s-ar dezbrăca de haina
monahală şi s-ar călugări înapoindu-se în lume, (canonul 16) dispune
pedepsirea exemplară a monahilor şi clericilor care ar face conspiraţii,
făcându-se complici ori pregătind curse împotriva Episcopilor şi clericilor
lor (canonul 18), orodnă mustrarea apoi alungarea din Constantinopol a
monahilor veniţi din provincie pentru susţinerea anumitor reclamaţii
neordonate şi răspândirea de calomnii împotriva Episcopului lor, pentru a
lua parte la tulburări civile şi bisericeşti sau pentru îndeletniciri cu totul
străine de chemarea monahală şi înstrăinarea sau risipirea averilor lor
(canonul 24).
Aceste canoane au o covârşitoare importanţă istorică deoarece fixează
locul monahismului în biserică şi-l epurează de orice influenţe străine.
Totodată ele ne arată că de la cuviosul Tahomie cel Mare la Dioscur, mulţi
monahi s-au lăsat purtaţi de valurile patimilor omeneşti şi numai aceste
canoane au putut aduce atmosfera curată de evlavie în mănăstire9.
În cele ce urmează vom trata mai amănunţit semnificaţia canonului 28
atât de controversat şi care a suscitat de-a lungul timpului dispute acerbe
între Roma şi Constantinopol. Iată ce cuprinde canonul: „Urmând întru totul
orânduirilor Sfinţilor Părinţi şi cunoscând canonul abia citit al celor 150 de
Dumnezeu preaiubit, episcopi care s-au întrunit în împărătescul
Constantinopol, în noua Romă, sub marele Teodosie, fostul împărat de
pioasă amintire, aceleiaşi le orânduim şi statornicim şi noi, despre întâietăţile
presfintei Biserici, a aceluiaşi Constantinopol, a noii Rome, de vreme ce şi
scaunul Romei vechi părinţii după dreptate i-au dat întâietatea pentru
motivul că cetatea aceea era cetate împărătească. Si cei 150 de episcopi
preaiubitori de Dumnezeu, îndemnaţi de acelaşi ţel, au dăruit întâietăţi egale
Preasfântului scaun al Romei noi socotind a fi cu dreptate ca cetatea care s-a
cinstit cu împărăţia şi cu senatul şi care a dobândit întâietăţi deopotrivă cu
ale vechii Rome impărăteşti; întocmai10 ca şi aceea să se facă de mare şi în
lucrurile cele bisericeşti fiind a doua după aceea.”
Acest canon nu a fost acceptat de Biserica apuseană doar pe
considerente de mândrie, pentru că în simţul periclitat primatul în faţa
celorlalte scaune apostolice. Biserica a acceptat întotdeauna poziţia de
întâietate a Romei dar numai onorific pe baza principiului primus inter
pares. Primatul Bisericii Romei era unul de onoare pentru că Roma era
capitala imperiului. Acest primat onorific nu aducea întâietate ierarhică sau
juridică asupra celorlalte scaune patriarhale aşa cum pretindea Biserica
Romei. Nu existau raporturi ierarhice între scaune pe considerente de natură
9 Diac, Prof., N. Nicolaescu, Sinodul al IV-lea Ecumenic şi organizarea vieţii monahale în Ortodoxie, nr. 2-3, 1951, p. 471-472.10 Arhip. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op., cit., p. 101
religioasă fundamentate pe adevăruri de credinţă pentru că dacă ar fi aplicat
acest considerent, atunci în fruntea tuturor ar fi trebuit să fie scaunul de la
Ierusalim, căruia de fapt abia la sinodul IV Ecumenic i s-a recunoscut al
cincilea lor între scaune după Roma, Constantinopol, Alexandria şi Antiohia.
De asemenea, trebuie arătat că înainte de cu scaunul de la
Constantinopol să dobândească locul al doilea după Roma în anul 381, prin
canonul 3 al sinodului II Ecumenic, acest loc îl deţinea scunul de
Alexandria, fiindcă până la mutarea capitalei imperiului de la Roma la
Constantinopol, oraşul cel mai important era Alexandria. Pe considerentul cu
care Roma se bucura de întâietate, după ce în anul 330 Constantinopol a
devenit Capitala imperiului Noua Romă, s-a precizat că se cuvine şi
Constantinopolului privilegiile Vechii Rome. Cu toate acestea, pentru că
Roma se bucura de consideraţia capitalei străvechi a imperiului, i s-a
recunoscut pe mai departe primatul de onoare. Dar pentru a nu umbri poziţia
noii capitale, i s-au recunoscut şi acestuia privilegii egale cu cele ale Romei11
.
Principiul politic care a stat a baza stabilirii ierarhiei scaunelor
apostolice nu-şi mai are valabilitatea azi. Evoluţia istorică a geopoliticii a
schimbat polii de putere. Apusul este desacralizat iar scaunele orientale se
află sub puterea statelor islamice. De aceea Patriarhul Iustinian arată că
Ierusalimul este oraşul Sfânt pentru creştinătate.
„Orice ar imagina şi ar face oricare alt centru creştin, nici unul nu
poate lua cinstea şi meritul Ierusalimului. Papii au căutat să dea Romei
caracter de oros sfânt. Ei au organizat uni-jubileu, au chemat lumea romano-
catolică la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care în realitate nu
se mai ştie unde sunt, au pus în mişcare mase de pelerini cu diferite prilejuri
11 IBIDEM, p. 102
de comemorări şi alte acte bisericeşti. Dar ce înseamnă locurile Sfinte ? Ce
poate reprezenta Catedrala Sf. Pentru faţă de Biserica Sfântului Mormânt ?
Nici un loc şi nici un locaş din lume nu poate întrece sau înlocui pe
cele care sunt semănate, pe drumurile Ţării Sfinte. Pe când celelalte centre
creştine căutau cinste şi putere. Ierusalimul şi întâietatea suferinţei mai mare
decât întâietatea cinstei şi a puterii12.
Am văzut din această lucrare cum canoanele sinodului al IV
Ecumenic deşi elaborate în secolul al V-lea, şi-au păstrat valabilitatea de-a
lungul timpului contribuind la consolidarea disciplinei şi organizarea vieţii
bisericeşti.
12 Iustinian, Patriarhul României, Valabilitatea actuală a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon, în Ortodoxie, nr. 2-3, 1951, p. 185.
BIBLIOGRAFIE
I CĂRŢI:
1. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. N. Ioan, Canoanele Bisericii
Ortodoxe, Editura IBMBOR, Sibiu, 2005
II STUDII ŞI ARTICOLE:
1. CHIŢESCU, Prof. N., Deosebirea dintre oros şi canon şi
însemnătatea ei pentru Sinodul de la Calcedon în
Ortodoxia nr. 3, 1970
2. COMAN, Pr. Prof. Dr. G. Ioan, Sinoadele Ecumenice cu
expresia universalităţii Bisericii în Studii Teologice, nr. 1-
2, 1967
3. IVAN, Prof. D. Iorgu, Oros şi canon în Dreptul bisericesc
ortodox, în Ortodoxia, nr. 3, 1970
4. MARINA, Patriarhul României Iustinian, Valabilitatea
actuală a canonului 28 al Sinodului IV Ecumenic de la
Calcedon, în Ortodoxia, nr. 2-3, 1951
5. NICOLAESCU, Diac, Prof. N. Sinodul al IV-lea
Ecumenic şi organizarea vieţii monahale în Ortodoxia, nr.
2-3, 1951
6. STAN, Pr. Prof. Liviu, Importanţa canonico-juridică a
Sinodului al IV-lea Ecumenic, în Ortodoxia, 2-3, 1951