Deseuri Periculoase 2007
-
Upload
lamebietch -
Category
Documents
-
view
593 -
download
3
Transcript of Deseuri Periculoase 2007
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTIFACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
Gestionarea Deseurilor Toxice (Ingrasaminte Chimice, Ierbicide si Pesticide)
Coordonator ştiinţific: Prof.univ.dr. Nastase Mircea Absolventi: Cojocaru Lavinia Dragusanu Dragos Utica Anca
Economie Ecologica, An I, Grupele 1334 si 1335.
BUCURESTI
2012
0
Cuprins
Cuprins
Capitolul I- Definiţia şi clasificarea deşeurilor
Capitolul II- Managementul deşeurilor
II.1.Problema transportului deşeurilor
II.2. Depozitele de deşeuri
Capitolul III- Deşeurile în România
III.1. Problema deşeurilor în Romania
III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor
Capitolul IV- Deşeuri periculoase
IV.1.Legislatie privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase
IV.2.Listele deşeurilor periculoase
IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase
Capitolul V- Deseuri toxice
Capitolul VI- Transportul deşeurilor periculoase
Capitolul VII- Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase
VII.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase
Capitolul VIII- Depozitarea deşeurilor periculoase
Concluzii
Bibliografie
1
Capitolul I
Definiţia şi clasificarea deşeurilor
Deşeurile sunt generate în diferitele stadii ale activităţii umane şi reprezintă o
caracteristică inevitabilă a unei societăţi industrializate sau în curs de industrializare.
Compoziţia şi cantitatea de deşeuri sunt puternic dependente de natura consumului,
precum şi de structura industrială şi economică.
Deşeurile reprezintă o pierdere enormă de resurse, atât sub formă de materiale cât
şi de energie. Deoarece generarea excesivă de deşeuri este un simptom al proceselor de
producţie ineficiente, al durabilităţii reduse a bunurilor şi al structurii consumului,
cantităţile de deşeuri pot fi considerate ca indicator pentru eficienţa cu care societatea
utilizează materiile prime.(Oros, Draghici-2002)
Termenul “deşeu “ este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei
Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile: “deşeu reprezintă orice substanţă sau obiect
de care posesorul se debarasează conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Definiţia
a fost modificată de Directiva Consiliului 91/156/CCE (Directiva cadru) astfel : “deşeu
va însemna orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă, sau intenţionează sau
este obligat să-l arunce”. (XXX-2005)
În momentul de faţă nu există o clasificare general acceptată a deşeurilor. Cea
mai bună clasificare generală pare a fi Reglementarea deşeurilor propusă de Comunitatea
Europeană, care propune clasificări pentru: a.producătorii de deşeuri; b.colectorii de
deşeuri; c.tratarea şi depozitarea deşeurilor.
Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile, amendată de Directiva
Consiliului 91/156/CCE clasifică deşeurile după sursă, procese şi direcţii din care provin,
furnizând baza pentru obţinerea de statistici comparabile şi compatibile privind deşeurile
în Ţările Membre ale Comunităţii Europene.(XXX-2005)
Dupa provenienţă , se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:
1. Deşeuri municipale şi asimilabile ,care sunt deşeuri generale în mediul urban si rural.
1.1 Deşeuri menajere,provenite din activitatea caznică ,magazine, hoteluri, restaurante,
instituţii;
1.2 Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii,mase plastice,frunze,praf);
2
1.3 Deşeuri din construcţii si demolări, provenite din activitatea de construcţii şi
modernizare şi întreţinerea străzilor;
1.4 Nămol oraşenesc , rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere;
2. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale;
3. Deşeuri de producţie , rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole;
3.1.Deşeuri industriale stocabile ,pe care normele europene le clasifica în :
- Deşeuri industriale periculoase ,dar netoxice, de exemplu azbest;
- Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice;
- Deşeuri inerte,de exemplu cele provenite din construcţii;
- Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive ;
- Deşeuri industriale produse în cantitaţi foarte mari,de exemplu cenuşile produse de
termocentralele care funcţioneaza pe carbine;
3.2. Deşeuri agro-zootehnice provenite din agricultură şi în special, din zootehnie;
3.3. Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive;
După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile,
iar după origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut
poate fi o maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri
sunt materiile prime, materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau
a unor acţiuni umane (menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).
Clasificarea care consideră drept criteriu sursa are avantajul că, în multe cazuri,
este în concordanţă cu modalităţile existente de colectare şi depozitare a deşeurilor.
După direcţiile din care apar, deşeurile cele mai semnificative în ceea ce priveşte
în ceea ce priveşte mărunţirea sunt:
-deşeuri agricole;
-deşeuri din construcţii şi demolări;
-echipament electric şi electronic;
-vehicule la sfârşitul perioadei de utilizare;
-sticlă;
-deşeuri verzi;
-deşeuri miniere şi de la cariere;
-hârtie;
3
-materiale plastice;
-deşeuri de la furnale şi zgură din oţelării;
-textile şi îmbrăcăminte;
-deşeuri de lemn.
În funcţie de natura şi de efectul asupra oamenilor, direcţiile din care apar,
deşeurile se clasifică în trei mari categorii: radioactive, periculoase şi benigne.( Oros,
Drăghici-2002)
Catalogul European al Deşeurilor (CED) este o listă ilustrativă , care nu epuizează
complet subiectul, şi este orientată pe process şi mod de apariţie. Aceasta este subdivizată
în 20 de categorii principale. Pentru descrierea unui deşeu există trei niveluri: categoria
principală, subcategoria şi tipul. Pentru o definire exactă , un singur deşeu trebuie descris
utilizând toate cele trei niveluri. Catalogul conţine 776 tipuri de deşeuri. Unele categorii
de deşeuri sunt excluse din CED, cele mai importante fiind : deşeurile radioactive,
efluenţii gazoşi emişi în atmosferă, explozivii neutilizaţi.
(http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf)
În mometul de faţă nu există un inventar realist al producerii, compoziţiei şi căilor
de depozitare a deşeurilor pentru Europa ca întreg.
Capitolul II
Managementul deşeurilor
Iniţial managementul deşeurilor avea drept obiectiv îndepărtarea deşeurilor şi
curăţirea oraşelor. Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii
mediului impune un management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale.
Managementul modern priveşte în alt mod deşeurile.
În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive
sanitare, ci ca o sursă de materii si materiale prime. În acest fel se pune accent pe
reciclarea şi valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei si depozitarea deşeului ultim. În
acest fel se impune un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un
număr mare de tehnologii. Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor
de metale valoroase, iar mai apoi recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului,
iar resturile arse şi deşeul ultim să fie depus pe platforme. În acest context managementul
4
deşeurilor ocupă un rol important deoarece deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de
poluare, ele constituind şi o sursă de materii prime secundare.
Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană
reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa
europeană. Deşi nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea are
principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al
deşeurilor:
- Principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată si evitată pe cât
posibil;
- Principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii poluării – acela care produce
deşeurile sau contamineaza mediul înconjurător trebuie să plătească costul
acţiunilor sale;
- Principiul precauţiei – trebuiesc anticipate problemele potenţiale;
- Principiul proximităţii – deşeurile trebuiesc depozitate cât se poate de aproape de
locul în care au fost produse.
Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în strategia generală privitoare la
deşeuri a Uniunii Europene din 1996 care ierarhizeaza operaţiunile de management al
deşeurilor:
1. prevenirea apariţiei deşeurilor;
2. reciclarea şi reutilizarea;
3. depozitarea finală optimă şi îmbunătăţirea monitorizării.
Strategia insistă de asemenea asupra necesităţii ca:
- Să se reducă deplasarea deşeurilor şi să se îmbunătăţească sistemul de reglementări
privind transportul;
- Să se utilizeze mijloace manageriale noi, cum sunt:
o Instrumente economice de reglementare;
o Statistici şi comparaţii utilizând date corecte;
o Planuri de management al deşeurilor;
o Responsabilităţi adecvate stabilite prin legislaţie. (XXX-2008)
5
II.1.Problema transportului deşeurilor
O cantitate prea mare de deşeuri se transportă înca pe distante lungi. In unele ţări
standardele privitoare la tratare si depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă,
tratarea şi depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară
cu standarde exigente de mediu (şi, deci, cu costuri mari de tratare şi depozitare) în
ţări în care aceste operaţii nu sunt foarte costisitoare , nu este o opţiune adecvata pe
termen mediu si lung. Oricum, transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea
reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte ca, pe
teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela
în care au fost produse (principiul proximitatii).
II.2. Depozitele de deşeuri
Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale
deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu,
deşeurile pot fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit
(recuperate).
In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele
de deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc
pentru mediu si sanatatea publica. Principalele forme de impact si risc determinate de
depozitele de deseuri orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de
populatie, sunt:
modificari de peisaj si disconfort vizual;
poluarea aerului;
poluarea apelor de suprafata;
modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile invecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este
deosebit de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica
exploatarea pe celule si acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de pe versantii
depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata contribuie la poluarea acestora cu
substante organice si suspensii. Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt
deseori sursa infestarii apelor subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente
6
poluante. Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe versanti influenteaza
calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra folosintei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri
este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de
“dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza
perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si
postmonitorizare (15-20 ani). In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri
inseamna eliminarea de pe suprafata afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300
specii/ha, fara a considera si populatia microbiologica a solului.
Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata
exploatarii depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini
tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului
fiind ireversibil modificata. Actualele practici de colectare transport /depozitare a
deseurilor urbane faciliteaza inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor
acestora: insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi. Deseurile, dar mai ales cele industriale,
constituie surse de risc pentru sanatate datorita continutului lor in substante toxice
precum metale grele, pesticide, solventi, uleiuri uzate. Problema cea mai dificila o
constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile toxice, produse petroliere,
reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate in comun cu deseuri
solide orasenesti. Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii
inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce
poluarea mediului.
În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru
deşeuri periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite pentru materiale
inerte şi depozite pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie). Depozitele trebuie să
dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de
recuperare a gazului de depozit şi de tratare a levigatului, de utilaje (buldozere,
încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi de servicii de întreţinere a acestor
utilaje.
7
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe
de gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare)
şi este o practică curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care
exploatarea s-a încheiat sau în mine abandonate.
O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi
care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe,
necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie,
atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.
Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în
urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi
contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul
scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol
şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică
creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt
compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.
Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.
Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon
(45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon,
mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere.
Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la
instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un
efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt
prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material
plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie
mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru
deşeuri periculoase (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)
8
Capitolul III
Deşeurile în România
III.1. Problema deşeurilor în Romania
La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare
parte:
cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de cântărire;
există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii mediului
urban nu au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic nu se colectează
organizat;
colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe acele
tipuri de deseuri usor vandabile;
deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin descompunere
generează gaze cu efect de seră ( metan, dioxid de carbon);
valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în România;
nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele existente
sunt uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a apelor de suprafaţă, a
zonelor de agrement; depozitele nu sunt amenajate corespunzător, conducând la poluare.
Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi
în angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost
pus la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării. Statistici oficiale,
arată că în România, în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000 de tone de deşeuri,
din care 99,4% reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai
mari cantităţi provin din industria extractiva - 94,9%, urmată de industria prelucratoare.
Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile municipale care, în 2004, au
reprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din
acestea 36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un
obiectiv de 40% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.
Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de
ambalaje generate în anul 2013.
9
Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual,
Romania trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică
aproximativ 100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale,
aproximativ 40% reprezintă materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate,
nefiind contaminate. ( http://www.sort.ro/index.php?page)
Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să
preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării.
Cantitatea acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se
prognozează o creştere, determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un
sistem adecvat de valorificare a deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare
interna în gospodăria proprie sau o comercializare pe o piata nedeclarată.
III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor
România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru
îmbunătăţirea sănătaţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile
Regionale de Gestionare a Deşeurilor (PRGD). Avem opt planuri regionale pentru
gestionarea deşeurilor.
Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De
asemenea, se urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor
colectate separat va fi eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi
ecologizate, şi se vor construi noi depozite controlate, staţii de sortare şi de compostare,
şi instalatii de reciclare.
În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a
deşeurilor de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea
de spaţii adecvate şi amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat.
Exista operatori economici reciclatori de deşeuri de hârtie şi carton, materiale
plastice, sticlă, lemn, materiale feroase şi neferoase. Aceştia preiau deşeurile de la
colectorii autorizaţi.
10
Capitolul IV
Deşeuri periculoase
În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută
prin Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea
Resurselor (RCRA).
RCRA defineşte deşeul periculos ca : un deşeu solid sau o combinaţie de deşeuri
solide care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice,
fizice sau infecţioase pot cauza sau contribui semnificativ la creşterea mortalităţii sau o
creştere în mod irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un
potenţial pericol asupra sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate,
transportate, depozitate sau organizate în acest fel.
Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul RCAR: o
definiţie statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar
folosită astăzi. În primul rand a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul
dezvoltării definiţiei reglementare a deşeului periculos. Pentru dezvoltarea definiţiei
reglementare a deşeului periculos au fost folosite două mecanisme diferite : prin listarea
anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase şi prin identificarea caracteristicilor care,
dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA a dezvoltat definiţia reglementară
a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi caracteristicile acestora.
(http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html)
Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării,
industria metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi
metalici, solvenţi organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri,
vopsele, pesticide, reziduuri de spital. Cele mai periculoase substanţe chimice sunt
pesticidele folosite în agricultură pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor.
O altă substanţă extrem de toxică reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor
substanţe toxice periculoase. Dioxina este un component al erbicidelor clorurate folosite
destul de intens în agricultură. Dioxina apare de asemenea şi la arderea reziduurilor
menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe chimice clorurate.
Detergentii cum ar fi clorul, innalbitorii, substantele folosite la deblocarea tevilor,
vopseaua, produsele pentru eradicarea gandacilor, bateriile portabile, medicamentele si
11
alte produse pe baza de substante chimice fac parte din categoria substantelor
periculoase.
Deocamdata, doar o parte dintre deseurile periculoase sunt colectate separat si
reciclate. Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile telefoanelor mobile.
Restul, cum ar fi medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdata
colectate separat.
Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu
pot fi eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor
radioactive România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile
radioactive de la Centrala Nucleară de la Cernavodă.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)
In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din
totalul de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o
cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul
deşeurilor produse în 2003, inclusiv sterilul minier.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele
Vâlcea, Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase
provin din industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din
procesele termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:
• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)
• fosfogips
• deşeuri petroliere
• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)
• reziduuri halogenate din chimia organică
• nămoluri cianurate cu metale grele
• baterii uzate cu plumb
• deşeuri de la epurarea gazelor
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.
12
Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei
chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea) şi
fosfogips (judetul Bacău).
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor
metale neferoase (judeţul Maramureş).
IV. 1. Legislatie privind Gestiune Deseuri si
Substante Chimice Periculoase
1. Legea nr. 426/2001 -M.Of. nr. 411/25.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de
Urgenta nr. 78/2000 - M.Of. nr. 283/22.06.2000 privind regimul deseurilor
2. Hotararea Guvernului nr. 1057/2001 M.Of. nr. 700/05.11.2001 privind regimul
bateriilor si acumulatorilor care contin substante periculoase
3. Hotararea Guvernului nr. 856/2002- M.Of. nr. 659/05.09.2002 privind evidenta
gestiunii deseurilor si aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile periculoase
4. Hotararea Guvernului nr. 170/2004 -M.Of. nr. 160/24.02.2004 privind gestionarea
anvelopelor uzate
5. Hotararea Guvernului nr. 2406/2004 -M.Of. nr. 32/2005 privind gestionarea
vehiculelor scoase din uz
6. Hotararea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deseurilor (abroga HG nr.
162/2002) (la M.O. spre publicare)
7. Hotararea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea deseurilor de echipamente
electrice si electronice -M.Of. nr. 491/10.06.2005
8. Hotararea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de
ambalaje ( abroga HG nr.349/2002)
9. Hotararea de Guvern nr 322/2005 pentru modificarea si completarea HG nr. 541/2003
privind stabilirea unor masuri pentru limitarea emisiilor in aer ale anumitor poluanti
proveniti din instalatii mari de ardere -M.Of. Nr 359/27.04.2005
10. Legea nr. 263/2005 Privind regimul substantelor si produselor chimice periculoase
(http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18)
13
IV.2.Listele deşeurilor periculoase
Listele deşeurilor periculoase descriu deşeurile din diferite procese industriale,
deşeuri din sectoare specifice ale industriei sau deşeuri de tipul formulelor chimice
specifice.
Utilizarea listelor pentru definirea deşeurilor periculoase prezintă anumite
avantaje şi dezavantaje. Un avantaj ar fi că listele fac procesele de identificare a
deşeurilor periculoase uşoare pentru agenţii deşeurilor industriale. Este nevoie doar de
cunoştinţe despre originea deşeului pentru a determina dacă este enumerate, nefiind
necesare analizele de laborator. Prin compararea oricărui deşeu cu descrierile deşeurilor
enumerate se poate determina uşor dacă deşeul este periculor. Utilizarea listelor EPA
prezintă de asemenea câteva dezavantaje. De exemplu listele nu pot contoriza toate
deşeurile periculoase. Un alt dezavantaj este lipsa de flexibilitate a listelor. Listele
desemnează un deşeu ca fiind periculos dacă el provine dintr-o categories au clasă
particulară. Compoziţia actuală a deşeului nu este o consideraţie suficientă pentru a
schimba încadrarea deşeului. Astfel, listele de deşeuri periculoase pot regal când nu este
necesar anumite deşeuri care nu posedă o ameninţare semnificativă asupra sănătăţii.
EPA a studiat şi enumerate sute de deşeuri periculoase a deşeurilor industriale
specifice. Aceste deşeuri sunt descries sau enumerate în patru liste diferite. Aceste liste
sunt:
Lista F desemnează ca deşeuri periculoase particulare deşeurile provenite din anumite
procese de fabricare sau industriale comune. Deoarece procesele care produc aceste
deşeuri pot decurge în sectoare diferite ale industriei, deşeurile din lista F sunt cunoscute
ca şi deşeuri provenite din surse nespecifice. Aceste deşeuri sunt clasificate în şapte
grupe.
Lista K desemnează ca fluxuri de deşeuri periculoase particulare acele deşeuri provenite
din anumite industrii specifice. 13 industrii pot genera deşeuri din lista K, insă nu toate
deşeurile provenite din aceste 13 industrii sunt periculoase.
Lista P şi lista U sunt similare în aceea că ambele conţin formulări pur periculoase sau
comerciale ale câtorva chimicale nefolosite specifice.
14
Fiecare din cele patru liste desemnează de la 30 până la câteva sute de deşeuri
periculoase. Fiecărui deşeu din listă îi este alocat un cod, constând dintr-o literă asociată
cu lista, urmată de trei cifre (exemplu F001).
Există patru criterii diferite prin care se poate încadra un deşeu ca fiind periculos,
dacă acesta nu se gaseşte pe nici una din liste:
Deşeurilor periculoase li se alocă câte o literă (cod) şi se clasifică în: deşeuri
toxice (T); deşeuri periculoase acute (H); deşeuri inflamabile (I); deşeuri corozive (C);
deşeuri reactive (R); deşeuri cu toxicitate caracteristică (E). Codurile alocate implică
anumite reglementări care se aplică în manevrarea deşeurilor. De exemplu deşeurile cu
codul H sunt supuse unor standarde de management mai stricte decât celelalte deşeuri.
(Oros, Drăghici-2002).
IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase
O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea
unui deşeu de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu
periculos. O caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea
metodelor de testare standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt:
imflamabilitate, coroziune, reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite
coduri ca şi celor din listă (exemplu D00X).
1. Inflamabilitatea
Deşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe vopsele,
curăţători şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile
deşeuri sunt lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul
punctului de aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se
aprinde când este expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită
inflamabilităţii dacă se poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze
un pericol.
2.Coroziunea
Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau
dizolva uşor metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai commune
fluxuri de deşeuri periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este
15
un exemplu de deşeu coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic
sau egal cu 2 sau mai mare sau egal cu 12,5.
3.Reactivitatea
Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente.
Exenple obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de
testare de încredere pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona
violent în condiţii de manevrare obişnuite.
4.Toxicitatea
Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din
cele mai obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile
industriale. (Oros, Drăghici-2002)
Capitolul V
Deseuri toxice
Deseurile toxice, sub forma solida, lichida sau gazoasa pot cauza moartea, imbolnavirea sau ranirea oamenilor, sau distrugerea mediului, daca sunt tratate, depozitate, transportate in mod necorespunzator, sau parasite. Substantele sunt considerate deseuri periculoase daca sunt inflamabile, corozive, reactive sau toxice. Amestecurile, reziduurile sau materialele care contin reziduuri toxice sunt considerate de asemenea reziduuri toxice. Tipuri de deseuri toxice:Deseurile industriale → Deseurile toxice sunt generate de aproape fiecare industrie, iar industriile care nu produc deseuri toxice ele insele, folosesc insa produse ale industriilor care produc deseuri.Deseurile agricole → Industria nu este singura care gene-reaza deseuri. Agricultura produce deseuri ca pesticide, ierbicide si materialele folo-site in aplicarea lor. Fluoritii reziduali sunt produse secundare ale producerii de fertili-zatori pe baza de fosfati. Pana si nitratii solubili rezultati in urma folosirii balega-rului ca ingrasamant se pot dizolva in apa din panzele freatice si contamina fantanile, cauzand probleme de sanatate.Deseurile urbane → Sursele de deseuri urbane includ vopselele toxice, solventii inflamabili, curatitorii caustici, bateriile toxice, pesticidele si chiar mercurul din termometrele sparte. Sistemele de eliminare ale deseurilor locale pot refuza aceste obiecte. Daca sunt acceptate, trebuie facuta o monitorizare atenta pentru asigurarea faptului ca solul sau panza freatica nu sunt contaminate. Renovarea caselor mai vechi poate cauza ca vopseaua cu plumb toxica sa se desprinda de pe pereti. Materialele izolatoare de la tevile pentu cuptor pot contine particule de azbest, care se pot desprinde, iar daca sunt inhalate pot cauza boli de plamani sau chiar cancer. Efecte ale deseurilor toxice:
16
Deseurile pot polua solul, aerul, apa de suprafata sau panza freatica. Poluarea solului poate afecta oamenii, plantele si animalele. In Times Beach, Missouri, S.U.A., in 1983, pentru a preveni ridicarea prafului pe strazi a fost imprastiat petrol contaminat cu bifenili policlorurati (PCB-uri). Astfel, oamenii care locuiau in acea regiune au fost expusi la contentratii mari de PCB-uri. Noroiul din canalizarile municipale poate contine elemente toxice daca deseurile industriale au fost amestecate cu cele domestice. Daca noroiul este folosit ca ingrasamant, aceste elemente ar putea contamina campurile cultivate. Substantele toxice pot fi absorbite de plante, ajungand la animalele care au pascut acolo si chiar la oameni. Aerul poate fi contaminat de emisiile directe de deseuri toxice. Evaporarea de solventi toxici din vopsele si din agentii de curatare este o problema comuna. Poluarea raurilor si lacurilor, daca este suficient de toxica, poate distruge fauna si flora instantaneu, sau de-a lungul timpului. De exemplu, fluoridul se acumuleaza in oase si dinti, prea mult fluorid in apa putand cauza probleme ale oaselor si dintilor. Compusi precum diclordifeniltricloretanul (DDT-ul), PCB-urile si dioxinele sunt mai solubili in grasimi decat in apa. Astfel, aceste substante se gasesc in concentratii mici in apa, insa in concentratii mai mari in insecte si alge si in concentratii si mai mari in pesti, pasarile si oamenii care se hranesc cu peste fiind foarte expusi unor concentratii mari de substante periculoase. Chiar si poluarea care nu este toxica poate omori. Fosfatii si nitratii, de obicei inofensivi, pot fertiliza algele care cresc in lacuri si rauri. Cand algele cresc, in prezenta luminii solare, produc oxigen. Insa daca algele cresc prea mult sau prea rapid, consuma mari cantitati de oxigen atunci cand soarele nu straluceste si cand au inceput sa decada. In final, lipsa oxigenului va sufoca alte forme de viata; unele creaturi putand fi otravite de toxinele continute de alge. Acest proces de supracrestere a numarului de alge, numit eutrificatie, poate omori viata din lacuri si rauri. In unele cazuri, anumite alge pot otravi apa potabila. Poluantii subterani pot fi carati de cursurile de apa subterane. Aceste deseuri formeaza coloane lungi de contaminanti, care pot ajunge la suprafata daca apa iese printr-un izvor sau fantana. Foarte periculosi sunt solventii care se pot scurge din rezervoarele subterane. De asemenea, in aceste coloane de deseuri se pot intalni si ioni toxici de metal. Deseurile astazi reprezinta una din cele mai mari probleme. Aceasta se explica prin faptul ca ele se formeaza în cantitati mari , sunt aruncate pretutindeni si duc la poluarea mediului înconjuratorÎngrasamintele chimice Importanta azotatilor în viata plantelor si în agrotehnic. Sarurile acizilor azotici (azotatii) formeaza îngrasaminte în care azotul este continut sub forma de a 12212t1924m zotati, saruri de amoniu si amoniac. Se stie ca o parte din azotul existent în sol este luat de plante si, o alta parte, sub forma de saruri solubile, este antrenat de apele de ploaie sau de apele subterane. De aceea, solul pentru a-si completa rezervele de azot necesare are nevoie de îngrasaminte azotoase. În tara noastra cele mai utilizate îngrasaminte azotoase sunt: nitro-calcarul, azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu si în ultimul timp amoniacul lichid. Materiile prime pentru fabricarea îngrasamintelor azotoase sunt: amoniacul si acidul azotic. Nitro-calcarul (calcamon-salpetru) se obtine prin amestecarea mecanica a azotu-lui de amoniu NH4NO3cristalizat, în proportie de 60%, cu calcar CaCo3 din macinat, în
17
proportie de 40%. Nitro-calcarul este întrebuintat ca îngrasamânt cu azot pentru solurile acide; calcarul neutralizeaza aciditatea solului care ar dauna plantelor si azotatul de amoniu contribuie la dezvoltarea plantelor Azotatul de amoniu NH4NO3 se obtine prin neutralizarea apelor amoniacale de la cocserie cu acid azotic 50-60% sau prin contactul direct dintre amoniacul gazos si solutia diluata de acid azotic, în care amoniacul este introdus sub presiune: NH3+HNO3=NH4NO3. Azotatul de amoniu este o substanta cristalizata, usor solubila în apa, cu gust amarui si foarte higroscopica. Da bune rezultate în toate solurile cu exceptia celor bazice. Sulfatul de amoniu este o substanta solida cristalizata, de culoare alba, foarte solubila în apa. Prezinta avantajul ca nu este higroscopic si, din aceasta cauza, se aglomereaza mai putin. Amoniacul lichefiat se întrebuinteaza, în ultimul rând cu bune rezultate, ca îngrasamânt prin împrastierea directa pe sol cu ajutorul unor autocisterne-stropitoare. Alte îngrasaminte azotoase valoroase mai sunt: cianamida de calciu si ureea. Cianamida de calciu CaCN2 este cel mai vechi îngrasamânt mineral care se fabrica la noi în tara ; se obtine în cuptorul electric trecând azot peste carbura de calciu (carbit) la 11000C. Cianamida de calciu este o substanta solida, de culoare alba; de obicei are culoarea cenusie din cauza impuritatilor.Azotul pe care-l contine cianamida de calciu (15%N) îl poate ceda solului, deoarece în contact cu apa si sub actiunea unor bacterii din
sol ea se descompune conform ecuatiei: CaCN2+3H2=2NH3+CaCO3 Ureea este o substanta solida, cristalizata, usor solubila în apa. Ea contine 42-45% azot. În urma colectivizarii, agricultura din România necesita cantitati importante de îngrasamânt cu azot, alaturi de celelalte îngrasaminte chimice, mijloc eficient si sigur pentru marirea productiei agricole. Îngrasaminte minerale cu azot se fabrica la Fagaras, Piatra-Neamt (Roznov), Turnu Magurele, Craiova, Târgu Mures. Îngrasaminte minerale cu fosfor. Îngrasamintele cu fosfor întrebuintate sunt urmatoarele: superfosfatul simplu, superfosfatul concentrat (superfosfatul dublu), precipitatul, zgura si amofosul. Calitatea îngrasamintelor se apreciaza dupa continutul în fosfat calculat în procente de pentoxid de fosfor. Materialele prime necesare fabricarii îngrasamintelor cu fosfat sunt: minereurile naturale care contin fosfor (apatitele, fosforitele), faina de oase si acidul sulfuric. Superfosfatul simplu se fabrica industrial din fosfati naturali (apatite, fosforite), fin macinati, prin tratare cu acid sulfuric. Ca materie prima pentru fabricarea superfosfatului simplu se întrebuinteaza în general fluor-apatitul. Reactia de descompunere a fluor-apatitului cu acid sulfuric poate fi redata prin urmatoarea ecuatie chimica: 2Ca5[(PO4)3F]+7H2SO4=3Ca(H2PO4)2+7CaSo4+2HF Îngrasaminte cu potasiu. Potasiul este unul din elementele necesare cresterii si dezvoltarii plantelor. Acestea iau potasiul din sarurile solubile care îl contin si care se gasesc în pamânt. Pentru a compensa eventuala lipsa a potasiului din pamânt se folosesc îngrasaminte cu potasiu naturale sau artificiale. Printre acestea se numara: Clorura de potasiu KCl (silvina) se gaseste sub forma de zacaminte la Soli-kamsk (Rusia),Stassfurth (Germania), în apa oceanelor etc. Se poate obtine din carnalit (MgCl2 * KCl * 6H2O), prin dezvoltarea în apa si cristalizare. Clorura de potasiu este o substanta solida, cristalizata, incolora, solubila în apa.
18
Azotatul de potasiu KNO3 (salpetru de India sau silitra) este o sare de culoare alba, solubila în apa. Se foloseste în amestec cu alte îngrasaminte cu N2, pentru a regla raportul N/K dupa cerintele plantelor. Este un îngrasamânt agricol pentru plantele care nu suporta Cl2: sfecla de zahar, vita de vie, inul, tutunul, etc. Un ingrasamant este un produs natural sau de sinteza, mineral sau organic, simplu sau complex, aplicat in sol, pe sol sau pe planta si destinat a completa rezrerva de elemente nutritive a solului pentru asigurarea cresterii normale a plantelor. Ingrasaminte cu potasiu. Inca din antichitate se utilizau produse ce contineau potasiu pentru ridicarea fertilitatii. Romanii foloseau cenusa vegetala, care are un continut ridicat de potasiu. De asemenea, gunoiul de grajd utilizat in agricultura din timpuri foarte vechi, constituie o importanta sursa de potasiu, mai ales daca tinem seama ca in primul an de folosinta, potasiul se consuma 60-70% din total. Ingrasamintele cu potasiu pot fi clasificate in:- saruri potasice brute: silviu, sivinit, carnalit, kainit, polihalit, langbeinit:- saruri potasice prelucrate: clorura de potasiu, sarea potasica si sulfatul de potasiu. Saruri potasice brute. Macinate, acestea pot fi folosite direct ca ingrasaminte. Totusi, datorita continutului scazut de potasiu, utilizarea lor ca atare este redusa (1-2%). Servesc insa la obtinerea sarurilor potasice prelucrate. Dupa forma chimica in care se gaseste potasiul, sarurile potasice brute pot fi grupate in:- cloruri;- sulfati;- azotati. Dupa solubilitatea in apa, sarurile potasice brute se impart in :- usor solubile (silvina, kaianitul, carnalitul, glaseritul, leonitul, shönitul);- greu solubile (langbeinitul);- practic insolubile (polihalitul). In Romania se folosesc ceva mai mult sarurile potasico-magneziene de Tazlau, care contin predominant potasiul sub forma de sulfat si doar 26% sub forma de clorura. Acestea contin cca. 8-10% K2O si 8-10% MgO. Saruri potasice prelucrate. Clorura de potasiu contine cca. 60-63% K2O. Se prezinta sub forma de cristale de culoare alba, are densitatea de 1,984g/cm3, volumul unei tone fiind de 0,504m3, este solubila in apa si higroscopica, fapt pentru care se aglomereaza si creeaza probleme la aplicare. De aceea, se foloseste mai putin ca atare si mai mult la obtinerea sarii potasice, a ingrasamintelor complexe solide si a ingrasamintelor lichide. Sarea potasica. Continutul de potasiu variaza intre 28-60% K2O. Sarea potasica este un amestec de KCl cu diverse saruri potasice brute macinate, cum sunt silvinitul, carnalitul, kaianitul etc. Se prezinta sub forma de cristale de diferite culori in functie de tipul de saruri potasice brute din amestec. Astfel, printre cristalele de culoare alba de KCl se pot gasi particule de culoare cenusie, rosie sau roz. Sarea potasica este solubila in apa, dar si higroscopica, in special datorita clorurii de sodiu pe care o contine, higroscopicitatea fiind cu atat mai mare cu cat continutul de NaCl este mai mare. In functie de continutul K2O si de proportia componentilor in amestec, se intalnesc trei tipuri de sare potasica:- sare potasica 30%;- sare potasica 40%;
19
- sare potasica 50%. Sarea potasica este un ingrasamant ieftin, fiind de departe cel mai larg folosit ingrasamant cu potasiu, ocupand peste 95% din total. Se utilizeaza, de regula, pentru fertilizarea de baza la toate culturile, cu exceptia celor care nu tolereaza clorul, si pe toate tipurile de sol. Dintre ingrasamintele cu potasiu, sarea potasica este cel mai folosit pentru producerea ingrasamintelor complexe. Sulfatul de K (K2SO4). Ca ingrasamant contine 48-53% K2O si 18% S. Se prezinta sub forma de cristale rombice sau hexagonale, de culoare alba, uneori cenusiu deschis, are densitatea de 2,662g/cm3, iar volumul unei tone este de 0,375m3. Nu este higroscopic, fapt pentru care se poate aplica uniform. Solubilitatea in apa este mai scazuta, ceea ce face ca el sa nu fie utilizat la obtinerea de solutii limpezi de ingrasaminte, dar poate fi folosit in suspensii. Este recomandat la culturile care sunt sensibile la excesul de clor: cartofi, castraveti, capsuni, ceapa, plante ornamentale, pomi fructiferi, salata, tomate, tutun, vita-de-vie. Sulfatul de potasiu este folosit mult la culturi de sera (legume, flori). Poate fi folosit atat la fertilizarea de baza, cat si la semanat sau plantat, ori in cursul vegetatiei. Sulfatul dublu de K si Mg (K2SO4•Mg SO4). Contine 22% K2O, 18% MgO si 22% S. Este recomandabil in aceleasi conditii ca si sulfatul de potasiu, pe soluri sau substraturi care necesita si magneziu. Eficienta agronomica si armonizarea folosirii ingrasamintelor cu potasiu in raport cu solul, planta si tehnologia de cultura.Coeficientul mediu de utilizare a K din ingrasaminte, Cu, este de 60%. Eficienta in raport cu solul.Textura si natura mineralelor argiloase sunt unii dintre principalii factori care influenteaza eficienta ingrasamintelor cu K. Pe solurile usoare, nisipoase, si pe cele organice se recomanda aplicarea ingrasamintelor cu K mai aproape de semanat, eventual o fractie din doza in vegetatie. Pe solurile grele, la care deplasarea apei si a potasiului in adancime pe profil este destul de redusa, este recomandabila aplicarea ingrasamintelor sub aratura adanca de toamna.
Pesticidele Pesticidele sunt substante chimice naturale sau de sinteza folosite pentru combaterea daunatorilor animali si vegetali care aduc daune omului sau organismelor utile lui (plantele de cultura, animalele domestice etc.). Din aceasta categorie de compusi fac parte insecticidele si fungicidele (aplicate preventiv sau pentru tratarea unor boli pe partea aeriana a plantelor sau introduse in sol odata cu semanatul), erbicidele (raspandite fie pe sol, fie pe plante), rodenticidele, nematocidele, regulatori de crestere a plantelor etc. Pesticidele pot avea un efect direct asupra solului si pot actiona indirect prin transmiterea lor sau a produsilor de descompunere in alte ecosisteme. Poluarea directa se datoreaza persistentei substantelor active din pesticide care depinde de viteza de descompunere a acestora. Degradarea lenta face posibila trecerea in lantul trofic sau deplasarea sub actiunea precipitatiilor in acvifer sau in apele de suprafata. Poluarea indirecta, datorata reziduurilor lasate de pesticide in urma descompunerii lor chimice si biochimice (la suprafata plantelor, in interiorul tesuturilor si in sol) este in general mai putin cunoscuta, reziduurile fiind mai putin identificabile. Reziduurile pesticidelor cel mai des intalnite in toate fazele mediului sunt
20
cele ale insecticidelor de tipul hidrocarburilor clorurate, cum ar fi de exemplu DDT-ul, dieldrinul, endrinul, toxafenul si clordanul. Pesticidele in forma lor activa sau reziduurile lor se acumuleaza in sol de unde pot fi asimilate de plantele cultivate ulterior sau pot fi levigate de apele meteorice si de irigatie cu afectarea apelor de suprafata si subterane. Ajungand in apele de suprafata si in final in mari si oceane se pot acumula in organismele acvatice, consumarea de catre om a acestora producand intoxicatii grave. De exemplu, in cazul utilizarii erbicidelor, acestea pot afecta intreaga vegetatie din ecosistemul acvatic, cu implicatii asupra asigurarii protectiei, cantitatii de hrana si oxigen necesare pentru organismele acvatice. Pesticidele ideale trebuie sa se mentina in zona tratata suficient timp pentru a produce efectele dorile, sa se descompuna in compusi inofensivi si sa fie letale numai pentru speciile tinta si inofensive pentru celelalte. Principalele proprietati si procese care influenteaza transportul pesticidelor in sol sunt persistenta, presiunea de vapori, solubilitatea si adsorbtia. Persistenta reprezinta rezistenta pesticidelor de a se descompune sub actiunea agentilor chimici (reactii redox, de hidroliza), fotochimici (lumina solara) si a microorganismelor si enzimelor secretate de plante. Persistemta pesticidelor in sol si in plante depinde in primul rand de natura lor chimica si de caracteristicile mediului. Pesticidele caracterizate printr-o persistenta ridicata sunt mai susceptibilw de a se deplasa dintr-o zona in alta datorita faptului ca raman in forma initiala mai mult timp, degradarea lor lenta cauzand o actiune remanenta, care poate conduce la scaderea productiei vegetale (pentru anumite culturi) si pot fi transmise in lantul trofic. Metabolitii sau produsii de descompunere pot avea aceleasi proprietati ca si pesticidul initial si pot sa manifeste acelasi efect toxic. DDT-ul si dieldrinul sunt doua pesticide foarte persistente, care au fost detectate in toata lumea, inclusiv Antartica, acesta fiind motivul pentru care au fost interzise. In aceeasi categorie se incadreaza si antrazina folosita ca erbicid si detectat atat in apele de suprafata cat si in apele subterane. In general persistenta este exprimata in termeni de timp de injumatatire sau timpul in care concentratia pesticidului scade la jumatate. In functie de valoarea timpului de injumatatire, pesticidele pot fi clasificate conform tabelului:
Timpul de injumatatire Clasa de degradare<20 foarte usor degradabile20 – 60 usor degradabile60 – 180 greu degradabile>180 foarte greu degradabile
Clasificarea pesticidelor in functie de valoarea timpului de injumatatire Valorile timpilor de injumatatire variaza intr-un domeniu foarte larg in functie de natura solului , de conditiile fizico-chimice din sol, de natura microorganismelor din sol, de pH-ul si umiditatea solului etc. In tabelul urmator sunt prezentati timpii de injumatatire pentru cele mai importante pesticide utilizate in agricultura.Denumire pesticid Valoarea timpului de injumatatireAldrin 20 – 100 zileAtrazin 50 (in conditii de laborator) – 244 zile (pH=4)
7 – 14 zile (intr-un sol nisipo-argilos)
21
Carbaril14 – 28 zile (in sol argilos)10,5 zile (pH=7)1,8 zile (pH=8)2,5 ore (pH=9)
Carbofuran 2 – 86 zile (in sol cu continut foarte mare de apa)26 – 110 zile (in cazul unei pasuni)
Clordan Aproximativ 4 aniDDT 2 – 15 aniDieldrin > 7 aniEndrin 4 – 14 zileHeptaclor 250 zileHexaclorbenzen 4 aniLindan 15 luniMalation 4 – 6 zileParation 1 saptamanaPentaclorofenol Cateva saptamani – cateva luni (in functie de
caracteristicile solului)Toxafen > 14 ani2,4,5-T 14 – 300 zile
Valorile timpului de injumatatire pentru cele mai importante pesticide Pesticidele sunt retinute pe suprafata solului prin procese de adsorbtie. Adsorbtia pesticidelor pe particulele de sol depinde de proprietatile chimice ale acestora (polaritatea si solubilitatea in apa) si de cele ale solului (continutul de materia organica si argila, pH-ul, permeabilitatea, proprietatile suprafetelor incarcate electric etc.). Modul in care pesticidele sunt retinute la suprafata solului determina modalitatea de transport a acestora in mediu. In cazul in care particulele de pesticid sunt puternic legate de constituentii solului se poate produce poluare prin antrenare de catre vant odata cu particulele de sol sau in cazul unei retineri slabe pesticidele sunt spalate de apa meteorica.
Pesticidele cu toxicitate mare sunt :
- Hidrocarburi clorurate - DDT (diclor diferit - tricloretan)
- aldrinul
- dieldrinul
- lindanul
- toxafenul
- Ierbicide - Nabam
- Fenoprop
22
Presiunea de vapori este o masura a tendintei pesticidelor de a trece in forma de vapori. Aceasta proprietate este deosebit de importanta mai ales in cazul aplicarii pesticidelor prin pulverizare, caz in care pierderile de pesticide inregistrate pot fi chiar de 50% in conditii de vant. Ca si in cazul nutrientilor, precipitatiile afecteaza distributia pesticidelor prin ruperea legaturilor pesticid – sol, dizolvarea in apa sau transportul agregatului particula sol – pesticid eliberat ca urmare a eroziunii. Scurgerile de suprafata contin concentratii ridicate de pesticide, pierderile inregistrate fiind insemnate. Datorita structurii poroase a solurilor acestea prezinta o permeabilitate variabila ce in anumite cazuri favorizeaza deplasarea pesticidelor prin levigare in panzele freatice. Cei mai importanti factori care determina cantitatea de pesticid indepartata de pe suprafata tratata este perioada de timp scursa intre momentul aplicarii pe sol si precipitatii, momentul anului in care se face aplicarea pesticidului precum si modalitatea de aplicare. Aplicarea pesticidelor in perioade cu precipitatii reduse, in conditii atmosferice stabile, aplicarea unor pesticide mai putin persistente, care se adsorb puternic sau care au o volatilitate scazuta scade posibilitatea ca acestea sa ajunga in apa sau aer. De asemenea, adoptarea unor forme noi de pesticide pot reduce semnificativ pierderile in atmosfera. Stratul superficial de sol reprezinta zona cea mai activa pentru microorganisme, acestea fiind responsabile si pentru transformarea pesticidelor in metaboliti. Astfel, speciile de bacterii Bacillus megaterium si Bacillus subtilis sunt importante in degradarea unor substraturi cu biodegradabilitate redusa ca DDT-ul, heptaclorul, naftalene, paration. Un caz particular al pesticidelor il reprezinta cele organoclorurate care au o arie de utilizare foarte larga. Dintre pesticidele cu impact puternic asupra mediului datorita bioacumularii, toxicitatii, persistentei si mobilitatii reduse fac parte clordanul, DDT-ul, dieldrinul, furanii. DDT-ul, o substanta de culoare alba, care afecteaza sistemul nervos al insectelor a fost primul pesticid utilizat pentru combaterea unor boli ca malaria sau febra galbena. Efecteleacestui insecticid au fost resimtite in timp prin patrunderea in lanturile trofice cu afectarea organismelor vii. DDT-ul se caracterizeaza printr-o persistenta extrem de ridicata. Reziduurile de insecticide organoclorurate, in special DDT si HCH au fost detectate peste tot in lume inclusiv in corpul uman. Factorii care determina depozitarea si bioacumularea pesticidelor sunt eficienta de adsorbtie, specia, varsta, modul de nutritie, integritatea organelor si tipul compusului. Concentratiile de reziduuri de pesticide variaza in hrana de la o regiune la alta si de la un tip de hrana la altul. Pesticidele sunt cunoscute ca disruptori endocrini datorita efectului advers pe care il manifesta asupra secretiei de hormoni la actiunea pe termen lung si in doze mici de expunere. Efectele resimtite sunt de scadere a imunitatii, dereglarea functionarii hormonilor, diminuarea inteligentei, malformatii si cancer. Datorita beneficiilor mari pe care le aduc utilizarea pesticidelor in cresterea productivitatii cat si in eradicarea sau controlarea unor insecte purtatoare de boli, trebuie puse in balanta atat riscurile cat si beneficiile. Evaluarea riscurilor la care este supusa populatia este dificil de realizat, datorita numerosilor factori care afecteaza comportarea fata de acesti compusi precum si expunerea concomitenta la alte pesticide sau poluanti prezenti in apa, aer si alimente. Toxicitatea pesticidelor Toxicitatea ridicata a unora dintre pesticide poate provoca intoxicatii directe la plante si animale generatoare de modificari si dereglari de echilibre. Pentru controlul gradului de
23
toxicitate al pesticidelor, in "Lista pesticidelor si a altor produse de uz fitosanitar in Romania" (1992), este prezentata o clasificare a pesticidelor in 3 grupe de toxicitate, (STAS 4706-88) stabilite in functie de doza letala - DL 50:- in grupa I se incadreaza produse extrem de toxice care contin o substanta activa cu o DL de 50 pana la 50 mg./ Kg. corp;- grupa II apartine produselor puternic toxice care contin o substanta activa cu o DL 50 cuprinsa intre 50 mg. / Kg. si 200 mg. / Kg. corp;- in grupa III-a se incadreaza substantele moderat toxice care contin o substanta activa cu o DL 50 cuprinsa intre 200 mg./ Kg si 1000 mg. /Kg. corp;- grupa III-b apartine substantelor cu toxicitate redusa care contin o substanta activa cu o DL 50 mai mare de 1000mg./Kg corp. Toxicitatea fata de om trebuie privita sub doua aspecte:- toxicitatea acuta, aceasta se poate inlatura prin asigurarea masurilor adecvate de protectie;- toxicitatea cronica care apare in urma acumularii de reziduuri toxice. Toxicitatea selectiva fata de plantele de cultura sau fitotoxicitatea selectiva este unul din dezideratele pe care trebuie sa le indeplineasca pesticidele folosite pentru combaterea daunatorilor animali sau vegetali. Pe plan mondial s-au eliberat norme de toleranta de ordinul 0,1-10 ppm pentru reziduurile toxice. Acumularea reziduurilor de pesticide in sol are loc pe mai multe cai:- aplicarea directa pe / in sol;- ajungerea pe sol a unei mari cantitati din produsele destinate tratarii partilor aeriene ale plantelor;- ajungerea pe sol a resturilor vegetale si animale incarcate cu reziduuri de pesticide;- reziduurile de pesticide pot fi purtate de aer prin caderi directe de praf din atmosfera sau prin spalarea atmosferei de catre precipitatii;- au greutate moleculara mare si solubilitate diferita in apa. Datorita gradului ridicat de persistenta si toxicitate pesticidele au fost denumite poluanfi organici persistenfi (POP). Poluantii organici persistenti sunt substante chimice care persista in mediul inconjurator, se bioacumuleaza in organismele vii si prezinta riscul de a cauza efecte adverse asupra sanatatii umane si mediului. Pesticidele ajunse pe plante sau introduse in sol sufera reactii chimice si biochimice de transformare, fie la suprafata plantelor, fie in interiorul tesuturilor. Pesticidele de pe sol sau din subsol sunt absorbite prin intermediul unor procese complexe ca: transfer de sarcina, schimb ionic, legaturi hidrofobe. Particulele solului, prin intermediul complexului argilo-humic, constituie un suport absorbtiv atat pentru pesticide cat si pentru unii din produsii lor de degradare, capacitatea absorbtiva fiind functie de textura solului.
Capitolul VI
Transportul deşeurilor periculoase
Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător,
denumit expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de
24
colectare/stocare temporara/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar. Pentru
efectuarea transportului este necesar si acordul agenţiei judetene pentru protecţia
mediului în a cărei rază teritorială se află instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.
Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi
transportator, avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de
către inspectoratul pentru situaţii de urgenţă.
Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de
expeditie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru
protecţia mediului
Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri
periculoase, pe care să o pastreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzator un
interval de cel putin 3 luni.
Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi
etichetate în conformitate cu prevederile legale. (www.avocatnet.ro/content/articles)
Capitolul VII
Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase
Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin
reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare
care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care
cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi
concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai
obişnuite categorii de reduceri la sursă şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor,
segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de proces şi reciclarea.
Există patru moduri de reciclare:
-reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă a
materialului brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;
-transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în altul);
-utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui
deşeu alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;
-recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.
25
VII.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase
Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin
periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase prin metode de tratare
fizică, chimică, termică şi biologică. Tratarea deşeurilor periculoase poate fi costisitoare,
dar poate servi la pregătirea materialului pentru reciclare sau depunerea finală într-o
manieră care oferă siguranţă mai mare decât depunerea fără tratare.
Metode fizice
Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie;
Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică;
Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere;
Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.
Metode chimice
Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de
proprietăţile acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate,
inflamabilitate, corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele
neutralizarea acido-bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare,
hidroliză.
Metode termice
Pot fi folosite pentru reducerea volumului, îndepărtarea substanţelor volatile,
combustibile, substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice.
Cel mai aplicat procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şi
oxidarea umedă.
Metode biologice
Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor,
care utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.
Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special
remedierea. Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare in situ pentru
striparea compuşilor volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care
se utilizează plante vasculare pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă.
(Oros, Drăghici-2002)
26
Capitolul VIII
Depozitarea deşeurilor periculoase
Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea
agenţilor economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau
orice alte spaţii de depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv sau
comercial ori a utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.
Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte
locuri amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare
prin care să se asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, există în acest moment un singur depozit pentru substanţe periculoase la
strandarde europene în România , la Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.
Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:
• ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;
• ziduri sau diguri de protecţie;
• canale sau şanţuri de scurgere;
• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare a
scurgerilor;
• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi,
extinctoare, hidranţi şi furtune de apă etc;
• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;
27
• instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea
incendiilor sau exploziilor ;
• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.
La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele
chimice periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:
1. categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice sau
nocive ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.
2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea de nu
se impregna cu produse toxice sau nocive;
3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte construcţii.
(http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-
93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman)
Concluzii
Programele de management ale deşeurilor încep să ia amploare şi ajută la
schimbarea percepţiei generale asupra deşeurilor şi la conştientizarea riscului pe care
acestea îl constituie.
În present deşeurile în general şi cele periculoase în particular sunt din ce în ce mai
bine gestionate. Dacă sunt manageriate corespunzător deşeurile periculoase nu reprezintă
un risc atât de mare pentru sănătatea populaţiei şi mediu.
Dezvolarea durabilă nu poate exista fără o bună administrare a deşeurilor.
28
Bibliografie
Oros Vasile, Camelia Draghici-“Managementul deseurilor”, Editura Univ.
Transilvania, 2002,Brasov, pag.1-3, 69-74 ;
XXX -Metode şi tehnologii de gestionare a deseurilor – Ministerul Mediului şi
Gospodaririi Apelor, 2005 ;
XXX- Broşură deşeuri, 2008;
http://www.granturi-phare-deseuri.ro/docs/- accesat 28.III.2009
http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf - accesat 28.III.2009
http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor -accesat 28.III.2009
http://www.sort.ro/index.php?page -accesat 28.III.2009
http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html - accesat 28.III.2009
http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-
93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman- accesat 28.III.2009
http://www.avocatnet.ro/content/articles- accesat 28.III.2009
http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18- accesat 28.III.2009
Stanescu R., Bobirica L., Orbulet O.- Remedierea solurilor contaminate, Editura Agir, Bucuresti 2006, pag. 123-129, 174-229
Simonescu C.M., Stanescu R., Szabolcs L.- Poluarea si protectia mediului, Editura Printech, Bucuresti 2002, pag.152-159
Trambitasu E.- Fizico-chimia mediului- Factorii de mediu si poluantii lor, Editura Universitatii Petrol si Gaze din Ploiesti, 2008, pag.300-303
http://cerex.unitbv.ro/teze/rezumate/2010/rom/BugaOnetAurelia.pdf http://facultate.regielive.ro/cursuri/agronomie/
protectia_mediului_in_agroecosistemele_pomicole-83092.html http://www.sciencedirect.com/science/article/B6T3Y-4PNF9P1-
2/2/4f42305ee7b577f64d9b038484647446?&zone=raall http://www.e-referate.ro/search.php?word=PESTICIDE
29