Descrierea Cursului Total_final

191
1 CUPRINS INTRODUCERE ...................................................................................................................... 2 CAPITOLUL 1 : CE SUNT POLITICILE PUBLICE? .......................................................... 4 1.1. Definiţie şi concepte cheie........................................................................................................... 4 1.2. Procesul de planificare a unei politici publice; actori şi instituţiile implicate ............................. 9 1.3. Evaluarea impactului politicilor publice .................................................................................... 14 1.4. Metode folosite în procesul de formare a politicilor publice ..................................................... 16 CAPITOLUL 2: ELEMENTE DE POLITICĂ SOCIALĂ .................................................. 46 2.1. Introducere în abordarea conceptului de politică socială .......................................................... 46 2.2. Politica socială a Uniunii Europene........................................................................................... 66 2.3. Politica socială în România ...................................................................................................... 74 CAPITOLUL 3: BUNĂSTARE ŞI SĂRĂCIE ...................................................................... 94 3.1. Bunăstare şi sărăcie - delimitări conceptuale ............................................................................. 94 3.2. Consumul populaţiei în România ............................................................................................ 108 3.3. Reflectarea economiei României în nivelul de trai al populaţiei ............................................. 113 3.4. Sărăcie şi inegalitate ................................................................................................................ 122 3.5. Sărăcia şi excluziunea socială în contextul societăţii româneşti .............................................. 131 CAPITOLUL 4. SCHIMBAREA STRATEGIEI ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĀ PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĀ ........................................................................................... 144 4.1. Consideraţii generale privind necesitatea reformei.................................................................. 144 4.2. Îmbunătăţiri în structura administraţiei, întărirea managementului şi dezvoltarea funcţiilor publice: ........................................................................................................................................................ 152 4.3. Obiective în derulare privind sprijinul financiar din partea Uniunii Europene în domeniul administraţiei publice ..................................................................................................................... 160 4.4. Model strategic posibil de dezvoltare ...................................................................................... 163 BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................182

Transcript of Descrierea Cursului Total_final

Page 1: Descrierea Cursului Total_final

1

CUPRINS

INTRODUCERE......................................................................................................................2 CAPITOLUL 1 : CE SUNT POLITICILE PUBLICE? ..........................................................4

1.1. Definiţie şi concepte cheie........................................................................................................... 4 1.2. Procesul de planificare a unei politici publice; actori şi instituţiile implicate ............................. 9 1.3. Evaluarea impactului politicilor publice.................................................................................... 14 1.4. Metode folosite în procesul de formare a politicilor publice ..................................................... 16

CAPITOLUL 2: ELEMENTE DE POLITICĂ SOCIALĂ ..................................................46 2.1. Introducere în abordarea conceptului de politică socială.......................................................... 46 2.2. Politica socială a Uniunii Europene........................................................................................... 66 2.3. Politica socială în România ...................................................................................................... 74

CAPITOLUL 3: BUNĂSTARE ŞI SĂRĂCIE ......................................................................94 3.1. Bunăstare şi sărăcie - delimitări conceptuale............................................................................. 94 3.2. Consumul populaţiei în România ............................................................................................ 108 3.3. Reflectarea economiei României în nivelul de trai al populaţiei ............................................. 113 3.4. Sărăcie şi inegalitate ................................................................................................................ 122 3.5. Sărăcia şi excluziunea socială în contextul societăţii româneşti .............................................. 131

CAPITOLUL 4. SCHIMBAREA STRATEGIEI ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĀ PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĀ ...........................................................................................144

4.1. Consideraţii generale privind necesitatea reformei.................................................................. 144 4.2. Îmbunătăţiri în structura administraţiei, întărirea managementului şi dezvoltarea funcţiilor publice:........................................................................................................................................................ 152 4.3. Obiective în derulare privind sprijinul financiar din partea Uniunii Europene în domeniul administraţiei publice ..................................................................................................................... 160 4.4. Model strategic posibil de dezvoltare ...................................................................................... 163

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................182

Page 2: Descrierea Cursului Total_final

2

INTRODUCERE În ţările cu tradiţii democratice, funcţionarea sistemului de administrare este

organizată pe nivele de administrare abilitate fiecare cu competenţe şi responsabilităţi clare. Administraţia comunelor, oraşelor, municipiilor este responsabilă doar de serviciile ce ţin de interesul colectivităţii respective: educaţie preşcolară şi primară, asigurarea cu apă şi canalizare, transport şi drumuri locale, salubrizare, activităţi culturale şi sportive, asistenţă socială, iluminare, etc. Administraţia regională este responsabilă în exclusivitate de serviciile publice de interes pentru populaţia regiunii: educaţia profesională, drumuri regionale, protecţia mediului, dezvoltarea economică regională, construcţia gazoductelor, transportul interurban, etc. Nivelul central este responsabil de serviciile de interes naţional: învăţământul superior, asistenţă socială, infrastructură naţională, securitate publică.

Elaborarea şi respectarea acestor reguli simple garantează buna funcţionare a sistemului de administrare, precum şi servicii publice de calitate pentru satisfacerea necesităţilor cetăţenilor. De asemenea, în ţările dezvoltate în prestarea serviciilor publice se ţine cont de capacitatea administrativă a autorităţii respective. Dacă autorităţile dispun de capacităţile necesare, intervine iniţiativa de descentralizare a prestării serviciului dat, astfel încât el să fie prestat de către nivelul de administrare cel mai apropiat de cetăţean. Regula de bază a descentralizării presupune că transferul de competenţă este însoţit în mod obligatoriu de resursele necesare prestării serviciului.

S-a observat că descentralizarea administrativă este calea spre eficienţa socială a instituţiilor statului, este o piedică în calea birocraţiei, este mijlocul prin care se dă cale liberă dezvoltării autonomiei locale. La toate acestea să mai adăugăm că principiul descentralizării administrative este o cerinţă de ordin european, impusă nouă în urma negocierilor ce-au avut loc în carul intrării noastre în Uniunea Europeană. În urma descentralizării administrative se va putea trece la eliminarea unor etape intermediare şi neeficiente în rezolvarea problemelor administrativ-teritoriale.

Cadrul general al descentralizării defineşte principalele direcţii de dezvoltare strategică a sistemului de administrare publică locală în statul nostru, în contextul obligaţiilor sale interne şi internaţionale, ca parte a procesului de ajustare la standardele şi bunele practici de organizare şi funcţionare a statelor-membre ale Uniunii Europene. Reglementarea şi gestionarea serviciilor publice sub propria responsabilitate a administraţiei locale în interesul colectivităţilor locale, constituie o evoluţia în sistemului administraţiei publice locale şi alinierea la principiile Cartei Europene a Autonomiei Locale. În atingerea obiectivelor şi realizarea competenţelor sale, descentralizarea administrativă presupune garantarea unor abordări şi, în special, oportunităţi egale tuturor autorităţilor administraţiei publice locale. Dialogul instituţional, care presupune informarea şi consultarea de către stat a autorităţilor administraţiei publice locale, în procesul de planificare şi luare a deciziilor aferente acestora, este un proces în continuă dezvoltare, fiind o condiţie indispensabilă de descentralizare echilibrată. Parteneriatul între autorităţile administraţiei publice locale, sectorul privat, societatea civilă şi Guvern este avantajat de posibilităţi reale de cooperare, urmare a procesului de descentralizare administrativă. Prestarea serviciilor de utilitate publică conform unor standarde de calitate, stabilite de lege, ţine de responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice locale. Iniţierea, derularea şi

Page 3: Descrierea Cursului Total_final

3

implementarea acestui proces îi revine Guvernului. Dezvoltarea Regională, reprezintă un subiect de interes major printre cercurile

academice şi politice din România. Aceste preocupări sunt provocate de mai multe situaţii: • Actualul sistem administrativ-teritorial nu a onorat aşteptările puterii în relaţie cu

pronosticurile declarate; nici la nivelul creşterii eficienţii relaţiei dintre administraţie şi cetăţean, nici la nivelul rezolvării operative a problemelor socio-economice (creştere economică, reducere a sărăciei şi a altor impedimente sociale), şi respectiv, nu s-au redus nici costurile administrative (ba din contra au crescut, în pofida deselor reduceri de personal) de întreţinere a aparatului de conducere local.

• În ultimii patru ani mai multe proiecte internaţionale au lucrat în acest domeniu, contribuind la scrierea câtorva proiecte de lege, eliminate ulterior de la masa discuţiilor.

• Tendinţa externă şi deja clară – de integrare europeană, treptat să preia sistemul de regiuni, întrucât, întreaga Europă funcţionează în baza regiunilor (de cele mai dese ori mai mari decât unităţile administrativ-teritoriale), precum şi, în procesul de aderare, DR constituie un capitol de negocieri destul de important.

• Şi nu în ultim rând, a fost creat subit un nou minister, cel al administraţiei publice locale, presupunând să fie preocupat anume de această politică.

Fiind elaborate de către autorităţile centrale şi experţii străini, s-a creat o situaţie în care actorii principali, cum ar fi autorităţile locale, comunităţile de business, societatea civilă şi chiar populaţia, nu au cunoştinţă despre acest proces. Deşi este limpede, că ar trebui să participe preopinent nu doar la executarea politicilor ce-i afectează, ci şi la împărtăşirea experienţelor (practicilor, tendinţelor, viziunilor) în vederea formulării corecte a cadrului de implementare.

Tocmai de aceea, politica de dezvoltare regională, ca de altfel şi majoritatea politicilor elaborate în prezent de către autorităţi, întâmpină dificultăţi la nivelul percepţiei esenţei unei politici adecvate. Dezvoltarea regională, cea mai bine dezvoltată politică în comunitatea europeană, are un pronunţat caracter economic, urmărind creşterea şi consolidarea competitivităţii ariilor geografice concrete ale unui stat sau a unui grup de state geografic învecinate. Fiind un instrument de politică foarte important pentru conversiunea proceselor economice, consolidarea cadrului financiar şi instituţional, capitalului fizic şi uman, precum şi de creştere a competitivităţii în ansamblu; politica de dezvoltare regională constituie un set de măsuri destinate accelerării şi dinamizării strategiilor de extindere şi dezvoltare economică şi socială a zonelor. Este un ghid politic bazat pe principiul descentralizării şi implicit al autonomiei locale; urmărind să impulsioneze şi să diversifice activităţile economice, să stimuleze investiţiile, să contribuie la reducerea şomajului, să conducă la o creştere a nivelului de trai. Politica de dezvoltare regională pentru fiecare stat , este un set de măsuri regulatorii preluate în scopul stabilirii unui cadru operaţional de creştere a competitivităţii regiunilor rămase în urmă. Practicile de mai multe ori au demonstrat că eficienţa socio-economică nu poate fi atinsă printr-o coordonare centralizată a proceselor. Este imposibil să dezvolţi echilibrat toate regiunile din stat dintr-un singur centru, precum şi fără implicarea pro-activă a actorilor interesaţi de aceasta din regiunile respective. Deşi şi la ei, ultimele rapoarte de coeziune economică şi socială, semnalează probleme de complexitate a cadrului, precăutând în acelaşi timp, să

Page 4: Descrierea Cursului Total_final

4

sporească mai mult gradul de autonomie şi simplificare a proceselor. România parcurge tranziţia de la o planificare centralizată spre economia de piaţă şi convergenţă cu practicile şi standardele Uniunii Europene. Administraţia publică românească a cunoscut în ultimii 20 ani un proces de transformare radicală, de la o administraţie publică specifică unui regim totalitar spre una potrivită unui regim democratic. Noi instituţii şi reglementări au fost promovate, inclusiv cu ajutorul fondurilor de pre-aderare ale UE şi ale altor donori, în scopul de a restructura administraţia şi de a o eficientiza. Instituţiile statului au înregistrat progrese semnificative în modernizarea fundamentelor legislative şi administrative ale funcţionării sectorului public, acesta fiind pregătit să-şi asume obligaţiile de stat membru al UE. De-a lungul timpului s-a observat că managementul instituţiilor publice a fost în principal unul politic, neglijându-se importanţa planificării şi managementului strategic ca instrumente manageriale. Unele iniţiative locale au fost întreprinse spre dezvoltarea unor planuri şi strategii, dar rezultatele sunt greu de estimat. Introducerea administratorului public în administraţia locală ar putea fi un pas spre întărirea capacităţii manageriale. Totuşi, cultura organizaţională din administraţia publică se caracterizează prin accentul pe îndeplinirea sarcinilor curente, o viziune sau o strategie comună schimbată des din cauza orientărilor politice.

CAPITOLUL 1 : CE SUNT POLITICILE PUBLICE?

1.1. Definiţie şi concepte cheie Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezintă un domeniu de graniţă

între mai multe discipline “clasice” precum ştiinţa politică, sociologia, psihologia socială, ştiinţa juridică sau economia. Studiul politicilor publice ar reprezenta branşa cea mai recentă a ştiinţei politice. În ceea ce priveşte tehnicile şi metodele de cercetare, acestea sunt împrumutate din diverse discipline sociale şi adaptate nevoilor de instrumentar pentru fiecare studiu în parte.

Ideea ca institutiile guvernamentale au ca obiect principal de activitate formarea si aplicarea politicilor publice a patruns cu dificultate la noi în tara în constiinta comuna; astazi însa ea este luata, de cele mai multe ori, ca evidenta: auzim de politicile de integrare europeana, de politicile sectoriale (privind, de pilda, restructurarea unor domenii economice sau reforma învatamântului). Ce este o politica publica?

Pentru a înţelege rolul procesului politicilor publice în administraţie, trebuie operată o primă distincţie importantă între conceptele de politică publică şi politică. După cum s-a menţionat, conceptul de politică publică este relativ nou la nivelul multor administraţii şi uneori apar neînţelegeri cu privire la rolul funcţionarilor publici şi a decidenţilor politici în procesul de formulare a politicilor publice. Neînţelegerile se pot transforma uneori în acuzaţii de imixtiune în politică la adresa funcţionarilor publici. Pe de altă parte, funcţionarii publici pot privi uneori cu suspiciune întreg procesul de formulare a politicilor publice, considerând că nu ar fi datoria lor să lucreze la formularea acestora, ci a politicienilor. Depăşirea acestor prejudecăţi este primul pas ce trebuie făcut pentru a putea progresa în procesul de formulare a politicilor publice. Deşi

Page 5: Descrierea Cursului Total_final

5

există mai multe definiţii şi abordări ale conceptelor de politică şi politică publică în literatura de specialitate, în acest manual se vor folosi următoarele definiţii pentru a distinge clar cele două concepte:

Politica este sinonimă într-o societate democratică cu un complex de reguli şi proceduri folosite pentru a asigura reprezentarea legală şi armonizarea intereselor, folosindu-se mecanismele democraţiei reprezentative. Principalii actori ai procesului politic sunt partidele politice şi politicienii, membrii aleşi ai parlamentului şi autorităţile locale, precum şi oficialii numiţi pe criterii politice la nivelul executiv al administraţiei -miniştrii, secretari de stat1 şi personalul tehnic al acestora - consilierii, etc..

Politica publică este celălalt set de reguli şi proceduri de la nivelul executiv al administraţiei publice, prin care se asigură realizarea scopurilor şi priorităţilor convenite la nivel politic , şi care permit dezvoltarea tuturor sectoarelor esenţiale ale vieţii societăţii2.

Linia de demarcaţie între politică şi politica publică este asigurată de mandatul decizional stabilit prin alegeri şi prin mecanismul de împărţire a puterilor în stat. Determinarea politică a procesului decizional este prerogativa clasei politice, deoarece numai politicienii aleşi precum şi reprezentanţii împuterniciţi politic sunt autorizaţi de către cetăţeni să ia decizii şi să îşi asume responsabilitatea politică cu privire la deciziile luate.

Deci, o politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau substanţă politicii publice. Traseul constitutiv al unei politici publice este punctat de diverse decizii. Deci, un al doilea element este dat de faptul că o politică publică se defineşte prin aceste decizii, forme de alocare a resurselor, a căror natură este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă. În al treilea rând, o politică publică se înscrie “într-un cadru general de acţiune”, ceea ce ne permite să distingem între o politică publică şi simple măsuri izolate. În acest cadru de acţiune, o politică publică are obiective şi scopuri precizate, stabilite în funcţie de valori, norme şi interese. Acesta ar fi al patrulea element. Iar ultimul, al cincilea, este dat de faptul că o politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată de deciziile luate în politica publică în cauză.

Politicile publice sunt acţiunile realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care apar dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă cu ajutorul unui program de acţiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.

La nivel naţional, politicile publice pot să apară dinspre oricare dintre instituţiile majore ale Statului (Parlament, Preşedinte, Guvern – central sau local).

Cele cinci elemente care dau consistenţă unei politici publice sunt:3 1. O politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau

« substanţă » unei politici publice; 2. O politică publică cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror

1 Poziţia de secretar de stat în cadrul administraţiei publice din România este ocupata pe criterii politice, în condiţiile în care în alte ţări, secretarul de stat este rangul cel mai înalt al funcţiei publice. 2 Definiţiile sunt preluate din Strategia pentru îmbunătăţirea sistemului de elaborare, coordonare şi planificare a politicilor publice la nivelul administraţiei publice centrale, Hotărârea de Guvern no. 870/24.07.2006. 3 Thoenig, Jean-Claude. In “Traite de Science Politique” coordonat de M. Grawitz şi Jean Lecca, vol.IV. PUF 1992

Page 6: Descrierea Cursului Total_final

6

natură este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă; 3. O politică publică se înscrie într-un «cadru general de acţiune », ceea ce ne

permite să distingem între o politică publică şi simple măsuri izolate; 4. O politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este

afectată de către politica publică în cauză; 5. O politică publică are obiective şi scopuri, stabilite în funcţie de norme şi

valori. Termenul "politica publica" este folosit în mai multe sensuri: 1.Politicile ca etichete ale unor domenii de activitate. Utilizarea cel mai frecvent

întâlnita apare în contextul afirmatiilor de natura generala privind politicile economice, politicile sociale sau de politica extern ale unui guvern. În acest caz, politicile descriu mai curând domeniile activitatii si implicarii guvernamentale.

2.Politicile ca expresie a scopului general sau a starii de fapt dorite. Într-un document al unui partid politic, sau în cel al unui guvern, termenul "politica" e folosit pentru a indica scopul general (sau finalitatea) unei activitati guvernamentale în general sau într-un anumit domeniu; de asemenea, el este folosit pentru a descrie starea de fapt care va fi atinsa odata cu realizarea scopului propus. Daca studiem Strategia nationala de dezvoltare economica a României pe termen mediu, adoptata de catre Guvernul României în martie 2000, având consensul tuturor partidelor politice reprezentative, vom vedea ca acesta este sensul în care este folosit termenul "politici" acolo.

3.Politicile ca propuneri specifice. De multe ori, termenul e folosit pentru a descrie unele actiuni specifice pe care organizatiile politice (grupuri de interese, partide, guvernul însusi) ar dori sa le vada realizate. Astfel de propuneri pot fi adhoc, pot fi în mod necesar legate de alte propuneri, sau pot constitui mijloacele pentru obtinerea unor scopuri mai generale ale acestor organizatii.Spunem,de exemplu,ca primaria are o politica de sustinere a scolilor, sau ca guvernul are o politica clara de sustinere a întreprinderilor mici si mijlocii etc.

4.Politicile ca decizii ale Guvernului. De cele mai multe ori, cercetatorii se apleaca asupra analizei unor situatii specifice: sunt celebre analize precum cea a lui Allison (1971) a crizei cubaneze din 1962; dupa cum se vorbeste de politica guvernului în cazul Bancorex sau F.N.I. sau Sidex etc.

5.Politicile ca autorizare oficiala. Atunci când se spune că guvernul are o politica în ce priveste o anumita problema, de multe ori sustinerea se face în sensul ca exista legi votate în parlament sau o hotarâre a guvernului care îngaduie sau solicita derularea unei activitati. Sau, de asemenea, se poate spune ca atunci când o anumita legislatie în domeniu a intrat în vigoare, politica a fost deja implementată.

6.Politicile ca programe. Mai putin familiar, se spune totusi uneori ca avem o politica a unei organizatii guvernamentale atunci când aceasta are sau aplica un anumit program. Un program implica existenta, într-o sfera de activitate guvernamentala definita si relativ specifica, a unui pachet de masuri care cuprind: reglementari, organizare si resurse. Astfel, putem vorbi despre un program privind bursele studentesti sau recalificarea personalului disponibilizat dintr-un anumit domeniu etc. Programele sunt privite de regula ca mijloace prin care guvernele încearca sa atinga niste scopuri mai generale.

Page 7: Descrierea Cursului Total_final

7

7.Politicile ca produse. În acest caz politicile sunt vazute ca ceea ce guvernul ofera, spre deosebire de ceea ce a promis sau a autorizat prin intermediul legislatiei: livrarea de bunuri sau servicii, aplicarea regulilor sau colectarea de taxe sau impozite. Forma acestor produse difera de la o un domeniu al politicilor la altul, iar câteodata este dificil de hotarât care este produsul final al unei politici guvernamentale într-un anumit domeniu. În cazul serviciilor de sanatate, de pilda, mai multe fonduri, un numar mai mare de personal pregatit sau cresterea numarului de paturi sunt conditii necesare, dar nu suficiente, pentru îmbunatatirea serviciilor medicale; ele sunt însa altceva decât produsul dorit: cresterea starii de sanatate a populatiei (sunt cai sau mijloace pentru a-l obtine).

8.Politicile ca rezultate. Un alt mod de a privi politicile este din punctul de vedere al rezultatelor acestora, adica ceea ce este practic obtinut. Abordarea politicilor din perspectiva rezultatelor acestora ne poate ajuta sa evaluam daca scopul declarat al acelei politici este reflectat în ceea ce se obtine efectiv în urma implementarii politicii.

9.Politicile ca teorii sau modele. Toate politicile implica anumite presupozitii cu privire la ceea ce poate un guvern sa faca si care sunt consecintele actiunilor sale. Aceste presupozitii sunt rareori explicite, dar cu toate acestea politicile implica o teorie (sau un model) privind relatia cauza-efect între fenomenele si procesele implicate, ori corelatiile semnificative dintre ele. Una dintre sarcinile analistului politicilor este sa detecteze teoriile sau modelele care sunt implicite în politici si sa le examineze în ceea ce priveste consistenta interna sau validitatea presupozitiilor lor.

10.Politicile ca procese. Politicile implica un proces care se întinde pe o perioada lunga de timp. O politica apare atunci ca exprimând întreaga miscare de schimbare într-un anumit domeniu. Spunem: politica de restructurare a sectorului minier; sau politica de reforma a educatiei etc.

O politica publica este o retea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor si a resurselor alocate pentru atingerea lor în situatii specifice? Procesul de înfaptuire a politicilor este procesul de formulare si de aplicare a politicilor publice.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde şase etape: 1. Identificarea problemei - are loc atunci când un eveniment, o persoană, un

grup reuşesc să atragă atenţia asupra unei probleme, spre soluţionare, prin intervenţia puterii publice.

2. Punerea pe agenda politică - este faza în care problema identificată este luată serios în consideraţie de către oficiali (putere publică şi politică). Nu toate problemele identificate ajung şi pe agenda politică.

3. Formularea cadrului de politică publică - atunci când o anume problemă ajunge să fie considerată de către oficiali, nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea problemei.

4. Adoptarea unei politici publice - aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume program să fie adoptat ca şi program guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea iniţială asupra unei politici publice.

5. Implementarea unei politici publice - este un stadiu critic de realizare a unei

Page 8: Descrierea Cursului Total_final

8

politici publice. Aici rolul administraţiei este decisiv. 6. Evaluarea de politici publice - care are ca scop determinarea eficienţei unei

politici publice. Se analizează modul în care diversele activităţi au condus la îndeplinirea scopurilor iniţiale.

Obiectul acestei discipline cunoaşte definiţii variate, care însă cad de acord asupra unui aspect esenţial: politicile publice sunt efectul deciziilor luate de guvernanţi. O problemă de politică publică poate fi definită ca acea condiţie sau situaţie care generează nevoi ori insatisfacţii, pentru a căror corecţie acţiunea guvernamentală este necesară. Condiţii precum aerul poluat, mâncare alterată, aglomeraţia din închisori, aglomerarea urbană sunt situaţii care ar putea constitui potenţiale probleme în condiţiile în care insatisfacţia şi disconfortul cresc. Gradul de disconfort sau insatisfacţie (care impune şi intervenţia guvernamentală) este măsurat de persoane în funcţie de un standard sau un criteriu; dacă acestea consideră o anumită situaţie ca normală, inevitabilă sau propria responsabilitate, nici o acţiune guvernamentală nu va fi iniţiată deoarece situaţia respectivă nu este problematică.

Nu orice situaţie devine o problemă de politică publică: - situaţiile nu se transformă în probleme decât în măsura în care sunt percepute ca

atare, articulate şi aduse în atenţia autorităţilor; acest tip de acţiune este utilizat frecvent de oficialităţi, parlamentari aflaţi în „căutarea” unor probleme;

- o situaţie devine problematică dacă se identifică cu un domeniu de intervenţie a statului, pentru care o soluţie guvernamentală este posibilă.

Soluţionarea situaţiilor problematice poate fi urmărită de alte persoane decât beneficiarii direcţi. În anii 60, sărăcia a constituit o problemă publică, iar administraţia Johnson a declanşat un „război împotriva sărăciei” mai degrabă ca reacţie la acţiunile ziariştilor şi ale altor oficialităţi, decât ca rezultat al acţiunilor săracilor.

Definirea problemei este rezultatul unui proces politic care determină în acelaşi timp şi soluţiile adecvate. Accesul la mijloacele de transport de către persoanele cu handicap reprezintă o problemă de transport ori o problemă legată de drepturile omului? Mijloacele de transport special destinate persoanelor cu handicap constituie soluţia la o problemă de transport. Perspectiva drepturilor omului implică accesul egal al persoanelor cu handicap la mijloacele de transport, respectiv dotarea mijloacelor de transport cu dispozitive care să permită şi persoanelor cu handicap să utilizeze în mod egal transportul în comun.

Cauzalitatea reprezintă o a doua faţetă a problemei de politică publică. O situaţie se poate transforma într-o problemă, dar care sunt cauzele care au generat situaţia respectivă? Multe probleme – criminalitatea, sărăcia, inflaţia şi poluarea aerului – au cauze multiple. Inflaţia, caracterizată de creşterea generalizată a preţurilor, măsurată de indicele preţurilor de consum, constituie o problemă de politică publică cu multiple cauze: subproducţia de bunuri şi servicii, cererea excesivă de bunuri şi servicii, prea mulţi bani în circulaţie, rezultatul inflaţiei psihologice (oamenii se aşteaptă ca preţurile să crească) etc. Pentru soluţionarea unei probleme, cauzele sunt cele care trebuie vizate, nu doar manifestările (simptomele) acestora, însă în multe situaţii, cauzele principale nu sunt uşor de identificat ori de diagnosticat. Identificarea cauzelor unei probleme şi negocierea unui compromis asupra lor constituie o sarcină nu tocmai uşoară pentru cei ce elaborează politica publică (policy-makers), definirea problemei transformându-se astfel într-o problemă de sine stătătoare.

Page 9: Descrierea Cursului Total_final

9

Natura şi scopul multor probleme de politică publică sunt dificil de formulat datorită caracterului lor difuz ori “invizibil”. Pentru că măsurarea este adeseori inadecvată, cei însărcinaţi cu elaborarea politicilor publice nu dispun de o evaluare corectă a situaţiei de fapt şi se află în imposibilitatea de a propune soluţii adecvate sau chiar de a întreprinde orice acţiune guvernamentală pentru soluţionarea problemei. Acestor inexactităţi în măsurare li se adaugă şi slaba înţelegere a cauzelor fenomenului. Alte probleme dificil de cuantificat sunt: violenţele împotriva copiilor, imigraţia ilegală, evaziunea fiscală etc.

Un alt aspect al problemelor de politică publică se referă la capacitatea acestora de a fi uşor de controlat/influenţat, unele probleme implicând mult mai multe schimbări comportamentale decât altele.

1.2. Procesul de planificare a unei politici publice; actori şi instituţiile

implicate Pentru a susţine un proces eficient de formulare a politicilor publice, este esenţial

ca rolurile şi competenţele tuturor actorilor implicaţi să fie clar definite şi să se asigure o bună cooperare între aceştia. Analiza politicilor publice poate fi considerată o profesie bazată pe învăţare, în care formarea profesională reprezintă numai un punct de pornire, având un caracter continuu. Dezvoltarea competenţelor profesionale ale analiştilor se bazează pe învăţarea din cazurile concrete şi experienţa acumulată atât în cadrul administraţiei naţionale cât şi din practica internaţională. Colectarea unor informaţii ample, monitorizarea literaturii de specialitate, participarea la discuţii publice şi conferinţe, crearea unei reţele profesionale, cunoaşterea modificărilor la nivel politic şi legislativ pot fi definite ca standardele vieţii profesionale a analiştilor.

Rolurile funcţionarilor publici şi ale politicienilor în cadrul procesului de formulare a politicilor publice

Funcţionari publici Politicieni

Colectarea de informaţii Stabilirea agendei de politici publice

Realizarea analizelor Conturarea cadrului general al Elaborarea soluţiilor Stabilirea priorităţilorEvaluarea impactului Evaluarea propunerilor de politici Elaborarea propunerilor de politici Realizarea analizelor politice Consultarea factorilor implicaţi, a Coordonarea unor discuţii sociale ţintă, a instituţiilor din administraţia Consultarea societăţii /a grupurilor Prezentarea argumentelor ElectoratuluiPlanificarea Luarea deciziilorAsigurarea implementării Atribuirea de sarcini funcţionarilor Controlarea procesului şi a rezultatelor Asumarea răspunderii politice Organizarea evaluării Raportarea Asumarea răspunderii profesionale

Page 10: Descrierea Cursului Total_final

10

Ciclul planificării politicilor publice este format din patru etape principale: stabilirea agendei, formularea politicii, procesul decizional şi implementarea politicii. Totuşi, există variante ale ciclului politicilor publice care includ, pe lângă cele patru, etape mai detaliate.

Fiecare guvern are propria agendă politică, pe baza căreia se stabilesc schimbările în multe domenii de politici publice. Dat fiind că resursele bugetare ale statului sunt limitate, nu toate ideile din platforma program pot fi materializate. De obicei, pe agenda politică se regăsesc probleme de actualitate, care sunt importante pentru societate şi care trebuie soluţionate.

Tipuri de agende • Agenda institutionala. Include probl care tin de competenta autorit pb.

Constitutia unui stat sau carta unei colectivitati locale enumera probl, calendar de rezolv a probl. Ex: bugetul care este annual, automat, standardizat.

• Agenda pb sau sistemica. Alc din probl care nu tin de competenta obisnuita a autorit pb dar care sunt percepute in mod obisnuit de membrii comunitatii pb ca necesitand atentie pb s ca avand legatura cu autoritatea pb respectiva. Ex: dreptul de a da viata unei fiinte (mame surogat, eprubeta, genetic)

• Agenda media, care acţionează ca un facilitator între agenda publică şi cea instituţională, însă uneori poate avansa propriile priorităţi.

Nu întotdeauna cele 3 agende coincid: există şi situaţii în care problemele percepute de membrii unei comunităţi sunt suficient de specifice astfel încât să nu fie recunoscute la nivel guvernamental şi invers. De aceea, putem spune că problemele de politică publică nu intră/nu rămân pe agenda instituţională decât dacă îndeplinesc cumulativ următoarele 3 condiţii:

• Sunt suficient de semnificative - un număr semnificativ de persoane sau comunităţi sunt afectate;

• Au intensitate - magnitudinea impactului este ridicată; • Au durabilitate în timp. Problemele care ajung pe agenda politică provin şi de la o serie de instituţii,

organizaţii, ONG-uri din domeniu care pot avea iniţiativa formulării de politici noi sau reformulării celor deja existente. Presa reprezintă o sursă importantă prin care sunt semnalate problemele dintr-un anumit domeniu; în acelaşi timp însă, ministerele şi alte instituţii publice deţin informaţii detaliate cu privire la problemele ce ţin de aria lor de competenţă, fapt care îi determină să iniţieze ei înşişi demersuri pentru rezolvarea problemelor de politici care apar.

În următoarea etapă - formularea politicii publice - sunt studiate cauzele problemei, precum şi modalităţile posibile de soluţionare ale acesteia. În această etapă sunt identificate, definite şi selectate alternativele care vor fi ulterior analizate.

Iniţiatorii politicilor publice - fie prin forţe proprii, fie cu ajutorul specialiştilor -realizează o evaluare preliminară a impactului, aşa numita evaluare ex-ante, în care este descris atât impactul politicii asupra proceselor economice şi sociale de la nivelul societăţii în general, cât şi efortul financiar care grevează bugetul de stat sau o serie de instituţii şi organizaţii implicate. Această evaluare preliminară a impactului soluţiilor posibile se numeşte evaluare de impact ex-ante.

Evaluarea ex-ante a impactului politicilor publice este o activitate realizată la începutul procesului de formulare a politicii publice, atunci când cei care se ocupă de

Page 11: Descrierea Cursului Total_final

11

planificare şi specialiştii încearcă să anticipeze, cu ajutorul diferitelor metode de studiu cantitative şi calitative, impactul asupra societăţii ca urmare a implementării politicii.

Practica impune elaborarea evaluării de impact ex-ante în cel puţin două etape. Prima evaluare preliminară se realizează pentru a evalua conceptele soluţiilor alternative. Această evaluare trebuie să fie inclusă în documentele de politici ca evaluare a alternativelor. După ce documentul de politică publică este acceptat, în faza de implementare se impune de multe ori o a doua evaluare a impactului în momentul redactării actelor normative în domeniu. Proiectele de noi acte normative se redactează în cazul în care soluţia propusă în documentul de politică publică are legătură cu introducerea unor noi reglementări în domeniu. Proiectele de acte normative noi trebuie să fie susţinute de o evaluare a impactului în scopul determinării consecinţelor pe care acestea le vor produce. Necesitatea evaluării impactului actelor normative derivă din fundamentarea documentului de politică publică:

1.Dintr-un singur document de politici pot deriva mai multe acte normative cu consecinţe economice, sociale, legislative etc. diferite, iar acest impact se impune a fi evaluat.

2.În etapa de elaborare a documentului de politică publică, nu este posibilă realizarea unei evaluări complete şi detaliate a impactului implicaţiilor bugetare sau a consecinţelor legislative, deoarece documentul de politică publică are un caracter prea general, iar detaliile sunt stabilite abia în faza de elaborare a actelor normative.

Adoptarea politicii publice reprezintă următoarea etapă, în cadrul căreia persoanele responsabile de luarea deciziilor stabilesc care dintre soluţiile propuse este cea mai bună, putând fi implementată în practică. Calitatea informaţiilor, prezentarea completă a problemelor de politică publică, precum şi structurarea clară a documentelor de politică publică sunt esenţiale pentru asigurarea unui standard ridicat al formulării alternativelor în vederea procesului decizional.

Implementarea politicii publice reprezintă cea de-a patra etapă a ciclului definit anterior, iar principalele sale instrumente sunt planificarea, managementul şi coordonarea, precum şi monitorizarea şi evaluarea implementării. În mod normal, implementarea politicilor publice trebuie planificată încă din faza de elaborare a documentului de politică publică în care sunt definiţi următorii paşi importanţi . Această primă planificare nu intră în detalii deoarece aceasta ar însemna irosirea resurselor în cazul în care propunerea de politică publică nu este acceptată. Planificarea activităţilor din documentul de politică publică, precum şi Hotărârea de Guvern prin care este adoptată politica trebuie să includă:

• Titlul documentului de politică publică supus spre aprobare; • Alternativele şi soluţiile supuse spre aprobare de către iniţiator; • Ministerul sau autoritatea publică în a cărei responsabilitate se află

sarcina implementării; • Sarcini care derivă din documentul de politică publică aprobat, cu

termene stabilite pentru îndeplinirea acestora; • Stabilirea unui calendar pentru predarea notelor informative cu privire la

implementarea documentului de politică publică adoptat de Guvern; • Documentele de politică publică abrogate ca urmare a adoptării noului

document de politică publică. Planul detaliat de implementare trebuie elaborat după luarea deciziei de adoptare

Page 12: Descrierea Cursului Total_final

12

a politicii. În această etapă, planificarea trebuie să includă toate detaliile, inclusiv un termen posibil pentru transmiterea cererilor de finanţare, sesiunile grupurilor de lucru, întâlnirile pentru consultări, transmiterea primelor documente în vederea derulării procedurilor oficiale de consultare, evenimente concrete (seminarii, conferinţe, activităţi de formare profesională) etc.

Pentru a şti dacă activităţile realizate pe durata procesului de implementare a politicii publice corespund celor planificate în funcţie de criteriile de selecţie, dar şi de obiectiv, şi dacă au dus la soluţionarea problemei pentru care a fost formulată acea politică, este necesară o evaluare obişnuită a politicii publice (evaluarea ex-post).

Evaluarea ex-post a impactului politicii publice este o activitate derulată pe parcursul sau la finalul etapei de implementare a politicii. Sunt evaluate rezultatele obţinute şi sunt identificate eventuale abateri de la obiectivul planificat, depăşiri ale termenelor sau ale costurilor stabilite, etc. Scopul evaluării ex-post nu este doar acela de a dezvălui erorile care au fost făcute, ci şi de a recomanda cele mai potrivite soluţii pentru activităţile viitoare.

Monitorizarea este un tip de evaluare ex-post realizat în procesul de implementare a politicii publice, al cărei scop este acela de a asigura o implementare eficientă a acesteia şi de a iniţia măsurile necesare de corecţie.

Evaluarea finală este un tip de evaluare ex-post realizat la finalul perioadei de implementare a politicii, în scopul de a analiza rezultatele finale ale politicii, de a identifica eventuale deficienţe şi de a formula recomandări pentru a asigura evoluţia ulterioară a respectivului domeniu de politici publice.

De obicei, evaluarea ex-ante necesită mai multă muncă, iar erorile sunt mai frecvente decât în evaluarea ex-post. Atunci când este evaluată o politică în faza de planificare, de multe ori problemele apar din lipsa unor date credibile care face dificilă elaborarea unor ipoteze. Pe de altă parte, în cazul evaluării ex-post, aceste probleme pot fi soluţionate dacă se realizează o planificare eficientă, precum şi o previzionare atentă a activităţilor necesare de colectare a datelor în etapa de planificare.

În funcţie de diversele teorii care explică politicile publice, încercând să explice felul cum funcţionează o societate umană, există mai multe împărţiri ale acestor „actori”.

Astfel aceştia pot să fie indivizii, luaţi separat fiecare, sau grupuri: clase sociale, diverse grupuri sociale. Fiecare dintre aceştia au propriile lor interese, iar felul cum interacţionează, rezultatele eforturilor lor pentru realizarea acestor interese, sunt reglate de factori instituţionali, de regulile care guvernează procesul politic.

Nu întreaga societate este în egală măsură implicată în procesul de decizie. Politicile publice sunt realizate de către subsistemele politicilor, care sunt alcătuite din toţi actorii care au legătură cu o anumită problemă publică.

Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agenţii descentralizate, etc.), cât şi pe cei din cadrul societăţii (sindicate, ONG – uri, grupuri de presiune, etc.), implicaţi direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare susţine că cei care participă direct în procesul politicilor publice pot fi consideraţi ca membrii ai unei reţele a politicii respective, în timp ce actorii implicaţi doar marginal pot fi consideraţi ca făcând parte dintr-o mai largă comunitate a politicii publice respective. Subsistemele sunt forumuri în care aceşti actori discută problemele publice, negociază şi încearcă să ajungă la soluţii cât mai bune pentru interesele lor.

Instituţiile sunt regulile care ghidează comportamentul actorilor aflaţi în

Page 13: Descrierea Cursului Total_final

13

urmărirea interesului propriu. În sens restrâns, pot fi definite ca structurile şi organizarea statului, a societăţii şi a sistemului internaţional. Putem să dăm câteva caracteristici formale de organizare: tipul de apartenenţă al membrilor la instituţia respectivă, regulile şi procedurile de operare, dar şi principiile, normele şi valorile care definesc instituţiile, ultimele fiind considerate caracteristici informale.

După cum s-a putut vedea, actorii pot să fie indivizi sau grupuri. În mare, datorită varietăţii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii aleşi, oficialii numiţi (funcţionarii publici), grupurile de interese, organizaţiile de cercetare şi mass media. Primele două categorii se regăsesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societăţii, împreună formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politică publică. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că aceste grupuri sunt doar aproximări: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiţi şi pot avea interese diferite. Deşi această simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate uşura efortul nostru de a înţelege modul de desfăşurare a procesului politic, ea rămâne o simplificare. Modelarea mai apropiată de realitate a acestui proces ne cere să luăm în considerare în analiza noastră interesele individuale.

Actorii politici si rolul acestora

• Executivul, guvernul sau cabinetul – el intervine in toate etapele ciclului

politicilor (elaborarea, implementarea, evaluarea). In sistemele parlamentare, guvernele trebuie sa dispuna de o majoritate confortabila I cadrul parlamentului pentru ca propunerile pe care le inainteaza acestuia sa fie aprobate si sa ramana in forma lor initiala in timp ce in regimurile prezidentiale, executivul are deseori sarcina dificila de a convinge Congresul sa-l accepte propunerile.

• Legislativul – are un rol secundar, el nu este cel care initiaza propuneri de politici, desi acest lucru nu este exclus. Are rolul de a aproba proiecte de legi inaintate de executiv, ocazie cu care poate aduce amendamente acestora, dar si de a finanta implementarea acestora. Capacitatea de influentare a parlamentului este limitata de caracterul uneori prea tehnic al propunerilor.

• Functionarii, mai ales cei de rang inalt – atat executivul cat si legislativul apeleaza la expertiza functionarilor pentru a-si transpune in practica propriile optiuni in ceea ce priveste PP, care evident le pot influenta aceste opinii.

• Grupurile de interese – principalul mijloc de reprezentare a opiniilor pb si de aducere a acestora in mod organizat, in fata autoritatilor guv. Partidele politice nu pot face acest lucru foarte bine, deoarece incearca sa acapareze puterea guv pt propriul interes si uneori sunt nevoite sa faca compormisuri in ceea ce priveste programele publice promovate pt a-si atrage sustinatori. Grupurile de interes pot pune la dispozitia oficialilor guv atat expertiza si infm, cat si importante resurse financiare. Guvernul este deschis la presiunile acestor grupuri de interese, iar politica consta in aceasta competitie deschisa intre grupurile de interese pentru a vedea daca PP pe care le promoveaza sunt adoptate de guvern.

• Grupurile de universitari, cercetatori si consultanti – influenta lor depinde de contextul si traditiile culturale nationale, dar contributia lor se refera la formularea de alternative, mai mult decat la stabilirea agendei guv.

Page 14: Descrierea Cursului Total_final

14

• Mass media – rol de amplificator al problematici publice sau al unor solutii promovate de anumite grupuri de interese sau organisme de think-thank. O oportunitate pentru ca anumite probl sa ajunga in atentia publicului.

• Alegatorii – nu sunt implicati direct ci prin intermediul reprezentantilor lor, oamenii politici alesi, care desi tin cont de opinia pb, ei pot fi dominati de expertii existenti in anumite domenii.

• Partidele politice – au un rol indirect prin intermediul membrilor lor care se afla in aparatul executiv si in cel legislativ, in mica masura.

1.3. Evaluarea impactului politicilor publice Pentru ca evaluarea impactului politicilor publice să aibă o pondere importantă în

procesul decizional şi pentru a împiedica utilizarea ineficientă a resurselor umane şi financiare, se impune introducerea unor reglementări care să conţină proceduri utile pentru această evaluare.

Evaluarea impactului politicii publice trebuie să fie: 1. Oportună. Evaluarea impactului trebuie să înceapă în faza iniţială a

procesului de formulare a politicii publice pentru a obţine rezultate la timp şi pentru a influenţa deciziile înainte ca acestea să fie adoptate.

2. Proporţională. Resursele investite în evaluarea politicilor publice trebuie să corespundă avantajelor obţinute ca urmare a implementării reuşite a acestora.

3. Sistematică. Evaluările prealabile sunt punctul de pornire esenţial pentru fiecare nouă evaluare de impact. În anumite cazuri, cea mai mare parte a datelor necesare cu privire la anumite cazuri pot proveni din statistici, rapoarte realizate de alţi analişti sau din alte surse de informaţii.

4. Cuprinzătoare. Analiza impactului politicii publice trebuie să acopere nu doar domeniul sau industria direct influenţată de politică, ci trebuie să ia în calcul orice posibil impact pe termen lung şi scurt al fiecărui element al politicii publice.

5. Cât se poate de precisă. Analiza de impact, ţinând cont de constrângerile bugetare, trebuie să valorifice la maximum datele cantitative şi metodele de evaluare corespunzătoare pentru a asigura obiectivitate şi comparabilitate.

6. Consultativă. O evaluare de impact fiabilă nu trebuie realizată „în spatele uşilor închise". Procesele trebuie să aibă la bază informaţii obţinute prin sondaje şi consultări cu experţi şi cu toţi partenerii implicaţi în procesul de implementare a politicii. Acest lucru asigură o bună colectare a datelor, verificarea corectitudinii concluziilor, precum şi obţinerea unor informaţii suplimentare cu privire la acţiunile necesare pe durata procesului de implementare a politicii.

7. Transparentă.Factorii decizionali şi partenerii implicaţi în procesul de implementare nu doresc formularea unor concluzii în baza unor informaţii insuficiente; ei doresc să înţeleagă întreg procesul de formulare şi să beneficieze de opţiuni bine argumentate în vederea stabilirii unei soluţii. În acest scop, evaluarea impactului politicii publice trebuie elaborată într-o manieră clară şi cuprinzătoare şi trebuie în acelaşi timp să furnizeze partenerilor care nu sunt specialişti în domeniu informaţii cu privire la posibilele soluţii. O parte esenţială a evaluării impactului politicii publice este identificarea şi explicarea clară a ipotezelor pe care se bazează evaluarea, inclusiv a argumentelor în favoarea utilizării acestor ipoteze.

8. Realistă. Evaluarea impactului politicilor publice permite evitarea finanţării

Page 15: Descrierea Cursului Total_final

15

nejustificată sau a unui calendar nerealist. Structura politicii publice, instrumentele analitice şi cele de planificare trebuie să

fie alese în funcţie de dimensiunile şi anvergura politicii publice. Există diferenţe importante între abordările şi metodele aplicabile strategiilor la nivel naţional, inclusiv strategii de dezvoltare sectorială şi trans-sectorială, pe de o parte şi, pe de altă parte, cele aplicabile politicilor publice care soluţionează probleme concrete şi care presupun identificarea celor mai eficiente şi mai adecvate instrumente de politici. Dimensiunile şi anvergura strategiilor elaborate ca politici axate pe scopuri nu permit o descriere detaliată a soluţiilor pentru probleme speciale, deoarece prin colectarea tuturor analizelor necesare, a alternativelor şi evaluărilor de impact, volumul ar deveni atât de mare încât politica publică ar fi greu de înţeles şi dezbătut şi, implicit, ar fi dificil să se ia o decizie în privinţa acesteia. De asemenea, elaborarea unei analize detaliate a problemelor de politici publice la care răspund strategiile la nivel înalt riscă să depăşească termene raţionale. Din acest motiv, politicile "axate pe scopuri" sunt elaborate prin utilizarea instrumentelor de planificare strategică, care presupun procese analitice de definire a viziunii, misiunii şi a unor scopuri la nivel general aferente politicii. În procesul de formulare a acestui tip de politici publice, definirea problemei rămâne o etapă esenţială, dar o analiză în profunzime nu este de cele mai multe ori necesară pentru identificarea domeniilor majore. Această abordare poate fi numită "planificarea planificării" deoarece în multe cazuri activităţile planificate pentru strategiile la nivel înalt vor include identificarea sarcinilor referitoare la formularea politicilor viitoare. Pentru o astfel de strategie, în mod evident, nu este posibilă nicio evaluare a impactului.

Politicile axate pe probleme au la bază identificarea unor instrumente concrete de politici publice şi propun soluţii alternative. În cazul acestui tip de politici publice, evaluarea impactului soluţiilor propuse trebuie realizată şi inclusă în documentul de politică publică. Evaluarea detaliată a impactului politicilor publice ca parte integrantă a procesului de planificare este o practică foarte recentă. Un studiu pe tema evaluării ex-ante a impactului, realizat în 20 de state12, a identificat cele mai frecvente probleme cu care se confruntă analiştii.

Acestea pot fi clasificate după cum urmează: 1.Probleme tehnice: • există dubii asupra utilităţii unor metode analitice complicate şi

costisitoare, • costurile de culegere a datelor sunt mari şi, adesea, datele culese nu

reflectă realitatea, • există prea puţine alternative. 2 . Aspecte politice: • rezistenţă la evaluarea impactului unei politici în situaţia în care un

anumit grup din societate consideră că aceasta contravine intereselor sale, • grupurile de interese care obţin avantaje prin intermediul altor metode, de

exemplu prin presiuni exercitate direct asupra factorilor politici, consideră că evaluarea impactului politicilor publice reprezintă o ameninţare, întrucât ar putea modifica în mod semnificativ deciziile adoptate,

• este posibil ca rezultatele obţinute să nu corespundă cu planurile iniţiale ale strategilor.

3. Aspecte instituţionale şi legate de resurse :

Page 16: Descrierea Cursului Total_final

16

• în majoritatea cazurilor, obligativitatea evaluării impactului politicilor publice de către organele administraţiei publice nu este stabilită prin reglementări, iar sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării cerinţelor de evaluare nu sunt suficient de dure,

• multe instituţii nu se pot conforma cerinţelor de evaluare, din cauza calificării deficitare şi resurselor financiare insuficiente.

4. Aspecte procedurale : • controlul calitativ al evaluării impactului politicilor publice este de multe

ori superficial, • evaluarea impactului intervine adesea prea târziu, când decizia a fost

deja luată, • factorii de decizie sunt adesea obligaţi să adopte decizii în lipsa unui

studiu de impact, întrucât analiza impactului politicilor publice şi consultările încetinesc procesul decizional.

Opţiunea referitoare la nivelul evaluării de impact depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind timpul, resursele şi competenţele iniţiatorilor politicii publice. Teoria recomandă evaluări bazate pe argumente solide pentru toate politicile publice, care să includă o prezentare, pe cât posibil, a tuturor beneficiilor, aplicând măsuri cantitative prin utilizarea analizei cost-beneficiu, a analizei cost-eficacitate, a analizei de risc şi de senzitivitate. În realitate, aplicarea metodelor cantitative de analiză este limitată din cauza lipsei de date şi de timp necesare realizării unor cercetări şi studii aprofundate.

De exemplu, analiza cost-beneficiu completă trebuie folosită numai pentru a evalua:

• Politici ample şi costisitoare • Proiecte de investiţii pe termen lung • Intervenţii ale statului în activităţi comerciale • Privatizarea bunurilor aflate în proprietatea statului Trebuie să se ţină cont de faptul că evaluarea cantitativă în profunzime poate fi

realizată numai în cazul unui număr limitat de alternative (de obicei nu mai mult de 2 sau 3). Evaluarea impactului economic, social şi de mediu se realizează în principal de către experţi independenţi, însă ministerele au capacitatea de a comanda şi evalua cercetările şi studiile făcute de experţi. Din acest motiv, manualul de faţă prezintă o serie de concepte introductive şi scurte descrieri ale metodelor cantitative de analiză, folositoare în astfel de situaţii.

1.4. Metode folosite în procesul de formare a politicilor publice Diferenţierea între metodele de cercetare calitative şi cantitative este veche de

secole şi provine din abordarea ştiinţifică tradiţională care constă în a opune două curente generale. Cercetarea calitativă se centrează pe indivizi şi cazuri individuale, pe experienţe, percepţii şi valori personale, în vreme ce cercetarea cantitativă se bazează pe dezvoltarea unor metodologii bine documentate, care au la bază eşantionarea reprezentativă, reflecţia matematică, modelarea măsurabilă a proceselor, atribuirea unei valori monetare şi folosirea regulilor mai mult sau mai puţin stricte ale ştiinţelor exacte.

Pentru a nu ajunge la dispute teoretice cu privire la punctele forte şi punctele

Page 17: Descrierea Cursului Total_final

17

slabe ale celor două abordări, trebuie să subliniem faptul ca ambele metode pot fi folosite cu succes în domeniul cercetării şi formulării politicilor publice. De regulă, metodele calitative se aplică mai ales în fazele preliminare de analiză a politicii, în care sunt analizate problemele şi sunt identificate alternativele şi soluţiile. Acestea se pot folosi însă şi în etapa finală de interpretare a datelor şi de formulare a recomandărilor. În etapa preliminară, cele mai importante activităţi sunt definirea conceptelor, structurarea materialelor precum şi crearea unei imagini de ansamblu. În procesul de analiză, aspectele de ordin calitativ au aceeaşi importanţă ca şi datele şi abordările statistice.

Clasificarea metodelor este întotdeauna relativă, dar de multe ori metodele participative pot fi considerate a fi o subgrupă de metode calitative, dat fiind că opiniile şi evaluările strânse nu sunt reprezentative din punct de vedere statistic, însă valoarea lor rezidă în amploarea conţinutului problemei, cauzelor şi soluţiilor identificate, datorată diversităţii grupurilor ţintă, experţilor şi partenerilor sociali implicaţi. Brainstorming-ul, focus grupurile şi analizele SWOT pot fi considerate metode de tip participativ, deoarece sunt organizate sub forma unor discuţii de grup la care participă reprezentanţii instituţiilor implicate, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă.

Enumerarea şi descrierea tuturor metodelor de analiză de politici publice care se folosesc în lumea modernă ar fi imposibilă - aceasta fiind o ramură a cunoaşterii care se dezvoltă din ce în ce mai mult. Acest manual respectă ordinea etapelor care trebuie parcurse în procesul de analiză a politicilor publice, fiind descrise numai cele mai cunoscute şi mai frecvent folosite metode pentru fiecare etapă. Tabelul următor prezintă o imagine de ansamblu a celor mai răspândite metode de analiză.

Cele mai reprezentative metode de analiză sunt:

Etapa din cadrul procesului de politici

Metode calitative Metode cantitative

Analiza situaţiei/ Informaţii asupra situaţiei curente

Brainstorming Focus grupuri Interviuri Metode folosite de experţi Analiză de text Analiză de documente Analiza legislaţiei Studii biografice, poveşti de viaţă Studii de caz

Sondaje pentru colectarea de date primare Analiză statistică Cercetare reprezentativă Analiza datelor secundare

Definirea problemelor Analiza SWOT Arborele problemei Diagrama os de peşte (fishbone)

Analiza datelor secundare

Analiza problemelor, definirea cauzelor

Arborele problemei Diagrama os de peşte

Analiză statistică Corelare, regresie

Definirea obiectivelor Arborele obiectivelor

Identificarea alternativelor

Brainstorming Metode folosite de experţi Analogie Benchmarking - cele mai bune practici Investigare rapidă

Page 18: Descrierea Cursului Total_final

18

Selecţia alternativelor Analiză SWOT Analiză multicriterială

Modelarea alternativelor

Planificarea pe bază de scenarii Analogia Metoda Delphi

Planificarea pe bază de scenarii Simulare Extrapolare, corelare, regresie

Evaluarea alternativelor Analiză SWOT Analiză multicriterială Sistematizare lexicografică Alternative nedominante Metoda matriceală Metoda Delphi Pilotarea

Analiza cost-beneficiu Disponibilitatea de a plăti Metoda hedonică Analiza cost-eficacitate Analiza riscurilor Analiza senzitivităţii Analiza

Planificarea implementării

Metoda Gantt Analiza drumului critic Tabel de scoruri ponderate

Monitorizarea şi Tabel de scoruri ponderate Analiza statistică Focus grupuri Analiza datelor Interviuri Cercetarea Metodele folosite de experţi Analiza de text Analiza documentelor Analiza legislativă Studii de caz Analiza datelor secundare

Trebuie subliniat faptul că în cazul sondajelor externalizate, specialiştii de la

nivelul ministerelor trebuie să lucreze împreună cu cercetătorii nu doar în faza preliminară de selectare a metodologiei de cercetare, dar şi în cea de definire a chestionarului pentru a evita orice fel de incertitudini şi neînţelegeri încă din faza iniţială a aplicaţiilor. Întregul proces de cercetare se bazează pe o strânsă relaţie de cooperare între cele două părţi.

Metodele calitative de analizare a problemelor precum arborele problemei sau diagrama os de peşte („fishbone") combină brainstormingul cu utilizarea metodei hărţii conceptelor. Aceste metode permit analizarea detaliată a cauzelor problemelor prin analizarea tuturor cauzelor, nu doar a celor mai evidente.

Metode calitative de analiză a problemelor Interviul Interviul este una dintre metodele tradiţionale din domeniul ştiinţelor sociale

folosite la strângerea informaţiilor iniţiale pentru analiza situaţiei, precum şi la evaluarea programelor şi politicilor publice. Principalele tipuri de interviuri sunt: interviul de tip conversaţie şi interviul bazat pe ghid (interviul structurat).

Diferenţa între aceste tipuri provine din nivelul de formalizare a chestionarului, precum şi din metodele folosite pentru analizarea datelor. Cu excepţia cazului în care scopul interviului este acela de a decide frecvenţa cu care revine o anumită părere,

Page 19: Descrierea Cursului Total_final

19

interviul poate fi folosit pe post de instrument de colectare a datelor pentru cercetarea cantitativă.

Interviul este un instrument de analiză cât se poate de util pentru identificarea problemelor, soluţiilor sau evaluarea implementării. Valoarea interviurilor informale rezidă în posibilitatea de a surprinde problemele în contextul practic larg şi, în acelaşi timp, în posibilitatea de a strânge informaţii cu privire la soluţiile practice care au fost deja identificate la nivelul mai multor instituţii. Este unul dintre cele mai bune instrumente pentru a strânge părerile oficialilor importanţi, principalelor instituţii, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă în vederea creării unei imagini de ansamblu asupra domeniului de politici publice, precum şi pentru a obţine o primă listă a problemelor ce trebuie remediate prin formularea politicii publice. Intervievarea principalelor instituţii, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă este o metodă folosită la scară largă pentru a evalua programele şi proiectele finanţate de organizaţii internaţionale.

Interviurile sunt folosite de obicei în etapa iniţială de concepere a politicii publice, atunci când nu există informaţii cu privire la problemele relevante, ceea ce face imposibil un sondaj de opinie. Interviurile semi-structurate, bazate pe ghid, se folosesc în fazele ulterioare, atunci când sunt necesare informaţii standardizate şi când este posibilă o eşantionare reprezentativă.

Principalele etape ale interviurilor sunt: 1. Selectarea persoanelor ce urmează a fi intervievate (reprezentanţii

principalelor instituţii, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă, şefii instituţiilor responsabile, specialiştii cei mai cunoscuţi în domeniu, principalii iniţiatori de politici din domeniu, etc.). Cantitatea nu este neapărat un criteriu; în principiu sunt suficiente 20 - 60 interviuri pentru a explora aria problemei.

2. Ghidul de interviu sau lista cu principalele întrebări trebuie pregătită. În cazul interviurilor informale, lista cu întrebări nu se consideră a fi obligatorie. Uneori este mai fructuoasă o discuţie liberă pe marginea subiectului. De la un interviu la altul se pot adăuga întrebări, iar lista de întrebări se poate modifica pe durata procesului de intervievare. Interviurile calitative ar putea fi efectuate chiar de către cei care se ocupă de formularea politicii publice. Din acest motiv, ar putea fi prevăzută organizarea de cursuri de pregătire în legătură cu modul de realizare şi conducere a unui interviu (prezentarea interviului, principii de comunicare, prezentarea scopului interviului etc.). În acest caz, valoarea adăugată o reprezintă profesionalismul discuţiilor, lucru care uneori nu poate fi asigurat de către un specialist contractat.

3. Trebuie luate notiţe în timpul interviului sau acesta trebuie înregistrat audio sau video. Ulterior, interviul trebuie transcris.

4. Trebuie respectate o serie de reguli simple: o scurtă prezentare introductivă a interviului, stabilirea principiilor de comunicare, prezentarea scopului interviului. Dacă este necesar, se recomandă ca o primă transcriere a interviului să fie oferităpersoanei intervievate pentru a verifica reflectarea corectă a opiniilor formulate în cursul interviului; se recomandă de asemenea, trimiterea unui e- mail sau a unei scrisori de mulţumire ulterior. Interviul poate fi considerat una dintre etapele ce trebuie parcurse pentru a crea o reţea de specialişti şi persoane implicate în domeniul respectiv de politici publice, întrucât cooperarea şi contribuţia acestora ar putea fi necesară pe toată durata etapelor următoare de analiză a politicii.

5. Analiza rezultatelor. Toate opiniile exprimate în interviuri trebuie rezumate şi

Page 20: Descrierea Cursului Total_final

20

comparate. Toate opiniile comune şi divergente sunt definite şi inventariate. Raportul final trebuie să cuprindă o listă a persoanelor intervievate (în cazul în care interviul nu a fost anonim), lista problemelor identificate în urma interviurilor, precum şi lista recomandărilor exprimate în interviuri care ţin de aria problemei în cauză. Clasificarea informaţiilor se poate face sub forma unui tabel care să surprindă principalele mesaje din interviuri, grupate în funcţie de problemele generale pe care le abordează politica publică.

Brainstorming Brainstormingul este una dintre cele mai vechi metode folosite pentru

identificarea şi analizarea problemelor şi pentru identificarea posibilelor soluţii. Brainstormingul, ca tehnică specială, a fost definit de către Alex F. Osborn începând cu anii 1930 şi poate fi considerat a fi una dintre cele mai populare metode de generare de idei. În practica de fiecare zi, toate discuţiile care au loc între specialişti sau personalul unui departament din cadrul unui minister pot fi considerate un gen de brainstorming. Totuşi, tehnica de brainstorming este una mai formală şi presupune câteva etape şi principii care asigură eficienţa sesiunilor de brainstorming.

Principalele etape ale organizării brainstorming-ului: 1. Analiza factorilor implicaţi sau analiza clienţilor. Este o etapă necesară la

începutul fiecărui proces de analiză a politicilor. Înainte de a organiza sesiunile de brainstorming, trebuie realizată o listă cu toţi cei implicaţi, verificat dacă această listă este completă şi analizat modul de a stimula participarea activă a acestora la sesiunea de brainstorming. Una dintre precondiţiile esenţiale pentru a asigura o activitate de grup eficientă este o bună selecţie a participanţilor.

2. Planificarea procesului de brainstorming. Mai întâi trebuie stabilit numărul sesiunilor de brainstorming şi problemele ce vor fi discutate în timpul acestora.

3. Productivitatea discuţiei depinde de numărul de participanţi. Se sugerează ca numărul de participanţi la sesiunile de brainstorming să nu fie mai mare de 12, datorită inter-relaţiilor ce pot apărea în cadrul grupului.

4. Sarcinile sesiunii de brainstorming trebuie clar stabilite şi explicate participanţilor la începutul sesiunii; de asemenea, este nevoie ca principalele informaţiile de bază să fie prezentate în detaliu şi integral.

5. Se recomandă participarea unui facilitator neutru şi profesionist pentru a evita orice fel de implicare subiectivă ce ar putea apărea în cazul unui important specialist sau analist de politici publice, care ar putea avea deja o anumită imagine cu privire la respectiva problemă.

6. Criticile nu se acceptă în cadrul sesiunilor de brainstorming. Scopul acestor sesiuni este de a strânge cât mai multe idei noi cu putinţă, ideile prezentate de participanţi nu trebuie să fie nici analizate şi nici judecate, acestea se colectează pur şi simplu, iar analiza se face ulterior.

7. Trebuie stabilită o procedură de stimulare a implicării active a tuturor participanţilor, pentru a încuraja toţi membrii grupului să îşi exprime ideile. Liderul sesiunii îi poate invita pe participanţi să ia cuvântul pe rând sau îi poate invita să scrie pe o bucată de hârtie 3-5 idei principale şi apoi să prezinte aceste idei în faţa grupului.

8. Discuţia comună axată pe ideile propuse este importantă, deoarece pe durata discuţiei pot apărea şi alte propuneri, iar participanţii trebuie rugaţi să se concentreze pe modul în care pot fi îmbunătăţite ideile propuse spre discuţie.

Page 21: Descrierea Cursului Total_final

21

9. Sesiunile trebuie să fie scurte, să nu depăşească 45 minute. Se pot organiza sesiuni de feedback la distanţă de 2-3 zile, căci uneori propunerile făcute în cadrul sesiunii pot fi îmbunătăţite chiar către participanţi după ce aceştia au mai reflectat la subiectele discutate.

10. Toate rezultatele sesiunii sunt colectate şi sintetizate pentru a fi ulterior analizate. Participanţii trebuie informaţi cu privire la rezultatele sesiunii.

Focus grupuri Focus grupurile presupun un număr mai mare de participanţi, care provin dintr-

un grup cu trăsături principale similare (de exemplu, reprezentanţii IMM-urilor, părinţi, reprezentanţii minorităţilor naţionale etc.). Focus grupurile sunt organizate pentru discuţii detaliate cu reprezentanţii principalelor instituţii, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă vizaţi de politica respectivă. Acestea se dovedesc eficiente în cazurile în care politica publică respectivă depinde de înţelegere, percepţii sau motivaţii, precum şi în cazurile în care politica publică generează controverse şi divergenţe de opinii. Metoda focus grupurilor a apărut iniţial în domeniul marketingului, în scopul de analiza impactul strategiilor de marketing. Evident, discuţiile din cadrul focus grupurilor trebuie să fie conduse de către un facilitator neutru.

În continuare sunt prezentate principalele etape ale focus grupurilor: 1. Selecţia participanţilor, stabilirea numărului de sesiuni, categorii de focus

grupuri (separate sau mixte). Evident, şedinţele separate sunt organizate pentru grupurile omogene de participanţi (de exemplu, o sesiune pentru părinţi, una pentru profesori, una pentru elevi). Numărul participanţilor variază de la 6 la 10. De obicei, participanţii nu se cunosc între ei.

2. Ghidul de interviu nu trebuie să aibă mai mult de 4 - 6 întrebări. Discuţia nu trebuie să dureze mai mult de 1,5 - 2 ore. Subiectele de discuţie trebuie să fie stabilite cu mare grijă. În cazul în care sunt mai multe grupuri, este nevoie să fie elaborat câte un ghid pentru fiecare dintre acestea.

3. Pentru soluţionarea detaliilor tehnice - de preferat discuţia ar trebui să fie înregistrată, iar dacă acest lucru nu este posibil - trebuie să existe o persoană care să ia notiţe exacte pe marginea discuţiei.

4. Participanţilor li se va prezenta subiectul, iar discuţia ar trebui să înceapă cu anumite probleme, de ordin general, înainte de a trece la detalii.

5. Informaţiile obţinute în urma focus grupurilor trebuie să fie prezentate în rezumat în analiza finală şi în raport, fiind identificate părerile comune cât şi cele divergente, importanţa aspectelor evaluate de diferite grupuri. Raportul va conţine unele dintre cele mai des întâlnite şi mai demne de remarcat afirmaţii din cadrul discuţiei si al concluziilor.

Studiul de caz Studiul de caz reprezintă o metodă folosită la analizarea diferitelor tendinţe

folosind reprezentarea individuală. Studiul de caz poate fi folosit pentru a descrie un domeniu; sunt utilizate un exemplu sau două pentru a analiza o situaţie. Studiile de caz se aplică la scară largă, începând cu analizarea unei probleme şi încheind cu evaluarea ex-post a programelor şi proiectelor. Studiul de caz are ca scop analiza şi comunicarea. Din acest motiv, acesta se poate folosi ca parte introductivă la sesiunile de brainstorming

Page 22: Descrierea Cursului Total_final

22

pentru definirea problemei. De asemenea, în acele situaţii în care nu există suficient timp pentru colectarea datelor şi sondaje, studiul de caz reprezintă un instrument eficient pentru a identifica anumite detalii cu privire la problemele din domeniul în cauză.

De exemplu, atunci când este concepută o politică de optimizare a serviciilor publice, se recomandă experienţa directă şi parcurgerea în calitate de beneficiar a tuturor etapelor necesare pentru obţinerea serviciului respectiv (spre exemplu: înmatricularea maşinii, obţinerea actelor pentru locuinţă, obţinerea ajutorului social etc.). În urma acestei experienţe, se va realiza un grafic în care să se reprezinte clar obstacolele care apar pe durata procedurii respective, precum şi problemele ce trebuie rezolvate .

Studiul de caz este una dintre metodele cel mai puţin standardizate, însă principalele etape ale acesteia pot fi descrise astfel:

1. Selectarea cazului. Criteriile de selecţie ar putea fi: Scopul studiului (cazuri contrastante folosite pentru anchetarea unor extreme sau

a unor cauze specifice pentru tendinţa generală); Reprezentativitatea cazului ca exemplu al unui anumit grup de fenomene;

2. Colectarea datelor. Toate sursele de date ar putea fi folosite pentru informaţii, inclusiv interviuri, analiza documentelor, sondaje etc.

3. Descrierea cazului. Rezultatele studiului de caz sunt prezentate sub formă de naraţiune. Raportul final cu privire la studiul de caz conţine o analiză a celor mai importanţi factori care influenţează procesul, comparaţia între diferitele cazuri, modelul conceptual care descrie cele mai importante elemente care rezultă în urma analizei cazurilor. Se recomandă, de asemenea, ca materialele despre cazuri care ilustrează eşecuri să fie anonime.

Analiza SWOT Una dintre cele mai răspândite metode de evaluare calitativă folosită la

identificarea argumentelor pro şi contra, a impactului mediului extern, precum şi a factorilor de risc este analiza SWOT - denumirea este acronimul în limba engleză pentru Strengths (Puncte Forte), Weaknesses (Puncte Slabe), Opportunities (Oportunităţi) şi Threats (Ameninţări). Este o tehnică simplă şi apreciată care a fost creată în domeniul marketingului şi al planificării strategice în afaceri, însă care poate fi folosită şi pentru elaborarea sau modificarea politicilor publice, evaluarea alternativelor şi procesul decizional.

În mod evident, analiza SWOT se realizează prin sesiuni de brainstorming la care participă toţi reprezentanţii principalelor instituţii, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă vizaţi. Sesiunile speciale de brainstorming se organizează pentru a se evalua fiecare secţiune a analizei SWOT, iar rezultatele analizei sunt prezentate în matricea SWOT.

Matricea SWOT

Factori care întârzie atingerea obiectivelor

Factori mediu intern Puncte slabe

Factori mediu extern Ameninţări

Principalele etape ale analizei SWOT sunt:

Page 23: Descrierea Cursului Total_final

23

1. Stabilirea ariei şi a obiectivelor analizei SWOT. Scopul pe care îl urmăreşte o analiză SWOT poate fi unul larg sau restrâns, general sau specific.

2. Selectarea participanţilor la grupul SWOT. La fel ca şi în cazul metodei participative, este important ca din grup să facă parte reprezentanţii principalelor instituţii, partenerilor sociali şi grupurilor ţintă. În această fază ar putea fi utilă o analiză preliminară a clienţilor. Regulile pentru discuţiile SWOT sunt aceleaşi ca pentru sesiunile de brainstorming.

3. Pregătirea informaţiilor esenţiale. Pregătirea informaţiilor esenţiale este o etapă vitală pentru asigurarea eficienţei analizei ulterioare. Informaţiile trebuie pregătite de către ministerul sau instituţiile responsabile şi distribuite participanţilor la analiza SWOT înainte de şedinţă. La începutul sesiunii pot fi sintetizate informaţiile legate de situaţia curentă sau de politica publică.

4. Crearea unui mediu favorabil pentru seminar Conducătorul discuţiei/ facilitatorul deţine un rol esenţial şi trebuie să aloce timp

pentru discuţii libere. Prezenţa unui panou alb sau a unui fiipchart, precum şi a unor planşe de hârtie în patru culori pentru fiecare dintre secţiunile SWOT se poate dovedi foarte utilă. Pentru discuţii nu este nevoie de foarte mult timp. Pentru fiecare dintre secţiuni este suficientă o jumătate de oră. Pot fi formate grupuri separate pentru fiecare secţiune sau acelaşi grup poate realiza întreaga analiză SWOT în sesiuni diferite. Participanţilor li se poate cere să scrie pe bucăţi de hârtie colorată sugestiile pe care le au pentru evaluări. De obicei se folosesc culori diferite pentru fiecare dintre secţiunile SWOT. Folosirea culorilor permite o sintetizare mai uşoară a informaţiilor. O altă modalitate este ca toate propunerile să fie discutate în timpul unei mese rotunde şi transcrise pe fiipchart.

5. Enumerarea punctelor forte („Strengths") Punctele forte pot avea legătură cu domeniul politicii publice, reformele

precedente, resursele umane, etc. Iată câteva exemple de întrebări cheie18: Ce merge bine în domeniul dumneavoastră? Care este succesul activităţilor precedente? După părerea clienţilor, care sunt punctele dumneavoastră forte? 6. Enumerarea punctele slabe („Weaknesses") Această sesiune nu trebuie să reprezinte o ocazie pentru participanţi de a se axa

pe aspectele negative, ci trebuie să fie o evaluare onestă a situaţiei aşa cum se prezintă ea.

Iată câteva exemple de întrebări cheie: Ce aţi putea ameliora? Ce aţi putea evita? După părerea clienţilor, care sunt punctele dumneavoastră slabe? Ce obstacole ar

putea sta în calea progresului? Care sunt elementele care ar trebui consolidate? Există cu adevărat o verigă slabă în lanţ?

7. Enumerarea oportunităţilor („Opportunities") În această secţiune sunt analizaţi factorii externi care influenţează problema,

politica sau organizaţia care fac obiectul analizei - este vorba de factorii socio-economici, de mediu, demografici, politici şi alţii. Sarcina este enumerarea factorilor externi pozitivi care pot facilita identificarea unei soluţii la problema existentă.

8. Enumerarea ameninţărilor („Threats") La polul opus faţă de oportunităţi se află acele elemente care pot deplasa accentul

Page 24: Descrierea Cursului Total_final

24

sau percepţia sau care pot avea un impact negativ. În această secţiune sunt enumeraţi factorii externi negativi.

9. Analiza rezultatelor Pe baza listelor compilate pentru toate secţiunile, situaţiile şi ideile propuse

trebuie grupate în funcţie de obiectivele analizei. S-ar putea să fie nevoie ca participanţii să aleagă cele mai importante cinci idei incluse pe listă pentru a obţine o imagine de ansamblu clară. Analiza SWOT urmăreşte să identifice posibilele măsuri ce ar putea reduce sau elimina problemele şi punctele slabe, reducând la minim ameninţările şi maximizând oportunităţile.

Metoda arborelui problemei Metoda arborelui problemei constă în analizarea situaţiei prin identificarea

problemelor majore şi a principalelor relaţii cauzale dintre acestea. Rezultatul acestui exerciţiu este o dispunere grafică a problemelor diferenţiate în funcţie de "cauze" şi "efecte", alături de problema centrală care reprezintă nucleul. Această tehnică permite înţelegerea contextului şi a relaţiilor dintre probleme, precum şi posibilul impact generat de politicile sau programele vizate.

Constituirea arborelui problemei constă într-o aplicaţie interactivă care presupune sesiuni de brainstorming în vederea identificării problemelor şi a relaţiilor. Ar fi util ca la această aplicaţie să participe reprezentanţi din partea cât mai multor instituţii, parteneri sociali şi grupuri ţintă, astfel încât diagrama care rezultă să fie o imagine negociată şi împărtăşită a situaţiei. O altă posibilitate este ca reprezentanţii diferitelor instituţii, parteneri sociali şi grupuri ţintă să elaboreze propriile diagrame, care să servească drept punct de pornire pentru discutarea diferitelor perspective

In general, etapele construcţiei diagramei sunt următoarele: 1. Mai întâi, o sesiune de brainstorming cu privire la toate problemele

majore ale situaţiei care face obiectul analizei. Problemele trebuie identificate cu atenţie: trebuie să fie probleme concrete, care există deja şi nu probleme posibile, imaginate sau viitoare. Problema reprezintă o situaţie negativă existentă, şi nu absenţa unei soluţii.

2. Problemele care rezultă din sesiunea de brainstorming trebuie trecute pe cartonaşe şi afişate la un loc vizibil pentru toată lumea (pe un perete sau pe podea). După ce participanţii sunt de acord că a fost identificată majoritatea problemelor importante, trebuie grupate enunţurile negative care prezintă asemănări sau legături comune. Identificarea asemănărilor şi a legăturilor dintre afirmaţii trebuie să permită identificarea unei probleme centrale (sau a mai multora). Odată ce participanţii s-au pus de acord cu privire la problema centrală, problema trebuie scrisă clar pe o planşă expusă într-un loc vizibil pentru toţi participanţii.

3. Încurajarea participanţilor să participe la sesiunea de brainstorming asupra cauzelor problemei centrale. Participanţii trebuie îndemnaţi să prezinte principalele motive care stau la baza problemei centrale. Pentru a se evita situaţia în care unii dintre participanţi domină discuţia, trebuie distribuite trei până la cinci cartonaşe nescrise fiecărei persoane şi toţi participanţii trebuie rugaţi să noteze câte o idee pe fiecare cartonaş. Cartonaşele sunt apoi arătate şi folosite ca bază de discuţie pentru stabilirea ordinii priorităţilor. Celelalte enunţuri negative care au fost afişate de către membrii grupului trebuie de asemenea analizate. În ce mod au acestea legătură cu problema centrală? Unele pot fi cauze care generează problema centrală, iar altele efecte generate de problemă. Aceste cartonaşe ce reprezintă cauzele trebuie aşezate sub problema

Page 25: Descrierea Cursului Total_final

25

centrală. 4. Identificarea relaţiilor cauzale. Unele dintre problemele identificate pot fi

probleme cu caracter general, care ar putea fi clasificate ca şi constrângeri de natură generală - de exemplu slaba guvernare sau lipsa siguranţei publice. Există şanse foarte mari ca politica publică propusă să nu poată aborda direct toate aceste probleme, deşi acestea afectează comunitatea. Aceste cartonaşe trebuie puse deoparte. Trebuie lămurite sau eliminate orice enunţuri neclare. Cauzele şi efectele trebuie aranjate şi notate relaţiile dintre ele. Nu trebuie uitat că elementele sunt legate între ele printr- o relaţie de cauzalitate. Scopul urmărit este acela de a crea un parcurs al modului în care problemele se corelează şi modul în care aceste probleme identificate se leagă de problema centrală. De cele mai multe ori, membrii grupului vor observa că în realitate lucrurile sunt foarte complicate. Relaţiile dintre cauze şi efecte sunt de multe ori bidirecţionale. Majoritatea problemelor nu au o progresie simplă, lineară. Este important ca aceste interacţiuni să fie identificate, însă este important ca discuţiile să se axeze pe legăturile cele mai importante. Dacă diagrama devine prea complicată, nu se va dovedi un instrument util. Trebuie atins un echilibru: suficiente detalii pentru a asigura informaţii utile, însă informaţii suficient de simple pentru a putea identifica clar principalele legături dintre probleme.

5. Odată ce cartonaşele au fost aranjate astfel încât să indice cel mai bine legăturile dintre probleme, participanţii trebuie întrebaţi dacă lipsesc cauze importante. În egală măsură, trebuie întrebaţi dacă lipsesc efecte importante ale problemei centrale; ele trebuie de asemenea adăugate.

6. Diagrama trebuie apoi transcrisă pe o planşă, folosind liniuţe şi săgeţi pentru a arăta legăturile dintre cauze şi efecte. Este de remarcat faptul că numărul problemelor centrale ar putea fi mai mare şi că acest lucru depinde de anvergura politicii publice.

Diagrama os de peşte („fishbone") Diagrama os de peşte („fishbone") este o metodă de analiză de tip cauză-efect,

care conţine următoarele etape: • Identificarea problemei: Scrieţi în detaliu care este problema cu care vă

confruntaţi. Acolo unde este cazul, identificaţi persoanele implicate, problema, timpul şi locul unde se produce aceasta. Trasaţi o linie orizontală pe hârtie. Acest lucru vă va permite să dezvoltaţi ideile.

• Identificarea principalelor elemente: Identificaţi apoi toate elementele care ar putea avea o contribuţie la această problemă. Trasaţi linii pornind dinspre linia orizontală, pentru fiecare element, şi denumiţi acest element. Poate fi vorba despre persoane implicate în această problemă, sisteme, organizare instituţională, proceduri, echipamente, materiale, etc. încercaţi să detaşaţi 3-4 elemente principale care influenţează problema. Aceste elemente pot fi analizate şi sub formă de categorii de cauze care generează problema. În cazul multor politici publice, principalele cauze sunt bine cunoscute: acestea pot fi de natură instituţională (funcţiile instituţiilor publice, numărul şi amplasamentul instituţiilor, suprapunerea funcţiilor, etc.), pot avea legătură cu resursele umane (cunoştinţe, competenţe, număr de angajaţi), procedurale (lacune în legislaţie, reglementări contradictorii), financiare (insuficiente, rău administrate). În cazul în care încercaţi să rezolvaţi această problemă în cadrul unui grup, atunci ar fi bine să recurgeţi la brainstorming. Pe baza analogiei cu metoda os de peşte, elementele

Page 26: Descrierea Cursului Total_final

26

identificate pot fi reprezentate sub forma oaselor unui peşte. • Identificarea posibilelor cauze: Pentru fiecare dintre elementele luate în

calcul, faceţi brainstorming pentru a identifica cauzele. Reprezentaţi aceste cauze sub formă de linii aşezate în formă de os de peşte. În cazul în care este vorba de o cauză mai largă şi mai complexă, cel mai bine este aceasta să fie împărţită în mai multe sub-cauze. Reprezentaţi aceste elemente sub forma unor linii care pornesc din fiecare cauză.

• Analiza diagramei: în această etapă ar trebui să aveţi reprezentată o diagramă care să indice toate cauzele posibile ale problemei în discuţie. În funcţie de complexitatea şi importanţa problemei, puteţi investiga în detaliu cauzele cele mai probabile. Acest lucru ar putea necesita demararea unor investigaţii, efectuarea unor studii, etc. Acestea trebuie concepute astfel încât să permită verificarea acurateţii evaluărilor făcute.

Exemplu: Diagrama os de peşte Un exemplu de utilizare a acestei abordări - diagrama os de peşte - poate fi

analiza problemei timpului de reacţie la un oficiu de înmatriculare a autovehiculelor. În cadrul analizei problemei, au fost identificaţi trei factori principali: personalul, echipamentul, comunicarea şi reglementările existente. Pentru fiecare dintre aceşti factori sunt identificate principalele cauze. De exemplu, în ceea ce priveşte personalul, s-a constatat că timpul de reacţie foarte slab de la biroul de înmatriculare a autovehiculelor este cauzat de numărul insuficient de angajaţi şi lipsa pregătirii adecvate a celor existenţi.

Acest lucru va permite realizarea unei analize detaliate a situaţiei. • Identificarea măsurilor necesare: Diagrama os de peşte este un instrument

demonstrativ foarte bun care permite structurarea problemei. După finalizarea diagramei puteţi să vă concentraţi pe posibilele soluţii care ar putea elimina cauzele problemei. Puteţi nota măsuri necesare pentru fiecare cauză. Măsurile pot fi trecute pe liste, pe hârtie şi adăugate pe fiecare os al peştelui. Ca urmare a acestui fapt, veţi avea un plan de acţiune aproximativ, structurat pe principalele direcţii de activitate (factorii problemei).

1.5. Evaluarea rezultatului politicii publice Pentru a putea planifica implementarea, monitorizarea şi evaluarea este nevoie de

o abordare structurată a definiţiilor date obiectivelor. Monitorizarea procesului de implementare a politicilor necesită anumite instrumente de măsurare care permit evaluarea succesului unei politici publice, precum şi măsura în care aceasta permite atingerea obiectivelor stabilite. Din acest motiv, principalul instrument de monitorizare şi evaluare este măsurarea performanţelor.

Înainte de a folosi măsurarea performanţelor, trebuie stabilit obiectul măsurării. Din acest motiv este absolut esenţial să se poată defini rezultatele politicii („outcomes") şi rezultatele acţiunilor politicii („outputs"), precum şi indicatorii de performanţă pentru fiecare nivel de rezultate. Rezultatele politicii publice şi rezultatele acţiunilor politicii au legătură cu obiectivel.

Obiectivele trebuie stabilite anticipând posibilitatea ca fondurile să fie insuficiente şi însoţite de o proiecţie preliminară a activităţilor pentru atingerea obiectivelor. Rezultatele politicilor şi ale acţiunilor pot fi definite cu precizie abia la finalul procesului de planificare a politicilor în momentul în care este concepută faza de implementare. Totuşi, primul pas de analizare a rezultatelor este definirea obiectivelor şi

Page 27: Descrierea Cursului Total_final

27

direcţiilor de activitate. Următorulpas este definirea rezultatelor pentru fiecare obiectiv, care formează ulterior baza de evaluare a succesului implementării politicii publice (evaluarea ex-post). Rezultatele trebuie să fie definite într-o formă măsurabilă, iar indicatorii de performanţă măsuraţi arată evoluţia implementării politicii în timp.

Măsurarea performanţelor poate fi definită ca un sistem de evaluare a furnizării unui serviciu pe baza unui set de standarde clare referitoare la cost şi calitate. Scopul este acela de a identifica valoarea maximă a serviciului sau a produsului furnizat. Acest lucru se poate realiza numai dacă structura rezultatelor şi posibilităţile de definire sunt clar stabilite. La baza măsurării performanţelor se află planificarea obiectivelor politicii publice, rezultatele impactului macro, rezultatele politicii, rezultatele acţiunilor politicii şi indicatorii de performanţă.

Rezultatele acţiunilor politicii publice („outputs" în lb. engleză) sunt produsele finale (sub formă de bunuri şi servicii) ale ministerelor şi agenţiilor, realizate prin utilizarea resurselor (resurse umane, echipamente, etc.) şi oferite clienţilor externi - companii, organizaţii publice şi populaţie, precum şi guvernului, altor ministere şi instituţii publice. Rezultatele acţiunilor şi măsurilor luate depind de rezultatele diferitelor ministere sau agenţii; în practică, aceştia nu sunt influenţaţi de factorii externi ai ministerelor sau agenţiilor.

Rezultatele politicilor („outcomes" în lb. engleză) sunt schimbările care au loc la nivelul societăţii (în domeniul politicilor publice, economic, social, cultural, al protecţiei mediului, etc.) care derivă direct din unul sau mai multe rezultate ale măsurilor luate şi sunt influenţate de factori externi.

Spre deosebire de rezultatele acţiunilor, ministerele şi agenţiile nu pot avea decât o influenţă parţială asupra rezultatelor politicilor. Rezultatele politicilor pot fi evaluate pentru o anumită perioadă de timp. Există două tipuri de rezultate ale politicilor: rezultatele politicilor pe termen mediu şi rezultatele politicilor pe termen lung. De exemplu, rezultatele politicilor pe termen lung sunt descrise prin utilizarea unor indicatori cum ar fi nivelul şomajului şi creşterea economică. În cazul folosirii altor tehnici, rezultatele politicilor mai sunt numite şi impact sau efecte.

Una dintre principalele distincţii care se fac la nivelul managementului rezultatelor îl reprezintă eficienţa externă (eficacitate) şi eficienţă internă (cost - eficacitate) Eficacitatea se referă la impactul pe care o instituţie publică îl produce asupra societăţii precum şi la consecinţele activităţilor acestei instituţii. Pe de altă parte, cost-eficacitatea se referă şi la aspecte cum ar fi modul în care o instituţie reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile şi sarcinile. Pe baza acestei distincţii, conceptele de bază folosite pentru stabilirea obiectivelor, coordonarea şi gestionarea politicilor publice, precum şi pentru evaluarea şi monitorizarea instituţiilor sunt:

• Eficienţa la nivelul ansamblului societăţii • Eficienţa operaţională: • Rezultatele acţiunilor politicii publice • Calitatea şi managementul resurselor umane

Eficacitatea descrie modul în care instituţiile au reuşit să îşi atingă obiectivele prin descrierea principalelor provocări ale societăţii şi a nevoilor populaţiei. Cu alte cuvinte, este vorba despre eficacitatea relaţiilor dintre rezultatele politicilor publice (outcomes), rezultatele şi obiectivele politicilor şi nevoile populaţiei . Aceasta este măsura esenţială a succesului oricărui guvern.

Page 28: Descrierea Cursului Total_final

28

Eficacitatea descrie efectele politicilor publice, ale acţiunilor şi programelor care privesc diferite aspecte ale vieţii sociale, precum nivelul veniturilor, al ocupării forţei de muncă, siguranţei sociale, sănătăţii populaţiei, nivelul educaţional, competenţele forţei de muncă, inovaţii, antreprenoriat etc.

Măsurile obişnuite folosite la evaluarea rezultatelor sunt nivelul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului în cadrul grupului ţintă, anii petrecuţi în sistemul educaţional, competenţele studenţilor, numărul accidentelor de circulaţie, etc. Atunci când se încearcă analiza relaţiei dintre rezultatele politicii publice şi rezultatele acţiunilor acestei politici, sunt folosite de obicei metodele de tip cost-beneficiu şi cost-eficacitate.

Alte concepte vizează activităţile propriu-zise, procesele şi rezultatele operaţiunilor publice.

Productivitatea descrie relaţia dintre rezultatele acţiunilor politicii publice şi inputul (forţa de muncă, capitalul şi materialele) folosit pentru obţinerea rezultatelor acţiunilor politicii. De cele mai multe ori productivitatea este folosită pentru a determina de ce forţă de muncă este nevoie pentru a genera un anumit nivel de rezultate ale acţiunilor politicii. O măsură clară a productivităţii muncii o reprezintă numărul de produse realizate de un lucrător. Dacă numărul produselor creşte, iar numărul lucrătorilor rămâne acelaşi, avem de-a face cu o creştere a productivităţii. Pe de altă parte, dacă nivelul de producţie actual poate fi realizat cu o forţă de muncă mai mică, avem de-a face din nou cu o creştere a productivităţii.

Productivitatea este în esenţă măsura reală a procesului şi nu ţine cont de modificările care intervin, cum ar fi costurile diferitelor mijloace de producţie. Pe de altă parte, cost-eficacitatea măsoară relaţia dintre rezultate şi costurile mijloacelor de producţie. De exemplu, dacă preţul forţei de muncă creşte brusc, această modificare nu se reflectă în productivitatea muncii. Din acest motiv, trebuie calculat spre exemplu şi costul unitar al muncii pentru fiecare produs (costul unitar cu munca pe produs realizat). Măsurile de cost-eficacitate pot fi folosite de exemplu pentru a determina structura eficientă a mijloacelor de producţie.

Fiabilitatea datelor este un aspect important în vederea asigurării calităţii analizei de impact a politicii publice. Deseori, în etapa de definire a problemei sau de identificare a alternativelor, cei care formulează politicile publice au nevoie de informaţii suplimentare pentru a analiza cauzalitatea evenimentelor. Dacă informaţiile sunt insuficiente, soluţia propusă pentru problemă se poate dovedi a fi greşită.

Chiar şi mai târziu, în perioada de evaluare a alternativelor, se pot colecta date suplimentare dacă se stabileşte că lipsesc date referitoare la un aspect specific. De multe ori, ministerele colaborează cu cercetători şi comandă studii de cercetare. Unul dintre rolurile studiilor de cercetare în analiza politicii publice este acela de a colecta date, de preferinţă cantitative, privind procesele sociale şi economice din cadrul societăţii. Orice studiu de cercetare, dacă este conceput şi derulat corect, duce la îmbunătăţirea calităţii generale a analizei politicii publice şi a procesului de luare a deciziilor deoarece reprezintă o explorare obiectivă a faptelor referitoare la un anumit subiect sau domeniu de politică publică.

Date primare şi secundare În general, datele se pot împărţi în date primare şi date secundare. Datele primare sunt datele colectate de cercetător special pentru proiectul de

Page 29: Descrierea Cursului Total_final

29

cercetare. Datele secundare sunt datele care existau înainte de începerea studiului. Datele primare pot fi colectate prin realizarea de sondaje în gospodăriile şi/ sau în

industriile şi instituţiile selectate. Sursele datelor secundare sunt: • Rapoarte tehnice şi financiare ale instituţiilor internaţionale (Banca

Mondială, UNDP etc.); • Sisteme comparative de indicatori ale organizaţiilor internaţionale

(OECD,Banca Mondială); • Date EUROSTAT; • Rapoarte anuale ale ministerelor şi principalelor instituţii de administraţie

publică şi autorităţi locale privind implementarea programelor de buget de stat; • Rapoarte ale Trezoreriei privind implementarea bugetului de stat, • Date interne şi rapoarte interne ale ministerelor, planuri strategice ale

ministerelor şi agenţiilor, planuri de dezvoltare regională; • Rapoarte socio-economice şi statistice, date demografice; • Rapoarte şi publicaţii privind studiile realizate de organizaţii

neguvernamentale; • Publicaţii în domeniul cercetării, lucrări ştiinţifice din universităţi;

• Informaţii de la clienţi; • Informaţii comparative ale ministerelor privind diferite servicii cu plată

furnizate altor organisme şi agenţii; • Rapoarte ale consultanţilor, rapoarte şi studii operaţionale; • Informaţii privind preţurile pieţei, obţinute din reclamele comerciale sau din

analize de preţ ale furnizorilor; • Oferte în cadrul licitaţiilor din domeniul privat; • Studii ale pieţei muncii.

Cele două principii de bază ale procesului de colectare a datelor sunt: • identificarea anumitor nevoi, a obiectului şi dimensiunii, precum şi a motivului

pentru care este necesară colectarea datelor; • evaluarea disponibilităţii datelor respective, a calităţii şi costului lor.

Pe durata formulării noilor politici publice sau a propunerilor legislative, cei care formulează politicile publice pot colecta şi analiza date ei înşişi, evitând astfel folosirea unor metode statistice complicate. Întotdeauna trebuie să se deruleze o examinare a datelor secundare, în timp ce colectarea datelor primare este necesară numai atunci când datele secundare sunt fie insuficiente, fie nefiabile.

Date cantitative şi calitative Sursele de date primare şi secundare pot conţine date calitative şi date cantitative.

Pentru identificarea problemei şi evaluarea alternativelor sunt utile atât datele calitative, cât şi datele cantitative. Acestea pot fi combinate şi analizate cu ajutorul metodelor corespunzătoare pentru formatul specific al datelor, astfel încât să se poată interpreta realizările dorite.

Datele calitative reprezintă informaţii care nu pot fi prezentate sub formă numerică şi care se bazează pe evaluări competente subiective (de exemplu, evaluarea obţinută prin metode folosite de experţi). Datele calitative obţinute prin metode de analiză calitativă (de exemplu, interviuri detaliate şi focus grupuri) oferă informaţii

Page 30: Descrierea Cursului Total_final

30

detaliate privind tipul comportamentului social şi organizaţional, analizând atât procesele care le generează, cât şi motivele pentru care apar.

Datele cantitative sunt informaţiile care pot fi prezentate sub formă numerică şi pot fi măsurate în mod continuu sau conform unei anumite clasificări (de exemplu, date din sondaje, calcule efectuate cu ajutorul metodelor statistice). Datele cantitative diferă de cele calitative prin următoarele:

De regulă, datele sunt colectate cu ajutorul unor instrumente de cercetare mai structurate;

Rezultatele furnizează mai puţine detalii privind comportamentele, atitudinile şi motivaţiile;

Rezultatele se bazează pe eşantioane mai mari ca dimensiune, reprezentând principalele grupuri structurale ale populaţiei;

De regulă, studiile de cercetare pot fi repetate sau reluate, asigurând astfel un grad ridicat de fiabilitate; analiza rezultatelor se bazează pe date măsurabile; rezultatele reflectă valorile medii şi tendinţele generale.

Tehnica sondajului este metoda cantitativă de cercetare cel mai des întâlnită. Presupune colectarea de date primare privind subiecţii, de regulă prin selectarea unui eşantion reprezentativ pentru populaţie şi prin folosirea unui chestionar. Sondajele pot fi folosite pentru colectarea diferitelor tipuri de informaţii referitoare la atitudini, motivaţie, valori şi comportament. Dacă sunt concepute şi derulate corespunzător, sondajele pot reprezenta instrumente eficiente şi de precizie pentru colectarea informaţiilor privind procesele care au loc în societate. Rezultatele sunt disponibile relativ rapid, iar în funcţie de dimensiunea eşantionului şi de metodologia aleasă, sunt relativ necostisitoare. Cu toate acestea, sondajele prezintă anumite dezavantaje, care trebuie luate în calcul de către cercetător atunci când stabileşte tehnica adecvată de colectare a datelor.

Datele calitative permit o mai bună examinare a cauzelor problemei, în timp ce datele cantitative permit o descriere măsurabilă a situaţiei. După analiza problemei şi conturarea unei imagini generale structurate a problemelor existente şi a cauzelor acestora, după definirea problemei (problemelor) centrale ale politicii publice, următorul pas, în mod logic, este identificarea soluţiilor pentru problema în cauză. Există mai multe nume care pot fi folosite pentru a denumi diferite soluţii pentru problema abordată de politica publică - alternative, variante de soluţii, opţiuni. Toate acestea marchează acelaşi lucru esenţial - acţiuni posibile identificate care, după derularea lor, duc la rezolvarea problemei şi la atingerea obiectivului politicii publice.

Alternativa reprezintă un set de intervenţii şi acţiuni posibile care pot fi realizate în scopul rezolvării problemei şi atingerii obiectivului politicii publice.

Întregul proces de formulare a politicilor publice se concentrează în jurul alegerii. Definirea opţiunilor pentru alegerea de ordin politic reprezintă centrul şi esenţa politicii publice. Din acest motiv, identificarea alternativelor este considerată ca fiind cea mai importantă etapă a procesului de formulare a politicilor publice. Acest lucru înseamnă că dacă alternativele nu sunt definite corect, dacă nu răspund problemelor identificate şi obiectivelor politicii publice, toate etapele ulterioare de evaluare, cuantificare şi aplicare a metodelor sofisticate folosite pentru analiza politicii publice nu vor fi de ajutor şi vor genera o risipă de resurse sau alte greşeli.

Identificarea alternativelor este un proces creativ, cu toate acestea este derulat doar de cel care formulează politica publică sau de echipa de analişti. Întreaga literatură

Page 31: Descrierea Cursului Total_final

31

disponibilă cu privire la gândirea şi metodele creative poate fi de folos, dar în acelaşi timp se poate dovedi inutilă. Deseori, gândirea logică, experienţa şi bunul simţ sunt cele mai potrivite instrumente disponibile.

Tipuri de alternative: 1) Nici o schimbare a situaţiei actuale, adică menţinerea unui status quo –

opţiunea de a nu face nimic; 2) îmbunătăţirea situaţiei actuale prin dezvoltarea elementelor deja existente ale

sistemului; 3) Formarea unor noi componente ale sistemului şi integrarea acestora în

sistemul curent; 4) Crearea unui nou sistem. Principii generale de identificare a alternativelor Se recomandă respectarea anumitor principii generale în momentul identificării

alternativelor pentru a putea evita eventualele greşeli în această etapă a analizei politicii publice. Unele dintre aceste principii se aplică în etapa iniţială în care se elaborează o listă cu posibile alternative. Altele sunt importante în următoarea etapă, atunci când alternativele sunt sintetizate, clasificate şi selectate pentru o analiză şi evaluare mai detaliate.

Principiile generale de identificare a alternativelor sunt: 1. Trebuie să se definească şi să se analizeze mai multe soluţii pentru o

problemă. Uneori se întâmplă ca soluţia să pară a fi pregătită de la bun început, toată analiza politicii publice realizându-se în vederea fundamentării soluţiei respective. O astfel de abordare este de cele mai multe ori greşită. Se recomandă găsirea mai multor soluţii pentru a putea avea convingerea că soluţia, stabilită în funcţie de experienţele anterioare, este cu adevărat cea mai bună pentru a rezolva problema existentă. Decizia de a continua analiza şi de a dezvolta una dintre soluţii se poate lua abia după testarea mai multor posibile soluţii. În cazul în care există o singură opţiune pentru rezolvarea problemei în cauză, această alegere trebuie să fie fundamentată.

2. Trebuie să se ia în considerare opţiunea de a nu face nimic. Posibila intervenţie cu ajutorul unor instrumente concrete de politici publice se va evalua în comparaţie cu opţiunea de a nu interveni atunci când evoluţia problemei poate permite rezolvarea acesteia prin alţi factori, iar intervenţia ar putea să fie ineficientă din punct de vedere al costurilor implicate. Luarea în considerare a opţiunii de a nu face nimic poate reprezenta un criteriu care asigură calitatea analizei. Dacă după evaluarea alternativelor opţiunea de a nu face nimic pare a fi cea bună, acest lucru poate reprezenta un indiciu al existenţei unor lipsuri sau neînţelegeri în etapa de definire a problemei. Se recomandă testarea opţiunii de a nu face nimic şi în cazurile în care, pe durata perioadei de implementare a reformelor la scară mare, apar presiuni care vizează schimbarea imediată a direcţiei de acţiune a reformei, deoarece se dovedeşte că problemele reformei nu sunt rezolvate în primul sau al doilea an. În acest caz, politicile publice deja acceptate, având toate acţiunile planificate, pot fi considerate ca reprezentând opţiunea de a nu face nimic (fără a schimba evoluţia reformei stabilite). În acest caz, cursul reformei stabilite deja nu trebuie modificat deoarece schimbările necesare sunt planificate pentru următoarea perioadă de timp, iar ajustările se pot face după implementare şi evaluare.

Alternativa de a nu face nimic este punctul de referinţă pentru compararea tuturor

Page 32: Descrierea Cursului Total_final

32

celorlalte alternative, fiind denumită şi scenariul de inerţie, deoarece situaţia se poate schimba pe termen lung chiar dacă nu se identifică nicio soluţie pentru problemă. În astfel de cazuri, cei care formulează politicile publice tind uneori să prezinte estimările cele mai pesimiste privind evoluţiile viitoare pentru a-i determina pe factorii de decizie să se preocupe de acest aspect.

3. Soluţiile trebuie să corespundă problemelor şi obiectivelor. Una dintre cele mai frecvente greşeli în domeniul politicilor publice constă în elaborarea de soluţii care nu pot rezolva în mod direct problema. Toate cele trei etape - definirea problemei, definirea obiectivelor şi identificarea alternativelor sunt la fel de importante. În toate etapele trebuie să se evalueze gradul de adecvare al noţiunilor definite pentru a se asigura că sunt cu adevărat corelate. Una dintre greşelile tipice făcute de începătorii în domeniul analizei politicilor publice este „eludarea problemei". De exemplu, sarcina alocată ministerului este de a rezolva problemele legate de supravegherea transportului încărcăturilor care prezintă un risc ridicat.

Opţiunile prezentate factorilor de decizie au fost: 1. Elaborarea unei strategii pentru transportul încărcăturilor care prezintă un risc

ridicat; 2. Crearea unui organism consultativ pentru coordonarea aspectelor privind

înregistrarea şi supravegherea încărcăturilor care prezintă un risc ridicat. Nici una dintre aceste soluţii nu poate rezolva cu adevărat problemele legate de

transportul încărcăturilor care prezintă un risc ridicat. Nu îndeplinesc criteriile de formulare corectă a alternativelor. Opţiunile propuse au fost folosite pur şi simplu pentru a amâna activitatea de analiză a politicii publice pentru o dată ulterioară nespecificată. Exemplul este unul banal, dar arată că uneori lipsa de implicare a celor responsabili de formularea politicii publice ar putea duce la o risipă inutilă a timpului şi a resurselor.

3. Corelarea obiectului politicii publice şi a dimensiunii acesteia. Problema obiectului şi dimensiunii politicii publice este din nou prezentă în etapa de definire şi testare a alternativelor. Se poate întâmpla ca în procesul de căutare a soluţiilor să existe tendinţa de a depăşi limitele politicii publice şi de a defini soluţii pentru probleme care nu au fost definite de la început. Într-un astfel de caz, cei care formulează politicile publice vor reveni la analiza problemei şi vor verifica dacă nu s-au găsit noi aspecte ale problemei care ar putea avea o legătură cu problema centrală. Dacă noile probleme care sunt identificate în etapa de definire a alternativelor au o oarecare legătură cu anumiţi factori generali care influenţează problema centrală, dar nu au nicio legătură directă cu cauzele problemei centrale, acestea trebuie lăsate la o parte şi abordate eventual într-o altă politică publică. O astfel de „delimitare" a obiectului soluţiilor în cadrul politicii publice este necesară pentru a păstra o abordare realistă, deoarece niciodată nu este posibil să abordezi toate problemele în acelaşi timp.

Tipuri de instrumente de politici publice Procesul de gândire pentru identificarea alternativelor presupune şi luarea în

considerare a posibilelor instrumente de politici publice care ar putea fi folosite pentru a rezolva problema. În această etapă, noţiunea de posibile instrumente de politici publice este prezentă în special sub formă de concept, idee privind eventualele acţiuni de întreprins. Cu toate acestea tipurile de instrumente reprezintă unul dintre criteriile importante de diferenţiere între mai multe alternative.

Page 33: Descrierea Cursului Total_final

33

Tipurile de instrumente de politici publice folosite cel mai des de către guverne sunt:

• Instrumente de reglementare care stabilesc drepturile, obligaţiile şi restricţiile, precum şi standardele stipulate în legi şi regulamente;

• Instrumente financiare care cuprind subvenţii, deduceri de impozite, condiţii preferenţiale pentru tranzacţii, etc;

• Instrumente informative care cuprind activităţi de diseminare a informaţiilor, cursuri de formare, publicaţii, etc;

• Instrumente instituţionale care cuprind crearea sau reorganizarea instituţiilor publice pentru a asigura funcţiile publice necesare sau pentru a furniza servicii publice şi a îmbunătăţi calitatea lor;

• Delegarea funcţiilor către organizaţii ale societăţii civile care presupune un mecanism alternativ de furnizarea a serviciilor publice, folosindu-se capacitatea ONG-urilor şi a organizaţiilor umanitare.

Unele dintre instrumentele cel mai des folosite în administraţia publică sunt instrumentele de reglementare21 care presupun propunerea de noi legi sau hotărâri de guvern în vederea rezolvării problemei. Cu toate acestea, „suprareglementarea" este una dintre principalele probleme în multe ţări dezvoltate. Se consideră a fi una dintre deficienţele administraţiilor publice din societatea modernă, care duce la scăderea activităţii economice, la presiuni administrative asupra societăţii şi a mediului de afaceri, la birocratizarea vieţii sociale. Iniţiativa generală a analizei de impact a fost formulată iniţial cu scopul de a reduce povara inutilă a suprareglementării în domeniul mediului de afaceri. Din acest motiv, cei care formulează politici publice trebuie să depună toate eforturile pentru a testa propunerile de introducere a unor regulamente suplimentare în vederea rezolvării unei probleme. Una dintre greşelile esenţiale şi practicile nerecomandate care duc la regulamente normative contradictorii şi la reducerea rolului statului de drept în general este tendinţa de a crea noi regulamente pe lângă cele existente, fără o revizuire atentă, o înlocuire sau abrogare a acestora.

Instrumentele financiare presupun intervenţia statului şi se referă la o serie de activităţi ale Guvernului desfăşurate pe piaţa de bunuri şi servicii care vizează controlarea preţului anumitor bunuri şi servicii. Intervenţia statului poate presupune înfiinţarea de regii autonome, înfiinţarea unor instituţii de reglementare, subvenţionarea unei industrii, de exemplu industria porumbului, care, în mod normal, reprezintă cheltuieli suplimentare pentru stat. Instrumentele de intervenţie a statului cuprind şi programe de ajutoare de stat, de exemplu subvenţii şi reduceri de impozite pentru companiile dintr-un anumit sector. Intervenţia statului se foloseşte nu numai pentru eliminarea imperfecţiunilor pieţei, ci şi pentru reducerea sărăciei, protecţia drepturilor omului, îmbunătăţirea nivelului de trai etc. Când se analizează dacă intervenţia statului este cel mai potrivit instrument pentru rezolvarea unei anumite probleme, cei care formulează politicile publice trebuie să fundamenteze motivul pentru care sectorul privat nu este capabil să asigure un model optim pentru producţia de bunuri sau furnizarea de servicii. În cazul unei intervenţii a statului este practic aproape obligatoriu să se demonstreze, prezentând dovezi în acest sens, că avantajele intervenţiei statului depăşesc costurile implicate.

Şi alte alternative, de exemplu, campaniile de informare a publicului (măsuri informative), pot duce la atingerea obiectivului, presupunând mai puţine acţiuni de

Page 34: Descrierea Cursului Total_final

34

reglementare din partea guvernului. Există situaţii în care unele probleme pot fi rezolvate prin furnizarea de informaţii şi consiliere pentru o mai bună implementare a regulamentelor existente sau prin asigurarea unei implementări mai eficiente a legilor şi regulamentelor existente.

Instrumentele instituţionale presupun înfiinţarea de noi instituţii publice sau reorganizarea instituţională şi redistribuirea competenţelor instituţiilor publice. Acestea pot fi considerate instrumente de politici publice deoarece sunt direct corelate cu anumite aspecte de politici publice sau probleme definite. De exemplu, existenţa mai multor instituţii publice care îndeplinesc funcţii apropiate şi care se suprapun vor duce, în mod evident, la o performanţă scăzută şi o calitate necorespunzătoare a serviciilor. Cetăţenii pierd timp mergând de la o instituţie la alta şi îndeplinind toate cerinţele acestora (formulare de completat, termene de aşteptare, etc). În acest caz, instrumentele de politici publice pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor sunt reprezentate de analiza funcţională a instituţiilor şi de reorganizarea ulterioară a acestora. Soluţiile instituţionale ar putea fi utile pentru îmbunătăţirea funcţionării interne a administraţiei, ducând la o mai bună corelare cu nevoile societăţii. Delegarea funcţiilor către organizaţii ale societăţii civile este recunoscută ca fiind un instrument de politici publice eficient pentru rezolvarea problemelor şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor. În acest caz, capacitatea de auto-organizare a societăţii poate crea avantaje suplimentare. De exemplu, în loc să se organizeze toate serviciile sociale pentru persoanele în vârstă sau cu dizabilităţi de către instituţiile publice, alternativa ar putea fi o propunere de delegare a acestor funcţii către ONG-uri sau organizaţii umanitare şi alocarea fondurilor necesare pentru aceste servicii. Valoarea adăugată va fi reprezentată de o mai bună înţelegere a nevoilor beneficiarilor, noi locuri de muncă şi economisirea costurilor administrative.

Prognozele reprezintă o anticipare a evenimentelor sau a rezultatelor cu scopul de a reduce incertitudinea cu privire la evoluţia ulterioară a procesului; de multe ori acest lucru presupune utilizarea unor metode matematice complexe. De multe ori terminologia prognozelor diferă, deoarece din punct de vedere istoric aceasta a evoluat simultan în mai multe domenii - statistică, economie, psihologie, marketing etc.

O prognoză reprezintă o judecată cu bază ştiinţifică şi practică despre posibilele tendinţe ale obiectului studiat atât din punct de vedere al timpului cât şi al diferitelor categorii. Atunci când se fac prognoze, este esenţial să înţelegem ce relaţie există între anumite aspecte şi care dintre acestea trebuie analizate si incluse în model, în momentul în care este studiată o anumită problemă. O serie de factori importanţi care influenţează alternativa precum şi efectele acesteia sunt concepuţi sub formă de ipoteze.

Ipotezele reprezintă convingeri sau construcţii logice care formează baza unei soluţii sau a unei acţiuni. De cele mai multe ori, ipotezele sunt indirecte, derivate din anumite concluzii. Ipotezele generale sunt acele ipoteze considerate a fi constante pe durata prognozei. La capitolul ipoteze generale putem menţiona inflaţia, care se menţine constantă în timp ce se estimează costurile schimbării de politici pe termen mediu (cel puţin trei ani), precum şi indicatorii demografici. Ipotezele speciale sunt acele ipoteze care se iau în considerare cu scopul de a adapta evaluarea respectivă la situaţia reală. Astfel, de exemplu, valorile indicatorilor demografici se schimbă pornind de la presupunerea că rata maternităţii va creşte graţie facilităţilor oferite.

Atunci când se urmăreşte în principal determinarea costurilor pentru un anumit produs sau serviciu public, cel mai uşor este să se interpreteze rezultatele cu ajutorul

Page 35: Descrierea Cursului Total_final

35

clasificării în costuri directe şi indirecte. De exemplu, dacă instituţia care emite paşapoarte doreşte să ştie care sunt costurile de emitere a paşapoartelor pe parcursul unui an, va clasifica cheltuielile aferente acestei funcţii în cheltuieli directe, dar şi în alt tip de cheltuieli, cum ar fi cele indirecte.

Costurile directe sunt cheltuieli care pot fi identificate ca şi cheltuieli specifice privind funcţia principală a instituţiei sau o anumită activitate de politici publice. Clasificarea costurilor directe se foloseşte pentru a indica volumul de resurse necesare pentru a anumită activitate. Costurile directe sunt:

• Costurile directe de personal sau costurile directe cu salariile constau în salarii şi alte modalităţi de remunerare pentru timpul alocat furnizării unui anumit produs sau serviciu. Salariile conducerii sunt costuri indirecte. De exemplu, salariile persoanelor care controlează o companie producătoare de alimente sunt costuri directe, dar salariile personalului auxiliar - costuri indirecte.

Costuri directe de personal = rata preconizată a salariilor * numărul de ore preconizat

• Costurile directe cu materialele constau în cheltuieli cu materialele necesare furnizării unui serviciu sau produs, de exemplu, costurile echipamentelor necesare pentru realizarea paşapoartelor. Costurile cu materialele constau în preţul de achiziţie plus costurile cu transportul şi alte cheltuieli aferente achiziţiei.

Costuri directe cu materialele = Costul unitar preconizat pentru materiale şi echipamente * Numărul preconizat de unităţi de materiale sau echipamente.

• Alte costuri directe constau în cheltuielile excluse din categoriile menţionate anterior, dar direct legate de o anumită activitate, de exemplu, elaborarea proiectului, cheltuieli cu instrumente închiriate, costuri aferente lucrărilor de întreţinere a instrumentelor şi aparatelor electrice.

Costurile indirecte sunt cheltuieli implicate de obiective comune şi care nu pot fi corelate în mod specific cu principala funcţie a unei instituţii sau cu o anumită activitate de politică publică.

Costurile indirecte sunt grupate la rândul lor în costuri indirecte de personal (salariile personalului administrativ de conducere), costuri indirecte cu materialele (chiria pentru clădire, cheltuieli privind consumul de apă etc.) şi alte costuri indirecte (activitate de cercetare, costuri de dezvoltare ale ministerului sau agenţiei, costuri pentru campanii de informare, costuri de publicitate). Costurile indirecte aferente asistenţei pentru funcţii care produc anumite realizări se numesc costuri generale.

Cost total = costuri directe totale + costuri indirecte totale (costuri generale), De multe ori, cei care formulează politicile publice doresc să cunoască nu doar

costul total al unui anumit serviciu pe an, ci şi costul unitar mediu. Acesta este util ca referinţă, precum şi pentru monitorizare şi evaluare. Calcularea costului unitar mediu este, de asemenea, primul pas în analiza cost-eficacitate. Dacă organizaţia îndeplineşte o singură funcţie, acesta se poate calcula cu ajutorul următoarei formule:

Cost unitar mediu = cost total: numărul de unităţi Dacă instituţia îndeplineşte mai multe funcţii, o astfel de abordare simplificată

poate duce la rezultate subiective, prin urmare se impune folosirea unei metode mai avansate de stabilire a costului în funcţie de activitate (vezi mai jos secţiunea despre metoda de stabilire a costului în funcţie de activităţi).

Costuri fixe versus costuri variabile

Page 36: Descrierea Cursului Total_final

36

Clasificarea în costuri fixe şi variabile se aplică în cazurile în care cei care formulează politicile publice doresc să analizeze dinamica tuturor componentelor preţului. În condiţiile unor resurse bugetare limitate, este bine să se cunoască partea costului care poate fi modificată sau îmbunătăţită (costuri variabile) şi partea costului care rămâne constantă chiar şi atunci când instituţia nu furnizează nici un serviciu sau când asigură un minim de servicii. Toate costurile directe şi indirecte pot fi formate din costuri fixe şi variabile, prin urmare putem considera că această clasificare permite o analiză mai detaliată a cauzelor care determină toate costurile.

Costurile fixe sunt costuri constante care, în anumite limite, nu variază în funcţie de volumul de activităţi (de exemplu, costurile de amortizare, impozitul pe clădire, cheltuieli de bază pentru telefon şi utilităţi, chiria biroului etc.). Costurile fixe au un rol mai puţin important în procesul de luare a deciziilor, deoarece ele sunt prezente, indiferent ce s-ar întâmpla. O excepţie ar fi situaţia în care o parte considerabilă a costurilor fixe unice poate influenţa procesul de luare a deciziilor (o nouă investiţie de capital, achiziţionarea de echipamente, costuri cu seminarii de formare etc.). De regulă, sunt aceleaşi elemente pe care le includeţi la costurile de implementare.

Costurile variabile sunt acele costuri a căror valoare variază proporţional cu volumul

de servicii sau produse furnizate. Practic, fiecare cost poate fi exprimat cu ajutorul următoarei formule: Cost total = costuri fixe + costuri variabile* numărul de unităţi Uneori, clasificarea în costuri fixe şi costuri variabile poate fi folosită atunci când

factorii de decizie trebuie să compare două proiecte şi să ia în considerare condiţiile în care ar trebui folosit unul sau celălalt, iar dacă au o listă a costurilor fixe şi variabile, proiectele pot fi comparate cu ajutorul următoarei ecuaţii:

CF1 + (CV1* Q) = CF2+ (CV2* Q), Unde Q este o valoare necunoscută.

Exemplu: Calcularea costurilor fixe şi a costurilor variabile Un râu se află într-o situaţie critică şi trebuie curăţat. Are o lungime (N) de 35

km. Consiliul local a primit 2 propuneri de proiecte pentru îndeplinirea acestei sarcini. Care este cea mai bună soluţie:

• dacă există un buget limitat, • dacă bugetul dispune de întreaga sumă necesară.

Propunerile de proiect sunt: Proiectul 1. Curăţare manuală Cost fix CF = 1.000 USD Cost unitar variabil CV = 1.000 USD/km Proiectul 2. Curăţare mecanică CF = 20.000 USD, CV = 50 USD/km Care este valoare N dacă cele două proiecte au o valoare egală a cheltuielilor?

Soluţia 1.000 USD + 1.000 USD*N = 20.000 USD + 50 USD*N; 1.000*N-50*N=20.000-1.000; 950*N=19.000; N=20km Soluţia poate fi identificată analizând graficul din Figura 19. Răspunsurile la întrebările ridicate anterior sunt:

Page 37: Descrierea Cursului Total_final

37

Dacă bugetul este limitat şi autorităţile locale nu îşi permit să cureţe mai mult de 20 km din râu, ar trebui să aprobe proiectul de curăţare manuală (proiectul 1).

Dacă bugetul dispune de toate fondurile necesare şi autorităţile locale pot curăţa întregul râu, ar trebui să aprobe proiectul de curăţare mecanică (proiectul 2)

În concluzia capitolului privind abordarea standard de stabilire a costului, trebuie să menţionăm că se poate aplica analiza simplificată a politicii publice cu ajutorul tuturor tipurilor de costuri descrise anterior, presupunând că în majoritatea cazurilor:

Costurile indirecte = costurile fixe * costurile de implementare şi Costurile

directe = costurile variabile * costurile de întreţinere Exemplu: costuri fixe şi costuri variabile Costul total al unui anumit serviciu de asistenţă medicală în spitalele din Letonia

este format din următoarele elemente: CT=CV(P+S+M+C)+CF(I+A+P+W), CV - costuri variabile (costuri directe) P - costuri de personal (salarii) S - asigurarea socială de stat obligatorie M - costurile medicamentelor necesare pentru un anumit serviciu C - costuri de catering /cazare Uneori, cei care formulează politicile publice se află în situaţii în care trebuie să

calculeze volumul de servicii/produse necesare asigurate: de exemplu, care este numărul de paturi care poate asigura acoperirea cheltuielilor spitalului (presupunând că plăţile sunt acoperite de companiile de asigurări de sănătate sau de pacienţi) sau câţi pasageri ar trebui să folosească trenul pentru deplasare astfel încât să se acopere cheltuielile de întreţinere a trenului respectiv. În acest caz, pot folosi analiza pragului de rentabilitate. Această metodă analizează interacţiunea dintre costurile fixe, costurile variabile, preţuri şi volumul unitar pentru a determina acea combinaţie de elemente în care veniturile totale şi costurile totale sunt egale. Pragul de rentabilitate este atins atunci când veniturile totale sunt egale cu costurile totale sau încasările totale sunt egale cu cheltuielile totale:

Q*P = CF + (CV*Q) Q*P-CV*Q = CF Q*(P-CV) = CF Q=CF: (P-CV) Q - cantitatea (unităţile) produse sau vândute (necunoscută); P - preţul de vânzare

pentru fiecare unitate produsă sau vândută; FC - costuri fixe CV - costul unitar variabil pentru fiecare unitate de serviciu/ produs sau vânzare. Costurile economice ale alternativei sunt strâns legate de conceptul costului de

oportunitate, un concept foarte des folosit în economie. Costul de oportunitate reprezintă a doua cea mai bună alternativă din perspectiva beneficiului asigurat, care ar putea fi implementată folosindu-se aceleaşi resurse bugetare. În cazul politicilor publice, costul de oportunitate va fi exprimat nu în termeni monetari, ci sub forma altor beneficii care pot fi obţinute din utilizarea alternativă a fondurilor. De exemplu, costul de oportunitate pentru construirea unei noi biblioteci naţionale este cea de-a doua cea mai bună alternativă, şi anume creşterea numărului de burse universitare. Această transpunere permite exprimarea beneficiilor construirii bibliotecii naţionale sub forma beneficiilor celei de-a doua celei mai bune alternative (burse universitare) folosind aceleaşi resurse

Page 38: Descrierea Cursului Total_final

38

bugetare necesare construirii bibliotecii. Activitatea legislativă a autorităţilor publice creează atât impacturi pozitive, cât şi

impacturi negative asupra diferitelor grupuri ale societăţii. Prin urmare, pentru a evidenţia costul economic al unei activităţi legislative, cei care formulează politicile publice trebuie să ia în considerare nu doar impactul fiscal asupra bugetului de stat, ei trebuie să calculeze şi costurile suplimentare aferente legislaţiei care intervin pentru alte grupuri ale societăţii, inclusiv pentru comunităţile de afaceri. Aceste informaţii sunt utile pentru analiza impactului social şi economic al unei anumite propuneri legislative.

Costurile administrative de respectare a reglementărilor sunt costuri pentru activităţi pe care companiile trebuie să le deruleze pentru a se conforma obligaţiilor de informare impuse de legislaţia de la nivelul administraţiei centrale. Obligaţiile de informare sunt obligaţii care decurg din legislaţie, privind furnizarea de informaţii şi date către sectorul public. Cei care formulează politicile publice trebuie să ştie dacă politica publică sau propunerea legislativă îmbunătăţesc sau înrăutăţesc starea naturii. La nivel de politici publice care nu sunt direct corelate cu aspecte de protecţia mediului, evaluarea impactului asupra mediului va fi mai mult de ordin calitativ, pe baza analizei documentelor şi a experienţei experţilor.

Politicile publice cu un impact semnificativ asupra mediului implică, de regulă, costuri considerabile pentru toţi membrii societăţii. De exemplu, politicile publice care abordează aspecte privind gestionarea deşeurilor, în special gestionarea deşeurilor periculoase, implică în mod evident costuri extrem de ridicate, fiind asociate şi cu investiţii în tehnologii complicate. Într-un astfel de caz, costurile trebuie să fie distribuite între toţi cei care produc deşeuri. De asemenea, politicile publice privind dezvoltarea regională care presupune dezvoltarea din diferite perspective economice, pot crea anumite externalităţi negative pentru mediu. Totuşi, majoritatea politicilor publice şi a normelor legislative nu au un impact semnificativ asupra mediului deoarece impacturile asupra mediului sunt generate la nivel de proiect în special atunci când se implementează proiecte majore de infrastructură sau proiecte industriale.

Măsurarea beneficiilor depinde de caracterul beneficiului, dacă acesta este tangibil sau intangibil. Principala problemă în cazul evaluării constă în faptul că, dacă beneficiile tangibile pot fi evaluate luându-se în calcul preţul lor pe piaţă, beneficiile intangibile nu pot fi identificate pe baza preţului pieţei.

• beneficiile tangibile în cazul unei politici publice pot fi exprimate în termeni monetari;

• beneficiile intangibile ale unei politici publice pot fi cu greu exprimate în termeni monetari, dar pot fi deseori cuantificate folosind alte unităţi de măsură care să reflecte factori privind timpul, sănătatea, confortul, mediul sau cultura. De exemplu, implementarea cu succes a unei măsuri informative are un efect pozitiv asupra grupurilor ţintă şi a societăţii în general.

• beneficiile instituţionale apar atunci când performanţa funcţiilor de stat este asigurată sau îmbunătăţită. De exemplu, introducerea unei politici publice care presupune creşterea capacităţii profesionale a angajaţilor Secretariatului General al Guvernului duce la obţinerea mai multor beneficii instituţionale caracterizate printr-o mai bună funcţionare a sistemului administraţiei publice, o mai bună calitate a serviciilor furnizate de Secretariatul General al Guvernului.

Atunci când se determină potenţialele beneficii ale implementării unei politici

Page 39: Descrierea Cursului Total_final

39

publice sau ale unei activităţi economice, acestea trebuie identificate luând în considerare toţi factorii implicaţi. Exprimarea tuturor beneficiilor posibile în cantităţi măsurabile este un proces îndelungat şi costisitor. În funcţie de obiectivul şi tipul politicii publice trebuie să se stabilească exact care sunt beneficiile care vor fi exprimate în termeni monetari sau cuantificate într-un alt mod, apoi incluse în calcule, şi care dintre ele vor fi doar descrise.

Principalele etape în calcularea valorii monetare a beneficiilor sunt următoarele: • identificarea destinatarilor beneficiilor - aceştia pot fi grupuri sociale

individuale (persoane defavorizate, copii, pensionari) sau societatea în general, • pentru fiecare alternativă, evaluarea numărului de beneficii pentru fiecare

grup ţintă, • determinarea valorii beneficiilor pe termen scurt, mediu şi lung, • actulizarea beneficiilor cu ajutorul ratei de actualizare adoptate la nivel

naţional şi aplicabile unei anumite politici publice (subiectul legat de actualizare va fi abordat în detaliu în secţiunea cost - beneficiu).

Cei care formulează politici publice se întreabă deseori, atunci când se confruntă cu nevoia de a introduce reglementări privind sănătatea şi protecţia, cum să evalueze beneficiile acestor reglementări. Foarte des trebuie să se realizeze o cantitate semnificativă de analize tehnice pentru a determina valoarea beneficiilor intangibile.

O metodă importantă de evaluare a beneficiilor intangibile constă în analiza implicaţiilor economice generate de beneficiile obţinute. De exemplu, o politică publică privind îmbunătăţirea serviciilor medicale va duce la scăderea ratei incidenţei deceselor cauzate de probleme de sănătate. O metodă simplă de cuantificare a acestui beneficiu constă în cuantificarea „valorii unui an de viaţă" măsurând valoarea economică a vieţii prin evaluarea realizărilor care ar putea fi atinse de o persoană pe parcursul unui an (măsurate pe baza productivităţii persoanei respective, reflectate în nivelul salariului anual). Deoarece salariul primit diferă de la o persoană la alta, în funcţie de nivelul de pregătire, vârstă, profesie şi alte variabile, o astfel de abordare ar duce la obţinerea unor valori diferite ale estimărilor unui an de viaţă pentru diferite persoane. Prin urmare, atunci când măsurăm nivelul beneficiului adus de reducerea numărului deceselor în societate, o abordare poate consta în folosirea valorilor medii pentru pregătire, vârstă, atunci când estimăm valoarea preconizată a unui an de viaţă pentru un anumit grup al populaţiei (de exemplu, în cazul unei campanii împotriva fumatului, fumătorii vor fi grupul ţintă pentru care se va estima valoarea unui an de viaţă).În aceste cazuri, atunci când beneficiile intangibile nu pot fi corelate cu consecinţe măsurabile care să poată fi cuantificate, se pot folosi două metode: disponibilitatea de a plăti (DDP) şi metoda hedonistă.

Metoda de stabilire a disponibilităţii de a plăti poate fi folosită pentru a determina cât de pregătită este societatea să plătească o anumită sumă de bani pentru a se bucura de un anumit beneficiu. Astfel, metoda de stabilire a disponibilităţii de a plăti este o tehnică bazată pe efectuarea unui sondaj în care oamenilor li se cere să stabilească o valoare monetară pentru asigurarea unui anumit beneficiu.

Metoda de stabilire a disponibilităţii de a plăti are câteva neajunsuri. Atunci când se aplică această metodă, sunt necesare foarte bune abilităţi de elaborare a chestionarului.

Principalele neajunsuri ale acestei metode sunt următoarele:

Page 40: Descrierea Cursului Total_final

40

• din mai multe motive (cunoştinţe insuficiente, lipsa informaţiilor, structură complicată a chestionarelor), respondenţii nu pot estima exact valoarea serviciilor care ar trebui stabilită în urma aplicării chestionarului,

• deseori nu se respectă condiţia ca întrebările din chestionar să fie neutre, • aşa-numita problemă a răspunsurilor strategice, pentru cazurile în care

persoanele nu dezvăluie ceea ce cred cu adevărat, pentru a obţine rezultatul dorit. De exemplu, metoda de stabilire a disponibilităţii de a plăti a fost folosită pentru

a evalua posibilele beneficii ale reabilitării lacului Sevan din Armenia. S-a realizat un sondaj în care subiecţii au fost întrebaţi care ar fi nivelul maxim de disponibilitate de a plăti pentru reabilitarea lacului. Un sondaj a indicat că, în ciuda valorii culturale semnificative a lacului, oamenii nu erau dispuşi să contribuie cu sume considerabile de bani care să acopere costurile de reabilitare a lacului.

Metoda hedonistă Cu ajutorul metodei hedoniste, valoarea beneficiului intangibil este stabilită

indirect prin analiza opţiunilor alese de oameni. De exemplu, valoarea aerului curat este determinată indirect prin examinarea modului în care se modifică preţurile proprietăţilor în diferite părţi ale unui oraş. Dacă preţurile sunt mai mari în zonele mai puţin poluate (ceilalţi factori fiind egali), înseamnă că oamenii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru a trăi într-un mediu curat. Totuşi, există şi posibilitatea ca rezultatele obţinute cu ajutorul acestor metode să prezinte un anumit grad de eroare, deoarece valoarea unei proprietăţi poate fi afectată de numeroşi alţi factori. În esenţă, metoda hedonistă diferă de cea privind disponibilitatea de a plăti prin-un factor important - metoda hedonistă analizează opţiunile deja alese de către oameni, în timp ce metoda privind disponibilitatea de a plăti (DDP) încearcă să evalueze care ar fi eventuala opţiune aleasă de oameni, în funcţie de răspunsurile date de aceştia la chestionar.

Metoda hedonistă poate fi folosită la estimarea valorii vieţii prin observarea diferenţelor de salarii. Metoda de compensare a diferenţelor salariale estimează prima salarială de care ar avea nevoie un lucrător pentru a accepta o mică creştere a riscului său de a deceda sau, în mod similar, cât ar fi dispus să plătească un lucrător pentru a reduce într-o mică măsură riscul de a deceda. Primele salariale pot fi estimate pe baza datelor observate pe piaţa muncii şi transformate în valori statistice privind viaţa — un număr care sintetizează cât ar fi dispusă populaţia să plătească pentru a reduce riscul unui deces, din punct de vedere statistic. De exemplu, salariile vor fi diferite în cazul piloţilor care testează avioane şi a piloţilor care pilotează avioane comerciale din cauza diferenţei între nivelul de risc de a deceda.

Analiza cost-beneficiu este un instrument analitic creat pentru a-i ajuta pe cei care formulează politici publice la evaluarea eventualelor rezultate concrete prin enumerarea tuturor beneficiilor şi costurilor asociate politicii publice. Analiza cost-beneficiu presupune comparaţia costurilor şi beneficiilor, evaluarea riscurilor si analiza senzitivitătii. Astfel, analiza cost-beneficiu se concentrează pe eficienţă în mod tradiţional, prin urmare principalul obiectiv este alegerea politicilor publice care sunt cel mai puţin costisitoare şi asigură un număr maxim de beneficii. Cu alte cuvinte, acestea sunt politici publice în care beneficiul maxim se obţine cu fiecare unitate monetară cheltuită. Dat fiind faptul că analiza cost-beneficiu se axează pe cuantificarea beneficiilor în termeni monetari, metoda nu poate fi aplicată în cazurile în care beneficiile unei

Page 41: Descrierea Cursului Total_final

41

politici publice nu pot fi măsurate în termeni monetari. De fapt, o parte semnificativă a iniţiativelor de politici publice intră în categoria în care beneficiile nu pot fi măsurate în termeni monetari, de exemplu, beneficiile îmbunătăţirii stării de sănătate, a nivelului educaţiei şi a patrimoniului cultural. Perioada de rentabilizare este definită ca durata de timp necesară pentru recuperarea costurilor aferente implementării politicii publice sau activităţii.

Calculată astfel: Perioada de rentabilizare = costuri de implementare (de ex. costuri de

investiţii) / beneficiu net anual. Deşi această metodă este uşor de folosit, există două neajunsuri majore în cazul

metodei privind perioada de rentabilizare: • Nu ia în calcul nici un beneficiu care apare după perioada de rentabilizare,

prin urmare nu permite măsurarea profitabilităţii. • Nu ia în calcul valoarea în timp a banilor.

Exemplu: Calcularea perioadei de rentabilizare Să ne reamintim exemplul cu instalarea camerelor de luat vederi pentru

monitorizarea respectării limitei de viteză pe drumurile publice. Costul de instalare a unei camere de luat vederi este de 1.000 de unităţi monetare, iar iniţiativa de politică publică a dus la obţinerea unor beneficii nete anuale de 400 de unităţi monetare. Prin urmare,

Perioada de rentabilizare = 1.000/400 = 2,5 ani. Astfel, beneficiile vor acoperi costurile investiţiei iniţiale în doar doi ani şi jumătate.

Politica publică şi procesul legislativ În mod frecvent auzim în discursurile oamenilor politici asocierea dintre noţiunea

de politică publică şi lege/strategie. O asemenea asociere nu este corectă în măsura în care relaţia între o lege/o măsură cu caracter normativ şi ciclul politicilor publice este o relaţie ca de la parte la întreg: a adopta o lege/a emite o hotărâre nu este echivalent cu a iniţia/implementa o politică publică. Legislaţia nu reprezintă decât un instrument al politicii publice, din categoria instrumentelor obligatorii, alături de alte asemenea instrumente precum furnizarea directă de servicii de către stat. Ca parte a procesului politicilor publice, procesul legislativ se supune aceloraşi rigori legate de modul în care se definesc problemele, se formulează şi se fundamentează variantele de soluţionare, se alege varianta considerată optimă, se implementează, se monitorizează şi evaluează politicile publice.

Prin adoptarea H.G. nr. 775/2005 s-a urmărit o mai bună reglementare a următoarelor aspecte:

• activităţile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice în cadrul ministerelor şi a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care iniţiază proiecte de acte normative;

• cadrul coerent şi unitar de elaborare a politicilor publice care să se regăsească la nivelul fiecărui minister şi organ de specialitate al administraţiei centrale;

• fundamentarea tehnică adecvată a actelor normative, în scopul evitării contestărilor ulterioare şi a situaţiilor în care actele normative sunt dificil sau imposibil de aplicat;

• stabilirea unor instrumente care să contribuie la creşterea capacităţii de

Page 42: Descrierea Cursului Total_final

42

coordonare de la nivelul Guvernului, în ceea ce priveşte procedurile de elaborare a politicilor publice de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei centrale;

• stabilirea unor formulare unice care să fie completate la nivelul tuturor ministerelor în care să fie prezentate etapele şi rezultatele activităţilor de cercetare care fundamentează un anumit proiect de act normativ;

• crearea la nivelul ministerelor a unor organisme speciale de politici publice care să coordoneze activităţile premergătoare elaborării proiectelor de acte normative şi care să funcţioneze în colaborare cu departamentele de specialitate de la nivelul Guvernului.

Mai jos sunt prezentate modelul standard de propunere de politică publică pe care îl utilizează în prezent ministerele pentru înaintarea de acte normative către Guvern, respectiv planul de activităţi subsecvent etapei de implementare.

PROPUNERE DE POLITICI PUBLICE Formular

1)Instituţia iniţiatoare

2)Formularea problemei

3)Denumirea politicii

4) Scop

5)Obiective generale/specifie

6) Beneficiari 7) Variante de soluţionare

Varianta 1 Impact Economic Social Ecologic (dacă e cazul)

Buget estimat

Varianta 2 Impact Economic Social Buget estimat

8) Procesul de consultare

Organizaţii/instituţii consultate

Rezultatul procesului de consultare (variante, puncte de vedere, poziţii exprimat)e

9) Varianta de soluţionare recomandată

Prezentarea variantei -beneficii/riscuri; - impact detaliat; - grupuri vizate; -modalităţi/ termene de monitorizare şi evaluare; - indicatori de performanţă.

Termene preconizate de realizare

Buget estimat

Page 43: Descrierea Cursului Total_final

43

Un alt act normativ care cuprinde instrumente utile privind modul în care ar

trebui să se deruleze orice proces decizional care are ca finalitate adoptarea unei propuneri de politică publică (deci inclusiv procesul legislativ de la nivelul Parlamentului) este H.G. nr. 1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului. Această hotărâre propune o serie de modele care pot fi utilizate cu succes inclusiv de către membrii parlamentului, atunci când iniţiază o propunere legislativă, pe care o supun consultării cu toţi actorii interesaţi.

Aceeaşi Hotărâre de Guvern este şi primul document care încearcă să facă o clasificare a politicilor publice, pornind de la domeniile majore ale vieţii socio-economice:

Nr. crt.

Domeniu de politici publice

Descrierea detaliata a domeniului de politici publice

1. Politici publice privind bugetul şi finanţele

Politici publice de dezvoltare în domeniul finanţelor, bugetului, serviciilor în domeniul monetar, serviciilor financiare (servicii bancare şi de asigurări) şi al finanţelor publice; Politici publice de dezvoltare în domeniul veniturilor statului, taxelor vamale, impozitării şi administraţiei impozitelor

2. Politici publice industriale

Politici publice industriale şi de re-insdustrializare, politici publice de dezvoltare în domeniu inovaţiei şi producţiei; Politici publice privind industria energetică şi utilizarea durabilă a resurselor de energie Industria minieră şi industria petrolului/gaze naturale

3. Politici publice privind serviciile

Politici publice privind construcţiile şi locuinţele Comerţ şi servicii sociale

4. Politici publice în domeniul afacerilor

Politici publice pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri, politici publice privind promovarea asistenţei uniforme pentru activităţi comerciale de dezvoltare, politici publice privind concurenţa şi îmbunătăţirea calităţii

5. Politici publice privind transporturile şi comunicaţiile

Politici publice de dezvoltare a transporturilor; Politici publice de dezvoltare a sectorului comunicaţiilor

6. Politici publice privind resursele naturale, producţia agricolă şi prelucrarea

Politici publice privind producţia agricolă; politici publice privind dezvoltarea durabilă în domeniul gestionării pădurilor, al gestionării pescăriilor şi al refacerii resurselor de peşti; Politici publice privind utilizarea terenurilor Politici publice regionale Politici publice privind planificarea spaţiului;

7. Politici publice regionale

Politici publice de dezvoltare rurală 8. Politici publice

privind mediul Politici publice privind protecţia mediului, protecţia naturii şi dezvoltarea durabilă

Page 44: Descrierea Cursului Total_final

44

Politici publice privind limba folosită în stat; Politici publice privind alegerile şi integrarea în societate; Mass-media; Politici publice privind organizaţiile neguvernamentale şi tineretul;

9. Politici publice în domeniul societăţii civile şi democraţiei

Religie Politici publice pentru dezvoltarea administraţiei publice democratice Politici publice pentru dezvoltarea guvernelor locale;

10. Politici publice privind administraţia publică

Politici publice privind tehnologia informaţiei şi comunicaţiile (e-policy) Politici publice pentru protecţia drepturilor de autor şi a monumentelor culturale;

11. Politici publice privind cultura

Politici publice pentru dezvoltarea arhivelor, arhitecturii, artei folclorice, teatrului, muzicii, muzeelor, bibliotecilor, artelor vizuale, industriei cărţilor, literaturii şi cinematografiei; Politici publice pentru dezvoltarea educaţiei generale, a şcolilor profesionale, a muncii şi sistemului de studii universitare;

12. Politici publice în domeniul educaţiei şi ştiinţelor

Politici publice de dezvoltare în domeniul educaţiei universitare şi al ştiinţei

13. Politici publice în domeniul turismului, sportului şi activităţilor de relaxare

Dezvoltarea turismului, a sportului, a activităţilor de relaxare

Politici publice de promovare a angajării forţei de muncă şi de reducere a şomajului; Politici publice privind asigurările sociale (inclusiv sistemul de pensii), contribuţiile sociale la stat, serviciile sociale şi asistenţa socială; Politici publice privind condiţii de muncă sigure şi un mediu de lucru sigur care să nu dăuneze sănătăţii; Politici publice de dezvoltare a asistenţei acordate copiilor şi familiei; Politici publice privind reducerea excluderii sociale;

14. Politici publice sociale şi privind angajarea forţei de muncă

Politici publice privind egalitatea între sexe Politici publice privind sănătatea societăţii şi asistenţa medicală, sănătatea mediului, siguranţa din punct de vedere epidemiologic;

15. Politici publice în domeniul asistenţei medicale

Politici publice de dezvoltare în domeniul farmaceutic Politici publice privind relaţiile internaţionale în vederea integrării României în Uniunea Europeană;

16. Politici publice în domeniul afacerilor externe Politici publice privind folosirea resurselor financiare din

străinătate şi a informaţiilor externe Politici publice privind graniţele de securitate naţională pe termen lung şi participarea la NATO;

17. Politici publice privind apărarea naţională Politici publice privind dezvoltarea forţelor armatei

Page 45: Descrierea Cursului Total_final

45

naţionale Politici publice privind dezvoltarea bazei normative şi a legislaţiei; Politici publice privind justiţia şi sistemul pedepselor; Politici publice de prevenire a corupţiei;

18. Politici publice privind justiţia

Politici publice privind protecţia drepturilor de proprietate şi dezvoltarea proprietăţii Politici publice privind combaterea infracţionalităţii, ordinea publică şi asigurarea protecţiei; Politici publice privind protecţia drepturilor private şi a intereselor legale; Politici publice privind asigurarea protecţiei graniţelor statului, protecţia împotriva incendiilor, intervenţiile în caz de incendii şi protecţia civilă;

19. Politici publice privind afacerile interne

Politici publice privind registrul de evidenţă a populaţiei, documentaţia şi migraţia

Rezumat: Pentru a atinge obiective de interes general, cu impact major asupra societăţii,

statul implementează politici publice. Politicile publice au parcurs patru etape în evoluţia lor. Ele sunt extrem de

complexe, fapt pentru care este dificilă definirea lor. Procesul de definire, cuantificare şi implementare a politicilor publice implică

acţiunea unor actori care pot aparţine atât instituţiilor statului, organizaţiilor societăţii civile, cât şi organizaţiilor internaţionale.

Abordarea ştiinţifică a politicilor publice vizează o latură clasică şi una legată de conexiunile structurale dintre participanţii la actul decizional.

În esenţă, politica publică are câteva trăsături concrete care o definesc, anume: • Conţine un set de măsuri concrete; • Include decizii cu privire la resursele alocate; • Descrie un cadru general de acţiune şi de aceea este diferită de o măsură

individuală (acţiune colectivă vs. acţiune individuală); • De obicei implică mai multe categorii de actori (stakeholderi); • Are scopuri şi obiective care sunt formulate în funcţie de anumite norme şi

valori. Orice politică publică pleacă de la existenţa în societate la un moment dat a unei

probleme, de aici şi o altă abordare în definirea conceptului, pornind de la un set de întrebări legate de sursa politicii publice (problema), anume:

• Care este problema pe care politica publică încearcă să o rezolve? • Care sunt cauzele problemei? • Ce putem face pentru rezolvarea ei? (cu întrebarea subsecventă: Este nevoie să

facem ceva?) • Cine ne poate ajuta? (Cine nu poate/nu doreşte să ne ajute?) • Ce e nevoie să se întâmple? • Când trebuie să se întâmple? • Cine va fi implicat în rezolvarea problemei? • Cum vom şti că problema a fost rezolvată?

Page 46: Descrierea Cursului Total_final

46

Răspunsurile la fiecare dintre aceste întrebări coincid, de altfel, cu parcurgerea etapelor procesului de politică publică, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. În funcţie de profilul diferitelor modele administrative, abordarea specifică a procesului politicilor publice la nivelul administraţiei poate fi asociată cu următoarele perspective.

• Viziune legalistă asupra procesului politicilor publice (asociază rezolvarea problemei cu adoptarea unor măsuri legislative);

• Specifică puterii executive, este bazată mai ales pe control; • Există o demarcaţie foarte clară între politic şi administraţie; • Este un proces mai degrabă închis; • Se încheie în momentul în care se iau decizii;

CAPITOLUL 2: ELEMENTE DE POLITICĂ SOCIALĂ

2.1. Introducere în abordarea conceptului de politică socială Concepte de bază Primul dintre conceptele ce implică diferenţe şi dificultăţi în definire este chiar

politica socială. Pentru a-i identifica sensurile credem că sunt oportune câteva precizări în legătură cu echivalenţele ce pot fi stabilite în limba română pentru termenii "politics" şi "policy", consacraţi în limbajul anglo-american, ambii traduşi, de regulă, prin "politică". De notat că, aşa cum remarcau autorii unei lucrări de referinţă în abordarea comparativă a politicilor publice, distincţia dintre cei doi termeni este dificil de exprimat în majoritatea celorlalte limbi, referirile exprese fiind la germană, franceză, spaniolă . Fără a menţiona multitudinea de sensuri pe care le implică fiecare, se poate afirma că, în esenţă, politics se referă la ansamblul activităţilor desfăşurate pentru dobândirea şi exercitarea puterii, pentru adoptarea unor decizii ce vizează o comunitate globală, în vreme ce policy se referă la formularea obiectivelor şi scopurilor ce orientează activitatea în diferite domenii, precum şi a regulilor şi mijloacelor utilizate în implementarea deciziilor. Mai trebuie adăugat că policy este uneori utilizat de vorbitorii limbii engleze pentru a caracteriza opţiuni specifice care nu au nimic de-a face cu politica în sensul descris de politics. Cuvântul şi-a găsit însă consacrarea în legătură cu politica publică, deseori definită, mai ales de către autorii americani, în termenii a ceea ce un sistem de guvernământ decide să facă sau nu, ca răspuns la o anumită problemă. Deoarece gama problemelor la care se referă această acţiune sau inacţiune este foarte largă, pluralul "politici publice" apare, desigur, ca fiind mai adecvat spre a descrie multitudinea domeniilor pe care le vizează: politica economică, politica fiscală, politica în domeniul mediului, politica de apărare, politica externă şi, fără îndoială, enumerarea ar putea să continue, incluzând, în mod necesar, politica socială, respectiv subdomeniile acesteia. Am dezvoltat aceste consideraţii spre a atrage atenţia asupra faptului că, deşi deseori influenţată sau chiar determinată de confruntări ideologice şi "maşinaţiuni" politice sau de raţiuni electorale (aşadar, de aspecte descrise prin politics), politica socială (social policy) este sau ar trebui să fie un răspuns la problemele sociale ale unei anumite comunităţi, respectiv ale anumitor grupuri expuse în mai mare măsură diferitelor riscuri.

La o primă aproximaţie, definirea politicii sociale este raportată la o gamă largă de activităţi ale statului al căror obiectiv esenţial este bunăstarea cetăţenilor . Accentul asupra rolului statului se justifică prin amplificarea şi diversificarea funcţiilor acestuia

Page 47: Descrierea Cursului Total_final

47

atât în privinţa transferurilor de venituri, cât şi a serviciilor sociale sau a reglementării unor activităţi. Aceste evoluţii au fost definitorii pentru o perioadă de aproximativ 100 de ani, începând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. O abordare mai largă a conceptului conduce însă la relevarea rolului pe care şi alţi factori îl au în asigurarea bunăstării: indivizii înşişi, familiile, comunităţile, diferitele asociaţii şi organizaţii. De subliniat că, în privinţa ponderii acordate statului, respectiv celorlalţi factori, există diferenţe, uneori considerabile, nu numai de la un moment istoric la altul, dar şi de la o ţară la alta, acesta fiind, de fapt, un criteriu esenţial de tipologizare a politicilor sociale. Diferenţele în definirea politicii sociale se manifestă îndeosebi în legătură cu elementele subsumate acesteia. Michael Hill, specialistul britanic anterior citat, realizează o abordare cuprinzătoare, în care include, mai întâi, trei subdomenii pe care le consideră centrale: menţinerea veniturilor (formulă similară cu securitatea socială), îngrijirea medicală şi serviciile de asistenţă socială; continuă cu politica privind condiţiile de locuire, politica de angajare a forţei de muncă, politica educaţională şi adaugă chiar politica privind mediul. Deşi nu pot fi negate implicaţiile vreuneia dintre aceste domenii sau subdomenii asupra soluţionării problemelor sociale, respectiv asupra bunăstării, trebuie să constatăm că o abordare atât de largă aproape că suprapune politica socială şi politica publică.

O analiză asupra evoluţiilor în politica socială americană şi a perspectivelor acesteia pentru anii '90 oferă un exemplu pentru înţelegerea ceva mai restrictivă, focalizată asupra domeniilor considerate a fi în nevoie de inovare, referindu-se, în principal, la politica în privinţa pensiilor, a îngrijirii medicale, a învăţământului public, precum şi a welfare (care, în cazul americanilor, se referă la asistenţa socială), respectiv a asigurării locuinţei pentru cei cu venituri mici . Exemplele ar putea să continue, dar încercând să relevăm elementele comune, constatăm că majoritatea autorilor se raportează la aspecte privind menţinerea veniturilor (identificată uneori cu securitatea socială şi presupunând abordarea atât a asigurărilor sociale cât şi a asistenţei sociale), îngrijirea medicală, precum şi educaţia (cu toate că aceasta din urmă este exclusă, uneori, pe considerentul că implică numeroase aspecte ce depăşesc sfera politicii sociale). Nu trebuie pierdut însă din vedere faptul că, în unele cazuri, aşa cum se poate constata într-o serie de documente ale UE, politica socială este identificată prioritar cu măsurile privind piaţa muncii şi condiţiile de muncă. Enumerarea de mai sus aduce în discuţie un alt concept, a cărui utilizare, deşi frecventă, nu a condus încă la o accepţiune unică, şi anume securitatea socială. În limbajul internaţional, securitatea socială se referă la "toate măsurile colective stabilite prin legislaţie pentru a menţine venitul individual ori al familiei sau pentru a asigura un venit atunci când unele sau toate sursele de venit au fost pierdute ori epuizate sau în situaţiile în care trebuie să se facă faţă unor cheltuieli sporite (de exemplu, creşterea copiilor sau plata îngrijirii medicale)" .

Aceeaşi prestigioasă enciclopedie precizează că, în unele ţări, termenul este utilizat într-un sens mai îngust. În Regatul Unit, de pildă, securitatea socială se referă numai la beneficiile în bani statuate prin lege (spre deosebire de ţările Europei occidentale continentale unde, de regulă, include şi îngrijirea medicală). În Statele Unite, unde formula a fost consacrată în context juridic prin Social Security Act of 1935, deşi vizează mai multe programe, se referă, în principal, la sistemul federal de asigurări sociale şi cu deosebire la sistemul de pensii. Această diversitate de accepţiuni nu exclude însă posibilitatea identificării unor repere comune. Un exemplu concludent îl oferă

Page 48: Descrierea Cursului Total_final

48

rapoartele publicate bienal, începând din 1937, de Administraţia Securităţi Sociale a Statelor Unite, asupra sistemelor securităţii sociale din lume. Acestea prezintă cinci categorii de programe, care se referă la beneficiile sociale acordate pentru: bătrâneţe, invaliditate şi moarte; boală şi maternitate; accidente de muncă sau boli profesionale; şomaj; alocaţii familiale. Programele sunt fie de asigurări sociale, fie de asistenţă socială, fie cu caracter universal; ele sunt mai ample sau mai restrânse (pot chiar să lipsească, aşa cum se întâmplă cu alocaţiile familiale în SUA), în funcţie de sistemele adoptate de fiecare ţară (vezi Social Security Programs Throughout the World, 2006). O formulă alternativă pentru securitatea socială este protecţia socială.

Potrivit The New Encyclopaedia Britannica, "protecţia socială" este un termen mai larg, utilizat îndeosebi în ţările UE, care include şi schemele voluntare, nestatuate prin legislaţie. Dacă avem în vedere accepţiunea consacrată în România, constatăm însă că protecţia socială este considerată, de regulă, sinonimă cu securitatea socială. În statistica oficială, de pildă, sunt cuprinse în capitolul "protecţie socială" trei subcapitole: protecţia socială a şşomerilor, asigurările sociale (cu referire la pensii şi bilete de tratament), asistenţa socială (incluzând alocaţii şi alte ajutoare în bani, cheltuieli pentru anumite categorii de minori şi adulţi cu nevoi speciale, instituţionalizaţi sau nu) .Constatăm, însă, că, în limbajul uzual, şi-a făcut loc în tot mai mare măsură identificarea protecţiei sociale cu măsurile compensatorii adoptate conjunctural în vederea apărării populaţiei în ansamblu sau a anumitor categorii ale acesteia, respectiv a lucrătorilor din anumite sectoare sau întreprinderi, în raport cu riscurile majore pe care le implică reforma economică, şi anume şomajul, inflaţia şi, în ultimă instanţă, sărăcia. După unele opinii, protecţia socială nici n-ar trebui să fie utilizată cu referire la sistemul asigurărilor sociale, adică la beneficiile acordate pe baza unor contribuţii plătite anterior de către cei în cauză, aşa cum este cazul pensiilor. Atât consideraţiile privind securitatea socială cât şi cele referitoare la protecţia socială au făcut trimitere la alte două concepte-cheie: asigurarea socială şi asistenţa socială, percepute în numeroase ţări ca fiind nu doar distincte, ci chiar în opoziţie .Diferenţele dintre cele două se referă, în primul rând, la modul de finanţare: în vreme ce asigurările sociale sunt finanţate, în principal, prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor, la care se adaugă deseori şi contribuţii (mai mari sau mai mici) din partea statului, asistenţa socială este finanţată prin sistemul general de taxe şi impozite, deseori prin taxe locale. În al doilea rând, nivelul beneficiilor de asigurări sociale este, de regulă, în funcţie de nivelul veniturilor, respectiv al contribuţiilor anterioare producerii riscului asigurat, în vreme ce asistenţa socială, având un caracter non-contributoriu, este acordată celor cu venituri mici sau aflaţi în situaţii critice, beneficiarii săi fiind stabiliţi, în cele mai multe cazuri, pe baza verificării resurselor de care dispun ("means-tested").

Aceste diferenţe explică în bună măsură de ce raporturile dintre cele două componente ale sistemelor de securitate (protecţie) socială sunt percepute uneori ca fiind în opoziţie. În SUA, de pildă, are o relevanţă deosebită distincţia dintre programele contributorii şi cele non-contributorii: în vreme ce beneficiile aferente celor dintâi sunt considerate îndreptăţite (chiar dacă se iau în discuţie posibilităţi de inovare a sistemului), celelalte au fost şi sunt mereu puse sub semnul întrebării, pe temeiul căutării unor criterii cât mai riguroase de identificare a celor care merită să fie ajutaţi. Diferenţierea între cele două tipuri de beneficii sociale nu apare întotdeauna atât de pregnantă. Unele beneficii, cum este cazul ajutorului de şomaj, de pildă, în unele ţări face parte din sistemul

Page 49: Descrierea Cursului Total_final

49

asigurărilor sociale, în altele, din cel al asistenţei sociale, şi, în sfârşit, în altele are un caracter mixt. Abordarea dihotomică nu trebuie absolutizată şi din alt motiv. Practic, există o a treia categorie de beneficii, şi anume alocaţiile (transferurile) universale, acordate indiferent dacă cei în cauză au sau nu statutul de angajat, respectiv indiferent de veniturile sau resursele de care dispun, şi finanţate pe baza sistemului general de taxare. Este cazul alocaţiilor familiale în numeroase ţări, precum şi al asigurării gratuite a unor servicii precum asistenţa medicală, respectiv al pensiei minime, în unele ţări.

În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, pe lângă sistemele de asigurări sociale care au un caracter public, s-au dezvoltat şi sisteme de asigurări private. Acestea nu numai că deţin o pondere însemnată în unele ţări (în SUA, de pildă, în legătură cu îngrijirea medicală), dar sunt invocate frecvent în ultimii ani ca oferind posibile soluţii (fie ele şi parţiale) la o problemă tot mai presantă în condiţiile îmbătrânirii populaţiei, şi anume aceea a sistemelor de pensii.Această distincţie ne conduce spre un alt concept, implicat, de altfel, în toate consideraţiile de mai sus, şi anume statul bunăstării (welfare state), concept care, după ce a făcut o adevărată carieră în ştiinţele socio-umane ale secolului XX, a intrat într-o fază a reconsiderărilor începând din a doua jumătate a anilor '70. Această evoluţie complexă obligă la o abordare distinctă a problematicii pe care o implică.

De la "statul bunăstării" la "pluralismul bunăstării" Termenul de "welfare state" a început să fie utilizat în literatura anglo-saxonă în

1941, spre a distinge între statul britanic şi "warfare state" ("statul în stare de război"), ce caracteriza Germania hitleristă. El s-a consacrat apoi, fie sub forma originară, fie prin formule lingvistice corespondente, spre a defini acel stat care îşi asumă responsabilitatea de a asigura, în mod instituţionalizat, anumite standarde de bunăstare pentru cetăţenii săi. În ultimele decenii, acest rol a devenit tot mai mult subiect de controverse. Nu trebuie uitat însă că funcţia social-economică a statului modern a avut o evoluţie complexă, pe care controversele au secondat-o aproape în permanenţă. Această evoluţie a beneficiat de numeroase abordări, precum şi de numeroase formule-metaforă, utilizate pentru a caracteriza diferitele sale stadii. Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, dezvoltând tezele lui Georges Burdeau, au oferit o imagine triadică a metamorfozelor statului în lumea modernă: întâi a fost "statul-spectator", caracteristic perioadei în care burghezia abia ajunsă la putere s-a protejat împotriva riscurilor reîntoarcerii la vechiul regim; a urmat "statul-tutore", care a consacrat rolul său protector în domeniul politicii sociale, aşa cum a început acesta să se contureze la sfârşitul secolului trecut; în fine, "statul-providenţă", ce desemnează transformarea statului într-un furnizor general de resurse şi de securitate materială, în condiţiile specifice perioadei de după al doilea război mondial . Michel Albert, utilizând tot o triadă, surprinde şi evoluţiile mai recente: dacă imediat după Revoluţia franceză s-a conturat prima fază, aceea a "capitalismului împotriva statului", la un secol după aceasta a început faza "capitalismului supravegheat de stat", pentru ca, după două secole, să se ajungă la a treia fază, aceea a "capitalismului care ia locul statului". De fapt, această ultimă etapă începuse cu un deceniu mai devreme, o dată cu alegerea, aproape simultană, a lui Margaret Thatcher în Regatul Unit şi a lui Ronald Reagan în SUA -cei doi lideri care au fost promotorii în planul practicii politice ai viziunii neoconservatoare. Dincolo de o periodizare sau alta, exprimată în formule lingvistice diferite, rezultă că începuturile statului bunăstării se conturează în ultimele

Page 50: Descrierea Cursului Total_final

50

decenii ale secolului trecut. De ce atunci? A fost fără îndoială un complex de cauze şi condiţii, dar rolul esenţial l-a avut procesul de industrializare: pe de o parte, o dată cu creşterea numărului muncitorilor industriali a crescut şi nevoia lor de protecţie; pe de altă parte, reducându-se rolul breslelor şi al familiei restrânse în asigurarea unor servicii sociale, în mod firesc s-a amplificat rolul statului în acest sens. Mai apoi, consecinţele industrializării au fost amplificate de alte fenomene şi procese: nuclearizarea familiei, creşterea duratei vieţii, creşterea costurilor asistenţei medicale, precum şi a nevoii de educaţie - tot atâţia factori favorizanţi pentru creşterea atribuţiilor statului în asigurarea bunăstării populaţiei. La această evoluţie au contribuit şi factori de ordin politic. Nu întâmplător statul bunăstării s-a dezvoltat paralel cu extinderea sufragiului: aspectele de ordin social aflându-se între problemele prioritare ale majorităţii celor cu drept de vot, procesul electoral a stimulat iniţiativele în acest domeniu. Este semnificativ şi faptul că originile statului bunăstării se află în Germania din vremea lui Bismarck, când, începând din anii 1880, au fost introduse primele sisteme de asigurări sociale cu bază ocupaţională (pentru boală, accidente industriale, pensii), nu atât din considerente umanitare, cât cu scopul de a face socialismul mai puţin atractiv pentru muncitori şi a preîntâmpina tulburările sociale. Reglementările adoptate atunci vor constitui un adevărat model pentru spaţiul european (şi nu numai).

În deceniile care au urmat statul bunăstării şi-a extins continuu sfera de acţiune asupra a tot mai multe domenii şi grupuri, cheltuielile publice în scopuri sociale au crescut în diferite ţări. Dar nu au fost evoluţii cu semnificaţii majore până la adoptarea în SUA a New Deal, amplul program lansat de administraţia Roosevelt, respectiv a Social Security Act of 1935, care a pus bazele asigurării de bătrâneţe, a compensaţiilor de şomaj, a ajutoarelor pentru familiile cu copii minori.

Schimbările spectaculoase s-au produs abia după al doilea război mondial. Noua etapă a început, de fapt, chiar în timpul războiului, în Regatul Unit, prin Raportul Beveridge (1942), pe baza căruia vor fi instituite, în a doua jumătate a anilor '40, sisteme naţionale gratuite de educaţie şi sănătate, precum şi alte facilităţi, în diferite domenii.

În 1949, Legea fundamentală (Constituţia) R. F. Germania a consacrat formula "stat social", care, împreună cu conceptul "economie socială de piaţă", va deveni expresia preocupării de îmbinare a eficienţei economice şi securităţii sociale, proces în care statului îi revine rolul nu de a limita concurenţa, ci de a asigura cadrul adecvat pentru desfăşurarea activităţilor economico-sociale. Expansiunea statului bunăstării va cunoaşte apogeul în anii '60 - '70, în ţările scandinave, prin aplicarea principiului "acoperirii universale", potrivit căruia beneficiile sociale se acordă tuturor locuitorilor (pentru o prezentare succintă a istoriei politicilor sociale, vezi Demier, 1998). SUA şi Japonia, deşi considerate a fi atipice pentru evoluţia statului bunăstării, vor adopta şi ele, în anii '60 şi prima parte a anilor '70, programe de referinţă în domeiul politicii sociale. În a doua jumătate a anilor '70 a început însă declinul, definit uneori în termenii "crizei" statului bunăstării, prezentate, la rândul său, ca fiind, în principal, un efect al crizei economice determinate de creşterea preţului la materiile prime, dar şi al accentuării unor procese social-demografice precum îmbătrânirea populaţiei. Încercând să identificăm cauzele acestui declin ajungem la enunţarea principalelor critici aduse statului bunăstării. Aşa cum le inventariază Dogan şi Pelassy, sub un titlu concludent ("Procesul statului bunăstării"), acestea au fost mai ales următoarele: a pus în pericol libertatea individului; datorită costurilor prea ridicate, a afectat eficacitatea activităţii economice; deşi s-a

Page 51: Descrierea Cursului Total_final

51

dezvoltat în numele justiţiei (dreptăţii), a ajuns deseori să fie împotriva acesteia (Dogan şi Pelassy, 1992, pp. 89-99). Într-o altă formulare, ce evocă termenii-cheie ai criticii făcute din perspectiva Noii Drepte, sunt aduse în prim plan aspectele economice, dar sunt vizate şi cele politice şi morale: expansiunea statului (a sectorului public) a contribuit la "dezindustrializare" pentru că a sustras de pe piaţă resurse potenţiale de forţă de muncă şi investiţii; nivelul înalt al impozitelor şi taxelor, precum şi excesul de reglementare au "inhibat" spiritul întreprinzăr şi asumarea riscurilor; toate acestea au avut consecinţe social-culturale, a căror expresie esenţială a fost "demoralizarea", în sensul subminării dorinţei de a munci şi a promovării unei "culturi a dependenţei". Acestea au fost principalele argumente pe care s-a construit politica "statului minimal" practicată în anii '80 de către M. Thatcher şi R. Reagan. Deşi au fost aduse o serie de contraargumente, ce au vizat mai ales cerinţa de a nu face responsabil "statul bunăstării" de toate problemele ce decurg din complexitatea procesului de dezvoltare, criticile şi-au găsit expresia practică în restrângerea atribuţiilor statului: s-au redus beneficiile; regulile de acordare au devenit mai riguroase; s-au introdus plăţi pentru anumite servicii (aşa-numitele "co-plăţi"); s-au asumat puţine angajamente noi; statul a făcut eforturi pentru revitalizarea unor instituţii care în mod tradiţional se implicaseră în acest gen de activităţi. O serie de aspecte particulare prezintă evoluţia rolului statului în Europa Centrală şi de Est - deci şi în România - după 1989. Fără a evoca acum particularităţile fiecărei ţări din zonă, se poate aprecia că tendinţa comună majoră este aceea a retragerii statului din diferite domenii, inclusiv din cele aferente politicii sociale, concomitent cu reconsiderarea funcţiilor sale. Este o reacţie firească în raport cu excesele ce însoţiseră anterior exacerbarea rolului acestuia. Dar retragerea bruscă, fără a fi secondată de preluarea responsabilităţilor de către alţi factori, precum şi de schimbări substanţile în planul mentalităţilor, poate genera dezechilibre şi tensiuni.

Nicholas Barr, referindu-se la schimbările care se desfăşoară în Europa Centrală şi de Est, remarcă faptul că intervenţia statului nu înseamnă neapărat organizarea publică a unei activităţi, ci poate să se realizeze pe diferite alte căi: reglementări ale pieţei (de ordin cantitativ sau calitativ); finanţarea unor activităţi; producerea de bunuri şi servicii (educaţia, sănătatea publică); transferul de venituri (pensii, facilităţi în privinţa locuinţei). Mai mult decât atât, aşa cum subliniază autorii Raportului naţional al dezvoltării umane - România 1998, în condiţiile tranziţiei de la o economie centralizată la una de piaţă, se pot identifica dimensiuni specifice ale funcţiei sociale a statului, şi anume aceea de facilitare a tranziţiei prin crearea unui cadru social favorabil, precum şi aceea compensatorie, de minimizare a costurilor sociale ale procesului. Ca urmare a cestor evoluţii ce se desfăşoară în diferite zone ale lumii conceptul de "stat al bunăstării" a intrat într-un con de umbră. Diferiţi autori au pus în circulaţie o serie de alte sintagme pentru a descrie complexitatea raporturilor şi proceselor implicate. Astfel, G. Esping-Andersen (1991) recurge la "regimuri de stat al bunăstării" drept concept organizator al mult citatei sale cărţi, pentru a defini faptul că în relaţia dintre stat şi economie se îmbină sistematic o serie de caracteristici legale şi organizaţionale. Allan Cochrane şi John Clarke (1993), valorificând tradiţia britanică postbelică, recurg la "economia mixtă a bunăstării", care implică statul, piaţa, organizaţii şi reţele de ajutorare informale. Linda Hantrais apreciază că majoritatea ţărilor UE au dezvoltat un "pluralism al bunăstării" - sintagmă pe care o consideră similară aceleia de "economie mixtă" - şi se referă nu numai la combinarea agenţilor, ci şi la aceea a formelor utililizate .

Page 52: Descrierea Cursului Total_final

52

"Pluralismul bunăstării" este, de altfel, o formulă invocată şi în legătură cu politica socială din SUA - situaţie uşor de explicat în condiţiile în care dimensiunile pluraliste ale sistemului american sunt o realitate incontestabilă. Japonezii au lansat şi ei, la sfârşitul anilor '70, o formulă alternativă, aceea de "societate a bunăstării de tip japonez", bazată pe susţinerea indivizilor de către familie, companie, comunitate, şi mai puţin de către stat. Toate aceste formule (şi altele, cum ar fi "sistem al bunăstării" sau "mix al bunăstării") exprimă faptul că, în prezent, alături de stat, sunt o serie de alţi factori care, într-o măsură mai mare sau mai mică, îşi aduc contribuţia la bunăstarea oamenilor: familia, comunitatea locală, diferite organizaţii cu caracter lucrativ, nonprofit sau mixt etc. În domeniul politicii sociale se dezvoltă o tot mai complexă cooperare între sectorul producător de profit şi cel nonprofit. Trebuie precizat însă că statul nu a fost niciodată, nici chiar în momentul de apogeu, singura instanţă responsabilă pentru asigurarea bunăstării oamenilor. Există apoi importante diferenţe între ţări în privinţa rolului statului, a amplorii responsabilităţilor, a împărţirii acestora cu alţi factori, a mecanismelor de finanţare, a gradului de "acoperire" a populaţiei etc. Aceste diferenţe au determinat conturarea unor modele diferite de politici sociale.

Modele de politici sociale În ultimele decenii, abordările comparative din ştiinţele socio-umane, în

particular din ştiinţele politice, recurg frecvent la modele, ca modalităţi de a simplifica realitatea şi de a explica mai uşor marea sa diversitate. Recursul la modele s-a dovedit benefic în descifrarea funcţionării mai mult sau mai puţin coerente a unor angrenaje instituţionale, a desfăşurării proceselor decizionale, a evoluţiei acestora în funcţie de un anume context. Atunci când nu li s-a absolutizat valoarea euristică sau cea pragmatică, modelele şi-au probat utilitatea în relevarea unor aspecte tipice ale funcţionării sistemelor politice şi ale politicilor practicate de diferite ţări într-un domeniu sau altul. Aceasta nu exclude însă unicitatea experienţelor parcurse de fiecare ţară, chiar forme similare dobândind conţinuturi şi finalităţi diferite, în funcţie de numeroase variabile. Dimensiunile politicii sociale sunt deseori analizate într-un context mai larg, ce include aspecte sociale, economice, politice, culturale, ale căror interacţiuni configurează anumite modele. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă Michel Albert (1994) care, dintr-o perspectivă predominant economică, dar cu multiple deschideri interdisciplinare, distinge două modele caracteristice capitalismului contemporan: unul "neoamerican", datorat în principal lui R. Reagan, şi unul european, numit "renan", ce are în centrul său Germania, include ţările scandinave şi, interesant de remarcat, prezintă numeroase asemănări chiar cu îndepărtata Japonie. Pentru specialistul francez în asigurări deosebirile dintre cele două modele se structurează pe mai multe coordonate, dar definitoriu apare faptul că, în vreme ce modelul neoamerican se bazează pe reuşita individuală şi pe profitul rapid, celălalt pune accent pe reuşita colectivă, pe consens, pe preocupările pe termen lung. Dacă în modelul reaganian se consideră că protecţia socială creează o mentalitate de asistat, care favorizează lenea şi lipsa de răspundere, în modelul renan tradiţional, este larg împărtăşită opinia că aceasta este nu numai o urmare, ci şi un stimulent al progresului economic. Dincolo de diferenţele dintre cele două modele, autorul face însă o constatare simptomatică pentru evoluţiile recente: "Pretutindeni, în clipa de faţă, logica proprie capitalismului intră în conflict, într-un fel sau altul, cu logica protecţiei sociale". Trebuie remarcat că, de la începuturile anilor '90, când a fost

Page 53: Descrierea Cursului Total_final

53

publicată cartea (1991, în Franţa), s-au produs o serie de evoluţii şi reconsiderări. În SUA, un Preşedinte Democrat a încercat să introducă o serie de schimbări în materie de politică socială (acoperire universală prin asigurările de sănătate, de pildă), dar a fost obligat la soluţii de compromis de către un Congres majoritar Republican. În Europa occidentală, constrângerile rezultate din Tratatul de la Maastricht au impus măsuri în sensul diminuării generozităţii statului bunăstării, indiferent ce partide se află la guvernare. Chiar şi socialiştii, social-democraţii sau laburiştii, ce guvernează acum în numeroase ţări, au subscris la aceste măsuri, renunţând la unele opţiuni tradiţionale. În privinţa Japoniei, deşi anumite aspecte ale politicii sociale o apropie într-adevăr de modelul european, aşa cum constatase M. Albert, altele o situează în proximitatea celui american, comparaţia relevând de fapt o serie de aspecte particulare, ce-i conferă unicitate.Deşi deosebirile dintre modelul american şi cel european sunt deseori invocate, analizele exprese ale politicii sociale relevă existenţa unor tipologii mai nuanţate. G. Esping-Andersen a devenit un nume de referinţă pentru clasificările realizate în anii '90. Utilizând "regimurile de stat al bunăstării" drept concept de bază, autorul distinge trei tipuri de bază ale acestora (Esping-Andersen, 1991, pp. 26-29), şi anume:

1. Regimul liberal, în care predomină asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor, transferuri universale şi sisteme de asigurare socială modeste. Beneficiarii sunt mai ales cei cu venituri mici, alocaţiile fiind, de regulă, scăzute.Statul încurajează piaţa, fie pasiv, prin garantarea doar a minimului strict necesar, fieactiv, prin subvenţionarea unor programe private vizând bunăstarea. Exemplele tipice pentru acest model sunt SUA, Canada, Australia.

2. Regimul conservator, cu pronunţate caracteristici corporatiste, bazat pe garantarea drepturilor sociale şi pastrarea diferenţelor de status. Statul deţine un rol important în asigurarea bunăstării, dar impactul său redistributiv este neglijabil. În acelaşi timp, biserica şi familia au roluri majore în conservarea relaţiilor tradiţionale. În virtutea principiului sub si di ari taţii, statul intervine doar atunci când nivelurile inferioare şi-au epuizat capacitatea de intervenţie. Exemplele tipice : Austria, Franţa, Germania şi Italia.

3. Regimul social-democrat, bazat pe principiul caracterului universal al drepturilor sociale, promovând egalitatea la nivelul standardelor celor mai înalte. Sistemele de asigurări cu caracter universal conduc la o puternică solidaritate, în sensul că toţi beneficiază şi toţi plătesc, chiar dacă nivelul celor mai multe beneficii sociale este în funcţie de venituri. Statul preia o bună parte a cheltuielilor pe care le implică viaţa de familie, asumându-şi responsabilitatea directă pentru îngrijirea anumitor categorii de persoane. Ţările scandinave, îndeosebi Suedia, sunt considerate exemplele relevante.

Fără îndoială, clasificarea lui Esping-Andersen nu poate fi absolutizată. În primul rând, aşa cum însuşi autorul remarca, nu există nici un "caz" în formă pură. Aşa cum au dovedit evoluţiile din anii '90, politicile sociale din ţările date ca exemple au suferit influenţe din partea altor modele, astfel încât diferenţele s-au atenuat. Suedia, de pildă, s-a îndepărtat considerabil de modelul său tradiţional, ceea ce justifică aprecierea că regimul social-democrat este mai bine exemplificat acum de Danemarca. În acelaşi timp, dacă din perspectivă europeană, este îndreptăţită catalogarea "regimului de bunăstare" din SUA ca fiind unul liberal, din perspectivă americană - aşa cum se va argumenta în capitolul consacrat acestei ţări -caracterizarea este discutabilă. În sfârşit, se impune constatarea că unele ţări cu tradiţii semnificative în politicile sociale sunt dificil de

Page 54: Descrierea Cursului Total_final

54

încadrat în această tipologie. Statul bunăstării din Regatul Unit, de pildă, deşi considerat mai apropiat de modelul liberal, este mai degrabă un amestec între cele trei tipuri. Apoi Japonia, marele absent din tipologia lui Andersen, deşi este încadrată uneori în modelul liberal de politică socială, are o serie de particularităţi, decurgând mai ales din rolul important al companiilor în asigurarea bunăstării, care îi conferă unicitate. Cu toate imperfecţiunile semnalate, şi cu toate că evoluţiile ulterioare au făcut necesare o serie de nuanţări, clasificarea lui Esping-Andersen îşi păstrează relevanţa, ceea ce explică şi situarea ei la baza abordării de faţă.Această opţiune nu exclude însă luarea în considerare şi a altor clasificări. La mijlocul anilor '90, de pildă, Linda Hantrais , abordând evoluţia politicii sociale în UE, constata persistenţa unor deosebiri între trei tipuri de state ale bunăstării: 1) continental, cu o bază ocupaţională, beneficiile sociale fiind finanţate prin contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor; 2) nordic şi anglo-saxon (care asociază Regatul Unit şi Irlanda ţărilor scandinave), bazat pe cetăţenie (altfel spus, pe aşa-numita "acoperire universală") şi finanţat, în principal, prin sistemul de taxe şi impozite; 3) sudic (specific Greciei, Portugaliei, Spaniei), mai puţin avansat şi coerent, având unele similitudini cu modelul continental, îndeosebi pentru că "patronii duc greul", fiind caracterizat, în acelaşi timp, prin rolul important al statului în finanţarea protecţiei sociale. Asemenea caracteristici au condus la situaţia ca, în unele cazuri, ţările din sudul Europei să fie caracterizate drept "stat al bunăstării rudimentar". Includerea în tabloul general a ţărilor din sudul Europei ca tipuri relativ distincte de politică socială are o semnificaţie aparte nu numai pentru că dezvoltă imaginea diversităţii, dar şi pentru că realizează deschiderea spre luarea în considerare a experienţelor ce se conturează în Europa Centrală şi de Est. [ările din zona noastră parcurg acum o evoluţie deosebit de complexă, sub multe aspecte chiar dramatică, în privinţa politicii sociale. Ele realizează, în esenţă, trecerea de la un sistem ce promova principiul ocupării depline a forţei de muncă, precum şi rolul fundamental al statului în securitatea socială, la sisteme noi, în care sectorul public şi cel privat se îmbină în proporţii şi forme diferite. Este însă prematură încadrarea acestor evoluţii în unul sau altul din modelele consacrate. De fapt chiar schimbările operate în ultimii ani în politica socială practicată de ţările reprezentative pentru modelele menţionate relevă că, deşi este previzibilă - cel puţin pentru viitorul apropiat - menţinerea diferenţelor, tendinţa principală este aceea de accentuare a cooperării, convergenţei şi, uneori, aşa cum se poate constata la nivelul UE (este adevărat, doar sub unele aspecte), chiar a armonizării. Este acesta un indiciu că problematica modelelor de politică socială riscă să intre în desuetudine? Pe termen lung, o asemenea perspectivă nu este exclusă; pe termen scurt, însă, cunoaşterea diferitelor soluţii la problemele relativ comune pe care le implică globalizarea este mai mult decât necesară. Această necesitate este evidentă mai cu seamă în cazul ţărilor care, asemenea României, parcurg o etapă a reconsiderării sistemului de politică socială.

Regatul Unit - sistem "mixt" de politică socială Politica socială practicată în Regatul Unit este dificil de încadrat într-un model

sau altul datorită reconsiderărilor care s-au produs în "economia mixtă a bunăstării", îndeosebi în perioada postbelică. Având în vedere clasificarea realizată de Esping-Andersen, se poate spune că, dacă imediat după război, s-au manifestat o serie de caracteristici încadrabile în modelul social-democrat, evoluţiile începute în anii '80 au

Page 55: Descrierea Cursului Total_final

55

fost simptomatice mai cu seamă pentru perspectiva liberală, dar au relevat deschidere şi spre modelul conservator. Ca urmare, apare adecvată formula sistem "mixt" de politică socială.

Repere în evoluţia sistemului • Legile Elisabetane pentru săraci (1601) au constituit primele reglementări

ferme ale responsabilităţii guvernului pentru bunăstarea socială, respectiv pentru ajutorarea săracilor;Anglia a fost prima ţară industrializată care a adoptat un sistem centralizat pentru ajutorarea săracilor (1834);

• La începutul secolului XX, înainte de primul război mondial, au fost introduse primele pensii de bătrâneţe, pentru cei cu venituri foarte mici, precum şi asigurări medicale, ajutor de boală, ajutor de şomaj pentru muncitorii din anumite industrii; în perioada interbelică, nu s-au produs schimbări majore, dar guvernul şi-a asumat noi responsabilităţi în domeniul social, sistemul beneficiilor sociale fiind extins şi asupra altor categorii;

• Raportul Beveridge (1942), numit astfel după numele autorului său, lordul Beveridge, document de referinţă pentru evoluţia statului bunăstării nu numai în Regatul Unit, dar şi în alte ţări, a formulat, pe baza analizei sistemelor de asigurări sociale şi alte servicii existente în diferite ţări, recomandări privind reforma sistemului britanic;

• Pe baza ideilor lui Beveridge şi Keynes, în condiţiile consensului realizat între forţele politice, imediat după al doilea război mondial, s-a produs extinderea majoră a rolului statului în asigurarea bunăstării, fiind adoptate reforme în domeniul educaţiei, al sănătăţii, al securităţii sociale, al construcţiei de locuinţe; următorii aproximativ 30 de ani au însemnat expansiunea şi modernizarea statului bunăstării,

• La mijlocul anilor '70, ca urmare a crizei determinate în principal de creşterea preţului petrolului, precum şi a accentuării fenomenului îmbătrânirii populaţiei, statul bunăstării a devenit o problemă generatoare de tensiuni şi controverse; în plan ideologic, Noua Dreaptă a formulat critici vehemente la adresa acestuia, reproşându-i atât "dezindustrializarea", prin sustragerea unor resurse de pe piaţă, cât şi "demoralizarea", prin inhibarea spiritului întreprinzător şi promovarea unei "culturi a dependenţei";

• La începutul anilor '80, Margaret Thatcher a determinat modificarea "balanţei" economiei mixte a bunăstării, în sensul renunţării la rolul dominant al statului în favoarea pieţei şi al organizaţiilor voluntare; au fost introduse condiţionări în acordarea unor beneficii sociale, alocaţiile au fost orientate înspre cei care au mai mare nevoie; la începutul anilor '90, politica socială a guvernării conservatoare a continuat, în esenţă, pe aceleaşi coordonate, realizându-se, între altele, extinderea principiilor pieţei în sistemul de îngrijire a sănătăţii (aşa-numita "revoluţie comunitară");

• Regatul Unit a manifestat prudenţă în asumarea unor reglementări în materie de politică socială adoptate la nivelul Uniunii Europene, motiv care a determinat cuprinderea "Capitolului social" al Tratatului de la Maastricht (1992) într-o anexă a acestuia; victoria laburiştilor (1997) a determinat o schimbare de atitudine, prin acceptarea reglementărilor sociale comunitare de bază (referitoare la salariul minim, timpul de lucru, concediile plătite etc), dar aşa-numita "a treia cale" (situată "dincolo de vechea stângă şi de vechea dreaptă") promovată de premierul Tony Blair nu a produs

Page 56: Descrierea Cursului Total_final

56

schimbări radicale în politica socială. Sistemul actual Securitatea socială Finanţarea se realizează, pe de o parte, prin sistemul general de taxare

(aproximativ V2), pe de altă parte, prin contribuţia angajatorilor (aproximativ Vi) şi contribuţia angajaţilor (aproximativ 1/5) la Fondul Asigurării Naţionale.

• Pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani pentru bărbaţi şi 60 de ani pentru femei, urmând ca vârsta de pensionare să se egalizeze la 65 de ani în perioada 2010 - 2020. Sistemul are ca elemente componente:

a. pensia de bază ("de stat"), stabilită în 1946, în sistem flat rate (în cuantum fix);

b. pensia suplimentară de stat (introdusă în 1978), în funcţie de venituri; patronii pot să înlocuiască pensia suplimentară cu o pensie ocupaţională.

Tot mai mulţi pensionari recurg la pensia personală privată, acordată de o instituţie financiară. Majoritatea pensionarilor au acum venituri suplimentare faţă de pensia de bază.

• Alocaţia de şomaj este în sumă fixă (flat rate), variabilă în funcţie de vârstă; din 1996 se acordă doar pentru 6,5 luni (una din cele mai scurte perioade la nivelul Uniunii Europene!). Începând cu anii '80 au fost introduse o serie de condiţionări: beneficiarii să nu-şi fi pierdut locul de muncă din cauza comportamentului necorespunzător, să dovedească preocupare pentru a-şi găsi un loc de muncă, inclusiv prin absolvirea unor cursuri de reconversie profesională etc.

• Atât persoanele în vârstă de peste 80 de ani care au venituri sub un anumit nivel, cât şi şomerii cu venituri mici pot beneficia de forme de asistenţă socială.

Serviciul Naţional de Sănătate înfiinţat în 1948, acesta a avut ca principale caracteristici accesul universal al populaţiei, caracterul centralizat şi finanţarea preponderent din taxe. Măsurile adoptate în contextul "revoluţiei comunitare" (1990) au vizat îndeosebi introducerea principiilor pieţei prin încurajarea competiţiei între furnizorii de servicii medicale. Acum finanţarea se realizează, în proporţie de 75% din taxe, 13% din contribuţiile angajaţilor şi angajatorilor, şi 12% din alte surse, respectiv din "co-plăţi", adică din sume plătite de către pacienţi pentru a acoperi o parte a costurilor medicamentelor prescrise şi a tratamentului stomatologic. Una din problemele majore ale sistemului o constituie listele lungi de aşteptare pentru anumite tratamente medicale şi operaţii.

Serviciile sociale personale Aceste servicii asigură îndeosebi îngrijirea la domiciliu a celor mai vulnerabili:

persoane în vârstă, copii şi tineri aflaţi în dificultate, bolnavi, persoane cu handicap. Serviciile sunt furnizate de autorităţile locale şi, tot mai mult, începând cu anii '90, de firme private, grupuri de într-ajutorare şi voluntari. Schimbările produse în ultimele decenii vizează mai cu seamă creşterea rolului comunităţii în îngrijirea celor care au nevoie de asistenţă pe termen lung, în detrimentul instituţiilor publice.

Germania - model "conservator" de politică socială Acest model are o bază ocupaţională, este construit în funcţie de statutul de

angajat, implicând activitatea a numeroase organizaţii şi asociaţii aflate în raporturi

Page 57: Descrierea Cursului Total_final

57

tradiţionale de cooperare cu instituţiile oficiale. În centrul său se află principiul subsidiarităţii, statul asigurând doar cadrul funcţional, intervenind numai atunci când celelalte niveluri nu mai sunt în măsură să facă faţă responsabilităţilor privind rezolvarea problemelor sociale. Aceste caracteristici justifică utilizarea formulei "model conservator", respectiv "model conservator-corporatist".

Repere ale evoluţiei • Incă din secolul al XVI-lea au fost adoptate, într-o serie de oraşe germane,

legi referitoare la ajutorarea săracilor; treptat, s-au adoptat asemenea măsuri la nivelul statelor, preocupările în acest sens dobândind un caracter mai sistematic în secolul al XIX-lea;

• Unificarea Germaniei (1871) a adus împreună ţări cu un nivel diferit de dezvoltare şi de cuprindere a forţei de muncă în activitatea industrială. Cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o serie de măsuri care să protejeze muncitorii industriali, să asigure pacea socială şi să împiedice expansiunea ideilor socialiste:

-în 1883 a fost introdus, pentru prima oară în lume, un sistem de asigurări sociale, şi anume asigurarea medicală pentru salariaţii din anumite ramuri industriale (vizând atât serviciile medicale cât şi ajutorul financiar în caz de boală), pe baza contribuţiei patronilor şi angajaţilor;

-în 1884 a fost introdusă asigurarea pentru accidentele industriale; -în 1889 a fost adoptat un sistem de asigurări sociale pentru pensii, în beneficiul

muncitorilor care au împlinit 70 de ani • În următoarele decenii asigurările sociale s-au extins, cuprinzând tot mai

multe categorii de angajaţi; în 1927 a fost introdusă şi asigurarea pentru şomaj, fiind constituiţi astfel toţi cei patru piloni ai sistemului german de securitate socială;

• În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial în fosta RFG au fost adoptate şi implementate o serie de programe de politici sociale, atât de către PSD, cât şi de către UCD; cadrul general a fost asigurat prin Constituţia din 1949, care a consacrat formula de "stat social", respectiv "economie socială de piaţă", implicând ideea esenţială că, deşi sistemul economic este unul de piaţă, soluţionarea problemelor sociale nu este lăsată la nivelul liberei funcţionări a acesteia, ci presupune participarea partenerilor sociali (sindicate, patronat), statul fiind garantul onorării responsabilităţilor de către toţi factorii cu atribuţii; rolul conferit statului îşi va găsi reflectarea în principiul subsidiaritaţii;

• Începând cu a doua jumătate a anilor '70 şi în Germania au început presiunile pentru reducerea cheltuielilor sociale, fiind adoptate, mai cu seamă în timpul guvernării cancelarului Helmut Kohl (anii '80-'90) o serie de măsuri pentru restrângerea numărului beneficiarilor şi limitarea beneficiilor;

• Unificarea (reunificarea) Germaniei (1990), care s-a realizat prin "absorbţia" Estului de către Vest, respectiv prin extinderea legislaţiei RFG asupra fostei RDG, a avut implicaţii majore asupra politicii sociale; în Est, unde existase un "universalism forţat" în privinţa protecţiei sociale (garantarea locului de muncă, gratuitatea unor servicii precum educaţia, îngrijirea medicală etc) s-a procedat la extinderea treptată a sistemului vestic de securitate socială, dar, în condiţiile dificultăţilor economice din primii ani, reflectate şi în creşterea dramatică a şomajului, o mare parte a populaţiei a devenit mai întâi beneficiară a asistenţei sociale; în Vest, au fost stabilite o serie de taxe

Page 58: Descrierea Cursului Total_final

58

şi impozite în vederea susţinerii reunificării, în 1993 fiind adoptat un "Pact de solidaritate", care, pe baza unui nou acord financiar între landuri, a asigurat baza materială a procesului;

• Costurile unificării au produs unele dificultăţi şi tensiuni, guvernul creştin- democrat adoptând, la mijlocul anilor '90, măsuri de austeritate, în vederea reducerii cheltuielilor sociale; după alegerile din 1998, guvernarea coaliţiei formate din social-democraţi şi ecologişti nu a adus schimbări radicale în materie de politică socială, cea mai semnificativă preocupare fiind identificarea soluţiilor pentru scăderea nivelului şomajului; rezultatul alegerilor din 2005 a condus la formarea aşa-numitei „mari coaliţii" (creştin-democraţi şi social-democraţi), cu un program de guvernare ce exprimă compromisul celor două partide majore, principalul obiectiv rămânînd, în continuare, reducerea şomajului.

Sistemul actual de securitate socială Una din caracteristicile de bază ale sistemului o constituie diferenţierea netă între

asigurările sociale şi asistenţa socială. Asigurările sociale Modelul se bazează pe menţinerea diferenţelor de status ("conservarea

statusului"): beneficiile sociale sunt strict proporţionale cu contribuţiile plătite în mod obligatoriu de către angajatori şi angajaţi. Administrarea sistemului este realizată de către corporaţii autonome, care sunt expresia parteneriatului social al patronilor şi salariaţilor, desfăşurat sub supravegherea statului.

Cele 4 „coloane" de bază ale asigurărilor sociale sunt considerate a fi beneficiile acordate pentru: 1. Pensionare; 2. Şomaj; 3. Accident; 4. Boală. În continuare vor fi prezentate unele aspecte esenţiale privitoare la o parte din aceste beneficii, precum şi un nou element al sistemului, introdus la mijlocul anilor '90.

• Pensia de bătrâneţe se acordă, de regulă, la 65 de ani, dar, în anumite condiţii, vârsta poate fi 63 sau 60 de ani; femeile se pot pensiona la 60 de ani; finanţarea sistemului se realizează prin contribuţiile egale ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele subvenţii guvernamentale; cuantumul pensiei se stabileşte pe baza unei formule de calcul, în funcţie de nivelul veniturilor anterioare şi numărul de ani lucraţi; pe lângă sistemul de pensii obligatorii, multe companii asigură pensii suplimentare;

• Protecţia şomerilor şi măsurile anti-şomaj -alocaţia de şomaj, care reprezintă aproximativ 67% din ultimul salariu net,

se acordă pentru o perioadă de 6 - 12 luni (cu unele prelungiri pentru cei în vârstă); după epuizarea perioadei, se poate acorda o asistenţă de şomaj, cu un cuantum diminuat, pe baza testării resurselor celor în cauză;

-politica activă, de reducere a şomajului, deţine un loc important în politica socială a Germaniei reunificate; rata ridicată a şomajului a determinat constituirea unei adevărate alianţe a patronatului, sindicatelor şi instituţiilor guvernamentale în vederea creării de noi locuri de muncă, a simplificării sistemului de impozitare etc.

• Asigurările sociale de sănătate cuprind aproximativ 90% din populaţie; finanţarea sistemului se realizează, în principal, prin contribuţiile egale obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, la care se adaugă unele contribuţii guvernamentale; sunt acoperite mare parte din costurile tratamentelor,

Page 59: Descrierea Cursului Total_final

59

medicamentelor, spitalizarea, dar, în ultimii ani, şi pacienţii trebuie să contribuie, în formula co piaţilor;

• Îngrijirea pe termen lung a bătrânilor, un nou element component al sistemului de asigurări sociale, introdus în 1995, asigură un ajutor de bază pentru îngrijirea vârstnicilor, fie la domiciliu, fie într-o instituţie; finanţarea se realizează prin aceeaşi formulă a contribuţiilor obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor.

Asistenţa socială Sistemul este finanţat mai ales din fondurile landurilor şi ale autorităţilor locale.

Nivelul ajutoarelor este stabilit pe baza recomandărilor unui organism autonom, Asociaţia Germană pentru Ajutor Public şi Privat, astfel încât să se asigure un standard minim de viaţă pentru o „existenţă decentă". Funcţionarea sistemului implică principiul sub si di ari taţii: solicitanţii trebuie să dovedească faptul că nici resursele personale nici cele ale familiei nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile minime, iar statul şi landurile trebuie să colaboreze cu organizaţiile voluntare în furnizarea unor beneficii şi servicii.

4. Suedia - model "social-democrat" de politică socială Modelul nordic sau scandinav al statului bunăstării se caracterizează prin câteva

trăsături distinctive: este cuprinzător, atât în sensul că acoperă o gamă largă a nevoilor sociale cât şi în acela că asigură un ansamblu integrat de protecţie socială; acordarea beneficiilor sociale este considerată un drept democratic; legislaţia socială are un caracter universal şi de solidaritate; statul deţine un rol major în funcţionarea sistemului. Un asemenea sistem poate fi numit "social-democrat" îndeosebi pe considerentul că în ţările nordice partidele social-democrate au fost principala forţă politică ce a propulsat reformele sociale. Deşi unii autori apreciază că, urmare a evoluţiilor din ultimul deceniu, Danemarca este o ilustrare mai adecvată a modelului, considerăm că prezentarea Suediei permite examinarea caracteristicilor sale de bază, dar şi a reconsiderărilor produse.

Repere ale evoluţiei Cei ce încearcă să releve trăsăturile specifice ale modelului consideră că una din

explicaţiile acestora rezidă în faptul că Suedia nu s-a caracterizat niciodată prin diviziuni sociale rigide, iar statul a jucat deseori un rol mediator benefic, fără să parcurgă experienţa unui regim totalitar; se adaugă şi dezvoltarea, începând din secolul al XIX-lea, a unei puternice clase muncitoare, a sindicatelor, apoi a Partidului Social-Democrat, care a dominat scena politică a secolului XX.

• Asemenea altor ţări europene, şi în Suedia au fost adoptate, mai cu seamă de-a lungul secolului al XIX-lea, o serie de legi pentru ajutorarea săracilor;

• Fără a fi un inovator, Suedia a introdus relativ devreme majoritatea beneficiilor de asigurări sociale, până în deceniul al treilea al secolului XX fiind construite coordonatele de bază ale actualului sistem:

1891 - asigurarea socială de sănătate; 1901 - asigurarea pentru accidente industriale; 1913 - asigurarea pentru pensii; 1934 - asigurarea de şomaj; 1947 - alocaţiile familiale. • După al doilea război mondial, politica economică şi cea socială,

deopotrivă, au fost puternic marcate de opţiunea pentru ceea ce s-a numit full

Page 60: Descrierea Cursului Total_final

60

employment (ocuparea cvasi-deplină, cvasi-completă a forţei de muncă), principiu adoptat şi de alte ţări europene, vreme de câteva decenii;

• Expansiunea considerabilă a statului bunăstării, neegalată de ţări din alte zone, s-a produs în anii '60 - '80; între explicaţii, se află puternicele mişcări ale studenţilor, femeilor, altor grupuri, care au intensificat presiunile asupra PSD pentru realizarea unei largi acoperiri a populaţiei cu beneficii sociale; în a doua jumătate a anilor '70, Suedia a avut o evoluţie atipică, în sensul că,spre deosebire de alte ţări occidentale, a menţinut şi chiar extins statul bunăstării. Efectele crizei încep să se facă simţite abia la sfârşitul anilor '80 - începutul anilor '90, când modelul suedez este tot mai des criticat pentru nivelul înalt al taxelor, extensia sectorului public, centralizarea accentuată; coaliţia conservatoare instalată în 1991 a procedat la reducerea nivelului taxelor şi impozitelor, precum şi a beneficiilor sociale; revenit la guvernare la mijlocul anilor '90, PSD şi-a reconsiderat, în parte, politica socială, recurgând la măsuri de austeritate, mai cu seamă ca urmare a intrării Suediei în Uniunea Europeană, în 1995.

Sistemul actual Rolul principal în coordonarea sistemului revine unei agenţii guvernamentale,

Comitetul Naţional pentru Asigurări Sociale, având structuri şi la nivel regional şi local. Atribuţiile importante conferite instituţiilor statului nu exclud însă rolul sindicatelor, al organizaţiilor voluntare, al bisericilor. Finanţarea securităţii sociale se realizează preponderent pe baza taxelor şi impozitelor, dar, tot mai mult, şi pe baza contribuţiilor patronilor şi angajaţilor.

• Pensiile de bătrâneţe se află într-o perioadă de tranziţie graduală la un nou sistem, începând din 1999; vârsta de pensionare în vechiul sistem era, de regulă, 65 de ani, iar noul sistem prevede o vârstă flexibilă, începând cu 61 de ani; semnificaţia principală a schimbărilor rezidă în mutarea greutăţii de pe umerii patronilor, creşterea contribuţiei angajaţilor, precum şi dezvoltarea componentei private;

- vechiul sistem avea un caracter dual: a. pensia de bază, cu caracter universal, de care beneficiau toţi cei care

aveau calitatea de rezidenţi în Suedia de cel puţin 3 ani; era finanţată în principal prin contribuţiile patronilor, precum şi de către stat (angajatul nu contribuia);

b. pensia suplimentară, în funcţie de venituri, de care beneficiau cei ce câştigau peste o anumită sumă de bază stabilită anual; era finanţat mai ales prin contribuţia patronilor, precum şi o contribuţie mai redusă din partea angajaţilor;

- noul sistem prevede: a. pensia garantată, finanţată integral de stat pentru rezidenţii care au cel

puţin 3 ani vechime; b. pensia în funcţie de venituri, pentru toţi angajaţii, finanţată prin

contribuţiile aproximativ egale ale patronilor şi angajaţilor; un element de noutate, care merită a fi relevat, constă în faptul că o parte din contribuţii sunt investite obligatoriu în fonduri private;

• Politica faţă de şomaj poate fi considerată una generoasă, dar trebuie precizat că, după marea criză din anii '30 şi până la începutul anilor '90, Suedia a reuşit să asigure un grad înalt de ocupare a forţei de muncă;

- alocaţiile pentru şomaj au, potrivit reglementărilor din 1998, un caracter

Page 61: Descrierea Cursului Total_final

61

dual: a. asigurare "voluntară" - de regulă, obligatorie pentru membrii

sindicatelor (aproximativ 80% din angajaţi sunt cuprinşi în această formă); b. ajutor "de bază" - o formă de asistenţă socială acordată celor ce nu sunt

cuprinşi în prima formă; finanţarea este realizată de către stat, în proporţie de 93% din costuri, precum şi prin contribuţiile angajaţilor la asigurarea "voluntară" (angajatorul nu plăteşte); alocaţia se acordă, de regulă, pe o perioadă de cel mult 300 de zile, cu unele prelungiri pentru cei în vârstă;

- politica activă deţine un loc important, constând în: programe de instruire profesională, acordarea de subvenţii companiilor care angajează şomeri, acordarea de stimulente celor care se mută în altă localitate pentru a-şi găsi un loc de muncă sau iniţiază propria afacere;

• Îngrijirea sănătăţii se desfăşoară într-un sistem dual: -acoperire universală în legătură cu acordarea asistenţei medicale; -asigurări sociale în legătură cu plata alocaţiilor de boală; finanţarea se

realizează in principal din taxe şi impozite: statul suportă cea mai mare parte a costurilor îngrijirii medicale, prin intermediul consiliilor regionale, angajatorii plătesc numai pentru alocaţiile de boală, nu şi pentru costurile asistenţei medicale, iar angajatul nu plăteşte contribuţii; pacienţii trebuie să plătească o mică parte din costurile consultaţiilor, spitalizării şi medicamentelor; deoarece şi în Suedia, ca şi în Regatul Unit, listele lungi de aşteptare pentru serviciile medicale constituie o problemă, s-a procedat, în ultimii ani, la extinderea practicii medicale private.

• Politica de susţinere a familiilor cu copii practicată în Suedia este una din cele mai generoase, chiar dacă, începând cu 1996, s-au operat anumite reduceri; între beneficiile acordate:

• concediu de maternitate (paternitate) pentru o perioadă de 450 de zile, împărţit între părinţi (cel puţin o lună trebuie să fie luată de taţi);

• alocaţii familiale cu caracter universal acordate tuturor celor cu copii sub 16 ani.

• Serviciile sociale constituie o componentă de bază a statului suedez al bunăstării;deoarece ponderea femeilor în forţa de muncă este mai ridicată decât în alte ţări occidentale, serviciile de îngrijire a copiilor şi bătrânilor deţin un rol important;ele sunt, de regulă, în responsabilitatea autorităţilor locale, care asigură şi finanţarea;

• Asistenţa socială are un număr redus de beneficiari, îndeosebi dintre şomeri, imigranţi, refugiaţi; constă, în principal, dintr-un aşa-numit "beneficiu de securitate socială", al cărui nivel este stabilit de Comitetul Naţional de Sănătate şi Bunăstare.

S.U.A. - model "liberal" de politică socială Încadrarea sistemului american în modelul liberal realizată de Esping-Andersen

(preluată şi de alţi autori) trebuie privită cu o anume prudenţă. Dacă din perspectivă europeană liberalismul este identificat cu orientările de dreapta, respectiv centru-dreapta, în principal ca urmare a rolului redus conferit statului, în S.U.A. liberalismul este asociat mai degrabă stângii, pe temeiul că susţine un "guvernământ activ". Este adevărat că, în general, americanii acordă statului un rol redus, dar atunci când caracterizează propria politică socială preferă să releve alternanţa între viziunea liberală şi cea conservatoare.

Page 62: Descrierea Cursului Total_final

62

Repere în evoluţia sistemului Recunoscuta rezistenţă a americanilor la intervenţia statului a condus la situaţia

ca implicarea acestuia în elaborarea şi implementarea politicii sociale să se producă mai târziu decât în ţările europene; până în anii '30 ai secolului XX au fost utilizate, aproape exclusiv, forme private de ajutorare a celor aflaţi în situaţii critice, constând în acţiuni filantropice realizate de biserici, asociaţii fraternale, comunităţi etnice, persoane generoase;

• Fundamentele a ceea ce, de regulă, este denumit "statul bunăstării" (deşi unii contestă valabilitatea conceptului în cazul SUA, termenul welfare fiind deseori asociat cu asistenţa socială) au fost puse în perioada marii crize de la începutul anilor '30; New Deal, setul de programe lansate de preşedintele Democrat F.D. Roosevelt cu scopul de a depăşi consecinţele crizei prin implicarea statului, a inclus măsuri de ordin social, reflectate cu deosebire în Legea Securităţii Sociale din 1935, care a inaugurat un sistem naţional bifurcat, cu două categorii distincte de beneficii: contributorii (pensiile şi compensaţia de şomaj) şi non-contributorii (ajutorul acordat celor cu copii minori în întreţinere);

• Anii '60 au constituit un al doilea moment de referinţă; măsurile iniţiate de J.F.Kennedy, au fost continuate de un alt preşedinte Democrat, L. Johnson, care a declarat "un război necondiţionat împotriva sărăciei", a cărei existenţă fusese "redescoperită" în America; atunci au fost lansate patru programe împotriva sărăciei: unul de sprijinire a celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă , altul de acordare a ti chetelor de masă, Medicare (program contributoriu pentru îngrijirea medicală a persoanelor în vârstă şi Medicaid (program non-contributoriu pentru îngrijirea medicală a celor săraci);

Anii '80, marcaţi de politica preşedintelui Republican R. Reagan, au însemnat un alt tip de răspuns la problemele ridicate de o perioadă de criză: spre deosebire de anii '30, criza economică din anii '70 a avut ca rezultat nu creşterea rolului statului, ci, dimpotrivă, diminuarea acestuia; au fost reduse ratele de creştere atât pentru programele contributorii, cât şi pentru cele non-contributorii, fără a fi însă abandonate nici unul dintre acestea;

• În anii '90 au continuat încercările de înnoire a politicii sociale; nu numai Republicanii, dar şi Democraţii s-au dovedit preocupaţi de reducerea cheltuielilor publice, cu atât mai mult cu cât, la începutul acelui deceniu deficitul bugetar prelungit a impus unele restricţii; în 1996, preşedintele Clinton a acceptat o reformă a welfare care a înlocuit ajutorul acordat familiilor cu copii minori în întreţinere (programul iniţiat în 1935) cu un altul, de asistenţă temporară acordată familiilor nevoiaşe;

• Campania electorală din anul 2004, desfăşurată în condiţiile războiului împotriva terorismului, nu a situat problemele sociale în prim plan; acestea s-au regăsit însă în programele candidaţilor: mai ales aspectele privitoare la sistemul de pensii, care se anticipează că se va confrunta cu dificultăţi serioase din cauza îmbătrînirii populaţiei, dar şi unele aspecte ale îngrijirii sănătăţii, legate de nivelul redus al acoperirii populaţiei cu asigurări de sănătate, precum şi de costurile ridicate ale serviciilor medicale.

Sistemul actual Una din cele mai semnificative trăsături ale politicii sociale americane este

Page 63: Descrierea Cursului Total_final

63

caracterul bifurcat al sistemului: pe de o parte, programele de asigurări sociale, bazate pe contribuţii obligatorii, care se adresează clasei de mijloc, pe de altă parte, asistenţa socială, finanţată prin sistemul general de taxare şi destinată săracilor. Un alt aspect particular este absenţa alocaţiilor familiale, SUA fiind singura ţară puternic dezvoltată care nu a adoptat un asemenea beneficiu, echivalentul fiind doar asistenţa socială în bani acordată, în anumite condiţii, familiilor sărace.

Asigurările sociale • Asigurarea de bătrâneţe, asigurarea urmaşilor şi a invalizilor este cea

mai populară formă a securităţii sociale, care acoperă acum pe majoritatea ce care au statut de angajat; finanţarea se realizează prin plata unor contribuţii egale de către angajaţi şi angajatori; pensia de bătrâneţe se acordă la 65 de ani, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, limita de vârstă crescând la 67 de ani, în mod progresiv, în perioada 2000-2027; se poate acorda şi începând cu vârsta de 62 de ani, dar la un nivel diminuat; cuantumul pensiei este în funcţie de media veniturilor realizate în timpul anilor de activitate; procesul de îmbătrânire a populaţiei a determinat intensificarea dezbaterii publice asupra reformării sistemului de pensii, formulându-se o serie de propuneri, mai cu seamă în sensul dezvoltării unei componente private;

• Asigurările sociale de sănătate (Medicare) au ca beneficiari doar persoanele cuprinse în programul menţionat anterior, la împlinirea vârstei de 65 de ani; finanţarea se realizează prin contribuţii egale ale angajaţilor şi angajatorilor; asigurarea acoperă costurile spitalizării şi o parte a celorlalte servicii medicale; în condiţiile în care de acest program beneficiază doar aproximativ 14% din americani, majoritatea (aproximativ 64%) fiind cuprinşi în forme de asigurare privată (realizate, de regulă, de către angajatori), programul de asistenţă socială Medicaid acoperind alte 7%, rezultă că aproximativ 15% din populaţie nu are nici un fel de asigurare medicală - această situaţie a determinat o serie de controverse, precum şi propuneri de reformare a sistemului, care vizează atât lărgirea accesului la serviciile medicale, cât şi reducerea costurilor acestora;

• Asigurarea pentru şomaj, deşi una din componentele fundamentale ale sistemului introdus în 1935, nu constituie un element major al sistemului actual, de vreme ce, pe parcursul perioadei postbelice, rata şomajului în SUA s-a menţinut, în general, la un nivel scăzut; spre deosebire de celelalte două programe, acesta nu este finanţat prin contribuţiile egale ale angajatorilor şi angajaţilor, ci prin plata de către angajator a unei taxe federale, la care se adaugă plata de la nivel federal a administrării de către stat; ca urmare a rolului esenţial conferit statelor în legătură cu acest beneficiu, există o serie de diferenţe în privinţa reglementărilor adoptate; compensaţia de şomaj reprezintă, de regulă, 50% din salariu, fiind acordată, în cele mai multe state, pentru o perioadă de până la 26 de săptămâni (în statele cu un nivel mai înalt al şomajului se pot acorda, suplimentar, alte 13 săptămâni).

Asistenţa socială Spre deosebire de asigurările sociale, programele de asistenţă socială au generat

numeroase controverse şi critici, punându-se mereu sub semnul întrebării justificarea ajutorării anumitor persoane. Deşi sistemul american de asistenţă socială nu este considerat a fi unul foarte generos, el include o serie de programe, majoritatea având milioane de beneficiari:

Page 64: Descrierea Cursului Total_final

64

1. Asistenţa temporară pentru familiile nevoiaşe, program care, în 1996, a înlocuit Ajutorul acordat familiilor cu copii minori, program adoptat în 1935;

2. Asistenţa în asigurarea locuinţei pentru familiile cu venituri mici ((1937);

3. Programul de servire a mesei în şcoli (1946); 4. Tichetele de alimente (1964); 5. Medicaid- asistenţă medicală pentru cei săraci (1965); 6. Asistenţa financiară pentru bătrâni, orbi, invalizi (1974); 7. Programul de instruire şi angajare (1982). Majoritatea acestor programe au fost iniţiate ca politici anti-sărăcie. În

desfăşurarea programelor de asistenţă socială un rol esenţial revine autorităţilor de la nivelul statelor, ale căror iniţiative în reformarea sistemului au fost încurajate. De remarcat şi rolul crescând al organizaţiilor non-profit, care, frecvent, încheie contracte cu instituţiile guvernamentale referitoare la anumite activităţi de ordin social.

Japonia - "societate a bunăstării de tip japonez" Deşi nivelul înalt de dezvoltare situează Japonia alături de ţările occidentale,

politica socială pe care o practică se particularizează sub multe aspecte, fiind greu de încadrat în modelele consacrate. Unele comparaţii subliniază punctele comune pe care Japonia le are cu SUA, ambele fiind "întârziate" în raport cu nivelul atins de statele bunăstării din Europa occidentală. Cele două ţări au în comun îndeosebi faptul că sistemele lor nu asigură o "acoperire universală" generoasă, ci, mai degrabă, garanţii minime în raport cu diferite situaţii de risc. Alteori, prin aducerea în prim plan a altor caracteristici, cum sunt înalta evaluare a solidarităţii de grup, rolul important al întreprinderilor în formarea profesională şi acordarea unor beneficii sociale, Japonia este asociată Germaniei. Dincolo de asemănări sau influenţe, unicitatea Japoniei se probează şi în domeniul politicii sociale, ca şi în multe altele.

Repere ale evoluţiei • Primele preocupări semnificative în domeniul politicii sociale s-au conturat,

ca şi în alte ţări, la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind un răspuns la problemele industrializării; Legea săracilor (1874), inspirată din legea similară adoptată în Anglia, stabilea îndeosebi măsuri pentru ajutorarea muncitorilor săraci;

• Începutul secolului XX a însemnat pătrunderea în Japonia a unor influenţe din partea modelului de politică socială iniţiat de Bismark în Germania prin introducerea asigurărilor sociale; primul act semnificativ a fost Legea asigurării de sănătate (1922), care a stabilit cuprinderea obligatorie în sistemul de asigurări medicale a majorităţii muncitorilor; în 1941, în condiţiile războiului, a fost introdus primul sistem de pensii;

• Noua Constituţie a Japoniei din 1947 a deschis noi perspective în domeniul politicii sociale, prin garantarea dreptului cetăţenilor la standarde minime de viaţă, precum şi prin stipularea responsabilităţii statului pentru promovarea şi extinderea bunăstării, securităţii sociale şi sănătăţii publice; în 1947 a fost introdus sistemul asigurărilor sociale pentru şomaj; în anii următori au fost introduse noi beneficii şi au fost extinse cele existente;

Page 65: Descrierea Cursului Total_final

65

• La începutul anilor '70 Japonia avea un sistem de securitate socială ce acoperea virtual întreaga populaţie, dar beneficiile erau, în general, la un nivel scăzut, variind considerabil în funcţie de statutul ocupaţional; atunci, în condiţii de prosperitate economică, s-au amplificat presiunile pentru adoptarea unui "stat al bunăstării" de tip european, anul 1973 fiind chiar declarat "primul an al bunăstării"; acesta a coincis însă cu prima criză a petrolului, care a afectat puternic Japonia; ca urmare, cu toate că, în anii următori s-a produs o creştere a cheltuielilor sociale, la sfârşitul deceniului în cauză ideea statului bunăstării a fost în bună măsură abandonată; guvernul liberal a lansat formula "societate a bunăstării de tip japonez", definită în următorii termeni:

• o societate liberă se bazează pe sistemul de piaţă şi pe instituţii liberale; instituţia familiei este cea mai mică unitate ce funcţionează ca un sistem solid de securitate socială;

• vitalitatea industriei este în mod deosebit necesară pentru a susţine ciclul de viaţă şi familia individului; sistemul de guvernământ trebuie să-şi controleze tendinţele de expansiune datorate bolilor de care suferă statul bunăstării; În anii '80 şi '90, încetinirea ritmului creşterii economice, determinată de crizele din anii '70, dar şi de altele, care au urmat, a determinat necesitatea căutării de noi soluţii la problemele sociale. În ultimul deceniu, politica socială a parcurs schimbări importante în Japonia, determinate de mai mulţi factori: îmbătrânirea populaţiei, creşterea gradului de participare a femeilor pe piaţa muncii, reducerea beneficiilor sociale acordate de firme (corporaţii). Se poate vorbi despre o evoluţie atipică, în comparaţie cu alte ţări, în sensul că s-a produs o expansiune a sectorului public, statul investind spre a ajuta familia şi firma să se reorganizeze în noul context economic.

Sistemul actual Deşi statul şi-a asumat, în anumite perioade, atribuţii sporite în finanţarea şi

administrarea unor programe, rămâne o caracteristică a Japoniei rolul deosebit de important pe care familia, comunitatea şi compania îl au în asigurarea bunăstării şi în ajutorarea celor aflaţi în situaţii critice. De la început a fost încurajată realizarea unei combinaţii între implicarea instituţiilor guvernamentale şi aceea a firmelor, adoptarea unor sisteme contributorii de pensii şi de îngrijire a sănătăţii devenind o obligaţie pentru firmele de anumite dimensiuni. Chiar dacă în ultimul deceniu statutul de angajat pe viaţă al unei mari companii a înregistrat un oarecare declin, acesta rămâne pentru japonezi, prin beneficiile acordate, un statut de referinţă. Aşa cum se va vedea, sistemul majorităţii beneficiilor sociale are o structură duală.

• Sistemul de pensii a fost iniţiat în 1941, dezvoltat în 1959, dar abia în 1985 s-a creat un sistem public cu caracter universal, prin introducerea unei pensii de bază pentru întreaga populaţie; sistemul este structurat pe două niveluri:

- Programul naţional de pensii, cu acoperire universală; - Asigurarea pentru pensie a angajaţilor, pentru salariaţii din sectorul public şi

cel privat; Ambele cuprind cele trei tipuri de beneficii: pensia de bătrâneţe, pensia de

invaliditate şi pensia de urmaş; pensia de bătrâneţe aferentă programului naţional se plăteşte la împlinirea vârstei de 65 de ani (se poate acorda şi la 60 de ani, dar diminuată), iar cealaltă se acordă la 60 de ani (55 pentru anumite categorii de lucrători); finanţarea

Page 66: Descrierea Cursului Total_final

66

este prin contribuţia angajaţilor şi angajatorilor, precum şi din partea statului; dacă pensia universală este la un nivel scăzut, egală pentru toţi beneficiarii, cealaltă este dependentă de câştigul realizat şi perioada de contribuţie;

• Sistemul asigurărilor medicale are, de asemenea un caracter dual: - Asigurarea naţională de sănătate, program administrat la nivelul

comunităţilor locale, de care beneficiază toţi cei ce nu sunt cuprinşi în asigurări de sănătate la locul de muncă;

- Asigurarea de sănătate a angajaţilor, de care beneficiază lucrătorii firmelor din industrie şi comerţ, precum şi funcţionarii publici;

Finanţarea se realizează diferenţiat: în primul caz, persoana asigurată plăteşte o taxă stabilită în funcţie de veniturile şi bunurile de care dispune, iar statul suportă 50% din costurile îngrijirii medicale şi alte cheltuieli ; în cel de-al doilea caz, angajatorul şi angajatul plătesc contribuţii egale, la care se adaugă contribuţia statului; din anii '80 au fost introduse forme de co-plată din partea beneficiarilor;

- În anul 2000 a fost introdusă o nouă formă de asigurări sociale, şi anume îngrijirea pe termen lung, mai cu seamă a persoanelor vârstnice;

• Alocaţia de şomaj este finanţată pe baza contribuţiei persoanei asigurate, a angajatorului, precum şi a statului; alocaţia reprezintă 60-80% din salariu şi se plăteşte pentru 90-300 de zile, în funcţie de perioada de asigurare şi de vârstă; deoarece epuizarea duratei de acordare a alocaţiei de şomaj nu este considerată un motiv pentru acordarea asistenţei sociale, foarte mulţi dintre cei care şi-au pierdut calitatea de angajat acceptă locuri de muncă mai prost plătite; cu toate acestea, rata şomajului a crescut în ultimii ani, ca urmarea recesiunii economice prelungite;

• Asistenţa socială pe baza testării mijloacelor a fost introdusă imediat după război, în 1946, reprezentând atunci o mare parte a cheltuielilor sociale; treptat, pe măsură ce au fost adoptate diferite programe de asigurări sociale, numărul beneficiarilor asistenţei sociale s-a redus considerabil; una din cauze este şi faptul că mulţi dintre cei îndreptăţiţi nu solicită ajutorul public, fie din ignoranţă, fie, mai ales, pentru că a fi dependent de acesta constituie un stigmat; un aspect specific este realizarea asistenţei sociale cu participarea unui număr redus de lucrători sociali calificaţi, precum şi a unor voluntari, împuterniciţi de către guvern spre a-i asista pe cei aflaţi în nevoie.

2.2. Politica socială a Uniunii Europene Baza legală Baza legală a politicii sociale a fost stabilită prin Tratatul de la Roma (Tratatul

Comunităţii Europene, 1957, şi reînnoit), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) şi consolidată prin Tratatul de la Maastricht (1992) şi Tratatul de la Amsterdam (Tratatul Uniunii Europene 1997). Tratatul de la Roma reflectă momentul de început al politicii sociale prin câteva articole referitoare la libera circulaţie a muncitorilor şi a libertăţii de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei comune. Actul Unic European a completat această linie prin o serie de articole referitoare la sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, dialogul cu partenerii sociali şi coeziunea economică şi socială. În momentul de faţă, cadrul legal general al politicii sociale este dat de Articolele 2 şi 13 ale Tratatului CE şi Articolul 2 al Tratatului UE, care continuă iniţiativele anterioare prin

Page 67: Descrierea Cursului Total_final

67

adăugarea de prevederi referitoare la combaterea discriminării (de gen, a discriminării rasiale, etnice, religioase, bazate pe disabilităţi, vârstă sau orientare sexuală). Astfel, Articolul 2 al Tratatului CE prevede - alături de o dezvoltare economică armonioasă, echilibrată şi durabilă - „ un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi al protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi [...] creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii...", în timp ce Articolul 13 se referă la adoptarea de măsuri adecvate pentru „ combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau convingeri religioase, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală". Tot în Tratatul CE , politica socială este adresată distinct în Titlul VIII (Articolele 125-130) - referitor la ocuparea forţei de muncă şi TitlulXI (Articolele 136-145) - ce se referă explicit la politica socială, educaţie, formare profesională şi tineret. Articolul 2 al Tratatului UE - stabilind obiectivele Uniunii Europene- preia aceste reglementări şi menţionează promovarea progresului economic şi social printr-un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, întărirea drepturilor şi intereselor indivizilor (prin introducerea cetăţeniei europene) şi libera circulaţie a persoanelor. Alături de aceste prevederi juridice stau o serie de directive şi reglementări privind Fondul Social European (FSE), condiţiile de muncă, ocuparea forţei de muncă şi şomajul, securitatea socială.

Actori instituţionali ai politicii sociale în UE Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare

a politicii sociale sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor de trei agenţii europene şi un număr egal de parteneri sociali.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcţia Generală(DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de Muncă. Rolul său este de a iniţia si definitiva noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. În activitatea sa, DG colaborează cu DG Mediu şi DG Dezvoltare Regională.

Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare şi probleme sociale , ale cărui responsabilităţi au în vedere diverse aspecte ce ţin de politica de ocupare a forţei de muncă şi de politica socială.

Consiliul UE este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european şi se reuneşte de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor sociale ale SM.

Comitetul Economic şi Social (CES) are rol consultativ în procesul de decizie şi emite opinii, la solicitarea Comisiei Europene, care au însă numai caracter informativ. CES constituie legătura cu societatea civilă, în cadrul său fiind reprezentate diverse organizaţii economice şi sociale de pe teritoriul SM.

Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în anul 2000 (înlocuind Comitetul pentru Ocupare şi Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de angajare a forţei de muncă (European Employment Strategy), precum şi în promovarea coordonării între SM în privinţa politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de muncă.

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost înfiinţat în 1997 (începându-şi activitatea în 1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-semitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de

Page 68: Descrierea Cursului Total_final

68

studii şi strategii de acţiune în acest domeniu. Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a

fost înfiinţată în 1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcţii: (1) managementul cercetării şi (2) informare şi comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină procesul decizional prin furnizarea de date privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă la nivel european.

Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă cu sediul la Bilbao, a fost înfiinţată în 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informatii şi bune practici în domeniu. Rolul său în procesul decizional constă în furnizarea de date privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie.

Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au partenerii sociali, reprezentaţi de Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP ). Aceştia sunt implicaţi în procesul de dialog social şi reprezintă anagajaţii, patronatul şi sectorul profesiilor liberale.

Agenda politicii sociale Agenda Politicii Sociale este documentul programatic şi cadrul de implementare

al politicii sociale comunitare în perioda 2000-2005 şi a fost adoptată în anul 2000, ca rezultat al "Strategiei de la Lisabona" - elaborată în anul 2000, în cursul preşedinţiei portugheze. Strategia prezintă obiectivul pe 10 ani (2010) al UE - de transformare a economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere - şi descrie stategia elaborată pentru realizarea acestuia, ce reflectă aproape toate activităţile economice, sociale şi de mediu ale UE. Altfel spus, obiectivul Uniunii pentru următoarea decadă este de a creşte performanţa economică, de a crea mai multe locuri de muncă (şi mai bune) şi de a folosi la maxim posibilităţile oferite de o societate bazată pe cunoaştere („knowledge-based society"). Agenda Politicii Sociale preia acele obiective şi elemente ale strategiei ce ţin de politica socială şi le converteşte într-un program de acţiune pe 5 ani, ce constituie cadrul politicii sociale actuale şi care are drept principiu de bază întărirea rolului politicii sociale ca factor productiv. În plus, Agenda reflectă transformarea şi trecerea acestei politici de la o abordare bazată pe minimizarea consecinţelor sociale negative (apărute odată cu schimbarea structurală) la una centrată pe calitate şi având în vedere „modernizarea sistemului social şi investiţia în oameni", care integrează politica socială cu politica economică şi politica de ocupare a forţei de muncă .

A. Priorităţi ale politicii sociale Priorităţile politicii sociale pentru perioada 2000-2005 reflectă această orientare

spre calitate şi sunt reprezentate de: • gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă - are în vedere crearea şi

promovarea de noi locuri de muncă; • calitatea muncii - se referă la locuri de muncă mai bune şi la moduri mai

echilibrate de combinare a vieţii profesionale cu viaţa personală, ceea ce implică existenţa unor politici de angajare mai bune, salarii rezonabile şi o organizare a muncii adaptată atât nevoilor companiilor cât şi nevoilor indivizilor;

Page 69: Descrierea Cursului Total_final

69

• calitatea politicii sociale propriu-zise - implică un grad ridicat de protecţie socială, existenţa unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii şi accesibile tuturor, crearea de oportunităţi reale pentru toţi indivizii şi garantarea drepturilor fundamentale şi

a celor sociale - aspecte ce joacă un rol esenţial în atingerea obiectivului pe zece ani al politicii sociale, prin îmbinarea productivităţii cu satisfacţia personal-profesională;

• calitatea relaţiilor industriale - are în vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale şi reflectă impactul „cunoaşterii" - adică al noilor tehnologii şi al cercetării - în progresul economic.

Aceste priorităţi reflectă nevoile cu care se confruntă la ora actuală societatea europeană şi se constituie ca puncte de referinţă ale noii politici sociale, fiind secondate de instrumente şi direcţii de acţiune special adoptate în vederea realizării lor.

B. Direcţii de acţiune ale politicii sociale Rezolvarea priorităţilor prezentate anterior constituie provocarea majoră a

politicii sociale la început de mileniu şi impune structurarea pe obiective specifice şi adoptarea de măsuri de acţiune concrete şi adecvate situaţiilor identificate.

Astfel, dat fiind că primele două priorităţi - gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă şi calitatea muncii - ţin de dinamica pieţei muncii şi de sfera profesională, ele sunt tratate împreună şi dispun de direcţii comune de acţiune ce au în vedere:

• crearea de locuri de muncă mai multe şi mai bune , cu scopul de a creşte rata generală de ocupare până la 70% şi rata de ocupare în rândul femeilor până la 60%;

• anticiparea şi managementul schimbării, precum şi adaptarea la noul mediu de lucru (reprezentat de o societate bazată pe cunoaştere şi pe dezvoltare tehnologică) – prin informarea corespunzătoare şi eficientă atât a angajatorilor cât şi a angajaţilor în vederea ponderării flexibilităţii şi siguranţei unui loc de muncă;

• exploatarea oportunităţilor oferite de o societate bazată pe cunoaştere - prin promovarea învăţării continue, a promovării de noi forme de organizare a muncii şi creşterea şanselor de angajare a persoanelor cu handicap;

• promovarea mobilităţii forţei de muncă, prin implementarea liberei circulaţii a forţei de muncă şi eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce facilitează mobilitatea (inclusiv noile tehnologii);

Prioritatea referitoare la îmbunătăţirea calităţii politicii sociale ca atare este reprezentată de măsuri ce au vedere diverse domenii ale vieţii sociale şi este strâns corelată cu modul în care aceasta interferează cu viaţa profesională. Direcţiile de acţiune adoptate pentru adresarea acestei nevoi sunt:

• modernizarea şi îmbunătăţirea protecţiei sociale, astfel încât să asigure indivizilor un venit sigur, să se realizeze securizarea pensiilor şi crearea unor sisteme de pensii durabile, să ducă la dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;

• promovarea incluziunii sociale - ce are ca obiectiv prevenirea şi eradicarea sărăciei, precum şi promovarea participării tuturor în viaţa economică şi socială;

• promovarea egalităţii de gen, prin promovarea participării femeilor la viaţa economică, ştiinţifică, socială, politică şi civică;

• întărirea drepturilor fundamentale şi combaterea discriminării, prin asigurarea dezvoltării şi respectării drepturilor sociale fundamentale.

Promovarea calităţii în relaţiile industriale este poate domeniul prioritar cu cel

Page 70: Descrierea Cursului Total_final

70

mai ridicat caracter de noutate şi are în vedere întărirea dialogului social, promovarea competitivităţii şi a solidarităţii la acest nivel.

Acestor direcţii de acţiune ce corespund unor priorităţi specifice se adaugă alte două linii de dezvoltare a politicii sociale, ce corespund dimensiunii extra-comunitare a acesteia: pregătirea în vederea extinderii UE şi promovarea cooperării internaţionale.

C. Strategii, instrumente şi metode de implementare a politicii sociale Modalităţile de implementare a modelului social european sunt dintre cele mai

variate şi corespund complexităţii politicii sociale, formând o gamă largă de abordări ce cuprinde elemente strategice, instrumente financiare, legislative şi analitice, metode de dialog şi coordonare. Acestea acţionează concertat şi împreună asigură coeziunea internă a politicii sociale.

Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă „Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă” a fost adoptată odată cu

introducerea, în Tratatul de la Amsterdam (1997), a capitolului referitor la ocuparea forţei de muncă (Titlul VIII). Strategia are drept scop combaterea şomajului la nivelul UE şi a fost concepută ca instrument principal de trasare şi coordonare a priorităţilor comunitare în această direcţie, priorităţi ce vor fi adresate de fiecare SM în parte. Astfel spus, rolul acestei strategii este de a coordona, la nivel comunitar, politicile de ocupare ale SM. Iniţial elaborată ca strategie de cinci ani, aceasta a fost supusă unei evaluări intermediare în 2000 şi unei evaluări a impactului în 2002.

În funcţie de priorităţile identificate, strategia este structurată pe patru piloni, fiecare reprezentând un domeniu de acţiune a cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forţei de muncă la nivel comunitar:

1) angajabilitatea - ce reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forţei de muncă şi se referă la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la combaterea şomajului pe termen lung;

2) antreprenoriatul - ce promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării locale;

3) adaptabilitatea - ce are în vedere modernizarea organizării muncii şi promovarea contractelor de muncă flexibile;

4) asigurarea de şanse egale - se referă în special la adoptarea de măsuri speciale pentru femei, în scopul reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa personală.

Modul de funcţionare a strategiei este structurat pe mai multe etape, după cum urmează:

1) stabilirea unor „Direcţii în ocuparea forţei de muncă" (Employment Guidelines), document elaborat anual şi având la bază o propunere a Comisiei Europene ce este discutată şi aprobată de Consiliul European (Consiliul de Miniştri);

2) elaborarea unor „Planuri naţionale de acţiune"(National Action Plans) de fiecare SM în parte, ce descriu modul de aplicare a elementelor documentului anterior la nivelul SM respectiv;

3) elaborarea, de către Comisie şi Consiliu, a unui „Raport comun asupra ocuparii" (Joint Employment Report) ce are la bază planurile naţionale de acţiune;

4) trasarea de recomandări specifice pentru fiecare SM (recomandări ale Consiliului, pe baza propunerilor Comisiei).

Metoda pe baza căreia se desfăşoară acest proces de coordonare a politicilor de

Page 71: Descrierea Cursului Total_final

71

ocupare a forţei de muncă este o metodă iniţiată în cadrul Strategiei de ocupare şi cunoscută ca „metoda deschisă de coordonare". Principiile ce susţin această metodă sunt:

• principiul subsidiarităţii, ce constă în stabilirea/împărţirea responsabilităţii între nivelul comunitar şi cel naţional prin stabilirea obiectivelor la nivel comunitar şi responsabilizarea SM în privinţa implementării măsurilor de acţiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel naţional;

• principiul convergenţei, ce constă în urmărirea obiectivelor comune prin acţiuni corelate;

• managementul pe bază de obiective, ce se referă la monitorizarea şi evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate SM;

• monitorizarea pe ţară14 ce constă în elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul şi identifică posibilele bune practici la nivel de SM;

• abordarea integrată, ce presupune extinderea Direcţiilor politicilor pieţei muncii în sfera altor politici (sociale, educaţionale, antreprenoriale, regionale şi de impozitare).

Rezultatul evaluărilor din 2000 şi 2002 au arătat progrese în direcţia creării unui cadru integrat al politicilor naţionale, creşterii transparenţei politicilor de ocupare şi a numărului de actori implicaţi (atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul SM). De asemenea, au fost identificate aspectele sensibile ale politicilor de ocupare şi trasate priorităţile perioadei următoare. Astfel, dacă la nivelul realizărilor se poate vorbi de progresul politicilor naţionale în domeniu şi de schimbarea percepţei asupra conceptului de ocupare şi corelarea acestuia cu educaţia continuă, de promovarea egalităţii de gen şi de eficacitatea metodei deschise de coordonare, nu a fost neglijată nici identificarea priorităţilor şi direcţiilor de dezvoltare pentru perioada următoare. Temele identificate pentru reforma Strategiei de ocupare a forţei de muncă sunt: a) stabilirea de obiective clare, b) simplificarea Direcţiilor de ocupare (fără a îi reduce însă eficacitatea), c) întărirea rolului parteneriatului social în aplicarea strategiei şi d) creşterea coerenţei şi complementarităţii cu alte procese comunitare.

Dialogul social Dialogul social - iniţiat în 1985, promovat în 1986 (prin Actul Unic European) şi

consolidat în 199816 - este unul din elementele cheie ale modelului social european şi joacă un rol important în cadrul Strategiei europene de angajare a forţei de muncă. Dialogul social reprezintă o procedură de consultare la nivel comunitar, în care sunt implicaţi diverşi parteneri sociali, pe de o parte, şi Comisia Europeană, pe de altă parte. Partenerii sociali implicaţi , aşa cum am arătat anterior, sunt: Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP), reprezentând anagajaţii, patronatul şi sectorul profesiilor liberale. În timp, dialogul social s-a dovedit a fi o procedură eficientă de găsire a soluţiilor comune în dezvoltarea politicilor sociale, având ca rezultat un număr de opinii comune şi de acorduri colective (4) între partenerii sociali şi Comisia Europeană. Opiniile sunt expresii formale ale rezultatului dialogului social, ce nu impun obligaţii asupra părţilor implicate ci reprezintă numai o poziţie comună, de compromis, asupra unui aspect problematic. Până acum au fost adoptate 15 astfel de opinii comune. Spre deosebire de acestea, acordurile colective au caracterului unui angajament asumat de comun acord de către părţile intetresate şi reprezintă o modalitate

Page 72: Descrierea Cursului Total_final

72

de a conveni asupra unei soluţii ce rezolvă o problemă comună. Acordurile realizate până în prezent se referă la:

• concediul parental (1996) - prevede posibilitatea lucrătorilor de a primi concediu parental după naşterea copilului şi expirarea concediului de maternitate;

• munca cu jumătate de normă (1997) - permite lucrătorilor să îşi adapteze orarul de muncă;

• contractele pe termen limitat (1999) - permite angajatorului să foloseacă mai multe contracte pe timp limitat pentru acelaşi muncitor;

• organizarea timpului de lucru al personalului de pe mare (1999) - ce stabileşte organizarea timpului de lucru şi alternarea orelor de lucru cu cele de odihnă. Toate aceste acorduri au fost transformate în directive.

Un aspect particular al dialogului social este dialogul sectorial, ce reprezintă derularea unor procese de negociere şi consultare la nivel descentralizat şi având ca rezultat încheierea unor acorduri cadru (o soluţie de compromis între opinii comune şi acorduri colective). Caracterul acestor acorduri nu este unul obligatoriu, ci voluntar, care exprimă dorinţa părţilor implicate de a avea cadre comune de acţiune într-o anumită direcţie. Un exemplu de astfel de acord este cel încheiat între CEEP şi ETUC (1990) în domeniile transportului şi distribuţiei energiei. Dialogul sectorial se dovedeşte a fi un mod eficient de intervenţie la acest nivel şi asigură dimensiunea orizontală a procesului de consultare şi negociere, ceea ce nu face decât să vină în întâmpinarea noilor tendinţe de dezvoltare a politicilor europene, bazate pe voluntariat.

Aşa cum menţionam la început, dialogul social este un element esenţial al modelului social european, dar nu numai. Implicarea şi consultarea partenerilor sociali în procesul de decizie a dobândit din ce în ce mai multă importanţă în dezvoltarea politicilor comunitare, iar pentru ţările în curs de aderare crearea structurilor de dialog este un aspect necesar al acestui proces.

Fondul Social European Fondul Social European (FSE), înfiinţat prin Tratatul de la Roma, reprezintă

principalul instrument financiar al politicii sociale europene şi este unul din fondurile structurale ale politicii regionale. În particular, FSE constituie instrumentul de implementare a Strategiei europene de ocupare şi finanţează trei tipuri de acţiuni: formarea profesională, reconversia profesională şi măsuri ce duc la crearea de locuri de muncă. În urma procesului de reformă prin care au trecut fondurile structurale în 1999, priorităţile de acţiune s-au schimbat iar pentru perioada 2000-2006 FSE va sprijini măsurile de combatere a şomajului, de dezvoltare a resurselor umane şi integrare pe piaţa muncii cuprinse în Strategia de ocupare. Astfel, priorităţile tematice pentru perioada 2000-2006 sunt grupate în două categorii: (a) adaptarea la noua economie manifestă în cadrul dialogului social şi (b) promovarea strategiilor locale de ocupare (a forţei de muncă) şi inovare. Pentru prima categorie, au fost stabile 5 astfel de teme:

• anticiparea schimbării economice şi sociale; • utilizarea instrumentelor informatice în cadrul dialogului social; • noi abordări în direcţia dezvoltării responsabilităţii sociale corporative; • modernizarea organizării muncii; • promovarea învăţării continue. Pentru promovarea strategiilor locale (categoria b), priorităţile tematice sunt date

Page 73: Descrierea Cursului Total_final

73

de: • analizarea situaţiilor existente la nivel local privind ocuparea forţei de muncă; • dezvoltarea de parteneriate locale, cu actori relevanţi din diferite sectoare; • studii şi cercetări relevante pentru pregătirea strategiilor locale de ocupare; • dezvoltarea şi implementare de strategii locale; • monitorizare şi evaluare; • schimbul şi diseminarea de informaţii, dezvoltarea de reţele. După cum se poate observa, aceste priorităţi reiau priorităţile Agendei Politicii

Sociale şi ale Strategiei de ocupare şi le translatează la nivel practic. Finanţarea prin FSE este susţinută şi de programul comunitar EQUAL, care

susţine acţiuni ce promovează egalitatea de şanse şi lupta împotriva discriminării, alături de un set de Acţiuni inovatoare ce promovează noi abordări privind formarea profesională şi adaptarea industrială (şi cunoscute ca măsuri ale „Articolului 6").

Metode şi strategii adiacente Această categorie a modalităţilor de implementare a politicii sociale cuprinde

crearea unui cadru legislativ comun tuturor statelor membre, accentuarea unei anumite priorităţi în mai multe direcţii de acţiune (cum este cazul egalităţii de gen) şi utilizarea de analize politice şi cercetări. O importanţă specială este acordată acestora din urmă prin înfinţarea a trei organisme separate ce monitorizează evoluţia şi implementarea politicii sociale: Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (Viena), Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă Dublin) şi Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă (Bilbao).

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei a fost înfiinţat în 1997 (începându-şi activitatea în 1998) şi are drept scop furnizarea de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-semitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune în acest domeniu. De asemenea, Centrul diseminează informaţii şi exemple de bune practici prin reţeaua sa RAXEN (Reţeaua Europeană de Informaţii privind Rasismul şi Xenofobia) , ce are puncte naţionale de colectare şi diseminare a informaţiei în fiecare SM.

Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost înfiinţată în 1975 pentru a contribui la planificarea şi crearea unor condiţii mai bune de viaţă şi de muncă la nivelul UE. Activităţile sale se desfăşoară în parteneriat cu guvernele, organizaţiile patronale, sindicatele şi Comisia Europeană, fiind orientate în două direcţii: (1) managementul cercetării şi (2) informare şi comunicare. De asemenea, organizaţia dispune de o reţea de Centre Naţionale de Legătură ce funcţionează ca sisteme de comunicare şi fac legătura cu nivelele naţionale.

Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă a fost înfiinţată în 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informatii economice, tehnice şi ştiinţifice privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, precum şi bune practici de prevenire a acccidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.

Aspecte problematice, tendinţe şi provocări Evaluarea intermendiară a Agendei Politicii Sociale, realizată în 2003, a arătat o

schimbare vizibilă a situaţiei economice şi politice la nievel comunitar, comparativ cu anul 2000 (când a fost lansată Agenda). Astfel, Europa anului 2003 este caracterizată de

Page 74: Descrierea Cursului Total_final

74

o încetinire de durată a progresului economic, ce rezultă în încetinirea ritmului creării de noi locuri de muncă şi creşterea ratei şomajului - ceea ce ridică noi provocări pentru politica socială a perioadei imediat următoare (2003-2005) şi pentru realizarea obiectivelor stabilite în 2000. Aspectele problematice identificate în cursul acestei evaluări evoluează în jurul tendinţelor demografice (îmbătrânirea populaţiei şi a forţei de muncă în spaţiul comunitar), inegalităţilor de gen încă existente, schimbării naturii familiei (creşterea numărului familiilor monoparentale, ceea ce duce la ajustarea corespunzătoare a protecţiei sociale în această direcţie), schimbărilor tehnologice, disparităţilor sociale şi sărăciei. Acestora li se adaugă provocarea adusă de extinderea Uniunii cu încă 10 state în anul 2004. Pe de altă parte însă, în timp ce economia comunitară este în regres, aceste noi SM înregistrează o creştere economică constantă - ceea ce poate impulsiona progresul economic la nivel comunitar. Una din principalele provocări aduse de extinderea UE în domeniul social se referă la discriminarea minorităţilor etnice - şi în special a minorităţii roma - şi necesită crearea de soluţii comune la nivelul Uniunii. Acesteia i se adaugă potenţialul migrator al forţei de muncă din noile SM şi modul în care va fi afectat peisajul social comunitar. Totuşi, se poate ca acest efect migrator să nu fie unul de durată ci unul pe termen scurt, iar fenomenul migrator poate avea loc şi în sens invers, datorită foştilor lucrători migranţi ce pot alege să se întoarcă în ţara de origine odată cu integrarea acesteia în UE.

Revenind la situaţia generală a politicii sociale la nivel comunitar, este de remarcat tendinţa de accentuare a rolului „responsabilităţii sociale corporative" - adică a acceptării unei companii de a îşi justifica deciziile în faţa părţilor interesate (afectate în mod direct de acestea). Apărut la începutul anilor '90 în peisajul politic comunitar, acest nou concept economico-social duce la fomarea unor companii social-responsabile, care iau în considerare impactul acţiunilor lor asupra comunităţilor şi mediului în care operează, asupra angajaţilor şi consumatorilor, şi care aleg să echilibreze profitul economic cu nevoile părţilor interesate. Promovarea acestui nou tip de responsabilitate socială este una din preocupările UE, ce are astfel în vedere abordarea combinată a sectoarelor economic, social şi protecţia mediului.

Acestea sunt numai câteva din elementele în jurul cărora va evolua politica socială în următorii ani, la care se adaugă preocuparea continuă pentru îmbunătăţirea calităţii relaţiilor industriale (prin dezvoltarea de indicatori de calitate şi promovarea înţelegerii relaţiilor industriale). De asemenea, se continuă dezvoltarea obiectivelor stabilite în 2000, adică: creşterea numărului şi calităţii locurilor de muncă, dezvoltarea flexibilităţii şi securităţii în contextual unui mediu de lucru în schimbare, modernizarea protecţiei sociale, promovarea egalităţii de gen, combaterea sărăciei, discriminării şi excluziunii sociale.

2.3. Politica socială în România Pentru România, ţară confruntată cu presiunea schimbărilor necesare alinierii la

standardele comunitare, se poate spune că politica socială reprezintă un exemplu de succes în istoria procesului de negociere.

1. Alinierea la standardele comunitare Demarat în anul 1999 prin Programul Naţional de Aderare la UE, procesul de

aderare a României a cunoscut o abordare structurată odată cu deschiderea capitolelor de negociere (în anul 2000). Fiecare capitol de negociere este detaliat în cadrul unui

Page 75: Descrierea Cursului Total_final

75

Document de poziţie, ce cuprinde aspectele asupra cărora statul respectiv trebuie să acţioneze în direcţia implementării acquis-ului comunitar şi a dezvoltării cadrului instituţional adecvat. Documentul de poziţie pentru Capitolul 13 are în vedere următoarele aspecte ale politicii sociale: armonizarea legislativă, dialogul social, egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi, lupta împotriva discriminării, ocuparea forţei de muncă, FSE, securitatea socială (inclusiv protecţia socială a persoanelor vârstnice şi eliminarea excluziunii sociale), integrarea persoanelor cu handicap, sănătatea publică, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă şi afilierea la Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă . În momentul încheierii acestui capitol de negociere exista cadrul legal şi instituţional de bază pentru fiecare din aceste domenii, însă reforma politicii sociale trebuia să continue.

O evaluare a gradului de aliniere a politicii naţionale la standardele comunitare ale politicii sociale este dată de „Parteneriatul pentru Aderare 2003", conform căruia politica socială şi de ocupare a forţei de muncă în România mai avea de progresat în ceea ce priveşte:

• continuarea alinierii la acquis-ul comunitar în domeniul legislaţiei muncii, inclusiv elaborarea noului Cod al muncii;

• completarea transpunerii acquis-ului în domeniul egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi şi implementarea lui, în special adoptarea legislaţiei privind maternitatea, familia şi copilul;

• continuarea alinierii la acquis-ul comunitar în domeniul anti-discrimnării şi implementarea sa adecvată;

• continuarea transpunerii acquis-ului comunitar în sectorul sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă, precum şi îmbunătăţirea cooperării între cele două ministere de resort;

• completarea şi continuarea implementării legislaţiei din domeniul sănătăţii publice;

• implementarea Planului Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă;

• continuarea dezvoltării capacităţii Agenţei Naţionale de Ocupare de promovare a programelor şi măsurilor active de ocupare, în special la nivel local şi regional, precum şi pregătirea acesteia pentru implementarea de proiecte prin FSE;

• continuarea măsurilor de sprijin pentru partenerii sociali; • promovarea dialogului social autonom, în special la nivel de întreprinderi şi la

nivel sectorial; • completarea legislaţiei secundare necesare implementării noii Legi privind

Sistemul Naţional de Asistenţă Socială (legea cadru, nr. 705/2001) şi a dezvoltării de sisteme de monitorizare şi control în domeniu;

• întărirea cooperării inter-ministeriale şi a descentralizării responsabilităţilor privitor la implementarea legislaţiei din domeniul asistenţei sociale;

• implementarea Strategiei Anti-sărăcie şi de Promovare a Incluziunii Sociale şi clarificarea cadrului instituţional adecvat pentru implementare.

De asemenea, aceste nevoi sunt identificate şi în „Foaia de parcurs pentru România şi Bulgaria", structurate însă în priorităţi pe termen mediu şi priorităţi pe termen lung.

Page 76: Descrierea Cursului Total_final

76

Astfel, procesul de aliniere la standardele comunitare continuă şi priorităţile anterior semnalate sunt adresate prin adoptarea de măsuri coresunzătoare. Pentru perioada 2002-2003, aşa cum se arată în raportul anual al progresului întocmit de Guvernul României , realizările acumulate sunt structurate pe domeniile Documentului de poziţie, astfel:

• legislaţia muncii - a fost adoptat noul Cod al Muncii (ianuari 2003); • egalitatea de tratament pentru bărbaţi şi femei - a intrat în vigoare legea

egalităţii de şanse (iunie 2002) şi au fost clarificate responsabilităţile delegate următoarelor instituţii: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), Casa Naţionala de Pensii şi alte Drepturi de Asigurari Sociale (CNPAS), Inspectia Muncii (IM), Consiliul Naţional de Formare Profesională a Aduţilor (CNFPA), Institutul Naţional de Cercetare Stiiţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Institutul Naţional de Cercetare- Dezvoltare pentru Protecţia Muncii, fiind avută în vedere şi înfiinţarea unei AgenţiiNaţionale pentru Egalitatea de Şanse între Femei si Bărbaţi.

• sănătate şi securitate în muncă - au fost revizuite normele generale de protecţie a muncii şi au fost transpuse prevederile a 20 de directive europene din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi elaborarea unui Plan Naţional de Îmbunătăţire a Condiţiilor de Muncă din sectorul sanitar (2003);

• dialogul social - au fost adoptate măsuri legislative pentru: • consolidarea statutului Consiliului Economic şi Social, • promovarea dialogului social bipartit (patronate-sindicate), • crearea parteneriatului social în fundamentarea politicii de stabilire a

salariului minim pe baza coşului minim de consum, • elaborarea, în parteneriat, a Planului Naţional de Dezvoltare, • crearea Forumului Virtual de Informare, Consultare si Dezbateri pentru

Societatea Civilă şi Parteneriatul Social • sănătatea publică - a fost acordată atenţie acţiunilor de întărire a capacităţii

instituţionale de implementare a acquis-ului comunitar în domeniul bolilor transmisibile, al infecţiei cu HIV la copii, al dependenţei de droguri, al tutunului şi fumatului, al furnizării serviciilor medicale;

• ocuparea forţei de muncă - principala realizare a fost adoptarea Planului Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO) pentru perioda septembrie 2002- decembrie 2003, la care se adaugă Documentul Comun de Evaluare a Politicii de Ocupare a Forţei de Muncă (octombrie 2002)- rezultat în urma consultărilor dintre Guvernul României şi reprezentanţi ai Comisiei Europene, având drept scop identificarea unor domenii prioritare ce necesită o monitorizare a progresului realizat;

• securitate socială, persoane vârstnice şi excluziune socială - au fost adoptate măsuri în următoareale direcţii:

• asigurările sociale - a fost elaborat proiectul Legii privind schemele facultative de pensii ocupaţionale;

• asistenţa socială - a fost aprobat Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a serviciului public de asistenţă socială (2003) şi a fost restructurată activitatea de protecţie a persoanelor cu handicap;

• lupta împotriva discriminării - participarea României (începând cu anul 2002) la Programul Comunitar de Combatere a Discriminării (2002 - 2006);

Page 77: Descrierea Cursului Total_final

77

Aceste realizări şi progrese sunt reflectate de forma de organizare a politicii sociale în România şi de adoptarea de noi proiecte legislative şi planuri de acţiune.

Organizarea politicii sociale în România În România, politica socială este o politică concertată, coordonată de către

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi susţinută de activitatea altor ministere precum Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Domeniile de activitate ale politicii sociale naţionale sunt:

A. Piaţa forţei de muncă (inclusiv şomajul) şi politicile salariale B. Pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale; C. Asistenţa socială şi politicile familiale; D. Relaţiile de muncă, securitatea şi sănătatea în muncă. La aceste 4 domenii de care este responsabil în special Ministerul Muncii se

adaugă domeniile: Asigurări de Sănătate, Politici din sfera locuinţei şi locuirii, Politici în sfera Educaţiei, Politicile sociale din domeniul probaţiunii / reinserţiei sociale a persoanelor delinvente şi alte politici sociale de care sunt responsabile în principal alte ministere.

Fiecare dintre aceste domenii are cadrul său legal şi instituţional, problemele specifice şi priorităţile sale de acţiune.

A. Domeniul pieţei forţei de muncă (inclusiv şomajul) şi al politicilor salariale Acest domeniu cuprinde aspectele legate de ocuparea forţei de muncă, reconversia profesională a şomerilor, egalitatea de şanse pe piaţa muncii etc. şi răspunde problemelor lor specifice. Cadrul legal de bază al acestui domeniu este format de Legea nr. 76/2002 şi de Ordonanţa nr. 129/2002. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă „reglementează măsurile pentru realizarea strategiilor şi politicilor elaborate în vederea protecţiei persoanelor pentru riscul de şomaj, asigurării unui nivel ridicat al ocupării şi adaptării forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii" şi stabileşte obiectivele naţionale în domeniu. Ordonanţa nr. 129/2002 se referă la formarea profesională a adulţilor şi reprezintă ordonanţa omonimă din 2000 (Ordonanţa 129/2000), modificată şi completată în 2002. Această ordonanţă stabileşte obiectivele formării profesionale a adulţilor, organizarea naţională a formării profesionale a adulţilor, reglementează autorizarea furnizorilor de formare profesională şi modalităţile de finanţare ale acesteia.

Documentul strategic al acestui domeniu este reprezentat de Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO), adoptat în 2002 şi structurat în patru piloni -corespunzători pilonilor Strategiei europene de ocupare a forţei de muncă:

I. Îmbunătăţirea capacităţii de angajare (angajabilitatea); II. Dezvoltarea spiritului antreprenori al şi crearea de locuri de muncă

(antreprenoriatul); III. Promovarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi a

angajaţilor acestora(adaptabilitatea); IV. Asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi (şanse egale). PNAO cuprinde măsurile pe termen scurt şi mediu ce vor fi aplicate de România

pentru îmbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă, în funcţie de priorităţile corespunzătoare fiecăruia din cei 4 piloni.

Page 78: Descrierea Cursului Total_final

78

Principalele instituţii ale domeniului forţei de muncă sunt Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) şi Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă. ANOFM a fost înfiinţată în 1998 (Legea nr. 145/1998) - sub denumirea de Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională - şi a dobândit denumirea actuală în anul 2000 (Ordonanţa de urgenţă nr. 294/2000). ANOFM a fost înfiinţată ca organism tripartit şi are în subordine agenţii constituite la nivel judeţean şi la nivelul municipiului Bucureşti, formând astfel o reţea naţională de ocupare a forţei de muncă. Agenţia are trei obiective principale, în vederea cărora îşi desfăşoară activitatea:

1) instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării si formării profesionale;

2) aplicarea strategiilor naţionale în domeniul ocuparii şi formării profesionale; 3) aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în munca. Activităţile specifice ale Agenţiei pentru realizarea acestor obiective (sau

serviciile oferite) sunt: activităţi de informare şi consiliere a carierei, consultanţă în vedera începerii unei afaceri, servicii de preconcediere, completarea veniturilor şomerilor, subvenţionarea locurilor de muncă, medierea muncii, acordarea de credite, organizarea de cursuri de formare profesională şi stimularea mobilităţii forţei de muncă. Tot pentru stimularea mobilităţii forţei de muncă, însă la nivel internaţional, acţionează şi Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă. În atribuţiile sale intră activităţi de recrutare şi plasare a forţei de muncă, activităţi de informare şi consiliere a lucrătorilor migranţi (şi a celor interesaţi), eliberarea permiselor de muncă pentru cetăţenii străini ce vor să lucreze în România, precum şi atestarea şi recunoaşterea calificărilor profesionale ale acestora.

B.Domeniul pensiilor şi altor drepturi de asigurări sociale

Acest domeniu cuprinde organizarea şi funcţionarea sistemului public de pensii şi

a al asigurărilor sociale în România (cu excepţia asigurărilor de şomaj şi asigurărilor de sănătate care intră în alte categorii), ale cărui principii de bază sunt :

• principiul unicităţii - statul organizează şi garantează sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;

• principiul egalităţii - asigură tratament nediscriminatoriu tuturor participanţilor la sistemul public de pensii şi asigurări sociale;

• principiul solidarităţii sociale - presupune drepturi şi obligaţii reciproc asumante de către participanţii la sistem;

• principiul obligativităţii - menţionează obligativitatea participării la sistem, pentru a putea beneficaia de serviciile acestuia;

• principiul contributivităţii - presupune constituirea fondurilor de asigurări sociale prin plata de contribuţii de către părţile participante la sistem;

• principiul solidarităţii şi redistribuirii intra şi inter-generaţionale - presupune redistribuirea fondurilor de asigurări sociale atât între membrii unei generaţii (prinexistenţa pensiei minime şi plafonarea pensiei maxime) cât şi de la o generaţie la alta prin utilizarea sistemului de pensii în flux;

• principiul autonomiei - presupune administrarea de sine stătătoare a sistemului public de asigurări.

Cadrul legal al sistemului de pensii şi asigurări sociale este trasat de Legea nr.

Page 79: Descrierea Cursului Total_final

79

19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, ce reglementează modul şi condiţiile de funcţionare ale sistemului, bugetul asigurărilor de stat şi modul de realizare a contribuţiei de asigurări sociale. Alături de aceasta, se află în lucru o serie de proiecte legislative care deşi se înscriu la celelalte 3 domenii influenţează drepturile de pensii şi asigurări sociale: modificarea şi completarea Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, serviciile sociale, protecţia socială a familiilor monoparentale, schemele facultative de pensii ocupaţionale şi protecţia maternităţii la locurile de muncă expuse riscurilor profesionale.

Principala instituţie responsabilă pentru funcţionarea sistemului de pensii şi asigurări sociale este Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale ( CNPAS), înfiinţată în anul 2000 şi având în subordine o reţea de case locale şi regionale de pensii (toate cu personalitate juridică). Rolul CNPAS constă în asigurarea resurselor necesare pentru mecanismele de protecţie socială, stabilirea de proceduri pentru implementarea măsurilor de asigurări sociale şi în admnistrarea majorităţii măsurilor de aliniere la standardele comunitare în acestă direcţie.

D. Domeniul asistenţei sociale şi politicilor familiale

În cadrul acestui domeniu există trei direcţii de dezvoltare (subdomenii): (a)

prestaţii şi servicii de asistenţă socială, (b) asistenţa socială pentru persoane vârstnice şi (c) combaterea excluziunii sociale. Pentru fiecare din aceste subdomenii există un cadrul legislativ adecvat şi instituţii responsabile pentru implementarea acestuia. Înainte însă de a vedea modul propriu-zis de funcţionare a asistenţei sociale în România, trebuie menţionat procesul de reformă ce a demarat în anul 2001, prin adoptarea Legii nr.705/2001 - ce reprezintă baza cadrului legal al sistemului naţional de asistenţă socială. Prin această lege este stabilit scopul asistenţei sociale: „protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrare socială"şi sunt definite:

• dreptul la asistenţă socială; • prestaţiile şi serviciile sociale; • instituţiile de asistenţă socială; • organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de asistenţă socială (la nivel

central şi teritorial); • personalul din cadrul sistemului de asistenţă socială; • modalitatea de finanţare a asistenţei sociale; • jurisdicţia asistenţei sociale; • Comisia de mediere socială. Principalele instituţii responsabile în acest domeniu sunt, la nivel central -

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, iar la nivel local - Direcţiile de muncă şi solidaritate socială judeţene (şi cea a municipiului Bucureşti) şi Consiliile judeţene şi locale (prin departamentele de asistenţă socială). Alături de acestea, un rol importantîl au:

• Comisia de mediere socială - comisie cu rol consultativ, înfiinţată la nivelul fiecărui

Page 80: Descrierea Cursului Total_final

80

judeţ şi fiecărui sector al municipiului Bucureşti; • Consiliul Naţional al Persoanelor Vârstnice- înfiinţat în 2000, are rol

consultativ şi funcţionează în scopul intituţionalizării dialogului social dintre persoanele vârstnice şi autorităţile publice;

• Comisia Anti-Sărărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS) - înfiinţată în 2001 şi aflată sub coordanarea directă a primului ministru, are drept scop monitorizarea şi sprijinirea eforturilor de implementare Planului Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale.

D. Domeniul relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă

Activităţile acestui domeniu au în vedere ralierea la abordarea comunitară a

securităţii şi sănătăţii în muncă, axată pe activitatea de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Baza legală a acestui domeniu este dată de Legea nr. 90/1996, ce defineşte cadrul de organizare a protecţiei muncii la nivel naţional şi atribuţiile instituţiilor responsabile cu coordonarea şi controlul acestei activităţi.

Alături de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei - ce constituie organismul principal de coordonare a acestei politici, principala instituţie cu responsabilităţi în domeniu este Inspecţia Muncii (aflată în directa subordonare a ministerului). Înfiinţată în 1999 (Legea nr. 108/1999), are drept scop urmărirea îndeplinirii obligaţiilor legale de către angajatori în domeniul relaţiilor de muncă, precum şi a celor referitoare la condiţiile de desfăşurare a muncii, la apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii tuturor celor implicaţi în cadrul procesului de muncă. Inspecţia Muncii are în subordine Inspectoratele Teritoriale de Muncă, Centrul de Monitorizare a Unităţilor cu Risc Profesional şi Centrul de Pregătire şi Perfecţionare Profesională a Inspecţiei Muncii. De asemenea, România este afiliată la Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă.

Aşa cum politica socială a Uniunii Europene este în continuă transformare, şi politica României în această direcţie nu reprezintă o etapă finală de dezvoltare ci progresează permanent, adaptându-se atât unor priorităţi comunitare cât şi unor priorităţi naţionale specifice. La momentul actual se află în discuţie o serie de acte legislative şi se desfăşoară o serie de proiecte cu asistenţă internaţională, ce au în vedere dezvoltarea unui cadru instituţional adecvat, perfectarea dialogului social şi a comunicării inter-ministeriale, precum şi dezvoltarea de sisteme de monitorizare a progresului - elemente cheie ale unei politici sociale eficiente.

Conceptul de protecţie socială Produs al naturii si al societăţii, dar si al permanentei lupte cu sine însuşi, omul

se prezintă ca o fiinţa tridimensionala: biologica, sociala si raţională. Ca urmare nevoile omului apar sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţa, pentru formarea si dezvoltarea personalităţii umane. Nevoile omului constituie mobilul întregii sale activităţi social economice. Orice fiinţă umană pentru a trai şi a se dezvolta are nevoie sa împrumute din natura anumite elemente. Atâta timp cat o nevoie nu-i este satisfăcuta produce in om o reacţie prin care îşi manifesta dorinţa de a căuta obiectul satisfacerii respectivei nevoi. Recunoaşterea demnităţii inerente omului, precum si egalitatea si caracterul inalienabil al drepturilor lor, sunt fundamentul

Page 81: Descrierea Cursului Total_final

81

libertăţii, dreptăţii si păcii in lume. Demnitatea si valoarea fiinţei umane sunt hotărâtoare in promovarea progresului social si instaurarea celor mai bune condiţii de viata intr-o libertate cât mai deplină. De aceea oamenii au dreptul la ajutor şi la protecţia socială pentru creşterea şi mai ales, atunci când este nevoie, la menţinerea bunăstării lor, în acest sens trebuind să beneficieze de protecţia si asistenţa de care are nevoie pentru a putea sa joace pe deplin rolul său în societate.

Factorul social economic este cel care determină inegalitatea care porneşte de la împărţirea si redistribuirea bunăstării şi care nu are nimic comun cu legile sociale. Atunci se impune aplicarea principiilor dreptăţii sociale, dreptate abordată cel puţin doua concepţii:

a) dreptatea sociala ca rezultat (o situaţie este apreciată ca fiind justiţiară doar atunci când se obţin rezultate pozitive în plan social) ;

b) dreptatea socială ca procedură (ea fiind prezentă doar în urma utilizării unor anumite mijloace, instrumente, pârghii, ca de exemplu: protecţie sociala, programe sociale diferenţiate pe categorii de indivizi, securitate sociala, etc.)

Protecţia socială desemnează ansamblul de instituţii şi de mecanisme, fondate pe ideea unei solidarităţi naţionale, care garantează resursele (veniturile) indivizilor aflaţi în circumstanţe deosebite (boală, accidente de muncă, şomaj, maternitate, familii numeroase, bătrâneţe, pensionare etc.).

Protecţia socială, securitatea socială şi asigurarea socială sunt noţiuni foarte apropiate. Dar, expresia de securitate socială are un înţeles mai particular de organizaţii şi instituţii care generează protecţia socială; conceptul de asigurare socială pune accentul îndeosebi pe mecanisme (legi) care reglementează formarea şi distribuirea resurselor. Asigurările sociale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea în Germania. Un adevărat sistem de protecţie socială s-a dezvoltat însă în majoritatea ţărilor occidentale după cel de-al doilea război mondial. Organizarea protecţiei sociale cunoaşte forme diferite de la o ţară la alta. În unele ţări, cotizaţiile sociale şi prestaţiile figurează în bugetul de stat. În alte ţări, cum ar fi Franţa, sistemul protecţiei sociale este separat de bugetul de stat. Şi la noi, veniturile şi cheltuielile fondurilor de asigurări sociale şi de şomaj sunt contabilizate separat.

Într-o accepţiune mai largă, protecţia socială are trei mari componente: protecţia lucrătorilor, a consumatorilor şi a con-curenţilor.

A. Protecţia socială a lucrătorilor, generalizată în ţările dezvoltate, se referă la următoarele aspecte mai importante:

• politica veniturilor: ajutoare de şomaj, alocaţii familiale (alocaţii pentru copii, ajutor de naştere, ajutoare pentru mamele cu mulţi copii), indemnizaţii pentru concedii de maternitate, pensii (pentru limită de vârstă, de invaliditate, de urmaş), asistenţă socială pentru bătrâni sau pentru handicapaţi, indemnizaţii pentru concedii medicale etc.

• munca copiilor, munca de noapte, munca femeilor, condiţiile de salubritate şi igienă sunt domenii strict reglementate.

• condiţiile minimale de remunerare, durata muncii sau a concediilor sunt de asemenea stabilite prin lege sau contracte (convenţii) colective.

B. Protecţia socială a consumatorilor se asigură prin controlul preţurilor pentru produsele de bază (aşa cum s-a mai arătat) şi prin interzicerea înţelegerilor monopoliste sau a poziţiilor dominante.

C. Protecţia concurenţilor se realizează îndeosebi prin protecţia proprietăţii

Page 82: Descrierea Cursului Total_final

82

intelectuale (brevete de invenţii, mărci, desene, modele). Cea mai mare parte a sistemului protecţiei sociale se bazează deci pe principiul

de asigurare (se varsă cotizaţii pentru a beneficia de prestaţii dacă intervin anumite evenimente). Dar trebuie să reţinem totuşi unele diferenţieri faţă de sistemul tradiţional de asigurare (exemplu asigurarea autoturismului). Asigurările sociale se întemeiază pe principiul solidarităţii colective (este vorba de o redistribuire de venituri de tipul bogaţi-săraci, activi-inactivi, sănătoşi-bolnavi etc.).

Acest principiu antrenează două consecinţe: 1) cotizaţiile sociale sunt calculate în funcţie de resursele individuale şi nu în

raport de costul riscului (în caz contrar, persoanele în vârstă ar plăti cotizaţii exorbitante faţă de persoanele active tinere);

2) prestaţiile sociale sunt calculate în funcţie de costul riscului şi nu după cotizaţiile vărsate (în caz contrar o persoană care ar avea venituri mici şi deci cotizaţii reduse n-ar putea fi indemnizate în caz de probleme grave).

În sistemul protecţiei sociale, acoperirea riscurilor, respectiv constituirea resurselor de înlocuire, nu este totală. Pentru completarea indemnizaţiilor, asigurările sociale pot să adere la fondurile mutuale care funcţionează după aceleaşi principii ca şi protecţia socială.

Politici de protecţie socială: necesitate, sferă, obiective, mijloace Conceptul de protecţie socială Concepţia despre o „viaţă mai bună”, formulată prin obiectivele politicii siciale,

repreyintă dezideratul ăn care umanul a excelat întotdeauna. Apare însă necesară definirea –atît teoretică, cât şi practică- între o politică socială ca reflectă realitatea şi condiţiile unei societăţi a abundenţei, pe de o parte şi o politică socială care trebuie adecvată condişiilor cerute de tranziţia la economie de piaţă, pe de altă parte. Este vorba de priorităţile sociale diferite ce se constituie în configuraţia unor obiective deosebite de la un sistem econmic la altul. Plecând de la conceptul lui Alfred Marshall, după care un sistem economic este în evoluţie şi schimbare permanentă, se poate aprecia că şi politica socială va însoţi orice modificare a sistemului economic. Oportunitatea unor obiective va fi şi ea diferită, după cum doferite vor fi resursele şi dimensiunea lor. În planul nivelului de trai, s-a acumulat o moştenire nedorită care reprezintă un adevărat impuls pentru cercetare şi practică în direcţia conceperii unei politici sociale de o esenţă nouă. În etapa de tranziţie, se contureajă cu necesitate manifestarea subordării strategiei economice faţă de problema asigurării bunăstării, a cărei realizare se va produce în mod treptat. Fizionomia conceptuală a procesului de tranziţie apare ca un concept multidimensional care, pe lângă trăsăturile unei restructurări în plan economic şi politic, are şi o reflectare la nivel social, prin :statul structurilor sociale, interdicţiile la care sunt supuşi indivizii şi prin caracterul idealurilor care determină mutaţii substanţiale în universul uman. Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o exigenţă de ordin moral şi politic, ci una de ordin economic. De aceea, politica socială specifică perioadei de tranziţie trebuie să reflecte, în primul rând, protecţia socială pentru a putea asigura individului posibilitatea traversării, în condiţii cât mai bune, a unei perioade mai lungi sau mai scurte de timp,perioadă ce se caracterizează prin perturbaţii cu efecte sociale dure (şomaj, inflaţie puternică,necontrolată).

Polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci este un fenomen organic, specific

Page 83: Descrierea Cursului Total_final

83

societăţilor bazate pe proprietate privată. Între grupurile situate la antipozii sociali, se desfăşoară, însă, un evantai larg format din grupuri încadrate în categoria celor cu bunăstare sau a celor cu posibilităţi reduse şi modeste. De aici decurge accesul diferenţiat al individului la mărfurile şi serviciile existente pe piaţă, ceea ce face necesară abordarea diferenţiată a problemei protecţiei sociale. A lăsa populaţia să-şi procure pe cale lungă, î mod independent, cele necesare vieţii fără o protecţie din partea statului este inacceptabil moral şi devine periculos din punct de vedere politic.

Protecţia socială se fundamentează pornind de la : • -factorul social (aşa cum apare el la nivelul vieţii curente), colectivitatea se

manifestă prin problemele ei comune; • -factorul economic şi social (agentul economic ţi social) se prezintă sub

forma unor specificaţii ale locului de muncă, ale condiţiilor şi duratei muncii; • -căile şi mijloacele de realizare, în fapt a protecţiei sociale care au la bază

programe cuprinzând obiective, termene, finalităţi şi concretizări, pe categorii sociale. În cadrul acestor politici de protecţie socială se evidenţiază relaţiile sociale ale

perioadei, necesarul de resurse, modul de alocare, precum şi eficienţa măsurilor intreprinse. În sistemul economiei de piaţă, subordonarea statului faţă de interesele individulale se înplineşte în mod fericit, cu o anumită simbioză între interesul producătorului şi cel public. Asigurarea de către administraţia de stat a unor dotări reprezintă o justă orientare în politica socială, contribuind la satisfacerea interesului individului.

Conştiinţa publică trebuie să accepte, că între ţelurile urmărite de sistemul planificat şi mijloacele care slujesc nevoii şi interesului social au existat şi s-au manifestat dintotdeauna o serie de divergenţe fundamentale de cele mai multe ori înnăbuşite. Nevoile de bază ale omului, multă vreme satisfăcute insuficient sau neglijate în sistemul economiei administrativ-centralizate, au ridicat problema unor mutaţii în ceea ce priveşte căile concrete de satisfacere a lor.

Tocmai din unghiul în care se intersectează priorităţile sociale cu investigarea mijloacelor şi resurselor lor de satisfacere se conturează politica socială a statului.

Politica socială Sistemul protecţiei sociale este integrat într-un sistem mai larg al politicii sociale,

care poate fi înţeleasă ca ansamblul reglementărilor, măsurilor şi activităţilor întreprinse în principal de stat (dar posibil şi de alţi agenţi interesaţi) în scopul modificării parametrilor vieţii sociale a unei comunităţi, într-un sens considerat dezirabil la un moment dat.

Trebuie să precizăm că după aproape un secol de studii de politică socială, nu se poate spune că s-a ajuns la un consens absolut privind obiectul politicii sociale, ca parte a politicilor publice. Există în schimb, un consens relativ în ceea ce priveşte politicile guvernamentale (publice) care nu pot fi considerate politici sociale: politica externă, politica de apărare, internele, justiţia şi politicile economice. Pentru exemplificare, în Marea Britanie se conferă acestei politici un înţeles mai restrâns şi bine precizat, cu referire strictă la „cinci servicii fundamentale”:

• securitatea socială (în sensul menţinerii unui minim de venit prin alocaţiile de şomaj şi sistemul de pensii),

• politica în domeniul sănătăţii,

Page 84: Descrierea Cursului Total_final

84

• politica educaţională, • politica locuinţelor sociale, • serviciile de asistenţă socială. În principiu, aceeaşi semnificaţie restrictivă o are politica socială şi în Statele

Unite, incluzând doar sistemul pensiilor, asistenţa medicală, învăţământul public, sistemul welfare (asistenţa socială în înţelesul american) şi asigurarea locuinţelor pentru persoanele fără venituri. SUA sunt grupate împreună cu Canada, Australia şi Noua Zeelandă în cadrul modelului anglo-saxon de peste mări. Alte ţări industrializate, precum cele din Asia, rămân însă în afara discuţiei.

În schimb, în Europa continentală, politica socială ocupă o plajă mai largă (îmbogăţită în special de tradiţia franceză), incluzând o gamă variată de iniţiative şi programe ale statului. În afara preocupărilor menţionate în dreptul sistemelor britanic şi nord-american, deseori apar ca „apanaje” ale politicii sociale: politica privind angajarea forţei de muncă, politica transporturilor, politica privind protecţia mediului (politica ecologică), politica privind promovarea culturii şi chiar politica privind petrecerea timpului liber, „leisure policy” (politica agrementului).

Fireşte, punctul comun al tuturor acestor politici nu poate fi decât existenţa unor cheltuieli publice îndreptate pe direcţia creşterii calităţii vieţii şi confortului cetăţenilor, deci cu impact asupra bunăstării colective. Fără a fi negate implicaţiile sociale ale politicilor mai sus menţionate, se poate totuşi afirma că o abordare atât de largă aproape că suprapune politica socială peste politica publică.

Evaluarea unei politici sociale eficiente este condiţionată de aplicarea principiului după care bunăstarea societăţii este influenţată hotărâtor de bunăstarea fiecărui individ în parte. Politica socială a statului este dublată tot mai mult de o politică socială a întreprinderilor, care acordă diferite facilităţi salariaţilor (participare la beneficii, prime de sărbători, cadouri etc). În felul acesta, politica socială reprezintă un element de reglare a conflictelor economico-sociale.

Prin urmare, politica socială reprezintă, deci, un sistem de scopuri si mijloace de analiză cu ajutorul cărora statul înfăptuieşte alocarea resurselor publice si distribuirea veniturilor în viziunea umanistă a justiţiei sociale. Politica sociala adoptată democratic si promovată în cadrul statului trebuie analizata din două puncte de vedere: politic si economic.

• din punct de vedere politic, în decursul istoriei, funcţia de protecţie socială exercitată asupra individului a fost treptat înlocuită cu funcţia de asistenţă, având loc o deplasare de la apărarea drepturilor civile (viaţa, proprietatea) la apărarea drepturilor economice si sociale (dreptul la muncă, la asistenţă socială în caz de boală sau bătrâneţe, organizarea si prestarea directă a unor servicii sociale etc;

• din punct de vedere economic, stadiul bunăstării presupune modificarea forţelor pieţei libere, a regulilor ei de funcţionare.

Elaborarea unei politici sociale eficiente depinde de modul de aplicare a principiului după care bunăstarea este influienţată hotărâtor de bunăstarea fiecărui individ în parte.

Conceptul de politică socială a statului se concretizează prin obiectivele sale, câmpul de acţiune, natura precisă a măsurilor ce se impun a fi luate, prin decizii şi efecte (cine beneficiază şi amploarea rezultatelor obţinute). Structura politicii sociale are o onfiguraţie pe obiective, acestea fiind:construirea şi materializarea în fapt a unui sistem

Page 85: Descrierea Cursului Total_final

85

de protecţie socială, care să cuprindă un evantai cât mai larg de măsuri privind asigurările, pensiile, alocaţiile de şomaj etc; fixarea unui salariu minim garantat interprofesional; intervenţia dirijată privind repartiţia şi politica de transferuri a veniturilor; dreptul la muncă şi rolul sindicatelor în elaborarea politicilor sociale la nivel microeconomic; durata zilei de muncă şi problema habitatului; problema timpului liber şi politica culturală. Politicile sociale utilizează economia bunăstării pentru a evalua conţinutul programelor sociale în direcţia satisfacerii nevoilor individuale.

Protecţia socială a devenit la ora actuală o temă majoră pentru întreprinderi, salariaţi şi toşi ceilalţi factori implicaţi în acţiuni sociale, acestea reprezentând obiectivul central al politicii sociale. Sursă majoră a tensiunilor sociale-sărăcie- impune la rândul ei accentuarea functiilor protective ale colectivităţii. Protecţia socială desemnează ansamblul de instituţii şi de mecanisme, fondate pe ideea unei solidarităţi naţionale, care garantează resursele (veniturile) indivizilor aflaţi în circumstanţe deosebite (boală, accidente de muncă, şomaj, maternitate, familii numeroase, bătrâneţe, pensionare etc.). Protecţia socială, securitatea socială şi asigurarea socială sunt noţiuni foarte apropiate. Dar, expresia de securitate socială are un înţeles mai particular de organizaţii şi instituţii care generează protecţia socială; conceptul de asigurare socială pune accentul îndeosebi pe mecanisme (legi) care reglementează formarea şi distribuirea resurselor.

Asigurările sociale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea în Germania. Un adevărat sistem de protecţie socială s-a dezvoltat însă în majoritatea ţărilor occidentale după cel de-al doilea Război mondial. Astăzi, organizarea protecţiei sociale cunoaşte forme diferite de la o ţară la alta. În unele ţări, cotizaţiile sociale şi prestaţiile figurează în bugetul de stat. În alte ţări, cum ar fi Franţa, sistemul protecţiei sociale este separat de bugetul de stat. Şi la noi, veniturile şi cheltuielile fondurilor de asigurări sociale şi de şomaj sunt contabilizate separat.

Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi multiplicat pe parcursul timpului şi care acţionează în acele sectoare de activitate ce afectează sau generează gradul de bunăstare individuală şi socială. Permanenta preocupare a comunităţii europene pentru aspectele de politică socială a dus, în timp, la crearea unui model social european.

Conceptul de „model social european” întâlnit în mod curent atât în mediul academic cât şi în discursul politic, este folosit pentru a descrie experienţa europeană în încercarea de promovare simultană a creşterii economice şi a coeziunii sociale, dar şi pentru a se marca o delimitare faţă de modelul american4.

În literatura de specialitate, modelul social european reprezintă mai mult decât un model de politică socială, el făcând de fapt referire la caracteristici ale statului, economiei şi societăţii – în ansamblu.

În acest context trebuie menţionat că modelul social european a ajuns într-o nouă etapă de dezvoltare; respectiv de la stadiul de welfare la cel de workfare. Pentru a face distincţia dintre cele două categorii, trebuie menţionat că prin welfare/bunăstare se înţelege – protecţia împotriva riscului, în acest sistem urmărindu-se asigurarea resurselor care garantează securitatea şi stabilitatea. În cazul workfare/primordialitatea muncii, se urmăreşte dimpotrivă furnizarea instrumentelor către individ pentru ca acesta să facă faţă riscului.

4 Vezi, Politica socială. Institutul European din România în colaborare cu human Dynamics. Seria Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată, Bucureşti, 2003, p.6 – 8.

Page 86: Descrierea Cursului Total_final

86

Într-o accepţiune mai largă, protecţia socială are multe componente şi sunt prezentate în continuare.

Protecţia şomerilor Pentru a se evita manifestarea convulsiilor sociale în planul forţei de muncă, în

mai toate ţările lumii a fost adoptat un sistem legal de protecţie socială, care vizează drepturile băneşti şi perioada de ajutor de care beneficiază un şomer, precum şi sursele de formare a fondurilor din care se plătesc asemenea ajutoare.

Organizarea acestui tip de protecţie prevede trei forme de ajutor:indemnizaţia de şomaj (sau asigurarea ee şomaj), asistenţa de şomaj şi ajutorulde şomaj.indemnizaţia de şomaj se acordă pentru o anumită perioadă stabilită prin lege. În funcţie de legislaţia din fiecare ţară, indemnizaţia reprezintă un anumit procent din salariu brut al fiecărui salariat înnainte de a fi concediat. De asistenţa de şomaj beneficiază-persoane în cauză- încă o anumită perioadă de timp după cea legală privind indemnizaţia de şomaj. Ajutorul de şomaj se acordă celor cu o situaţie materială deosebit de precară şi care au ieşit de sub incidenţa celor două forme de protecţie

Când şomajul ia proporţii considerabile sau este de lungă durată, sistemul de protecţie socială devine vulnerabil, deoarece fondurile alocate sunt insuficiente pentru menţinerea nivelului indemnizaţiei de şomaj care trebuie să asigure minimul necesar pentru untrai civilizat.

Între toate ţările industrializate, protecţia socială are un caracter activ, fiind însoţită de o serie de programe privind: reconversiunea şomerilor, pregătirea acestora în concordanţă cu structura cererii de muncă sau redistribuirea lor în profil teritorial, programe de formare profesională a tinerilor pentru a fi integraţi cât mai activ într-o ocupaţie economico-socială. Toate aceste programe sunt, de regulă, susţinute de sindicate, de salariaţi, de oficiile locale de administrare a pieţei muncii şi de stat.

Protecţia consumatorului Segment al protecţiei sociale, protecţia consumatorului porneşte de la evaluarea

tehnologiilor de viitor şi repercursiuni asupra individului în calitatea sa de consumator. În această direcţie, s-au conturat unele acţiuni privind ”aspecte sociale ale biotehnologiei”, cum sunt: aplicaţiile biotehnologiei şi consecinţele sale pentru consumator; informarea mai bună a consumatorului; mecanismul de implicare a consumatorului în evoluţia biotehnologiei, fără a-şi sacrifica interesele; deasemenea ,protecţia socială a consumatorilor se asigură prin controlul preţurilor pentru produsele de bază şi prin interzicerea înţelegerilor monopoliste sau a poziţiilor dominante.Grija pentru individ apare în acest caz pe multiple planuri: fie că este vorba de consumator de alimente, medicamente, de informaţii mass-media, fie că acestea se referă la consumatorul de timp liber, de bunuri de folosinţă îndelungată

Protecţia handicapaţilor Pornind de la drepturile civile ale cetăţenilor mai slabi, apar evidente importanţa

şi rolul serviciilor sociosanitare, pentru a proteja şi a oferi sprijinul adecvat individului şi familiei sale.

În aceste cazuri, protecţia socială va cuprinde un ansamblu de măsuri prin care se încearcă cultivarea valorii şi semnificaţia diferităa simţului de responsabilitate, de

Page 87: Descrierea Cursului Total_final

87

abilitate manuală. Dificultatea de integrare a acestor persoane în lumea muncii cere mijloace de

protecţie economică şi socială,corespunzătoare acestei categorii sociale defavorizate. Începând cu integrarea şcolară şi până la găsirea unui loc de muncă pentru aceste persoane care sa le confere o oarecare independenţă economică, protecţia handicapaţilor se consideră ca cea mai asiduă purtătoare a mesajuluiumanist-social.

Protecţia copilului şi a tineretului. Abordarea şi studierea problemelor specifice vârstei tinere au un impact

particular deosebit asupra calităţii vieţii. Aspectul tot mai emblimatic al condiţiei juvenile prezintă o serie de caracteristici negative precum:violenţa minorilor, stabilirea legăturilor familiare dintre generaţii, consumul de droguri şi alcool, problema şomajului la categoriile de tineri, marginalizarea socialăa tineretului. La toate acestea se adaugă precaritatea şi nesiguranţa. Segregarea formativă şi ocuoaţională a tineretului intră adesea în conflict cu politicile şanselor egale, constituind probleme ce confruntă tabloul social juvenil. De aici, necesitatea unor măsuri de protecţie, specifice valorilor şi opţiunilor acestei categorii de indivizi în formare.

Protecţia concurenţilor Protecţia concurenţilor se realizează îndeosebi prin protecţia proprietăţii

intelectuale (brevete de invenţii, mărci, desene, modele). Cea mai mare parte a sistemului protecţiei sociale se bazează deci pe principiul de asigurare (se varsă cotizaţii pentru a beneficia de prestaţii dacă intervin anumite evenimente). Dar trebuie să reţinem totuşi unele diferenţieri faţă de sistemul tradiţional de asigurare (exemplu asigurarea autoturismului). Asigurările sociale se întemeiază pe principiul solidarităţii sociale (este vorba de o redistribuire de venituri de tipul bogaţi-săraci, activi-inactivi, sănătoşi-bolnavi etc.).

Acest principiu antrenează două consecinţe: 1) cotizaţiile sociale sunt calculate în funcţie de resursele individuale şi nu în

raport de costul riscului (în caz contrar, persoanele în vârstă ar plăti cotizaţii exorbitante faţă de persoanele active tinere);

2) prestaţiile sociale sunt calculate în funcţie de costul riscului şi nu după cotizaţiile vărsate (în caz contrar o persoană care ar avea venituri mici şi deci cotizaţii reduse n-ar putea fi indemnizate în caz de probleme grave).

Page 88: Descrierea Cursului Total_final

88

În sistemul protecţiei sociale, acoperirea riscurilor, respectiv constituirea

resurselor de înlocuire, nu este totală. Pentru completarea indemnizaţiilor, asigurările sociale pot să adere la fondurile mutuale care funcţionează după aceleaşi principii ca şi protecţia socială.

Redistribuirea veniturilor prin sistemul prelevărilor (impozite şi cotizaţii sociale) şi al prestaţiilor guvernamentale (burse, alocaţii, pensii indemnizaţii de boală sau de maternitate, ajutoare de şomaj…) atenuează în mod simţitor diferenţierile în nivelul veniturilor.

a) Redistribuirea orizontală urmăreşte asigurarea veniturilor (resurselor) persoanelor atinse de riscuri sociale (boală, şomaj…).

b)Redistribuirea verticală urmăreşte să reducă inegalităţile în planul veniturilor (rolul progresivităţii impozitului pe venituri, etc.).

Venitul disponibil al menajelor este noţiunea mai apropiată de sensul obişnuit al termenului de venit, pentru că exprimă în fapt sumele de care dispun în ultimă instanţă oamenii şi pe care le pot afecta în mod liber pentru consumul sau pentru economia lor.

Sistemul protecţiei sociale este integrat într-un sistem mai larg al politicii sociale, care constă într-un ansamblu de obiective (scopuri) şi instrumente, prin care puterile publice realizează afectarea normativă a resurselor publice şi a distribuirii veniturilor în perspectiva afirmării justiţiei sociale.

Atunci când unele riscuri nu mai sunt luate în considerare de protecţia socială, ieşim din logica asigurării pentru a intra în logica asistenţei (finanţare de la buget, adică o solidaritate a colectivităţii în ansamblul său). Un singur exemplu: Şomerii care nu mai pot primi alocaţii de şomaj primesc o alocaţie de solidaritate (de sprijin). De altfel securitatea socială, luată global, are tendinţa de a deveni deficitară în zilele noastre.

Evaluarea unei politici sociale eficiente este condiţionată de aplicarea principiului

Ajustarea inegalităţii veniturilor

0 20 40 60 80

100

80

60

40

20 Proc

ente

cum

ulat

e (v

enitu

l men

ajel

or))

Procente cumulate (familii)

Venituri absolut egale

Venituri primare

Venit disponibil

Page 89: Descrierea Cursului Total_final

89

după care bunăstarea societăţii este influenţată hotărâtor de bunăstarea fiecărui individ în parte.

Politica socială a statului este dublată tot mai mult de o politică socială a întreprinderilor, care acordă diferite facilităţi salariaţilor (participare la beneficii, prime de sărbători, cadouri etc.). În felul acesta, politica socială reprezintă un element de reglare a conflictelor economico-sociale.

Ne-am oprit în acest capitol îndeosebi asupra principalelor forme de intervenţie a statului în domeniul microeconomic. Există desigur numeroase alte instrumente de reglare a vieţii macroeconomice.

Relatia tehnic - ecologic – economic – social Modificarile produse de revoluţia ştinţifico-tehnică în sistemele politico-

economico-rconomice şi sociale determină definirea secoluluixx ca o perioadă ‘controversată’pe plan social şi ethnic , dimensionată de importante mutaţii care au loc datorită modificarilor la care ester supusă natura cât şi fiinţa umană. Implicaţiile asupra tuturor domeniilor vieţii economico-sociale influienteaza definitoriu relaţia ethnic-ecologic –economic social.

Înnoirea tehnologică se reflectă in transformările structurii profesionale care la rândul lor prezintă unele aspecte conjugate cu factorul economic :

a) Dispariţia sau modificarea conţinutului unor meserii (în special a celor care necesită effort fizic mare , muncă in condiţii grele sau vătămătoare precum is reducerea ponderii anumitor meserii care necesită effort intellectual rutier).

Modificări în diviziunea muncii în perrspectivă se conturează apariţia unui nou tip de diviyiune tehnica a muncii ,

b)Modificarea statului diferitelor profesii în procesul dezvoltării economice, proces care raportat la sensul dezvoltării sociale declansează poziţii diferite pentru unele profesii sau grupuri de profesii. În funcţie de rolul jucat în promovarea procesului tehnic şi tehnologic,profesiile se pot clasifica in:

• profesii de strapungere-purtătoare ale direcţiilor principale ale schimbărilor tehnologice

• profesii de dezvoltare-care genereazăschimbările tehnologice ; • profesii de susţinere-care preiau inovaţia şi asigurăfuncţionarea echilibratăa

diferitelor componente ale mecanismului social. c) Remodelarea structurilor profesionale ale forţei de muncă după criteriile

eficienţei si satisfacerii cererii sociale reale conduce la o creştere a ponderii profesionale legate direct de unele servicii sociale (invătământ, sănătate, asistenţă juridică) sau de prelucrare a timpului liber. Se înregistrează în acest sens o corelare a actualei structuri profesionale (orientată cel puţin din punct de vedere formal excesiv spre activităţi numite „productive”), însoţităde preocuparea pentru creşterea calităţii serviciilor sociale.

Remodelarea structurilor profesionale este un proces complex nelipsit de asperităţii şi contradicţii.El trebuie să ţinăcont nu doar de sarcina de muncă în noile condiţii impuse de procesul tehnic, dar şi de:

• dezvoltarea personalităţii, cresterea experienţei; • garantarea securităţii la locul de muncă; • verificarea gradului de sănătate al individului; Pe lângă criteriile de ordin tehnic, tehnologic şi economic, setul de criterii sociale

Page 90: Descrierea Cursului Total_final

90

se completează cu cele de natură ecologică (raportul solicitare fizică şi mediul ambiant-temperatură, lumină, zgomot, vibraţii, noxe, muzică funcţională) în contextul unei corelări a capacităţilor:de percepere a informaţiilor, de adaptare a programului de lucru în funcţie de aceste informaţii, de abilitatea de generalizare, de eliminarea efectelor contradictorii, de coordonare complexă simţ-miscare, de flexibilitate etc.

Realizarea unei discipline sociale bazate pe reglementări de ordin ecologic (coerente şi suficient de elaborate încât impunerea lor sănecesite şi un control responsabil fată de integritatea individului şia mediului în care trăieste munceşte) reprezintă obiective ale iniţierii unor reforme sectoriale în sfera securităţii sociale care se manifestă cu insistentă în multe ţări ale lumii.

Domenii diferite ale protecţiei sociale sprijinite de diferite organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale (N.O.G) necesită resurse financiare şi umane dimensionate de nivelul standardelor privitoare la servicii sociale.

Degradarea mediului înconjurător, cu tot labirintul său de cauze şi consecinţe, a declanşat activităţi de reducere şi eliminare a poluării mai mult cu caracter curativ decât preventiv.

Înfiinţarea Consilului de Securitate pentru Mediul al Naţiunilor Unitela cererea expresă a Clubului de la Roma (1989) propune realizarea unor intâlniri regulate ale liderilor industriali, bancheri şi guvern din cele cinci continente în „Runde ale dezvoltării Globale”.Asemănătoare într-un fel cu Runda pentru tarife ale GATT ele pot reconsidera necesitatea armonizării competiţiei şi cooperării în lumina constrângerii dictate de protecţia mediului înconjurător.

Acuitatea problemelor economice care planează asupra individului şi societăţii generează o serie de iniţiative la nivel mondial cum ar fi:

• fundamentarea unor Programe de dezvoltare pentru asigurarea sistemelor energetice „curate”;

• respectarea şi recunoaşterea contribuţiei fiecărei ţări la nedepăşirea cotelor de bioxid de carbon, la nivel global;

• înfiinţarea (în particular, în ţările foarte industrializate) a unor Centre Naţionale pentru tehnologie Curată;

• studierea Energiei în Agricultură(pentru a găsi soluţii de refacere a emisiilor provenite din agricultură care pot genera şi contribui la „efectul de seră”;

• conceperea unor programe educaţionale care să includă şi instruirea în protecţia mediului etc.

Cu siguranţăcă „Procesul tehnic degajeajă obisnuinţele. El suscită rezistenţe. Mai multe forţe se opun progresului tehnic:teama de schimbare, absenţa motivaţiei şi lipsa de imaginaţie” spune Michel Dinier in „Economia: regurile jocului”.

Chiar dacă progresul tehnic a generat întotdeauna teamă, consecinţele sale în plan tehnic, economic, ecologic şi social au constituit obiect al atenţiei umanităţii nu pentru că respingerea ar conduce la declin economic ci pentru că el „schimbăîn permanenţă conturile hărţii activităţilor economice” incitând socialul să se conformeze cu evoluţia însăşi.

Page 91: Descrierea Cursului Total_final

91

REZUMAT: CE SUNT POLITICILE SOCIALE: ♦ O primă distincţie între politică şi politici: politica este ceea ce descrie

aranjamentele, şi comportamentele conforme cu acestea, în cadrul sistemului de reprezentare politicăpoliticile au o conotaţie mai degrabă pragmatică, operativă, definind seturi de măsuri şi activităţi, coerent structurate în raport cu realizarea unor obiective, prin care statul sau guvernele locale intervin într-un anumit domeniu. În limba engleză distincţia este mai clară: politics desemnează aranjamentele şi comportamentele politice, în timp ce termenul de policy desemnează politicile având un caracter operativ.

♦ Politicile sociale sunt parte a politicilor publice: politicile publice cuprind politicile statului în toate domeniile relevante funcţionării unei societăţi: politici economice, politici demografice, politici fiscale, politici salariale, politici în domeniul protecţiei mediului înconjurător, politici de urbanizare etc.

♦ Politicile sociale – reprezintă deci un set de programe, activităţi, măsuri ce au ca scop adresarea unor nevoi (elementare) umane de protecţie socială, educaţie, sănătate, locuire şi – în general – creşterea bunăstării sociale, prin intermediul (re)distribuirii unor resurse considerate a fi relevante (bani, servicii, timp etc.)

♦ Obiectivele politicilor sociale, adică obiectivele sociale, vizează protecţia socială. Protecţia socială este un rezultat al politicilor sociale, dar ea se poate realiza pe mai multe căi. Politicile sociale nu sunt decât una dintre strategiile ce au ca obiectiv protecţia socială. Sectorul non-guvernamental reprezintă, de exemplu, o altă modalitate de adresare a protecţiei sociale.

♦ Statul – prin intermediul politicilor sociale pe care le dezvoltă – este doar unul dintre furnizorii bunăstării individuale. Principalele surse ale bunăstării individuale sunt :

1. Piaţa muncii: veniturile din muncă – salarii, bonusuri, profituri 2. Venituri private/ individuale: din economii proprii, din proprietăţi

(rente, chirii), din vânzări, din asigurări private la care individul participă voluntar, împrumuturi

3. Voluntariatul: ajutor din partea familiei, a vecinilor, prietenilor, altor instituţii sociale (e.g. nunta, botezul) în bani sau servicii

4. Statul: prin politicile sale sociale ♦ Principala consecinţă a politicilor sociale dezvoltate de către stat este deci

protecţia socială a populaţiei : protecţia socială nu este însă realizată exclusiv prin intermediul politicilor sociale, ea este o consecinţă a efortului conjugat a mai multor factori : piaţa muncii, economia, sectorul ne-guvernamental.

Politica socială defineşte setul de politici publice ce urmăresc realizarea protecţiei sociale şi a bunăstării. Ca disciplină academică, politica socială este o arie multidisciplinară, ce foloseşte concepte şi metode din economie, ştiinţa politică, sociologie, asistenţă socială, psihologie, management, filozofie şi drept. Politica socială studiază fenomene ce transcend acţiunile şi politicile guvernamentale: dincolo de serviciile sociale politica socială studiază o gamă largă de fenomene sociale şi economice legate de bunăstarea la nivel individual, familial sau la nivelul colectivităţii. Astfel, ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:

Page 92: Descrierea Cursului Total_final

92

• practici administrative şi politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii medicale, asigurări sociale, educaţie, angajare şi formare profesională, servicii comunitare, locuire;

• probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, şomaj, sănătate mintală, bătrâneţe;

• discriminare şi dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie şi inegalitate economică.

Combinând definiţile da pentru politica socială vom avea ca primă delimitare instituţiile oficiale ale bunăstării sociale, mai exact sistemul securităţii (protecţiei) sociale promovat de autoritatea publică, iar pe de altă parte asistăm la încercări de a reuni în cadrul politici sociale factori şi acţiuni diverse din sfera socialului. Dealtfel, delimitarea strictă a politicii sociale în raport cu alte politici publice (economice, de exemplu) este dificilă, dacă avem în vedere multiplele interferenţe şi intercondiţionări (cel mai adesea mijloacele de realizare a unei politicii sociale sunt de natură economică). Diferite modele de politică socială se asociază cu anumite concepţii, putându-se distinge trei mari orientări, respectiv dreapta, stînga şi centrul politic. Orientările de dreapta se sprijină pe laissez-faire, punînd accent pe maximizarea bunăstării ca efect al libertăţii. Distribuţia veniturilor, a educaţiei, a serviciilor medicale şi sociale depinde de sistemul productiv şi puterea individuală de negociere în relaţiile de piaţă. Statul intervine, pentru a-i proteja pe cei slabi şi a-i înfrîna pe cei puternici, doar atunci cînd nivelul de trai se situează sub minimul de subzistenţă sau este ameninţată societatea. Potrivit concepţiilor de dreapta nu există o bază morală pentru sacrificarea distribuţiei ce rezultă din mecanismul pieţii. Poziţia unui individ pe piaţă reflectă productivitatea lui, politica socială este coercitivă. Distribuţia bunăstării nu se poate realiza din perspectiva morală, deoarece aceasta ar fi neproductivă şi afectează drepturile şi libertăţile individuale. Or, o bună societate trebuie să fie productivă şi liberă. Prin urmare, de pe poziţii de dreapta se va argumenta necesitatea dimensionării la minim a cheltuielilor sociale, reducerea importanţei sectorului public, inclusiv în domeniul social, impozite mici şi neprogresive. La rândul lor, orientările de stânga accentuează valorile egalităţii şi drepturile tuturor cetăţenilor de a lua parte la activităţile politice, economice şi sociale, ceea ce nu este posibil pentru cineva aflat în stare de sărăcie. În acord cu aceste orientări, statul este răspunzător pentru organizarea relaţiilor sociale, economice şi politice pentru a-i permite fiecăruia să acceadă la un nivel de trai în acord cu demnitatea umană. Politica socială cuprinzătoare nu este atît un element de generozitate cît unul al bunei funcţionări a sistemului social, factor de menţinere a păcii sociale şi cadrul activităţii economice. Aşa zisa orientare de stînga reuneşte modele diferite de politică socială, uneori aflate în opoziţie, dacă avem în vedere concepţiile socialiste (comuniste), social-democratice sau creştin sociale. Cât priveşte orientările de centru, ele acordă importanţă atât libertăţii individuale, cât şi pieţei ca mijloc de distribuţie socială. Responsabilitatea guvernului (a statului) trece însă dincolo de a asigura doar nivelul de subzistenţă. Se are în vedere asigurarea unui minim social de trai, care să permită implicarea activă a individului în societate. De-a lungul timpului s-a înregistrat o evoluţie a politicii sociale: de la iniţiativele caritabile izolate la programe sociale complexe. Sursele care au alimentat dezvoltarea politicilor şi programelor sociale sunt de natură umanitară şi pragmatică în încercarea de rezolvare a problemelor existente şi a asigura pacea în societate. Democraţiile occidentale au ajuns să aloce resurse importante pentru bunăstarea socială,

Page 93: Descrierea Cursului Total_final

93

aproape indiferent de partidele care s-au succedat la putere. Factorii de acţiune în favoarea politicii sociale ample au fost şi sunt sindicatele, partidele şi statul, iar acţiunile sunt stimulate de competiţia electorală, de existenţa sectorului public (de stat) şi realizarea prin intermediul instituţiilor publice şi administrative.

Din punct de vedere istoric, se înregistrează o evoluţie a politicii sociale de la modelul individualismului represiv, la modelul individualismului liberal şi apoi la modelul universalist al statului bunăstării sociale, susţinut de sindicate, social democraţie, social creştinism, liberalismul moderat, alte forţe sociale şi politice. Modelul individualismului represiv a fost caracteristic începuturilor industrialismului reluat într-o anumită măsură de nouă dreaptă. Modelul respectiv se bazează pe libertatea de acţiune a individului, dar şi pe responsabilitatea lui pentru eşec. Sărăcia este considerată deopotrivă un păcat şi un act delincvent ce trebuie pedepsit (Ilustrarea modelului individualismului represiv este Legea săracilor din Marea Britanie, din 1834, cu Casele de muncă). Modelul individualismului liberal crează primele elemente ale statului bunăstării sociale. Sistemul de piaţă este considerat calea morală şi justă de obţinere a prosperităţii, dar apar şi victime ale jocului pieţii, ceea ce face necesară asigurarea de risc (accidente, şomaj, boală, pensii). Modelul universalist are în vedere o viziune largă asupra nevoilor umane, care sunt gândite la nivelul prosperităţii. Statul este răspunzător de bunăstarea cetăţenilor săi, ceea ce impune o politică amplă de redistribute a veniturilor. Anii '80 au înregistrat o critică puternică la adresa modelului universalist, al statului bunăstării, reproşându-se lipsa de performanţă, eficienţa scăzută a programelor sociale, risipa de resurse, abuzul de protecţie şi beneficierea de ajutoare nemeritate, critici făcute de pe poziţiile liberalismului conservator, promotor al unui model rezidual de politică socială, potrivit căruia cheltuielile sociale trebuie menţinute la un nivel scăzut pentru a încuraja efortul individual. Introducerea sectorului privat în domeniul serviciilor sociale asociată cu atenţia sporită faţă de eficienţa programelor constituie direcţii importante de reformă a politici sociale.

Dealtfel, distincţia dintre modelele rezidual şi universalist se face în ultimă instanţă prin ponderea cheltuielilor sociale în PIB. Pentru modelul rezidual valoarea relativă a cheltuielilor se situează în jur de 20%, iar pentru modelul universalist se depăşeşte 30%. În ultimele decenii Marea Britanie a trecut de la modelul universalist la cel rezidual, în timp de Italia a parcurs traseul de la modelul rezidual la cel universalist, promovat de marea majoritate a ţărilor occidentale. Uneori se face afirmaţia, nu lipsită de realism, potrivit căreia politica socială specifică modelului universalist s-a vrut şi a reuşit să fie o alternativă reformistă la modelul comunist de „rezolvare" a problemelor sociale. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că modelul universalist de politică socială a fost adoptat în perioade de criză (aşa a fost cazul modelului suedez al anilor '30, al celui britanic din timpul războiului (1942), sau al celui German, cu economia socială de piaţă din anii '50), dar ulterior s-a generalizat din intenţia de a asigura o calitate a vieţii înaltă pentru întreaga populaţie, ca efect al dezvoltării economice la care au ajuns ţările occidentale. Pentru ţările foste socialiste, aflate în tranziţie la economia de piaţă, se pune problema adoptării unui model de politică socială.

În acord cu noile caracteristici ale societăţii, în care se înlocuieşte proprietatea de stat cu proprietatea privată.

Page 94: Descrierea Cursului Total_final

94

CAPITOLUL 3: BUNĂSTARE ŞI SĂRĂCIE

3.1. Bunăstare şi sărăcie - delimitări conceptuale

► Inegalitate în venituri Evoluţia economiei presupune în mod organic distribuirea permanentă a

veniturilor astfel încât aceasta să favorizeze dezvoltarea individului şi a colectivităţii în ansamblul ei, pe coordonatele bunăstării, îmbinându-se aspectele economice cu cele social-culturale. În acest sens, pot fi folosite diverse modalităţi de distribuire a veniturilor şi averii în societate.

► Specialiştii optează pentru: a) inegalitate şi sărăcie motivate de cerinţa asigurării unor venituri mari pentru o

activitate intensă, pentru investiţii sporite şi pentru asumarea riscurilor afacerilor economice;

b) distribuţie fundamentală pe nevoile oamenilor si mai puţin pe proprietatea particulară şi pe mecanismele pieţei, asigurându-se un nivel minim de inegalitate.

Înăbuşirea uneia dintre aceste opţiuni reprezintă o problemă de educaţie ştiinţifico-economică şi realism social-cultural. Există suficiente norme, reguli, principii si pârghii economice şi monetar-financiare pentru înţelegerea profundă a acestei probleme şi pentru corelarea ei cu eficienţa, rentabilitatea, profitabilitatea în timp şi spaţiu. Tot mai evidentă însă orientarea spre distribuirea veniturilor întemeiată pe inegalitate, ceea ce determină în mod firesc existenţa dualismului ,, om bogat-om sărac” în societate. Nu trebuie să confundăm inegalităţile cu nedreptăţile, dar nici echitatea cu egalitatea participării la distribuirea rezultatelor. De aceea, este necesar să se ţină seama de faptul că rezultatele din economie reflectă deosebirile, inegalităţile in producerea lor şi diferenţele dintre oameni. Din acest punct de vedere societatea este dominată de inegalităţi şi de ierarhii.

Inegalităţile în producerea rezultatelor se transpun în diferenţe între venituri, avere, in modul de trai. Neasigurarea inegalităţilor poate să producă mari nedreptăţi, după cum neasigurarea echitaţii şi egalităţii şanselor poate să conducă la nedreptăţi tot aşa de puternice.5 Există diferite forme de inegalitate în venituri care pornesc de la mecanismele împărţirii şi reîmpărţirii, înregistrându-se aspecte ca deosebiri între veniturile lunare, deosebiri în modul de viaţă, deosebiri în poziţia socială a individului etc.

Fiecare tip de inegalitate permite obţinerea de informaţii interesante şi utile, care relevă mai multe caracteristici cum ar fi:

a) Legimitatea diverselor forme fundamentale de venit decurge din distribuirea funcţională a venitului naţional. Astfel se formează veniturile fundamentale cum sunt: salariul, profitul, dobânda, renta etc.

Esenţial este aici faptul de a demonstra ştiinţific conţinutul acestor venituri fundamentale şi raporturile de mărime dintre ele, întrucât asemenea aspecte au repercusiuni atât asupra situaţiei economice a individului, cât şi asupra potenţialului de dezvoltare a societăţii. Formarea veniturilor fundamentale se realizează pe temeiul unor principii economice adecvate şi sub influenţa tensiunilor sociale care se manifestă

5 Ioviţu, M.-Tranziţia la economia de piaţă-Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 53

Page 95: Descrierea Cursului Total_final

95

îndeosebi între salariaţi şi patroni, între debitori şi creditori. Dimensiunea şi corelaţiile specifice ale acestor venituri depind de mărimea şi distribuirea venitului naţional. De regulă, schimburile de ponderi ale veniturilor fundamentale se explică prin ponderea salariaţilor în economie, prin rolul creditului, prin optica de apreciere a conţinutului şi prin metodologia de cuantificare a profitului şi rentei.

b) Luarea în calcul a diverselor categorii de subiecţi ai venitului. Ţinându-se seama,de exemplu, de faptul că salariaţii deţin o pondere însemnată în economie, se evaluează veniturile acestora pe categorii de activităţi prestate, pe categorii de profesii , pe niveluri de salarii etc., rezultând multiple inegalităţi în veniturile încasate de salariaţi. De asemenea, profiturile reflectă specificul activităţilor firmelor de afaceri, dimensiunile acestora, raporturile cu administraţia publică ş.a.

Libera iniţiativă şi piaţa sunt creatoare de inegalităţi în venituri, dar incită la realizarea şansei prin creaţie şi inovaţie ca motiv al progresului. Concilierea raportului dintre eficienţă şi justiţie socială se bazează prioritar pe creşterea veniturilor prin sporirea eficienţei şi competitivităţii acţiunii umane, şi nu pe soluţii din zona redistribuirii veniturilor.

c) Cererea inegalităţii dintre persoane pe criteriul categorii de familii, apreciate ca subiect de venit. În toate ţările dezvoltate economic se utilizează, cu unele diferenţieri, gruparea menajelor, adică a gospodăriilor familiale, în cinci categorii de familii, având în vedere mărimea veniturilor încasate de fiecare dintre aceste entităţi. Astfel, sunt analizate categoriile de familii respective înainte de plata impozitelor şi de distribuirea profiturilor, precum şi situaţia lor după asemenea procese ce au loc, în conformitate cu legislaţia din fiecare ţară.

d) Analiza surselor de venit ale diferitelor categorii de familii. O asemenea analiză permite înţelegerea inegalităţii în venituri în relaţie cu poziţia socială a unei familii, precum şi în relaţie cu situaţia economică a familiei respective în perioada analizată. Astfel, familiile cu poziţia socială cea mai nefavorabilă obţin importante venituri din redistribuire, înfăptuită prin mecanismele politicilor de protecţie socială. În cazul familiilor cu situaţia economică cea mai bună veniturile se obţin îndeosebi prin distribuire si în mică măsură prin mecanismele politicilor de protecţie socială.

e) Inegalităţile în venituri decurg şi din modalităţile de distribuire a avuţiei naţionale. O asemenea relaţie ţine seama de conţinutul conceptului de avuţie şi de metodologia specifică de măsurare în diferite ţări ale lumii. De aceea, distribuirea avuţiei conduce la inegalităţi mai profunde între oameni, care pot supravieţui chiar dacă nu au şansa să-şi formeze un cât de mic patrimoniu, în timp ce, fără un nivel acceptabil de venit, oamenii nu pot să trăiască.

Toate acestea se regăsesc în diverse standarde de viaţă ale oamenilor, în raportarea lor inegală la exigenţele vieţii sub aspect economic şi social. Esenţial este faptul că inegalitatea se cumulează pe un trend circular în fiecare etapă a vieţii, astfel încât o poziţie socială nefavorabilă diminuează şansele de reuşită, iar acestea conduc la o aspiraţie scăzută de avansare pe diverse trepte sociale, accentuând alinierea. Înţelegerea complexă a inegalităţilor în venituri în societatea contemporană prezintă o importanţă deosebită pentru aprecierea corectă a lor sub aspectul caracterului obiectiv sau subiectiv, al interesului individului şi al colectivităţii umane în ansamblul ei. Drept urmare, se imune sintetizarea cauzelor inegalităţilor în venituri pe diverse trepte ale evoluţiei economico-sociale. De regulă, specialiştii demonstrează inegalităţile în venituri pe baza

Page 96: Descrierea Cursului Total_final

96

inegalităţilor în avere. Dar, nu întotdeauna o astfel de explicaţie este pertinentă, impunându-se reliefarea unui ansamblu de cauze ce condiţionează inegalitatea în venituri care implică: discrepanţele în privinţa averii; deosebirile între oameni generate de personalitatea fiecăruia, calificările diferite concretizate în nomenclatoarele de profesii şi meserii; productivitatea muncii diferă; durata muncii şi intensitatea muncii diferite; poziţii diferite ale întreprinzătorilor pe piaţa bunurilor economice; deosebirile între oameni privind rasa, ţara, sexul, vârsta, categoria socială; nivelul şi eficacitatea intervenţiei statului în procesul distribuirii şi redistribuirii veniturilor; gradul de ocupare; nivelul, durata, intensitatea şi componenţa şomajului; modalităţile diferite de racordare a economiilor diverselor ţări la exigenţele economiei mondiale etc.

Asemenea cauze sunt importante pentru elaborarea şi înfăptuirea diverselor tipuri de strategii economice, monetar-financiare şi de comportament economic specific proceselor şi mecanismelor de distribuire şi redistribuire a veniturilor. Totodată, cunoaşterea şi măsurarea ştiinţifică a acestor cauze permit înţelegerea şi evoluţia bunăstării şi sărăciei in timp şi spaţiu.

► Bunăstare economică ▪ Conceptul de bunăstare a preocupat dintotdeauna pe fiecare individ, precum

şi pe specialişti. Rezolvarea acestei probleme este specifică fiecărui stadiu de evoluţie economico-socială şi gradul de cunoaştere ştiinţifică. În prezent, ,,lumea se îmbogăţeşte într-un ritm niciodată cunoscut până acum. Oraşe ca Hong Kong şi Singapore, altădată antrepozite ale Imperiului Britanic, sunt acum mai bogate decât fostul stăpân, Anglia’’.

▪ Conceptul de bunăstare implică un standard de viaţă decent, normal atât la nivelul individului, cât şi la cel al unei colectivităţi. El se referă la o anumită stare a aspiraţiilor oamenilor, corelate cu disponibilităţile acestora de a le acoperi. Bunăstarea este o componentă esenţială a situaţiei umane, reflectând un model al sistemului de nevoi, corespunzător contextului economico-social în care se integrează fiecare om , din perspectiva proprietăţii, tipului şi nivelului de consum, stării material-financiare, ierarhiei sociale şi culturale etc. Astfel, bunăstarea apare ca o stare optimală la care aspiră omul, printr-un raţionament de a produce, a economisi şi a consuma. De aceea, acest concept se corelează organic cu justiţia socială, oferind siguranţă şi asigurând temelia pe care se pot înfăptui şansele dezvoltării fiinţei umane.

▪ Bunăstarea economică este o parte a bunăstării umane. Ea se poate aprecia ca bunăstare a individului sau familiei şi ca bunăstare a grupurilor sau colectivă.

Bunăstarea economică reprezintă ansamblul condiţiilor de existenţă materială (economică) a oamenilor, ca şi nevoile satisfăcute apreciate absolut şi relativ în raport cu aspiraţiile umane. Gradul de bunăstare economică este condiţionat de nivelul eficienţei şi modul de repartizare a valorii adăugate, reflectându-se în felul cum acced oamenii la bunurile economice, într-o anumită cantitate, calitate şi structură. Bunăstarea implică un anumit tip de distribuţie a veniturilor, potrivit căruia oamenii să dispună de un venit optim care să permită accesul la bunurile materiale, serviciile şi informaţiile, care le definesc personalitatea. În evoluţia societăţii se integrează grade diferite de bunăstare, apreciate din perspectiva elementelor constitutive şi a măsurii în care oamenii beneficiază de utilitate lor. Aceste grade se manifestă între limita minimă considerată normală, decentă, dezirabilă şi o limită maximă determinată de măsura în care nevoile

Page 97: Descrierea Cursului Total_final

97

oamenilor se corelează cu resursele rare printr-o constrângere bugetară adecvată. Ca poli de referinţă apar individul şi societatea, care intră în relaţii permanente pe diferite paliere, cu interese mereu mai complexe şi instrumente deosebite, toate urmărind respectarea vieţii, dezvoltarea armonioasă a trăsăturilor specifice fiinţei umane. Între cei doi poli sociali se regăsesc numeroase grupuri sociale care dispun de o bunăstare modestă, ceea ce demonstrează cerinţa unei analize diferenţiate a bunăstării şi a aspectelor de protecţie socială.

Bunăstarea surprinde atât paleta nevoilor-materiale, biologice, social-culturale, (elementare cât şi complexe sau elevate), cât şi premisele pentru satisfacerea lor prin mecanisme şi instrumente specifice. Asemenea elemente au un comportament diferit, putând fi influenţate, pornind de la cunoaşterea teoriei pe care ele se fundamentează. În acest sens se pot folosi: teoria naturii umane, în sensul că omul, prin caracteristicile sale intrinseci, urmăreşte sistematic realizarea interesului individual; teoria comportamentului individual decizional, în sensul că omul alege singur bunurile economice de care are nevoie, urmăreşte asigurarea alegerii optime şi este răspunzător de bunăstarea proprie; teoria influenţei nefavorabile a statului asupra comportamentului individual de consum, în sensul că implicarea statului limitează drastic manifestarea personalităţii individului şi a capacităţii individuale de a decide asupra consumului.

Pe un astfel de fundament teoretic, analiza bunăstării economice trebuie să contribuie la soluţionarea unor probleme majore ca: relevarea tradiţiei strategiei bunăstării şi a valorii ei; demonstrarea relaţiei optime dintre stat şi bunăstarea economică; precizarea coordonatelor distribuirii bunăstării; reliefarea relaţiei dintre bunăstarea economică, pe de o parte, şi politică economică şi socială, pe de altă parte.

În condiţiile economiei cu piaţa concurenţială, crearea bunăstării se asigură prin diferite pârghii economico-monetare, ce se integrează în mecanisme specifice cum ar fi: distribuirea primară a bunăstării prin pârghii economice pe piaţă; redistribuirea bunăstării prin acţiunile sociale.

Distribuirea bunăstării prin pârghiile economiei cu piaţa concurenţială presupune formarea veniturilor primare obţinute pe baza eficienţei proprii a oamenilor în activitatea economică, precum şi cumpărarea de bunuri economice de către fiecare individ prin intermediul pieţei.6

Veniturile provenite din distribuire se apreciază cu ajutorul unor indicatori ca: venitul primar absolut, acela obţinut din salariu, profit, patrimoniu sub formă brută, înainte de impozitare; venitul primar obţinut după impozitare, sub formă netă, fără impozit; venitul provenit din transfer, adică acela obţinut din transfer direct din pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii pentru copii, burse pentru învăţământ etc. De asemenea, se pot forma şi venituri prin transferuri indirecte sub formă de gratuităţii sau consum de bunuri economice subvenţionate; venitul total net, acela obţinut după plata impozitului sau după un anumit transfer.

Asemenea indicatori de venituri ce influenţează bunăstarea se corelează cu alţi indicatori care determină bunăstarea, cum ar fi: produsul intern brut, care reflectă nivelul dezvoltării activităţii economice, ca şi resursele acesteia; cheltuielile publice, care exprimă volumul total al cheltuielilor efectuate de stat pe diverse obiective, reflectând forţa economică a statului, în comparaţie cu cea a sectorului privat; cheltuielile publice

6 Ioviţu, M.-Tranziţia la economia de piaţă-Editura Economică, Bucureşti,1998, pag. 51

Page 98: Descrierea Cursului Total_final

98

sociale, acelea care sunt destinate ocrotirii sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale etc. Redistribuirea bunăstării prin acţiunile sociale. Acestea sunt acţiuni perfectibile care se realizează, in principal, prin mecanisme statale cu caracter social sau politica socială propriu-zisă; mecanisme nonguvernamentale organizate la diverse niveluri de agregare (microeconomie, macroeconomie sau chiar mondoeconomie). Cele două mecanisme urmăresc satisfacerea unor scopuri sociale, folosind resurse secundare, provenite din redistribuirea celor primare, întrucât activităţile respective nu sunt creatoare de venituri.

În economia cu piaţă concurenţială se dezvoltă aceste mecanisme prin corelarea unor procese care privesc: alocarea resurselor rare şi dirijarea ofertei în mod consecvent spre cererea de piaţă; orientarea oamenilor spre găsirea unor locuri de muncă moderne si cu randamente superioare; distribuirea şi redistribuirea veniturilor pe principiile raţionalităţii economico-sociale; proiectarea unor câştiguri individuale la un nivel care să stimuleze marea performanţă a activităţii ce se înfăptuieşte. Redistribuirea bunăstării îmbracă mai multe forme delimitate după criterii care ţin de conţinutul bunurilor ce se utilizează, de mecanismele de redistribuire şi de fluxurile care au loc.

Astfel de forme pot fi : ● finanţarea de către stat în modalităţi specifice a bunurilor publice, a

cheltuielilor de urbanism, a cheltuielilor ecologice, a infrastructurii economice şi urbanistice, a cheltuielilor pentru ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, cultură şi artă, a cheltuielilor pentru învăţământ şi educaţie;

● transferuri financiare de la cei care au resurse mai mari spre cei care au nevoi ce nu pot fi acoperite cu resursele proprii. Aceste transferuri pot fi băneşti (pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare de boală, alocaţii familiale, asistenţă socială) şi în natură (bunuri materiale şi indemnizaţii de servicii acordate gratuit sau în cea mai mare proporţie gratuit);

● asistenţă socială. Aceasta include mai multe tipuri de activităţi ca: ajutor în bani sau în natură pentru persoanele aflate sub un standard de viaţă minim; finanţarea unor instituţii care acordă îngrijire specială permanentă (orfelinate, instituţii pentru bătrâni, instituţii pentru handicapaţi etc.); asigurările sociale.

Acestea pot să cuprindă mai multe sisteme: asigurări întemeiate pe constituirea unui fond care serveşte pentru plata asigurării celui care o solicită; asigurări care constau în plata lor din contribuţia din prezent a asigurărilor (asigurări pentru pensii); asigurări cu surse mixte, adică realizate din contribuţia asigurărilor şi din contribuţia statului, de la buget; asigurări voluntare şi obligatorii, primele fiind de regulă private, iar celelalte fiind de stat.

Contribuţia pentru asigurările sociale constituie în mod obişnuit bugetul asigurărilor sociale, care funcţionează în strânsă legătură cu celelalte segmente ale finanţelor publice. Între sursele acestuia se înscriu impozitele şi taxele; contribuţiile pentru asigurările sociale, sub diverse componente ale acestora; emisiunea monetară; creditele interne sau externe ş.a.

În economia cu piaţa concurenţială actuală, bunăstarea evoluează pe mai multe traiectorii fiind efect şi cauză în raport cu creşterea şi dezvoltarea economică şi cu exigenţele politicii sociale, care trebuie să ţină seama de structura bunăstării şi de gradul acesteia proiectat în fiecare ţară. Bunăstarea este o stare favorabilă, care angajează un efort, îndeosebi sub forma preţului bucuriei de a trăi.

Page 99: Descrierea Cursului Total_final

99

►Sărăcie economică Deşi sărăcia a apărut odată cu omenirea şi i-a însoţit istoria tot timpul până astăzi,

totuşi primele sale abordări ştiinţifice au apărut de-abia din a doua jumătate a secolului trecut. Ele însă n-au avut viaţă lungă în lumea ideilor ştiinţifice din lipsă de coeziune şi rigoare. De o cercetare realmente ştiinţifică a fenomenului sărăciei se poate vorbi doar din perioada postbelică, mai ales după 1960, când ravagiile foametei şi mizeriei cronice din imensa lume a treia au ajuns pe ordinea de zi a dezbaterilor ONU şi a Organizaţiei sale Mondiale pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).

Pentru omul de rând, sărăcia înseamnă foamete, mizerie şi boli. Sub presiunea acestei nevoi, specialiştii din sistemul ONU, OECD şi Banca Mondială au convenit să rezolve două aspecte metodologice indispensabile: pe de o parte, să identifice elementele comune care circumscriu în zona lor de relevanţă conţinutul conceptual al sărăciei, iar pe de altă parte, să se stabilească sistemul de indicatori necesari măsurării atât a sărăciei ca atare cât şi progreselor în combaterea ei. Conform specialiştilor sărăcia îmbracă mai multe forme, fiecare distingându-se printr-un conţinut propriu:

● Sărăcia umană. Caracterizată prin absenţa capacităţilor umane de bază: hrană, sănătate, învăţătură etc., acest tip de sărăcie include mai concret, fenomene( şi indicatori) ca:

a) malnutriţie, prezentă mai ales prin foamete totală sau carenţială; b) analfabetism la nivelul populaţiei totale (în rândul tineretului şi femeilor); c) speranţă de viaţă redusă; d) sănătate maternă proastă, datorită unei maladii evitabile; e) acces precar la bunuri şi servicii de utilitate publică generală (energie, asistenţă

medicală, educaţie, comunicaţii, apă potabilă, canalizare etc.). ● Sărăcie monetară sau bănească. Este tipul de sărăcie caracterizat prin

insuficienţa veniturilor băneşti necesare acoperirii nevoilor unui trai normal, decent. Ea apare în două ipostaze ca: sărăcie generală sau relativă şi ca sărăcie extremă sau absolută.

Din cauza căderii generale a economiei, urmată de restructurarea întreprinderilor de stat şi dezvoltarea şomajului, numărul de salariaţi s-a redus continuu, aceste persoane nemaiplătind asigurările sociale. Pe de altă parte, şi întreprinderile, reducându-şi activitatea şi implicit fondul de salarii, şi-au micşorat considerabil contribuţia de asigurări sociale. Nu mai vorbim de evaziune, arierate şi blocaje care afectează şi vărsămintele la bugetul de asigurări sociale. Împreună, aceste tendinţe au deteriorat substanţial raportul de susţinere a bugetului de asigurări sociale ceea ce a impus necesitatea ajustării veniturilor acestui buget.

Sărăcia face parte din binomul specific societăţii contemporane ,,bogat-sărac’’, fiind generată, de regulă, de inegalitatea în venituri şi avere. Inegalitatea reprezintă baza perpetuării sărăciei şi suportul complex de natură materială, monetar-financiară, al poziţiilor sociale nefavorabile, ce se manifestă intr-un anumit cadru concret istoric.

Sărăcia reflectă lipsa materială şi monetar-financiară, situată sub un prag considerat minim de existenţă decentă a omului. Ea este urmarea inegalităţii şanselor şi a folosirii unor metode şi instrumente inechitabile de distribuire şi redistribuire a veniturilor.

● Conceptul de sărăcie poate fi abordat din mai multe perspective astfel: din perspectivă psihologică, punându-se accentul pe consecinţele dezvoltării economico-

Page 100: Descrierea Cursului Total_final

100

sociale asupra comportamentului cotidian al omului; din perspectivă sociologică, punându-se accentul pe relaţia dintre om şi mediul social; din perspectivă economică, pornindu-se de la resursele economice de existenţă a oamenilor, exprimate prin posibilităţile reduse de obţinere a veniturilor şi averii. Această abordare vizează analiza sărăciei şi sub aspectul accesibilităţii inegale şi scăzute la mecanismele care furnizează dobândirea veniturilor necesare, cum ar fi mecanismele pieţei muncii (ocupare, reconversia forţei de muncă etc.) şi mecanismele pieţei monetar-financiare (dimensiunea şi structura creditului, nivelul şi evoluţia dobânzii, cursul titlurilor de valoare etc.).

În esenţă, sărăcia este un mod de viaţă generat de multiple cauze independente cum ar fi: sporirea populaţiei în corelaţie cu inegalitatea şanselor economico-sociale ale oamenilor şi cu folosirea unor modele de consum iraţionale, risipitoare, care lezează resursele fundamentale ale existenţei omului; accesul inegal la efectele benefice ale creşterii economice în ţările dezvoltate, în corelaţie cu ineficacitatea reformelor economice în ţările slab dezvoltate; deteriorarea relaţiei dintre om şi mediul în care el trăieşte, ceea ce duce la degradarea mediului ambiant etc.

Teoria economică actuală a sărăciei presupune înţelegerea sărăciei prin corelarea organică a cel puţin două aspecte: un model uman, definit prin ansamblul dorinţelor, idealurilor, aspiraţiilor, nevoilor omului în continuă dezvoltare şi diversificare; un model al comportamentului uman, determinat prin inegalităţile dintre oameni din cauza diferenţei în privinţa mentalităţii, opţiunii, înclinaţiei, dotării intelectuale, educaţiei etc. Acest comportament reflectă modul în care se îmbină variabilele ce caracterizează omul, cu variabilele care definesc mediul creat de om. Înţelegerea ştiinţifică şi realistă a conceptului de sărăcie prezintă o însemnătate specială, întrucât permite aprecierea corectă a dimensiunilor procesului, a cauzelor care îi condiţionează geneza, a influenţelor pe care le resimte el în timp şi spaţiu. Totodată, aceasta favorizează elaborarea şi înfăptuirea unei politici corespunzătoare pentru eradicarea sărăciei, înţeleasă ca un fenomen concret istoric şi relativ. Astfel, trebuie să se ţină seama de ansamblul împrejurărilor în care ea se manifestă. Referindu-se la acest fenomen în ţările slab dezvoltate, specialiştii subliniază că ,,în centrul procesului se află întotdeauna acelaşi mecanism: o putere coruptă care face cheltuieli inutile pentru a deturna banii publici, fonduri de investiţii golite imediat, sau programe de ajutor social deturnate de la scopurile iniţiale’’.

Analiza problematicii sărăciei în mişcarea spaţială şi temporală reliefează cerinţa aprecierii sărăciei în mod veridic. Ea nu trebuie nici supraevaluată nici subevaluată. Supraevaluarea sărăciei poate conduce la mărirea nerealistă a numărului oamenilor săraci, generând deturnarea unor resurse economice de la exigenţele creşterii şi dezvoltării economice, spre o parte a populaţiei care este in mod artificial considerată săracă.

Subevaluarea sărăciei determină alocarea unor resurse insuficiente pentru protecţia unei populaţii care realmente este îndreptăţita să solicite protecţie socială. Astfel, se erodează stabilitatea socială, se stimulează tensiunile sociale, care afectează calmul necesar pentru progresul economico-social.

Importanţa aprecierii realiste a sărăciei determină şi cerinţa abordării ei ca sărăcie absolută şi sărăcie relativă.

● Sărăcie absolută reflectă acea situaţie a unei persoane sau a unei colectivităţi umane care se caracterizează printr-un standard minim de viaţă, concretizat în condiţii

Page 101: Descrierea Cursului Total_final

101

minime de hrană, de locuit,de îmbrăcăminte, încălţăminte, de sănătate cerute de menţinerea randamentului uman fizic. Această accepţiune a sărăciei a constituit ulterior temeiul pentru definirea ,,nivelului de subzistenţă’’. Aceasta are ca premisă consumul de alimente şi se mişcă în raport de trăsăturile fizice personale, de condiţiile de climă, de tradiţiile de muncă, de obiceiuri etc.

● Sărăcia relativă exprimă acea situaţie generată de resursele insuficiente în raport cu un nivel de trai normal, decent. Ea se analizează sub dublu aspect: sub aspect obiectiv se iau în calcul condiţiile propriu-zise ale inaccesibilităţii oamenilor la bunurile necesare; sub aspect subiectiv se examinează manifestarea sentimentelor oamenilor, specifice inaccesibilităţii la bunurile corespunzătoare.

Sărăcia relativă presupune anumite criterii de referinţă la care se raportează situaţia oamenilor. Criteriile de care se ţine seama în compararea oamenilor cu ei înşişi sunt dependente de esenţa sistemului economico-social şi cultural. Astfel inaccesibilitatea vizează un evantai larg de norme,drepturi,trăsături morale sau de justiţie socială etc.7 Cerinţa economică a analizei sărăciei relative este realizată de unii specialişti prin folosirea conceptului de decalaj. O asemenea cercetare apreciază sărăcia ca decalaj intre grupul uman cel mai sărac şi restul colectivităţii. Dimensiunea acestui decalaj determină felul in care săracii înşişi consideră că situaţia lor se află la un asemenea nivel in cadrul colectivităţii umane. Sărăcia şi decalajul sunt corelative, dar nu sunt identice, astfel că transferul de venituri de la o persoană din grupa celor care au venituri medii spre grupul de venituri mari sporeşte decalajul, dar nu schimbă proporţiile sărăciei. Însă, atunci când are loc o sporire generală a veniturilor care menţine decalajul, poate să aibă loc o diminuare a sărăciei.

Rezultă că sărăcia şi decalajul au elemente comune în sensul că sărăcia reprezintă omul cu problemele sale, iar decalajul reprezintă mediul în care omul trăieşte şi activează. Sărăcia şi bunăstarea au conotaţii istorice prin raportarea la paleta nevoilor şi la nivelul de civilizaţie. Politica socială reprezintă un sistem de scopuri şi mijloace de analiză cu ajutorul cărora statul înfăptuieşte alocarea resurselor publice şi distribuirea veniturilor în viziunea umanistă a justiţiei sociale. Statul apreciază politica socială ca o componentă pentru calmarea tensiunilor, conflictelor economice, sociale, politice şi ameliorarea calităţii vieţii oamenilor.

Politica socială a statului vizează o sferă cuprinzătoare de activităţi pentru reglarea într-o direcţie specifică vieţii sociale a unei comunităţi. Se urmăreşte astfel stimularea multor obiective din domeniile: demografie, cultură, educaţie sănătate, mediul ambiant etc. „asigurându-se egalizarea oportunităţilor oamenilor din aceste entităţi”. În funcţie de esenţa şi organizarea societăţii, politica socială a statului cuprinde o arie mai cuprinzătoare sau mai restrânsă de obiective, care se înfăptuiesc prin acţiuni şi mijloace statale corespunzătoare. În acelaşi timp, pot fi stimulate sau blocate acţiunile instituţiilor non-guvernamentale sau private pentru a contribui alături de stat la soluţionarea problemelor sociale. În acest fel se facilitează realizarea unui echilibru social şi uman acceptat la nivelul colectivităţii. Configuraţia societăţii actuale determină consensul în înţelegerea caracterului integrativ al politicii sociale în conţinutul căruia se intercondiţionează obiectivele principale şi mecanismele ei în faţa provocărilor relaţiilor economico-sociale.

7 Molnar,.M.-Sărăcie şi protecţie socială-Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 1999, pag. 55

Page 102: Descrierea Cursului Total_final

102

Corelarea organică a politicilor sociale vizează obiectivul central, acela al distribuirii veniturilor în contextul unei evidente diferenţieri între distribuirea realizată de stat şi distribuirea privată.

Politica socială interesează întreaga populaţie preocupată de multiplele probleme ale dezvoltării umane pe termen lung, precum şi sindicatele, patronatul şi alte organizaţii profesionale în acţiunea lor comună de a formula baza unitară pentru cerinţele lor în domeniile de negociere, în cadrul parteneriatului şi al consensului social.

În scopul asigurării unei evoluţii economice normale se impune sincronizarea politicii sociale cu politica economică, în sensul că obiectivele acestora să nu se contrapună, ci să influenţeze concertat asupra creşterii şi dezvoltării umane durabile pe termen lung.

România înregistrează transformări profunde în situaţia economică şi socială a oamenilor, reflectată prin bunăstare şi/sau sărăcie. Soluţionarea acestor probleme depinde de schimbările radicale din societate deoarece acestea se concretizează inevitabil în conţinutul, în formele şi în traiectoriile specifice situaţiei economice şi sociale a populaţiei.

În acest sens, se impune respectarea unor criterii metodologice pentru a realiza o analiză-diagnostic realistă şi pentru formularea unei strategii ştiinţifice pe termen lung, corespunzătoare condiţiilor concret istorice ale României.

Din această perspectivă, sunt necesare criterii cum ar fi: proiectarea unui sistem de bunăstare care să ţină seama de stadiul actual şi de posibilităţile de creştere şi dezvoltare economică în ţara noastră; compararea trăsăturilor sistemului de bunăstare nou conceput cu modelele existente în lume, bazate pe economia de piaţă concurenţială; încorporarea diverselor servicii, funcţionarea normală a întregului sistem social, abandonându-se procesul luării în calcul doar pentru persoanele aflate în suferinţă; trecerea de la protecţia distinctă a unor persoane sau grupuri, către protecţia la nivelul întregii societăţi; urmărirea sistematică a influenţei factorilor economici, demografici, politici, culturali, educaţionali asupra sărăciei din România; proiectare unei politici sociale adecvate ţării noastre etc.

Realitatea economiei româneşti impune necesitatea unei strategii coerente în domeniul bunăstării, ţinându-se seama de diferitele tipuri de regim de bunăstare existente în lume: conservator-corporatist, liberal, social-democrat. În acest sens, trebuie luaţi în calcul anumiţi factori specifici care au un rol însemnat în conturarea trăsăturilor strategiei româneşti de bunăstare cum ar fi: natura şi caracterul revoluţiei din 1989, influenţa politică directă şi indirectă a condiţiilor internaţionale, influenţa economică şi monetară a organismelor internaţionale cum sunt Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Modelul strategic de bunăstare specific românesc trebuie să ţină seama de experienţa internaţională, însă nu poate fi o simplă copie a metodelor din alte ţări, datorită factorilor endogeni (populaţie, resurse, omogenitate socială, autoritate statală, tradiţii ş.a.), precum şi celor exogeni, provenişi din locul şi rolul României în mediul economic mondial. Astfel, se conturează tot mai pregnant faptul că perspectiva economică este mai agreată pentru realizarea bunăstării economice în ţara noastră decât în alte spaţii geografice.

Din această perspectivă, statul se profilează ca principal susţinător şi posesor al forţei de producere a bunăstării prin mecanisme, procedee şi forme corespunzătoare.

Page 103: Descrierea Cursului Total_final

103

În ţara noastră bunăstare şi/sau sărăcia poartă amprenta puternică a reformei economice pe baza privatizării.

Procesul complex al privatizării este menit să favorizeze şi crearea tipului de bunăstare corespunzător exigenţelor româneşti, într-un context al accentuării integrării economice internaţionale. În conformitate cu reglementările legale, privatizarea a fost declanşată, înregistrându-se unele avansuri în diferite domenii, mai ales din sfera circulaţiei bunurilor economice. Ritmul lent şi discrepanţele înregistrate în procesul privatizării influenţează direct stare bunăstării şi sărăciei.

Privatizarea favorizează creşterea locurilor de muncă, sporirea randamentelor, mărirea veniturilor, asigurând o bază temeinică pentru manifestarea bunăstării la parametri superiori. Cu toate acestea, privatizarea nu constituie până în prezent acel fundament al bunăstării, ci este un stimul pentru sărăcia populaţiei, deoarece prin modul în care se realizează duce la apariţia de canale de deturnare a unor importante venituri şi de diminuare a impozitelor şi taxelor.

Sărăcia în România actuală este considerată de unii specialişti ca rezultat a societăţii în care trăim, întrucât ea se manifestă concomitent cu accentuarea corupţiei, evaziunii fiscale, a inegalităţii în venituri şi avere. Un aspect important al manifestării bunăstării şi/sau sărăciei derivă din existenţa sau inexistenţa locurilor de muncă.

Privatizarea devine benefică pe măsură ce efectele ei economice formează o bază pentru crearea de locuri de muncă. Dezvoltarea economică înseamnă investiţii în structuri ce pot aduce ridicarea nivelului de bunăstare, în primul rând, în structurile specifice capitalului uman, singurul care poate garanta dezvoltarea economică pe termen lung, reducându-se şomajul. Se impune să se ţină seama, în acest context, de faptul că populaţia trăieşte pe datorie, având perspective din ce în ce mai înguste pentru acoperirea acestei datorii.

Experienţa României, ca şi alte experienţe demonstrează că între piaţă şi bunăstare există o legătură organică.

O economie care rupe această relaţie este incompatibilă cu funcţionarea stimulentelor corespunzătoare propriilor interese, mecanismul ei având ca rezultat fie producţia de dragul producţiei, în sine, fie un consum fără producţie, care afectează bunăstarea.

Reforma economică din România trebuie să ţină seama de faptul că privatizarea şi respectarea drepturilor omului la bunăstare ce rezultă de aici reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a cadrului instituţional. Proprietarii privaţi, pe deplin protejaţi, trebuie constrânşi sub aspectul comportamentului pe piaţă pentru a nu extinde şi transforma dreptul de proprietar în dreptul de formare şi impunere a poziţiilor de monopol pe piaţă.

Respectarea dreptului de proprietate, ca şi garantarea intrării şi ieşirii libere de pe piaţă trebuie să se asigure prin restructurare şi privatizare. Piaţa concurenţială separată de aceşti parametrii este o formă fără conţinut şi, deci, nu-şi poate îndeplini nici funcţia de a contribui la sporirea bunăstării. O asemenea piaţă nu contribuie la dezvoltarea economico-socială, ci, poate chiar să pună în pericol starea demografică a ţării, sub multiplele aspecte cantitative, calitative şi structurale. În România s-a accentuat prin concurenţă inegalităţile în venituri şi patrimoniu.

O altă latură esenţială a politicii sociale, menite să favorizeze bunăstarea, o constituie asigurarea unei monede naţionale şi cu putere de cumpărare ridicată. Viaţa

Page 104: Descrierea Cursului Total_final

104

demonstrează că guvernele au folosit şi folosesc emisiunea monetară pentru a confisca valoare de la cetăţeni, acceptă erodarea drepturilor sociale a oamenilor, pentru a servi interesele lor. Un asemenea comportament trebuie frânat şi limitat prin introducerea în reforma economică şi respectarea unor norme şi reguli precise în domeniul monetar-financiar. Diminuarea şi apoi lichidarea blocajului în acest sens reprezintă o coordonată esenţială ce trebuie înfăptuită pentru asigurarea resurselor şi condiţiilor necesare bunăstării populaţiei.

Înfăptuirea în practică a bunăstării implică o serie de principii de etică şi justiţie socială, de comportament cultural şi civic elevat. Din această perspectivă putem delimita două situaţii: una în care participanţii la activitatea economică se comportă, în general, în concordanţă cu ceea ce putem numi moralitatea economică, cu efecte benefice asupra eficienţei şi bunăstării; a doua situaţie este aceea în care participanţii la activitatea economică caută să exploateze orice posibilitate de a realiza câştiguri personale, încălcând moralitatea economică, îmbogăţindu-se nu întotdeauna justificat. Această situaţie trebuie anihilată deoarece generează stimulente perverse şi favorizează tensiunile sociale. Sub aspect ştiinţific, istoric, social-politic, precum şi psihologic, afirmarea principiilor fundamentale ale politicii economice şi ale celei sociale este un proces complex în cadrul căruia autoritatea politică trebuie să asigure cadrul legal şi etic favorizat sporirii bunăstării. 8

Reducerea veniturilor populaţiei - cauză principală a extinderii sărăciei în

România în perioada de tranziţie În ansamblul fenomenelor erodate ale tranziţiei ,declinul veniturilor reale ale

populaţiei a cunoscut dimensiuni alarmante, fiindcă este mai mare decât căderea economică a ţării. La fiecare puseu al inflaţiei s-a repetat aceeaşi schemă: creşterea nominală a veniturilor populaţiei nu a recuperat decât o parte din creşterea preţurilor, iar în ultimul timp, nemaifăcându-se indexări, nu s-a mai recuperat nimic. În urma acestei tendinţe, veniturile populaţiei au cunoscut o puternică deteriorare, modificându-se, totodată şi structura lor.

Pierderile de venit provocate populaţiei de către tranziţie constituie premisa şi cauza generală a extinderii sărăciei. La rândul lor, pierderile de venit au şi ele premise cauzale proprii. Cele mai importante dintre ele sunt :

a) diminuarea continuă a populaţiei ocupate; b) reducerea locurilor de muncă şi a numărului de salariaţi; c) apariţia, creşterea şi permanentizarea şomajului; d) sporirea alertă a numărului de pensionari şi agravarea dramatică a raportului

dintre aceştia şi cei care lucrează; e) emigrarea masivă a tinerilor în străinătate etc. Analiza evoluţiei veniturilor populaţiei din perspectiva lor structurală îngăduie să

coborâm, de fapt, pe terenul mecanismelor de formare şi schimbare a acestor venituri, mecanisme care se află în strânsă legătură de determinare cauzală cu însuşi mecanismul general de funcţionare a economiei ca sistem social economic. În trecut, ca şi astăzi, veniturile populaţiei au avut şi au trei surse de formare şi două forme de exprimare.

► Sursele de formare a veniturilor sunt, în general:

8 Molnar, M. - Sărăcie şi protecţie socială-Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 1999, pag. 39

Page 105: Descrierea Cursului Total_final

105

a) munca prestată de populaţie; b) fondurile alocate de societate în contul prestaţiilor de protecţie socială; c) contravaloarea prestaţiilor gratuite sau cu reducere de preţ. La rândul lor, veniturile din muncă apar sub diverse forme: salariale; venituri

ale agricultorilor; venituri ale celor cu activitate pe cont propriu (neagricoli) în care se cuprind meseriaşii cu ateliere şi muncă proprie şi patronii care folosesc muncă salariată; venituri din diverse vânzări (case, terenuri etc.); venituri din dividende etc.

În ceea ce priveşte veniturile din fondurile alocate de societate pentru prestaţiile de protecţie socială, acestea cuprind trei categorii mari:

1) asigurările sociale; 2) asistenţa socială; 3)protecţia socială a şomerilor. Fiecare categorie este formată, la rândul său, din mai multe componente. De

pildă, veniturile din prima categorie a asigurărilor sociale cuprind pensiile de asigurări sociale de stat de toate felurile( pensii neagricole, agricole şi IVOR), precum şi alocaţiile primite de beneficiarii de ajutor social. Asistenţa socială cuprinde veniturile populaţiei provenite din: alocaţiile de stat pentru copii, indemnizaţiile de naştere, ajutoare pentru mamele cu mulţi copii, ajutoare sociale şi altele. Veniturile din protecţia socială a şomerilor, capitol nou în modelul structural al veniturilor populaţiei, cuprind: ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin, plata pentru calificare, recalificare, plata absolvenţilor, ajutor de integrare profesională etc.

Surse de sărăcire a populaţiei şi de minare a coeziunii sociale Unul dintre dezechilibrele macroeconomice care provoacă sărăcia populaţiei

este şomajul. Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte

locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cerere globală de muncă şi oferta globală de muncă9.

Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea de muncă, având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără să excludă însă total şi definitiv existenţa unei stări de ocupare optimală a forţei de muncă. Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care nu găsesc unde să se angajeze.

În sensul său general, termenul de şomaj defineşte ne munca, starea de fapt în care persoanele în vârstă şi apte de muncă nu lucrează. Şi nu lucrează fie că vor, dar nu au unde, caz în care oferta depăşeşte cererea de muncă, fie că pur şi simplu nu vor, chiar dacă au unde, cum este cazul celor care profită de slăbiciunile părinţilor, sau cazul cohortelor de cerşetori, hoţi şi vagabonzi, care parazitează societatea. În sensul său legal

9 Constantin Popescu, Ilie Gavrilă, Dumitru Ciucur – Economie. Manual universitar, Editura Economică,

Bucureşti, 1999, p. 517.

Page 106: Descrierea Cursului Total_final

106

însă, conceptul de şomaj cuprinde pe toţi aceia care, fiind apţi de muncă, nu muncesc pentru că nu au unde. Rata şomajului în (proporţia şomerilor în populaţia activă) a înregistrat la nivelul ţării o valoare de 5,2% în anul 2006, faţă de 10,5% în 2000, pentru femei s-a înregistrat o rată a şomajului de 4,6%, mai mică decât cea pentru bărbaţi.

La sfârşitul lunii mai 2007, rata şomajului înregistrat la nivel naţional a fost de 4,1%, mai mică cu 1,3 puncte procentuale fata de cea din luna mai a anului 2006 şi cu 0,4 puncte procentuale faţă de cea din luna mai a anului curent. Numărul total de şomeri corespunzător lunii mai, de 369.832 persoane, a scăzut cu 30.507 persoane, faţă de cel din luna anterioară.

Din totalul şomerilor înregistraţi, 122.376 au fost şomeri indemnizaţi şi 247.456 neindemnizaţi. Atât numărul şomerilor indemnizaţi, cât şi al celor neindemnizaţi au scăzut cu 12.587, respectiv 17.920 persoane. Ponderea şomerilor neindemnizaţi în numărul total al şomerilor rămâne ridicată în continuare (66,9%).

Referitor la şomajul înregistrat pe sexe, în luna mai 2007, comparativ cu luna precedentă, atât rata şomajului masculin, cât şi cea a şomajului feminin au scăzut cu 0,4 puncte procentuale, respectiv 0,3 puncte procentuale. Rata şomajului masculin a atins nivelul de 4,5%, iar cea a şomajului feminin de 3,7%, scăderea nivelelor celor două rate fiind determinată de diminuarea numărului de şomeri bărbaţi, cu 20.957 persoane, precum şi a numărului de şomeri femei, cu 9.550 persoane.

Scăderea ratei şomajului se explică prin relansarea activităţilor sezoniere (agricultura, construcţiile, turismul). De asemenea, o altă cauză o constituie neprezentarea şomerilor neindemnizaţi la agenţiile judeţene pentru reînnoirea dosarelor.

Din punct de vedere al şomajului pe medii, în luna mai 2007, ponderea şomerilor în populaţia stabilă în vârstă de 18-62 ani, la nivel naţional, a fost de 2,97%, respectiv 2,12% în mediul urban şi 4,24% în mediul rural.

Referitor la structura şomajului după nivelul de instruire, şomerii cu nivel de instruire primar, gimnazial si profesional constituie ponderea cea mai mare a persoanelor care se adresează agenţiilor judeţene de ocupare a forţei de muncă în vederea găsirii şi ocupării unui loc de muncă (82,1%). Şomerii cu nivel de instruire liceal si post-liceal reprezintă 15%, şi doar 2,9 % din numărul total al şomerilor înregistraţi sunt cu studii universitare.

Din punct de vedere al structurii şomerilor pe grupe de vârstă, reprezentative la nivel naţional sunt ponderile pentru grupele de vârstă 30-39 ani (30% din numărul total al şomerilor) si 40-49 ani (26,1% din numărul total al şomerilor).

Politica salarială, înglobând în ea atât evoluţia numerică a salariaţilor, cât şi dinamica veniturilor salariale, a reprezentat o problemă cheie a tranziţiei.

Privită din perspectiva economiei naţionale politica salarială devine un instrument crucial al programului de stabilizare macroeconomică şi financiară a ţării, de restructurare a întreprinderilor şi prin reflex consecutiv, de ajustare a producţiei de bunuri şi servicii la scară naţională. Privită însă din perspectiva evoluţiei veniturilor populaţiei, politica salarială constituie un element esenţial al programului de stabilizare şi coeziune socială a ţării. Este nevoie de o asemenea stabilizare, pentru că în perioada de tranziţie, ea este ameninţată de consecinţele politicii salariale: deteriorarea veniturilor şi a nivelului de trai al majorităţii populaţiei, îmbogăţirea nemeritată prin salarii a unei minorităţi, apariţia şi extinderea fenomenului de sărăcie, creşterea potenţialului de conflictualitate din societate etc.

Page 107: Descrierea Cursului Total_final

107

Doar în ultimii 2 – 3 ani, având în vedere fenomenul de creştere economică din România, veniturile populaţiei în termeni reali, au crescut, chiar semnificativ pentru unele categorii ale populaţiei, lucru extrem de îmbucurător. Să sperăm că acest lucru se va întâmpla şi în perioada următoare, mai ales că de la 1 ianuarie 2007 România este ţară membră a Uniunii Europene.

În perioada de tranziţie a fost supus reformei şi sistemul de pensionare. Timp de 18 ani s-au adoptat numeroase acte normative, dar cele mai multe nu au schimbat sistemul ca atare, ci au adus doar unele îmbunătăţiri de natură corectivă. Între aceste schimbări amintim câteva mai importante: reducerea vârstei de pensionare în unele cazuri; creşterea contribuţiei de asigurări sociale; integrarea în sistemul de asigurări sociale a unor sisteme independente(ale meseriaşilor, uniunilor de creaţie, culte) rămase fără fonduri.

Baza de susţinere a sistemului de pensii o constituie sursele financiare care alimentează bugetul asigurărilor sociale în general, fondul de pensii în special. Aceste surse sunt formate din: numărul de salariaţi plătitori de asigurări sociale şi nivelul salariului, contribuţia agenţilor economici la aceste asigurări, subvenţia de la stat.

Din cauza căderii generale a economiei, urmată de restructurarea întreprinderilor de stat şi dezvoltarea şomajului, numărul de salariaţi s-a redus continuu, aceste persoane nemaiplătind asigurările sociale. Pe de altă parte, şi întreprinderile, reducându-şi activitatea şi implicit fondul de salarii, şi-au micşorat considerabil contribuţia de asigurări sociale. Nu mai vorbim de evaziune, arierate şi blocaje care afectează şi vărsămintele la bugetul de asigurări sociale. Împreună, aceste tendinţe au deteriorat substanţial raportul de susţinere a bugetului de asigurări sociale ceea ce a impus necesitatea ajustării veniturilor acestui buget.

Indicatorul cel mai expresiv al deteriorării bazei de susţinere financiară a fondului de pensii de asigurări sociale îl10 reprezintă raportul numeric dintre populaţia ocupată pe de o parte, şi pensionari pe de altă parte. Spre deosebire de inflaţie care atacă direct valoarea reală a fondului de pensii şi a pensiilor individuale, redistribuindu-l în favoarea deţinătorilor de capital, persoanele ocupate, mai ales partea lor salarială, suportă direct alimentarea fondului de pensii, indiferent de efectele inflaţiei, iar când acţionează şi acestea, cum este cazul României în întreaga perioadă de tranziţie efectele sale redistributive cad tot pe umerii populaţiei ocupare în general, a celei salariale în special.

Pensionarea forţată începută frenetic chiar din 1990 a devenit o povară din ce în ce mai grea pentru populaţia ocupată a ţării, mai precis pentru salariaţi. Încărcătura de pensionari pe un salariat a ajuns la un punct dincolo de care începe colapsul sistemului de asigurări sociale.

Mai grav însă decât faptul în sine este lipsa de reacţie a conducătorilor ţării cu măsuri de combatere a fenomenului. Mai mult decât atât, unii parlamentari au propus chiar o accentuare a vitezei de pensionare printr-o nouă dimensionare a vârstei de pensionare la 47 de ani (faţă de 55 standard, redusă la 50 ani) şi la 52 la bărbaţi(faţă de 60 ani standard). Noroc că premierul din acea vreme, Mugur Isărescu, dând dovadă nu numai de profesionalism, ci şi de fermitate politică, a respins proiectul de lege Ivănescu privind pensionarea anticipată, chemând parlamentarii la luciditate şi capacitate de a

10 Belli, N.-Tranziţia mai grea decât un război- Editura Expert, Bucureşti 2001, Pag. 89

Page 108: Descrierea Cursului Total_final

108

analiza la rece situaţia foarte gravă a sistemului de pensii, gata să se prăbuşească oricând. Venit în Parlament să explice dezacordul său cu pensionarea, anticipată, premierul, după ce şi-a expus argumentele în legătură cu efectele perverse ale proiectului de lege, i-a asigurat pe parlamentari că, în actualele condiţii,’’nici un maestru financiar nu va găsi soluţii, decât prin tiparniţa de bani’’. Aşadar nu tiparniţa de bani şi noile valuri de inflaţie şi dezechilibre economico-financiare care sunt o soluţie, ci reforma sistemului de pensii şi a întregului sistem de asigurări sociale, pe fondul preocupării pentru relansarea economiei şi crearea de noi locuri de muncă, urmate în perspectivă de prelungirea vârstei de pensionare. Lipsa de viabilitate a proiectului respectiv este astăzi şi mai vizibilă, dat fiind că actuala legislaţie, adoptată în timpul guvernării Năstase, a prevăzut creşterea vârstei de pensionare la 62 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, urmărindu-se pentru perioada următoare uniformizarea limitei de vârstă pentru ambele sexe, probabil prin mărirea vârstei de pensionare la femei.

Din cauza căderii generale a economiei, urmată de restructurarea întreprinderilor de stat şi dezvoltarea şomajului, numărul de salariaţi s-a redus continuu, aceste persoane nemaiplătind asigurările sociale. Pe de altă parte, şi întreprinderile, reducându-şi activitatea şi implicit fondul de salarii, şi-au micşorat considerabil contribuţia de asigurări sociale. Nu mai vorbim de evaziune, arierate şi blocaje care afectează şi vărsămintele la bugetul de asigurări sociale. Împreună, aceste tendinţe au deteriorat substanţial raportul de susţinere a bugetului de asigurări sociale ceea ce a impus necesitatea ajustării veniturilor acestui buget.

Indicatorul cel mai expresiv al deteriorării bazei de susţinere financiară a fondului de pensii de asigurări sociale îl reprezintă raportul numeric dintre populaţia ocupată pe de o parte, şi pensionari pe de altă parte. Spre deosebire de inflaţie care atacă direct valoarea reală a fondului de pensii şi a pensiilor individuale, redistribuindu-l în favoarea deţinătorilor de capital, persoanele ocupate, mai ales partea lor salarială, suportă direct alimentarea fondului de pensii, indiferent de efectele inflaţiei, iar când acţionează şi acestea, cum este cazul României în întreaga perioadă de tranziţie, efectele sale redistributive cad tot pe umerii populaţiei ocupare în general.11

Actualul guvern a avut în vedere, printre altele, şi reformarea sistemului de pensii. Finalitatea acestei reforme trebuie să fie însă creşterea pensiilor pentru toate categoriile de salariaţi. Aceasta însă nu se poate face prin măsuri administrative şi este însă, din păcate, un obiectiv de durată. Se speră ca în următorii ani pensiile să crească sensibil, artizanul acestei creşteri fiind fenomenul de creştere economică, care să asigure creşterea încasărilor la bugetul asigurărilor sociale de stat. Pe termen lung este interesant ce efect va avea introducerea obligatorie pentru salariaţii de până la 35 de ani a contribuţiei la un fond privat de pensii.

3.2. Consumul populaţiei în România Nivelul şi structura veniturilor populaţiei În sistemul economiei de piaţă veniturile obţinute de populaţie îmbracă diferite

forme. Astfel, veniturile unei gospodării pot fi compuse din: ► Venituri primare ce cuprind: venituri salariale, venituri din profit, venituri

din dobânzi, venituri din proprietăţi, împrumuturi etc.

11 Popescu, C., Ciucur D.-Tranziţia prin criză-Editura Eficient, Bucureşti. 1995, Pag. 265

Page 109: Descrierea Cursului Total_final

109

La rândul său salariul reprezintă dreptul în bani sau în natură cuvenit salariaţilor pentru munca efectiv prestată (inclusiv pentru orele prestate suplimentar peste durata normală a timpului de lucru, precum şi pentru orele lucrate sâmbăta, duminica şi în zilele considerate sărbători legale). La acesta se mai includ sporurile şi indemnizaţiile acordate ca procent din salariu sau în sume fixe:12

Noţiunea de salariu se referă, în general, la sumele plătite regulat către un lucrător, de către patronul său, incluzând plăţile în bani şi în natură, sumele câştigate de către lucrătorii remuneraţi în acord, câştigurile suplimentare sub forma stimulentelor, alocaţiile pentru costul vieţii, primele acordate regulat. În acest sens, câştigul salarial nominal brut cuprinde salariul pentru munca prestată, precum şi alte diferite sume plătite persoanei din profitul net al firmei sau din alte fonduri.13

► Venituri din transfer ce cuprind: venituri din asigurări sociale: pensii, ajutor de şomaj, concedii de boală; venituri din asistenţă socială: ajutoare pentru cei în dificultate; venituri indirecte din transfer prin consumul de bunuri şi servicii gratuite sau subvenţionate (de exemplu, servicii de sănătate, educaţie, bilete la tratament, la odihnă, diferite gratuităţi, transport etc).

Despre veniturile provenite din transfer se vorbeşte adesea în termeni de salariu social. La rândul lor, veniturile indirecte, din transfer, se dovedesc a fi uneori greu de estimat la nivelul fiecărei familii. În general acestea sunt estimate pe ansamblul colectivităţii şi în medie pe locuitor(de exemplu, cheltuieli de sănătate pe locuitor, cheltuieli de educaţie pe locuitor etc.).

În ultimul deceniu, diversitatea surselor de formare a veniturilor, determinate atât de dezvoltarea unor activităţi secundare, cât şi de diversificarea activităţilor caracteristice liberei iniţiative, nu numai că nu a împiedicat adâncirea discrepanţelor dintre diferitele categorii socio-ocupaţionale, dar pare a fi determinat accentuarea inegalităţilor dintre acestea.

Transformările din ultimii ani în sfera socio-economică se reflectă şi în nivelul şi structura veniturilor realizate de populaţie. De aceea, în analiza datelor privind situaţia economică şi socială a populaţiei trebuie luată în considerare şi inegalitatea veniturilor diferitelor categorii de populaţie. În acelaşi timp o gospodărie poate obţine venituri din proprietate, din vânzarea de active din patrimoniul gospodăriei, precum şi alte venituri.

Principalele surse de formare ale veniturilor totale ale gospodăriilor sunt salariile, veniturile din prestaţii sociale şi veniturile în natură. Salariile şi celelalte venituri asociate lor reprezintă cea mai importantă categorie de venituri, având ponderea cea mai mare în veniturile totale.

Trecerea de la economia centralizată la cea de piaţă a necesitat aplicarea unor măsuri ce au vizat reducerea locurilor de muncă din multe sectoare ale activităţii româneşti, dar în special din minerit, din industria siderurgică etc. Acest fapt a determinat scăderea numărului de salariaţi şi implicit creşterea ratei şomajului. Dacă în cazul gospodăriilor de salariaţi aproape 80% din veniturile totale provin din activităţi salariale, în cazul gospodăriilor de pensionari aproximativ 45% provin din prestaţii sociale şi aproape o cincime din venituri obţinute din salarii. Asemănător este şi cazul gospodăriilor de patroni, în care veniturile din activităţi pe cont propriu au înregistrat în

12 Enache, C., Mecu, M.-Economie politică- Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2001,

pag.115 13 Zamfir, E.-Saracia - O abordare psihosociologică- Editura Polirom, Iaşi, 1996, pag. 415

Page 110: Descrierea Cursului Total_final

110

anul 2006 o pondere de circa 20%, în timp ce jumătate din veniturile obţinute au provenit din activităţi salariale. Acest lucru poate conduce la ideea că multe din persoanele de referinţă cu statut de patron sunt deţinători de întreprinderi mici în cadrul cărora ei sau membrii gospodăriilor lor sunt salariaţi. Contribuţia diferitelor surse la formarea veniturilor gospodăriilor este determinată de numărul persoanelor ocupate, de tipul de activitate pe care acestea o desfăşoară, dar şi de statutul ocupaţional al persoanelor care compun gospodăriile.

Între sursele de venit ale gospodăriilor, veniturile din activităţi pe cont propriu au o contribuţie redusă de sub 10%. Existenţa unei agriculturi de subzistenţă face ca ponderea veniturilor provenite din vânzări de produse agroalimentare sau din prestarea de munci agricole să fie de 6 ori mai mică decât ponderea contravalorii consumului de produse alimentare din resurse proprii.

Concluzionând putem spune că veniturile totale ale populaţiei cuprind: 1) veniturile băneşti pe surse de provenienţă (salarii, venituri din activităţi pe

cont propriu, venituri din vânzări, ajutoare de şomaj, pensii, ajutoare pentru copii, burse şi alte prestaţii de protecţie socială etc.);

2) contravaloarea prestaţiilor (mărfuri şi servicii) gratuite sau cu reducere de preţ primite de la agenţii economici;

3) contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare) din resurse proprii (producţie, stoc etc.).

Prin volumul şi dinamica lor veniturile stau la baza consumului. Impactul veniturilor asupra proporţiilor consumului are două componente: una care ţine de nivelul general al veniturilor şi de dinamica puterii de cumpărare a acestora şi, a doua, care derivă din distribuţia veniturilor, mai precis din existenţa în proporţii relativ mari a unor categorii de populaţie cu venituri mici.

Structura pe niveluri de venit net diferă destul de mult în funcţie de mediul de rezidenţă, în sensul că în mediul rural gospodăriile se concretizează în zona veniturilor mici. Astfel, ponderea gospodăriilor cu venituri mici sensibil mai mare în mediul rural decât în cel urban.

Făcând o comparaţie între veniturile şi cheltuielile băneşti de consum ale gospodăriilor, în perioada dură a tranziţiei, oamenii, pentru a-şi acoperi nevoile zilnice de trai şi plăţile obligatorii au utilizat aproape în totalitate veniturile disponibile, fără a se putea realiza economii semnificative, iar uneori au fost nevoiţi să recurgă la împrumuturi sau o altă strategie adoptată în lipsa veniturilor este întârzierea la plata utilităţilor (energie, apă, combustibil), care pe termen lung conduce la acumularea de datorii, ce se poate solda cu restricţii severe ale consumului de curent, vânzarea unor bunuri din gospodărie, evacuarea din locuinţă a chiriaşilor, vânzarea locuinţei etc. toate acestea afectând calitatea vieţii celor în cauză.

Astfel, cheltuielile populaţiei de la un an la altul au crescut, iar nivelul absolut înregistrat fiind în mare măsură dependent de cel al veniturilor. Cheltuielile totale medii lunare pe o persoană au crescut până în 1996, după care au înregistrat un declin care reflectă o evidentă înrăutăţire a stării materiale a populaţiei şi implicit a gradului de asigurare a traiului zilnic. Familiile din România au avut în principal cheltuieli legate de strictul necesar şi în special cheltuieli alimentare, astfel 75% din veniturile unei gospodări sunt destinate consumului şi foarte puţin economiilor şi investiţiilor. Abia în ultimii 2 – 3 ani lucrurile s-au mai schimbat, datorită creşterii veniturilor populaţiei şi

Page 111: Descrierea Cursului Total_final

111

modificărilor intervenite în comportamentul de consum al familiilor. În altă ordine de idei, creşterea preţurilor poate determina o creştere a veniturilor

salariale prin indexări periodice, însă în marea majoritate a cazurilor acestea se dovedesc a fi insuficiente. Datorită acestui fapt, pe termen lung, se observă tendinţa de scădere a cererii populaţiei sau mai precis a unei părţi a acesteia. Pot fi întâlnite şi cazuri în care scăderea veniturilor este mai mică decât scăderea preţurilor ceea ce înseamnă o creştere a puterii de cumpărare şi deci o creştere a consumului populaţiei. Astfel, cererea pentru anumite produse alimentare sau mărfuri nealimentare reprezintă un semnal efectiv pentru producători numai dacă dorinţa de cumpărare a populaţiei este susţinută de capacitatea de plată a acestora. În mod normal, producţia ar trebui orientată spre realizarea bunurilor care corespund cererii efective, caz în care piaţa, folosind distribuţia inegală a veniturilor, se dovedeşte a fi un mecanism extrem de eficient de a face faţă rarităţii bunurilor.

Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei, în sensul că piaţa acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc.14

Pe baza rezultatelor obţinute din anchetele statistice şi sociologice realizate de-a lungul anilor în România, s-a observat că de cele mai multe ori, gospodăria are tendinţa de a pune înrăutăţirea situaţiei economice în care se află pe seama unor factori exteriori gospodăriei şi nu pe seama comportamentului membrilor respectivei gospodării. Trăsătură specifică populaţiei sărace, ponderea ridicată a autoconsumului subliniază un aspect real, acela al existenţei unui număr mare de exploataţii agricole de dimensiuni mici a căror producţie este destinată satisfacerii prioritare a consumului propriu şi destul de puţin comercializării acestora. În România produsele agricole sunt realizate în trei tipuri de exploataţii, respectiv ferme familiale şi gospodării individuale (62%), asociative (22%) şi de stat (16%). Studiile efectuate în ultimul deceniu pe această temă au subliniat faptul că România dacă ar beneficia de tehnologii vest-europene de înalt nivel ar putea realiza o producţie alimentară capabilă a hrăni de aproape trei ori populaţia actuală.

Consumul de produse alimentare din producţia proprie ca şi consumul produselor primite de la părinţi, fraţi, copii, constituie o modalitate des întâlnită de acoperire a nevoilor de consum, în special la gospodăriile care se confruntă cu dificultăţi financiare determinate de pierderea unor surse băneşti sau de diminuarea puterii de cumpărare a populaţiei. La rândul său, pierderea unei surse de venit poate avea diferite cauze cum ar fi, de exemplu, intrarea în şomaj a unuia sau a mai multor membrii ai aceleiaşi gospodării, întreruperea serviciului pentru creşterea copiilor, decesul unuia dintre membrii gospodăriei etc.

Discrepanţele dintre veniturile diferitelor categorii de gospodării apar mai accentuate sub influenţa numărului de persoane care compun gospodăriile. Distribuţia gospodăriilor efectuându-se pe baza venitului total pe o persoană deflatat cu indicele preţurilor de consum cu bază în luna ianuarie a anului respectiv.

Studiile în acest domeniu au arătat că rata sărăciei este cu atât mai ridicată cu cât familia este mai numeroasă sau numărul de copii este mai mare. De exemplu, copiii şi tinerii de 15-24 ani prezintă un risc mai ridicat de sărăcie comparativ cu adulţii, două cincimi dintre săraci având sub 24 de ani. În acelaşi timp, riscul de sărăcie creşte o dată cu numărul de copii din gospodărie.

14 Niţă, D.-Economie politică – o tratare unitara a problemelor vitale ale oamenilor, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 270-271

Page 112: Descrierea Cursului Total_final

112

Cheltuielile pentru consumul alimentar, nealimentar şi de servicii O primă încercare de explicare a legăturii organice dintre volumul şi structura

nevoilor, factorii economici şi modelul consumului a fost făcută de statisticianul german Ernest Engel prin cunoscutele sale legităţi sau curbe formulate pe baza cercetărilor asupra bugetelor de familie.

Încă din anul 1847, acesta a observat că, într-un grup de familii, în care nu existau diferenţe esenţiale de preferinţe şi care erau confruntate cu aceleaşi preţuri, procentul cheltuielilor pentru hrană, în medie, este o funcţie descrescătoare a venitului.

Reprezentând principalele concluzii prezentate de acesta în lucrarea sa din anul 1857, legităţile lui Engel au însemnat un pas înainte în comparaţie cu simplele descrieri monografice ale bugetelor de familie întreprinse de Fr. Le Play şi Ducpectiaux, constituind în acelaşi timp un punct de plecare în cercetările econometrice şi psihosociologice asupra consumului.15

Legile lui Engel exprimă legătura dintre nivelul veniturilor unei familii şi proporţia diferitelor cheltuieli ale acesteia, fiind formulate astfel:

1) alimentele reprezintă cel mai mare articol de cheltuieli din bugetul familiei; 2) cheltuielile destinate alimentelor scad pe măsură ce nivelul de trai al familiei

creşte; 3) cheltuielilor pentru chirie şi îmbrăcăminte sunt aproximativ constante, iar cele

pentru articole de lux creşte o dată cu ridicarea nivelului de trai. Din păcate, familiile din România au avut în principal cheltuieli legate de strictul

necesar şi în special cheltuieli alimentare, majoritatea veniturilor unei gospodări sunt destinate consumului şi foarte puţin economiilor şi investiţiilor. Este evident că pe măsură ce scade potenţialul economic al gospodăriei, creşte ponderea cheltuielilor alimentare în defavoarea celor pentru cumpărarea mărfurilor.

Acest lucru este vizibil şi din analiza datelor din tabelul nr. 2.1. Se observă că salariaţii, care dispun de cele mai mari venituri pe întreaga perioadă analizată, au o pondere mai mică pentru produsele alimentare (34,2% în anul 2006, la o medie de 35,6), comparativ cu agricultorii (41,2%), şomerii (39,5%) şi pensionarii (36,4). Este evident că cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât partea alocată pentru plata serviciilor este mai mare. De asemenea, analizând datele din tabelul de mai sus, observăm o uşoară modificare a structurii consumului, datorată creşterii veniturilor populaţiei în termeni reali în ultima perioadă.

Comparativ cu situaţia structurii cheltuielilor de consum în ţările dezvoltate economic se constată importante decalaje structurale în sensul că în ţara noastră:

▪ ponderea cheltuielilor pentru alimente este de aproape 3 ori mai mare; ▪ ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi încălţăminte era aproape de două

ori mai mică în anul 2000. Se poate spune că, între evoluţia economiilor şi cea a venitului există o legătură

funcţională exprimată prin înclinaţia marginală spre economii. În acelaşi timp, evoluţia veniturilor personale influenţează evoluţia economiilor (în lei sau în valută) care la rândul lor influenţează evoluţia ratei dobânzii. În funcţie de toate aceste aspecte, comercianţii îşi stabilesc strategia privind aprovizionarea cu produse din import sau

15 Dăianu, D., Ruhl, C. - Tranziţia economică în România: trecut, prezent si viitor - lucrările conferinţei: “România 2000.10 ani de tranzitie – Trecut, prezent si viitor - Editura Econoimcă, Bucureşti, 2000;

Page 113: Descrierea Cursului Total_final

113

modul de vânzare al acestora, dar şi preţurile practicate într-un anumit moment.16 Comparativ cu ţările dezvoltate care manifestă o reducere a ponderii cheltuielilor

alimentare în consumul populaţiei, în România ponderea acestui tip de cheltuieli se menţine extrem de ridicată.17

Dacă până în anul 1989 există o criză de alimente, după anul 1990 produsele alimentare au devenit tot mai abundente pe piaţă, dar preţul lor ridicat a făcut ca unele dintre ele să fie achiziţionate în cantităţi mici, să fie cumpărate destul de rar sau să nu poată fi cumpărate deloc.

Prioritar cheltuielile totale de consum au fost orientate către cumpărarea de produse alimentare, urmate de cele nealimentare şi de plata serviciilor.

În perioada 1996-2000 ponderea cea mai mare a cheltuielilor pentru produse alimentare şi deci situaţia cea mai defavorabilă, s-a înregistrat la gospodăriile de şomeri, singurele gospodării care au coborât sub pragul de 45% au fost cele de patroni.

Pe total gospodării consumul alimentar absoarbe cea mai mare parte a cheltuielilor de consum, resursele financiare modeste ale gospodăriilor fiind alocate cu prioritate spre asigurarea hranei zilnice. Şi totuşi, în ultimul timp se observă o diminuare a ponderii cheltuielilor alocate pentru cumpărarea produselor alimentare.

Acest fapt se datorează, în primul rând, creşterilor de tarife la unele servicii nedispensabile pentru care gospodăriile au fost nevoite să găsească resurse de finanţare, optând uneori pentru reducerea cheltuielilor alocate hranei sau pentru diminuarea cheltuielilor destinate mărfurilor nealimentare. În acest caz, gospodăriilor le rămân relativ puţine resurse pentru satisfacerea celorlaltor nevoi.

De fapt, cea mai mare parte a veniturilor rămase se îndreaptă spre acoperirea cheltuielilor obligatorii, în special a celor legate de transport şi de întreţinerea locuinţei (combustibil, energie electrică şi termică, servicii de gospodărie comunală etc.).

Principiul fundamental al statutului bunăstării sociale afirmă dreptul persoanelor cu vârsta de până la 18 ani de a avea satisfăcute toate nevoile fundamentale de hrană, locuinţă, educaţie şi asistenţă medicală. Acest principiu se realizează atunci când se aplică tuturor persoanelor, indiferent de origine, rasă, sex, cultură.

Politicile de macrostabilizare şi restructurare din ţările est-europene însoţite de căderea economiilor naţionale respective au determinat – prin apariţia şi extinderea şomajului, prin comprimarea puterii de cumpărare a veniturilor, restrângerea subvenţiilor la o serie de bunuri de consum şi prin reducerea prestaţiilor de securitate sociale – sărăcirea masivă a populaţiei din aceste ţări. România nu a făcut desigur excepţie, reculul masiv al producţiei naţionale reflectându-se, aşa cum era normal, de altfel, într-o involuţie la fel de mare a nivelului de trai, în sărăcirea populaţiei. De altfel în ultimii 10–15 ani, numărul săracilor a crescut atât în ţările în dezvoltare cât şi cele dezvoltate, iar sărăcia s-a extins asupra unor noi categorii de persoane, evoluţiile recente din economie şi societate generând o „nouă sărăcie”.

3.3. Reflectarea economiei României în nivelul de trai al populaţiei Analiza nivelului de trai, a calităţii vieţii este importantă deoarece întreaga

activitate economică trebuie să fie subordonată creării unor condiţii mai bune pentru

16 Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, România 2001-2002, pag 40. 17 Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, România 2001-2002, pag 41.

Page 114: Descrierea Cursului Total_final

114

satisfacerea nevoilor concrete ale populaţiei. Atunci când economia unei ţări este dezvoltată şi industria şi agricultura sunt puternice, populaţia ţării are un nivel de trai ridicat.

Nivelul de trai se poate analiza cel mai bine prin prisma veniturilor populaţiei, care evidenţiază adâncirea neregularităţilor, creşterea discrepanţelor între diferitele categorii de persoane (gospodării).

Ca principală sursă de formare a veniturilor totale se evidenţiază veniturile băneşti, care reprezintă aproximativ 75%, iar diferenţa reprezintă contravaloarea consumului din surse proprii. Analizând în structură această situaţie a veniturilor totale, rezultă că, mărimea concretă a nivelului venitului depinde în primul rând de categoria socio-demografică a gospodăriei şi de mediul rezidenţial.

Putem considera că pe totalul economiei naţionale, la trei categorii esenţiale, respectiv ţărani, şomeri şi pensionari, care reprezintă peste 70% din populaţie, după 1989 veniturile totale s-au degradat şi, în felul acesta, şi nivelul de trai al acestor categorii de persoane s-a diminuat. Abia în ultimii 3 – 4 ani se face simţită o uşoară îmbunătăţire a nivelului de trai al cetăţenilor ţării noastre.

Un alt element de analiză îl constituie mărimea gospodăriei (numărul persoanelor ce o compun), dezavantajate fiind în acest context cele care au componenţă numeroasă şi în special gospodăriile în care numărul persoanelor dependente din punct de vedere economic depăşeşte cu mult pe cel al persoanelor active.

Structura veniturilor totale ale gospodăriilor cu copii evidenţiază însă o tendinţă de scădere a ponderii veniturilor băneşti şi de creştere a contravalorii consumului din resurse proprii. Acest lucru, deoarece tot mai multe gospodării, care au posibilitatea, se retrag la ţară, unde îşi cultivă singuri pământul şi îşi măresc astfel resursele proprii. Atât pentru gospodăriile din mediul urban, cât şi pentru cele din mediul rural, principalele surse de formare a veniturilor băneşti sunt reprezentate de activităţile salariale şi de prestaţiile de activităţi sau protecţie socială. Comparând veniturile gospodăriilor extreme, rezultă unele diferenţieri care scot în evidenţă faptul că raportul veniturilor, între cele mai mici şi cele mai mari, are o tendinţă semnificativă de creştere. Astfel, între nivelul unei gospodării în care capul de familie are studii superioare şi locuieşte în mediul urban şi o gospodărie din mediul rural, condusă de o persoană cu studii primare, raportul este de 12:1. O mare parte din gospodării sunt relativ sărace deoarece au componenţa numeroasă, ceea ce reduce veniturile ce revin pe o persoană. În România, circa 25% din totalul persoanelor care fac parte din gospodăriile cele mai sărace se află sub nivelul de subzistenţă. În schimb, creşterea veniturilor este mai accentuată în cazul în care gospodăriile beneficiază de următoarele trei atribute: sunt din mediul urban, au un număr redus de membri de familie, iar capul de familie are studii superioare. Veniturile totale în expresie nominală au înregistrat o creştere continuă la toate tipurile de gospodării, dar această creştere se datorează de fapt numai inflaţiei. Raportul însă s-a schimbat puţin, veniturile gospodăriilor în care capul de familie este salariat fiind mai mari decât ale gospodăriilor al cărui cap de familie este pensionar, şomer sau ţăran. De fapt am asistat până în urmă cu câţiva ani la scăderea reală a veniturilor totale nete, deoarece inflaţia, pe de o parte, precum şi sistemul de taxare, pe de altă parte, au avut ca efect diminuarea veniturilor reale ale populaţiei.

În condiţiile în care mărimea şi structura gospodăriilor sunt direct determinate de veniturile obţinute într-o gospodărie, in perioada tranziţiei nu s-a putut asigura un

Page 115: Descrierea Cursului Total_final

115

consum satisfăcător de bunuri şi servicii şi nici nu s-au realizat economii. Necesarul de cheltuieli a fost suportat cu dificultate de marea majoritate a gospodăriilor, în ciuda faptului că acestea şi-au dimensionat cu stricteţe cheltuielile (chiar până la reducerea cumpărărilor la unele produse alimentare) şi au utilizat în proporţie ridicată resursele proprii.

În cazul gospodăriilor de şomeri şi ţărani cheltuielile au fost mai mari decât veniturile, deficitele fiind acoperite prin împrumuturi şi mobilizarea unor economii din perioadele anterioare.

Pe fondul general al involuţiilor vieţii economice şi sociale, al accentuării contradicţiilor tranziţiei, perioada de tranziţie a generat o puternică scădere a nivelului de trai al majorităţii populaţiei, amplificându-se componenta de masă a sărăciei, adică aceea care priveşte situaţia generală a populaţiei, în raport cu exigenţele minime ale unui trai normal la standardul de civilizaţie din ţara noastră dar şi comparativ cu nivelul de trai din alte ţări europene. Pe această bază se poate aprecia că în ultimii 16 ani în ţara noastră a fost şi este prezent atât fenomenul sărăciei relative – în raport cu situaţia de până-n 1989 dar şi cu realităţile mai vechi sau mai noi din alte ţări dezvoltate din punct de vedere economic – cât şi acela al sărăciei absolute comparativ cu nivelul de trai existent în 1989.

Definiţiile moderne concep sărăcia ca pe un fenomen complex multidimensional, fapt ce implică luarea în considerare a unor aspecte ale condiţiilor de viaţă care nu sunt reflectate, sau sunt insuficient reflectate de indicatorii sintetici ai veniturilor sau cheltuielilor – indicatori prin care se reflectă fenomenul sărăciei conceput ca un fenomen unidimensional.

În acest context, Lionel Stoleru notează că sărăcia „comportă multiple faţete care nu pot fi cuprinse cu uşurinţă într-un cadru cu forme simple. Sărăcia nu este decât o componentă a necunoscutei pe care o constituie în orice societate fiecare bărbat sau fiecare femeie: noi o descriem ca pe o stare în timp, în timp ce ea nu este poate decât o stare de spirit; noi o descriem ca pe o excludere din domeniul bunurilor în timp ce ea este mai curând o excludere din societate.” În aceeaşi idee, a conceperii sărăciei ca un fenomen complex, văzut din perspectiva largă a dezvoltării umane, autorii Raportului dezvoltării umane, pe anul 1997, subliniază că „Sărăcia poate însemna nu numai lipsa celor necesare bunăstării materiale, ci şi absenţa posibilităţilor de a trăi o viaţă tolerabilă. Viaţa poate fi prematur pierdută. Ea poate fi dificilă, dureroasă şi plină de riscuri. Poate fi privată de cunoaştere şi comunicare. Şi poate fi lipsită de demnitate, încredere şi respect de sine, ca şi de respectul celorlalţi. Toate acestea sunt aspecte ale sărăciei care limitează şi distrug vieţile a multe milioane de oameni în lumea de astăzi.”18 Aceleaşi aspecte esenţiale sunt surprinse de către Maria Moldoveanu prin conceptul de sărăcie cumulativă care integrează atât sărăcia materială, concepută ca o consecinţă dar şi ca o cauză a acesteia, cât şi sărăcia spirituală, respectiv sărăcia de idei, sărăcia morală şi sărăcia sufletească. 19

Oricare ar fi pragul de sărăcie utilizat pentru delimitarea gospodăriilor aflate în starea de sărăcie, rata sărăciei este relativ înaltă şi reflectă proporţiile îngrijorătoare ale

18 UNDP, 1990 – 1997, Human Development Report, Oxford University Press, New York, Oxford. 19 Moldoveanu, M. -Altfel despre sărăcie în actuala tranziţie a României, comunicare la simpozionul

ştiinţific: România şi Republica Moldova la răscrucea tranziţiei-Editura Economică ,Bucureşti 1997, Pag. 250

Page 116: Descrierea Cursului Total_final

116

acestui fenomen întrucât, un sfert, o cincime sau o treime din populaţie se află în situaţia de a nu-şi putea acoperi nevoile elementare, amplificând enorm riscurile degradării capitalului uman şi a mediului social, ale fragmentării şi instabilităţii sociale.20 Din punct de vedere al profilului sărăciei, o serie de studii referitoare la distribuţia gospodăriilor după nivelul cheltuielilor de consum ce revin pe adult echivalent, evidenţiază câteva concluzii deosebit de interesante: rate foarte înalte ale sărăciei, în cazul gospodăriilor de şomeri şi de ţărani, precum şi al gospodăriilor formate din cinci şi mai multe persoane; rate relativ înalte în cazul gospodăriilor de salariaţi şi pensionari şi în cazul celor formate din trei şi patru persoane; rate considerabil mai înalte în mediul rural decât în mediul urban. Fenomenul sărăciei în cazul gospodăriilor ţărăneşti este „normal” dacă ţinem seama de puterea economică redusă a majorităţii exploataţiilor agricole, exploataţii ce se află la antipodul agriculturii moderne atât din punct de vedere al dimensiunii suprafeţelor agricole cât şi al echipamentului agricol sau al capacităţilor financiare de a realiza schimbarea fundamentală a înzestrării tehnice a muncii. Sărăcirea continuă a gospodăriilor ţărăneşti a avut loc şi prin „foarfeca preţurilor”: serviciile prestate de posesorii de maşini agricole precum şi seminţele, îngrăşămintele chimice, erbicidele, etc. au preţuri foarte ridicate în timp ce preţurile produselor agricole sunt incomparabil mai mici. În asemenea condiţii, agricultura românească este de cele mai multe ori una de subzistenţă, cantitatea de produse agroalimentare destinate vânzării fiind relativ mică, veniturile realizate de gospodăriile de ţărani din vânzările de produse agricole reprezentând doar o cincime din veniturile totale ale acestor gospodării. Preţurile la care gospodăriile ţărăneşti reuşesc să vândă produsele lor sunt mici în raport cu cheltuielile şi datorită faptului că, spre deosebire de piaţa bunurilor şi serviciilor achiziţionate de către aceste gospodării, pentru produsele agroalimentare destinate vânzării nu există o reţea eficientă de preluare a acestora care să funcţioneze pe baza regulilor economiei de piaţă şi nu în condiţiile distorsionării relaţiilor de piaţă şi ale încălcării acestora.

Nivelul scăzut de educaţie, starea proastă a sănătăţii şi nutriţiei, ca şi nivelul înalt de fertilitate, sunt frecvent asociate cu sărăcia, ele reprezentând atât cauze cât şi efecte ale acesteia. De aceea, sub impactul dezvoltării teoriei capitalului uman politicile orientate spre dezvoltarea umană sunt de multe ori apreciate ca elemente cheie ale strategiilor, pe termen lung, de combatere a sărăciei, în ţările bogate, sau de susţinere a dezvoltării şi luptă împotriva sărăciei la scară mondială, promovate de o serie de organizaţii şi organisme internaţionale. Asemenea politici de combatere a sărăciei din perspectiva investiţiei în capitalul uman sunt de mare importanţă şi actualitate şi în ţara noastră, deşi „situaţia moştenită de la vechiul regim în domeniul capitalului uman nu are accente de gravitate capabile să inducă sărăcie”;21 se are în vedere faptul că serviciile social-culturale şi îndeosebi cele de învăţământ, sunt relativ dezvoltate, nivelul pregătirii profesionale, nivelul de educaţie şi cultură al populaţiei este înalt, accesul la învăţământ şi asistenţa socială este asigurat tuturor cetăţenilor, iar până nu de mult nici accesul la o locuinţă nu ridica probleme deosebite.

Importanţa unor asemenea politici este legată în special de faptul că în ultimii ani au apărut şi s-au amplificat o serie de probleme privind funcţionarea serviciilor şi mai ales accesul familiilor sărace la învăţământul primar, gimnazial sau la serviciile

20Molnar, M.-Sărăcia şi protecţia socială-Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1999, Pag. 125 21 Molnar, M. - Sărăcia şi protecţia socială- Editura Fundaţia României de Mâine,Bucureşti, 1999, Pag

107.

Page 117: Descrierea Cursului Total_final

117

culturale, medicale, etc. Aceste dificultăţi, contribuie, alături de înrăutăţirea condiţiilor generale de viaţă şi de stresul generat de dificultăţile tranziţiei la precarizarea stării de sănătate a populaţiei şi la creşterea mortalităţii, determinând caracteristici ale morbidităţii şi mortalităţii, care constituie semne evidente ale sărăciei şi aşa cum apreciază un reputat specialist al domeniului22, ale „degradării potenţialului biologic al poporului român”.

Prin dimensiunile sale preventive în unele domenii şi corective în altele, dimensiuni legate în special de educaţia noilor generaţii şi asanarea morală a societăţii, investiţia în capitalul uman reprezintă şi o condiţie esenţială a progresului economiei şi societăţii româneşti, prin asigurarea unui nivel înalt de pregătire profesională, prin însuşirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare desfăşurării activităţii în condiţiile economiei de piaţă şi ale noilor valori ale civilizaţiei universale. În legătură cu combaterea sărăciei suntem în acord deplin cu ideea conform căreia cea mai importantă politică este aceea care vizează dezvoltarea economică printr-o ocupare mai deplină şi mai eficientă a forţei de muncă.

O asemenea politică îmbină în mod fericit dezvoltarea economică şi dezvoltarea umană, eficienţa pieţei cu justiţia socială. Realizarea unor asemenea exigenţe presupune ca paralel cu preocupările pentru dezvoltarea unor ramuri capital - intensive, de înaltă tehnicitate şi productivitate, să se stimuleze dezvoltarea unor domenii mari consumatoare de forţă de muncă –serviciile, agricultura şi unele ramuri ale industriei–mai ales în zonele în care rata şomajului este mai ridicată, precum şi stimularea investiţiilor în tehnologii bazate pe utilizarea unui volum mai mare de muncă. Nu sunt desigur de neglijat nici politicile de susţinere a micilor producători, mai ales în agricultură sau de stimulare a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii. Asemenea politici sunt cu atât mai importante cu cât ponderea populaţiei ocupate în agricultură este relativ ridicată şi probabil nu se va reduce semnificativ în viitorul apropiat. Controlul creşterii salariilor ca instrument al macrostabilizării este necesar într-o economie aflată în criză, marcată de recesiune şi inflaţie, deşi are consecinţe nefavorabile din punct de vedere al evoluţiei veniturilor reale şi dimensiunilor sărăciei. Pentru a preveni asemenea urmări nefavorabile, se impune o politică salarială mai complexă şi mai nuanţată, în cadrul căreia să se îmbine armonios funcţia de echilibru a distribuţiei cu aceea de protecţie şi de stimulare. Necesitatea protecţiei împotriva sărăciei, cel puţin de limitare a proporţiilor sărăciei, presupune în aceste condiţii, o politică salarială mai complexă şi mai nuanţată, în care funcţia de echilibru a distribuţiei să nu însemne neglijarea funcţiei de protecţie, de asigurare a resurselor necesare traiului pentru un salariat şi familia sa şi evident nici a funcţiei de stimulare. Aceasta înseamnă că, paralel cu utilizarea unor instrumente de control al creşterii salariilor – cum sunt cele de supraimpozitare a acestora – trebuie să se acorde o mai mare atenţie funcţionării salariului minim şi indexării salariilor, ca instrumente de prevenire a scăderii de cumpărare a salariilor la proporţii, care să însemne căderea în sărăcie a unei mari părţi din familiile de salariaţi. Este, de altfel, important ca, în politica de macrostabilizare, accentul să nu cadă într-o măsură prea mare pe controlul veniturilor ca pârghie a comprimării cererii, mai ales în condiţiile în care inflaţia are cauze multiple, între care dominantă nu este cererea excesivă. Dincolo de efectul direct şi imediat de amplificare a sărăciei, forţarea acestui instrument de asigurare a echilibrului macroeconomic – prin scăderea puterii de cumpărare a veniturilor până la limita impusă

22 Trebici, V. -Demografie.Excerpta et selecta-Editura.Enciclopedica, Bucureţti, 1996, Pag. 350

Page 118: Descrierea Cursului Total_final

118

de realizarea echilibrului între cerere şi ofertă – este, prin efectele ei adverse, contraproductivă pentru oprirea declinului şi relansarea creşterii economice şi, implicit, pentru echilibrul economic. Este vorba, pe de o parte, de efectul pe care îl are comprimarea cererii peste anumite limite asupra producţiei de bunuri şi servicii. Restrângerea producţiei înseamnă amplificarea şomajului şi a sărăciei, precum şi comprimarea în continuare a cererii pentru a o aduce la nivelul ofertei; echilibrul dintre cerere şi ofertă tinde astfel să se realizeze la niveluri tot mai scăzute. Pe de altă parte, este efectul destimulativ pe care nivelul scăzut al veniturilor salariale reale şi mai ales scăderea acestora, îl au asupra productivităţii muncii şi eficienţei, prin demotivarea acestora şi prin absenteism, prin impactul incapacităţii satisfacerii nevoilor de nutriţie, de odihnă şi de instruire asupra capitalului uman.

Costul vieţii şi nivelul de trai În ultimul deceniu şi jumătate trecerea de la un sistem economic la altul a avut un

impact direct asupra populaţiei, a nivelului de trai, respectiv a condiţiilor de viaţă ale acesteia, dar mai ales asupra veniturilor gospodăriilor.

Începând cu anul 1990, s-au înregistrat importante transformări la nivelul fiecărui individ luat ca entitate în parte, dar şi la nivelul întregii societăţii. De exemplu, în primele 6 luni de după Revoluţie au fost luate o serie de măsuri de tip reparator, cum ar fi:

- măsuri menite să lichideze raritatea produselor-ce au avut ca rezultat sistarea exporturilor de produse alimentare şi creşterea importurilor de bunuri de consum;

- aplicarea de tarife reduse la energie electrică şi termică; - utilizarea unor preţuri înalt subvenţionate la o serie de produse de strictă

necesitate; - returnarea “părţilor sociale” către personalul salariat. În plan economic, aceste politici au dus la creşterea, fără o acoperire în produse şi

bunuri realizate, a masei monetare aflată pe piaţă, ceea ce a determinat o creştere a inflaţiei. Puterea de cumpărare a populaţiei a scăzut, fapt care a afectat consumul unor largi categorii de gospodării. Astfel, scăderea puterii de cumpărare a venitului disponibil, inflaţia, preţurile şi tarifele tot mai mari ale mărfurilor şi serviciilor au determinat gospodăriile să-şi diminueze consumurile la strictul necesar sau să încerce să păstreze cât mai mult posibil nivelurile anterioare de consum în detrimentrul economisirii.

Satisfacerea nevoilor la nivel individual şi familial dovedindu-se a fi dependentă nu numai de mărimea veniturilor, ci şi de evoluţia puterii de cumpărare a populaţiei.

În acest caz, mărimea consumului de bunuri materiale şi servicii pe individ, sociogrupuri şi pe totalul populaţiei poate fi privită prin prisma costului vieţii.

Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată, la un moment dat, cu o anumită sumă de bani.

Pentru cunoaştere costului vieţii, a puterii de cumpărare a populaţiei şi a nivelului de trai, organismele specializate în domeniu utilizează cercetarea selectivă a bugetelor de familie.

Costul vieţii este un indicator exprimat prin nivelul şi evoluţia indicelui naţional al preţurilor de consum. În acest sens, nivelul general al consumului şi indicele general al preţurilor şi tarifelor, respectiv indicele preţurilor şi tarifelor cu amănuntul sunt forme de

Page 119: Descrierea Cursului Total_final

119

exprimare a costului vieţii.23 Nivelul costului vieţii depinde de mărimea cheltuielilor curente efectuate într-o

anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei. La rândul ei, mărimea cheltuielilor curente depinde de:

a) cantităţile de produse materiale şi servicii achiziţionate care sunt incluse într-un "coş" de bunuri şi servicii;

b) nivelul preţurilor şi tarifelor practicate pentru aceste bunuri economice. În practică, costul vieţii este utilizat în procesul de indexare a salariilor, totodată, acesta măsoară şi gradul de erodare a puterii de cumpărare a salariilor.

Evoluţia costului vieţii se exprimă prin indicele costului vieţii (Icw) care evidenţiază modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor la serviciile utilizate de populaţie.

Dacă indicele costului vieţii este în scădere, înseamnă că are loc o creştere a nivelului de trai şi invers.

La rândul său, nivelul de trai este un indicator economico-social care exprimă ansamblul de bunuri şi servicii pe care o persoană şi-l poate asigura cu venitul său.

Din punct de vedere conceptual, există două situaţii care determină coborârea nivelului de trai al unei persoane sub pragul de sărăcie, respectiv sub un anumit consum minim de subzistenţă:

- pierderea unei surse de venit–determinate fie de pierderea locului de muncă, fie ca urmare a incapacităţii de muncă datorate unei stări precare a sănătăţii (boală, handicap);

- nivelul scăzut al resurselor–înregistrat în general, în cazul familiilor cu mulţi copii, unde, de exemplu, doar capul gospodăriei lucrează cu ziua sau ca muncitor. Aceste resurse privesc nivelul de instruire, gradul de pregătire profesională, numărul persoanelor active din gospodărie etc.

Temporar, pierderea unei surse de venit poate determina sărăcirea gospodăriei. În această categorie fiind incluse, în primul rând, gospodăriile de şomeri. Conform metodologiei utilizate în anchetele statistice realizate de către Institutul Naţional de Statistică, se consideră “gospodărie de şomeri” gospodăria al cărui cap de gospodărie este şomer. Din păcate, nu sunt rare cazurile în care ambii soţi sunt şomeri.

În acest caz, diminuarea veniturilor gospodăriilor care au în componenţa lor şomeri reprezintă unul dintre efectele dramatice ale şomajului. De exemplu, în perioada actuală ajutorul de şomaj reprezintă o sursă de venit care, în cele mai multe cazuri, nu asigură în totalitate acoperirea deficitului bugetar determinat de pierderea salariului avut anterior. De aceea, şomerii şi gospodăriile din care aceştia fac parte trec prin dificultăţi materiale deosebite. Acest fenomen se observă mai ales în perioadele de recesiune economică, când multe persoane îşi pierd locurile de muncă.

Din punct de vedere economic o situaţie delicată o au şi gospodăriile al cărui cap de gospodărie este pensionar iar restul membrilor sunt şomeri.

Aceste gospodării sunt cunoscute sub denumirea de gospodării temporar sărace. În cazul lor, există posibilitatea ca ele să iasă din sărăcie chiar şi fără ajutor din afară

23 Zamfir, C.–Politica socială în România în tranziţie - Starea societătii româneşti dupa 10 ani de

tranzitie- Editura Expert, 2000, pag.13

Page 120: Descrierea Cursului Total_final

120

după o perioadă de timp, în general, proporţională cu dimensiunea venitului pierdut şi cu randamentul resurselor de care dispun (inclusiv forţa de muncă).

Nu sunt rare cazurile în care intrarea în şomaj este însoţită de apariţia unor stări psiho-sociale (ca de exemplu: depresia psihică, tendinţa de sinucidere, creşterea consumului de alcool şi nu în ultimul rând creşterea gradului de infracţionalitate–furt, tâlhărie–determinat de greutăţile economice prin care trece persoana sau gospodăria din care aceasta face parte). De aceea, pentru a preîntâmpina o stare ce ar putea deveni explozivă, cu repercusiuni destul de grave atât la nivel local cât şi naţional, guvernul a adoptat, de-a lungul timpului, o serie de norme legislative prin care persoanele disponibilizate din anumite domenii de activitate primesc un număr limitat de salarii compensatorii.

O dată cu redresarea economiei, fapt ce implică şi creşterea numărului de locuri de muncă, aceste persoane au mari şanse de a se reangaja ieşind astfel din sărăcie. Nu acelaşi lucru poate fi spus despre alte categorii de gospodării care nu vor putea ieşi din sărăcie nici dacă se va produce redresarea economică, deoarece bunurile pe care le posedă nu le permit realizarea unui venit suficient, capabil a-i ridica peste pragul de sărăcie. Aceste persoane fac parte din gospodăriile considerate permanent sărace, ele dispunând de resurse limitate (cum ar fi: starea precară de sănătate, vârsta înaintată, nivelul de instruire sau gradul redus de pregătire profesională), resurse care se dovedesc a avea randamente marginale similare atât în perioadele de creştere economică, cât şi în cele de recesiune.

După anul 1990, diversitatea gamelor de produse, dar şi a produselor în cadrul aceleiaşi game, a condus la ridicarea nivelului preferinţelor şi a orizontului de aşteptări a consumatorilor. Aceeaşi tendinţă o întâlnim şi atunci când analizăm coşul de bunuri şi servicii considerat a asigura un trai decent.

În ultimii ani, necesarul zilnic minim de consum, presupus a echivala cu pragul decent de viaţă, a fost îmbogăţit atât ca volum fizic, respectiv cantitate şi număr de produse, cât şi din punct de vedere al calităţii mărfurilor componente.

În consecinţă, din ce în ce mai multe persoane au intrat în zona sărăciei subiective, autodefinindu-se săraci. La rândul său, sărăcia nu se instalează doar prin dispariţia sau inexistenţa mijloacelor necesare unui minim de trai, ci şi prin transmitere culturală. Cu alte cuvinte, sărăcia formează o cultură sau o subcultură, în raport cu societatea în care indivizii trăiesc, cu valorile şi normele acesteia, respectiv cu modul de a gândi şi simţi, fapt care modelează într-o anumită măsură comportamentul consumatorilor. Astfel:

● la nivelul individului se înregistrează sentimente puternice de marginalizare, dependenţă şi inferioritate;

● la nivelul familiei se observă tendinţa puternică de concubinaj, incidenţă ridicată a abandonului de către bărbat a soţiei/partenerei şi a copilului, ce are ca rezultat creşterea numărului de familii monoparentale, cu femeia în postura de cap de familie;

● la nivelul comunităţii se înregistrează lipsa unei participări şi integrări efective în instituţiile majore ale societăţii, manifestată în primul rând prin abandon şcolar. Armonizarea atât a necesităţilor fiecărui membru cât şi a întregului grup familial, precum şi armonizarea individului în sine cu restul societăţii reprezintă una din condiţiile stabilităţii şi integrării acestuia în viaţa socială.

În general, coordonatele majore după care se dimensionează sărăcia sunt:

Page 121: Descrierea Cursului Total_final

121

necesităţile minime de viaţă, nivelul veniturilor, respectiv situaţia venitului obţinut, aflat sub nivelul minim de trai.

Noua concepţie privind abordarea nivelului de trai este denumită şi problema şanselor de egalitate sau egalitatea şanselor. La o analiză de ansamblu a acestui fenomen manifestat atât la nivelul societăţii româneşti contemporane, cât şi la nivel internaţional se constată că incidenţa şi profunzimea sărăciei pot diferii în funcţie de: - caracteristicile zonei în care persoanele trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea, respectiv: resurse naturale, infrastructură, existenţa unor programe de reconversie a forţei de muncă pentru persoanele disponibilizate care trăiesc în zonele defavorizate; - caracteristicile persoanelor din gospodărie, respectiv sexul, vârsta, nivelul de instruire sau statutul ocupaţional al persoanelor.

Studiile realizate de către Institutul Naţional de Statistică subliniază faptul că, în mare măsură sărăcia este asociată cu nivelul scăzut de instruire, incidenţa acesteia fiind mai ridicată în cazul gospodăriilor ai căror membrii, respectiv capi de gospodărie au absolvit învăţământul primar sau gimnazial. - caracteristicile gospodăriilor, respectiv: mărimea şi tipul gospodăriei, numărul copiilor aflaţi în întreţinerea gospodăriei, statutul ocupaţional al capului gospodăriei sau nivelul de instruire al acestuia.

În România, studiile efectuate au arătat că aproape jumătate dintre săraci trăiesc în gospodării mari alcătuite din cinci sau mai multe persoane. În acelaşi timp, cu cât o gospodărie dispune de mai multe resurse umane, productive sau de consum, cu atât şansele ca ea să fie săracă sunt mai mici. De exemplu, în anul 2002 trăiau în sărăcie aproximativ 6,5 milioane de români, din care 2,4 milioane în sărăcie extremă.

Aproximativ 1,2 milioane nu îşi puteau permite coşul alimentar minim. În practică există 3 seturi de variabile care descriu sărăcia, respectiv, nivelul

tuturor veniturilor; sistemul de distribuire a veniturilor; nivelul şi tipul transferurilor realizate de stat prin sistemul de protecţie socială.

Realitatea ne arată că, venitul constituie într-adevăr unul dintre cei mai sensibili indicatori ai nivelului de trai. În privinţa veniturilor realizate de gospodăriile conduse de persoane cu pregătire primară, se constată că în anul 2003 acestea au realizat venituri de 1,5 ori mai mici decât cele al cărui cap de gospodărie are nivel secundar de studii şi de 2,8 ori mai mici faţă de cele cu nivel superior de pregătire.

Se poate spune că a fi sărac înseamnă a fi lipsit de resurse, în mod special, de resurse economice. În analiza sărăciei ar trebui luate în considerare cele trei dimensiuni diferite ale acestui fenomen, respectiv:

► sărăcia monetară, măsurată pe baza venitului gospodăriilor. În acest caz, evaluarea dimensiunii monetare a sărăciei poate fi efectuată, complementar, în următoarele variante:

● prima variantă se bazează pe veniturile băneşti disponibile ale gospodăriilor şi un prag regional, stabilit la nivelul de 60% din mediana veniturilor băneşti disponibile ale gospodăriilor din regiune;

● a doua variantă se bazează tot pe veniturile disponibile băneşti ale gospodăriilor, fiind însă utilizat un prag naţional, stabilit la nivelul a 50% din media veniturilor băneşti disponibile ale gospodăriilor din ţară;

● a treia variantă – incidenţa sărăciei poate fi estimată pe baza unui prag subiectiv, calculat ca medie a veniturilor apreciate ca minim necesare pentru acoperirea

Page 122: Descrierea Cursului Total_final

122

cheltuielilor curente de gospodăriile care consideră că fac “cu oarecare dificultate” faţă acestor cheltuieli

► sărăcia manifestată prin condiţiile de viaţă, ce poate fi măsurată prin indicatori care privesc unele aspecte ale standardului de viaţă, în această categorie intrând caracteristici cum ar fi:

● condiţiile de locuit (iluminat electric, apă curentă, apă caldă, canalizare, gaze, încălzire centrală);

● dotarea cu bunuri de folosinţă îndelungată(frigider, autoturism, televizor etc.); ● gradul de satisfacere al nevoilor esenţiale. ► sărăcia subiectivă, bazată pe propria percepţie a gospodăriilor asupra

standardului de viaţă. Riscul ca o gospodărie să intre sub incidenţa sărăciei este cu atât mai mic, cu cât

aceasta beneficiază de următoarele atribute: are în componenţă un număr redus de membri, respectiv de copii aflaţi în îngrijire, capul gospodăriei sau ceilalţi membri ai săi au absolvit studii superioare, gospodăria se află în mediul urban etc.

Conceptul de sărăcie este un termen larg utilizat în ultimul deceniu. Altfel spus, sărăcia nu reprezintă pur şi simplu un anumit mod de viaţă, sub cel considerat a fi acceptabil la nivelul unei comunităţi, ci trebuie subliniat faptul că, acest mod de viaţă este determinat de lipsa resurselor, în general a resurselor materiale. În cazul în care, din motive filosofice, religioase sau morale este acceptat în mod voluntar un asemenea mod de viaţă, nu se mai poate vorbi despre o stare de sărăcie.

3.4. Sărăcie şi inegalitate Sărăcie relativă şi absolută În România sunt utilizaţi în prezent doi indicatori de măsurare a sărăciei

monetare: sărăcia relativă şi cea absolută. Indicatorul pentru sărăcia relativă se bazează pe metodologia aprobată de către Consiliul European în 2001. Această metodologie a fost elaborată pentru a permite monitorizarea comparativă, a progreselor statelor membre înregistrate în ceea ce priveşte îndeplinirea obiectivelor UE cu privire la lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale, şi are două caracteristici specifice: utilizează un indicator de măsurare a bunăstării bazat pe venituri, iar pragul utilizat pentru măsurarea nivelului de sărăcie este unul relativ, stabilit la 60% din venitul disponibil median anual la nivel naţional al fiecărui stat membru. Indicatorul de măsurare a sărăciei absolute se bazează pe o metodologie naţională, elaborată în anul 2002 de către o echipă ce includea experţi ai INS şi ai Guvernului României, cercetători, precum şi reprezentanţi ai Băncii Mondiale. Această metodologie utilizează un indicator al bunăstării bazat pe consum şi o linie absolută a nivelului sărăciei bazată pe costurile privind nevoile elementare.

Cei doi indicatori de măsurare a sărăciei indică tendinţe diferite în perioada 2000-2006 .Tendinţa sărăciei bazată pe metodologia Laeken pentru perioada 2000-2006 nu indică aproape nici o schimbare în ceea ce priveşte sărăcia, în timp ce indicatorul sărăciei absolute indică o reducere considerabilă a sărăciei. Tendinţa sărăciei poate intriga, mai ales că începând din anul 2000, după o perioadă de recesiune severă, creşterea economică a României a început să se accelereze, ajungând la o medie anuală

Page 123: Descrierea Cursului Total_final

123

de 5-6 %. Astfel atât veniturile, cât şi consumul populaţiei au înregistrat o creştere în termeni reali. Prin urmare, această creştere se reflectă în reducerea ratei sărăciei. Astfel conform indicatorului UE al sărăciei, procentul populaţiei expuse riscului sărăciei a rămas aproape neschimbat, în jur de 18%, din anul 2004.

Dinamica sărăciei relative şi absolute în România, 2000-2006

Tendinţa neschimbată a indicatorului UE este efectul direct al metodologiei

utilizate. De vreme ce linia sărăciei este calculată în fiecare an ca fiind un anumit procentaj din venitul disponibil median, standardul de viaţă (pragul sărăciei) nu este neapărat constant în timp. Tendinţa sărăciei relative în perioada 2000-2006 înseamnă de fapt că inegalitatea s-a modificat puţin din anul 2000. Indicatorul sărăciei relative este sensibil la forma distribuţiei venitului. Dacă toate veniturile cresc (sau descresc) cu aproximativ aceeaşi sumă, venitul median se schimbă în mod proporţional, iar procentul populaţiei aflate sub linia sărăciei relative nu se modifică. Astfel, chiar dacă fiecare o duce mai bine (sau mai rău), însă distribuţia veniturilor îşi păstrează forma, sărăcia relativă rămâne neschimbată. Dacă toate veniturile cresc, însă cele ale celor bogaţi cresc mai mult decât veniturile săracilor (creştere disproporţională), distribuţia devine mai mare, iar venitul median mai mare decât în cazul creşterii proporţionate a veniturilor. Astfel, toată lumea o va duce mai bine Însă, deoarece cei bogaţi înregistrează o creştere mai mare a veniturilor decât cei săraci, indicatorul sărăciei relative va create. Un ‘paradox’ similar poate apărea dacă toate veniturile descresc, însă veniturile celor bogaţi descresc mai rapid decât cele ale săracilor. În acest caz sărăcia relativă ar descreşte deoarece venitul median ar fi mai mic decât în situaţia unei descreşteri omogene pentru toate grupurile. Astfel, în mod paradoxal, chiar dacă toţi o duc mai rău, indicatorul sărăciei relative ar putea indica o reducere a acesteia. În concluzie, schimbările indicatorului sărăciei relative nu reflectă schimbările nivelului de bunăstare, ci

Page 124: Descrierea Cursului Total_final

124

schimbările în ceea ce priveşte inegalitatea. Prin contrast cu sărăcia relativă, sărăcia absolută descreşte din anul 2000

până în 2006 . Spre deosebire de linia Laeken a sărăciei, linia elaborată de echipa de experţi naţionali şi cei ai Băncii Mondiale pentru evaluarea sărăciei din anul 2003 este un indicator absolut şi nu unul relativ. Tendinţele sărăciei absolute reflectă schimbările nivelului de bunăstare, în comparaţie cu o linie a sărăciei absolute bazată pe un coş minim de consum.

Dinamica inegalităţii şi dinamica sărăciei în România

Sărăcia şi inegalitatea: dinamică şi profil Sărăcia absolută în România a scăzut simţitor în ultimii ani, de la 35,9% în 2000,

la 13,8% în 2006. În acelaşi timp, profunzimea sărăciei a scăzut de la 10 % în 2000, la 3% în 2006. În anul 2000, numărul persoanelor sărace din România a atins nivelul maxim al perioadei de tranziţie, fiind estimat la aproximativ 8 milioane de locuitori. Utilizând aceeaşi metodologie, pentru o linie a sărăciei fixate la 210 RON pe adult echivalent la preţurile din ianuarie 2006, numărul estimat al persoanelor sărace în 2006 a scăzut până la aproximativ 3 milioane de locuitori. După cum ilustrează Figura nr. 3.2, reducerea cea mai semnificativă a sărăciei a avut loc în perioada 2002-2005. Referitor la perioada 2005- 2006, schimbarea privind sărăcia nu este suficient de mare pentru a putea observa o diferenţă statistică semnificativă de la un an la altul.

Pe de altă parte, inegalitatea consumului a rămas aproximativ constantă în

Page 125: Descrierea Cursului Total_final

125

perioada 2000-2006. Pe parcursul ultimilor patru ani, nivelul inegalităţii a rămas constant, ceea ce sugerează că beneficiile provenite din creşterea economică au fost distribuite aproximativ egal între grupurile de venituri.

Dintr-o perspectivă comparativă, nivelul bunăstării din România converge cu cel al altor state noi membre UE, deşi diferenţa este încă una semnificativă. Utilizând un indicator comparativ al bunăstării (consumul pe cap de locuitor) şi o linie a sărăciei de 4,30 USD la paritatea puterii de cumpărare, riscul de sărăcie în România în anul 2003 era de peste două ori mai ridicat decât în Polonia, Lituania şi Estonia, şi de aproape cinci ori decât în Ungaria. În acelaşi timp, inegalitatea a fost relativ moderată, fiind mai redusă decât în ţările menţionate mai sus, cu excepţia Ungariei. Tendinţele descrescătoare din ultima vreme ale sărăciei absolute, precum şi relaţia strânsă dintre creştere şi sărăcie sunt dovada că decalajul se reduce. Sărăcia în România a fost de mai puţin de două ori mai mare decât în Polonia sau Lituania, şi de mai puţin de patru ori mai mare decât în Ungaria.

Comparaţii ale sărăciei şi inegalităţii

2002-2003 2005 Rata sărăciei (%)

Inegalitatea Rata sărăciei (%)

Ţara

Linia sărăciei de 4.30 $PPP /zi

Gini (consum pe cap de locuitor)

Linia sărăciei de 4.30 $PPP /zi

Schimbarea în rata sărăciei’

Bulgaria 33 0.2774 - - Estonia 26 0.3301 19 -27% Ungaria 12 0.2496 11 -8% Lituania 24 0.3251 22 -8% Polonia 27 0.3197 21 22% România 58 0.2878 40 31%

Sursa: *** - România: Raport de monitorizare a sărăciei, Banca Mondială,

2007. Deoarece consumul populaţiei a crescut în termeni reali, s-a schimbat şi structura

consumului acesteia. Ponderea alimentelor în consumul total a scăzut de la aproape 60% în 2000, la 50% în 2006, în beneficiul produselor nealimentare şi serviciilor. Această tendinţă este în conformitate cu constatările teoretice şi empirice care arată că pe măsură ce creşte nivelul veniturilor, rata cheltuielilor pentru produsele alimentare în consumul gospodăresc scade.

Prin urmare există mari discrepanţe între tiparele de consum ale celor bogaţi şi ale celor săraci. În timp ce cei mai bogaţi cheltuiesc mai puţin de 40% pe produse alimentare, cei mai săraci cheltuiesc mai mult de 70% pe asemenea produse. Consumul de produse şi servicii nealimentare al celor bogaţi este de două ori mai mare decât acela al celor săraci.

Page 126: Descrierea Cursului Total_final

126

Schimbările în ceea ce priveşte comportamentul de consum sunt mai evidente în zonele rurale. Ponderea produselor alimentare din resurse proprii (autoconsum) din consumul total a scăzut atât în zonele rurale, cât şi în cele urbane. Scăderea a fost mai semnificativă în zonele rurale - de la 45% în 2000 la 30% în 2006, o parte din acestea fiind substituite cu alimente cumpărate. Autoconsumul încă reprezintă aproximativ jumătate din totalul consumului de alimente în zonele rurale, indiferent de nivelul de bunăstare. În acelaşi timp, după cum arata figura de mai jos, ponderea produselor şi serviciilor nealimentare din gospodăriile rurale a crescut de la 32% la 40%. Totuşi, au rămas diferenţe între gospodăriile rurale şi cele urbane - deoarece veniturile în rural sunt mai scăzute, ponderea consumului de alimente al gospodăriilor rurale este încă mult mai mare comparativ cu a celor urbane (59% în cele rurale comparativ cu 44% în cele urbane).

Profiluri de consum pe grupuri, 2000 – 2006

Sursa: *** - România: Raport de monitorizare a sărăciei, Banca Mondială,

Page 127: Descrierea Cursului Total_final

127

2007. După cum era de aşteptat, municipiul Bucureşti şi alte oraşe mari sunt expuse

riscului de sărăcie cel mai redus. Comparativ cu anul 2003, cea mai semnificativă reducere a sărăciei s-a înregistrat în oraşe şi, în mod surprinzător, în oraşele mici. Rata sărăciei a scăzut cu aproximativ două treimi în oraşele mari şi s-a înjumătăţit în oraşele mici. Totuşi, dacă ne uităm la procentul de populaţie care a ieşit din sărăcie în perioada 2003-2006, observăm că cele mai importante schimbări s-au petrecut în mediul rural: aproape paisprezece procente din populaţia care trăieşte în comunele cu peste 5.000 de locuitori, respectiv şaptesprezece procente din populaţia care trăieşte în comune cu sub 5.000 de locuitori au ieşit din sărăcie în perioada 2003-2006. Este demn de menţionat faptul că în municipiul Bucureşti reducerea numărului de persoane sărace a fost însoţită de o creştere a inegalităţii de aproape 3% comparativ cu 2003 .

Analiza spaţială a sărăciei şi inegalităţii

Rata sărăciei Diferenţa (puncte procentuale)

Procent schimbare în sărăcie

Gini

Tipul de localitate

2003 2006 2006-2003 2006-2003 2003 2006 Bucureşti 7

.3% .1% -3.2 -44

.25 .28 Oraşe mari

1.5% .0% -7.5 -65

.26 .25 Oraşe medii

3.6% .4% -5.2 -38

.27 .27 Oraşe mici

9.4% 0.0% -9.4 -48

.25 .26 Sate mari 3

4.6% 0.8% -13.8 -40

.26 .26 Alte sate 4

0.6% 3.1% -17.5 -43

.26 .25 TOTAL 2

5.1% 3.8% -11.3 -45

.28 .28 Sursa: *** - România: Raport de monitorizare a sărăciei, Banca Mondială,

2007. Datele din 2006 arată diferenţe semnificative în ceea ce priveşte incidenţa

sărăciei pe regiuni. Regiunile estice şi sudice continuă să rămână cele mai sărace, chiar dacă sărăcia absolută nu este distribuită omogen pe judeţele şi localităţile din interiorul regiunilor.

Distribuţia regională a sărăciei, 2006

Page 128: Descrierea Cursului Total_final

128

În ceea ce private tendinţele regionale, schimbările cele mai notabile ale sărăciei

absolute în perioada 2003-2006 se observă în regiunile vestice şi sudice. Regiunea vestică a înregistrat o reducere de 62% a numărului săracilor, iar în sud numărul săracilor a scăzut cu mai mult de jumătate. În acelaşi timp, în regiunea centrală reducerea a fost doar de 34%. Aceste diferenţe privind ritmul de reducere a sărăciei par să ducă la creşterea discrepanţelor regionale.

Caracteristici ale gospodăriilor şi indivizilor Persoanele care trăiesc în gospodării mari, cu cinci membri sau mai mult, sunt

expuse unui risc de sărăcie mai ridicat. Aproximativ un sfert din populaţia României trăieşte în astfel de gospodării şi riscul de sărăcie la care este expusă aceasta este de trei ori mai mare comparativ cu gospodăriile cu 2 sau 3 membri .

Sărăcia în funcţie de mărimea gospodăriei

Page 129: Descrierea Cursului Total_final

129

Copiii (între 0-14 ani) şi tinerii (între 15-24 ani) sunt expuşi celui mai ridicat risc

de sărăcie. Comparativ cu anul 2003, rata sărăciei în rândul acestora a scăzut cu peste 30%, însă riscul de sărăcie relativă la care sunt expuşi a continuat să crească. Aproximativ 75% dintre copiii săraci se află în zonele rurale, unde riscul de sărăcie la are este expus un copil este de trei ori mai mare comparativ cu cel al unui copil care trăieşte într-o zonă urbană. Peste o treime dintre copiii săraci locuiesc în gospodării conduse de fermieri, fiind expuşi la un risc de sărăcie mai mare de şapte ori comparativ cu riscul la care este expus copilul unui angajat.

Profilul sărăciei pe categorii de vârstă

Educaţia constituie unul dintre factorii cei mai puternic asociaţi cu statutul de

bunăstare . Riscul de sărăcie scade substanţial o dată cu un nivel de educaţie mai ridicat,

Page 130: Descrierea Cursului Total_final

130

ajungând aproape de zero pentru adulţii cu studii superioare. Aproximativ 70% dintre adulţii săraci (în vârstă de 15 ani sau mai mult) au absolvit 8 clase sau mai puţin. După cum era de aşteptat, riscul de sărăcie este cel mai ridicat pentru cei care nu au educaţie formală (59%). Cu toate acestea, în România această categorie este foarte mică, constituind doar aproximativ 2% din totalul numărului de adulţi.

Rata sărăciei în funcţie de nivelul de educaţie

Sursa: *** - România: Raport de monitorizare a sărăciei, Banca Mondială,

2007. În perioada 2004-2006, doar aproximativ jumătate dintre tinerii cu vârste între

15-18 ani aparţinând categoriilor celor mai sărace erau înscrişi la şcoală. Mai mult, numai 37% dintre tinerii săraci (între 15-24 ani) frecventau şcoala în anul 2006, în timp ce alţii se aflau într-o situaţie vulnerabilă pe piaţa muncii, fiind angajaţi la negru (30%) sau şomeri (15%). Absolvenţii şcolilor de meserii au înregistrat o rată mult mai mare a incidenţei sărăciei decât absolvenţii de licee teoretice (23,4% comparativ cu 13,3%).

O altă caracteristică strâns asociată cu statutul de bunăstare o constituie ocupaţia indivizilor. Deloc surprinzător, ratele de sărăcie diferă foarte mult în funcţie de statutul profesional. Câştigătorii incontestabili ai perioadei de creştere economică sunt angajatorii şi angajaţii, al căror risc de sărăcie a fost redus în mod semnificativ (în cazul angajatorilor se apropie de zero). Grupurile expuse celui mai ridicat risc de sărăcie sunt şomerii şi lucrătorii pe cont propriu, mai ales cei din agricultură. Referitor la ultimul grup (lucrători pe cont propriu în agricultură), menţionăm că după ce s-a înregistrat o scădere a sărăciei până în anul 2005, în 2006, riscul de a fi săraci la care sunt expuşi a cunoscut o creştere uşoară.

Page 131: Descrierea Cursului Total_final

131

Rata sărăciei în funcţie de categoria ocupaţională

În perioada 2003-2006, sărăcia pensionarilor s-a redus la jumătate iar procentul

de pensionari din numărul total de săraci a scăzut de asemenea. Dacă în 2003 unul din cinci oameni săraci era pensionar, în 2006 aceasta categorie reprezenta doar a şasea parte din numărul total al săracilor. Cu toate acestea, riscul de sărăcie la care sunt expuşi aceştia este de 3 ori mai ridicat comparativ cu cel al unui angajat. Dacă ne uităm la datele privind sărăcia în funcţie de ocupaţia capului gospodăriei, vom constata că aproximativ o treime dintre săraci trăiesc în gospodării deţinute de pensionari. Următoarele cele mai importante grupuri în rândul săracilor sunt gospodăriile deţinute de lucrători pe cont propriu şi şomeri.

3.5. Sărăcia şi excluziunea socială în contextul societăţii româneşti Sărăcia a fost o preocupare constantă a societăţii româneşti, sfâşiată mereu între

aspiraţiile de aliniere cu societăţile vest-europene dezvoltate şi moştenirea de subdezvoltare. Sărăcia pentru România nu a reprezentat în primul rând un cost al dezvoltării, ci mai degrabă un produs al subdezvoltării. Soluţia nu putea fi căutată în constituirea unui sistem mai bun de suport al celor săraci, ci în procesul global de dezvoltare social-economică a ţării, prin însuşirea instituţiilor europene de vârf şi perfecţionarea întregului corp al societăţii. Nu este întâmplător că dacă ar trebui să selectăm ideea forţă care a simbolizat cea mai productivă orientare din prima jumătate a secolului XX este aceea de reformă economică, socială şi culturală. Complementar, România a construit activ, plasându-se în primul eşalon al dezvoltării europene, elementele unui sistem complex de securitate socială. Tranziţia a fost însoţită de o

Page 132: Descrierea Cursului Total_final

132

explozie a sărăcirii şi de accentuarea dramatică a proceselor de excluziune socială.24 Primii ani ai tranziţiei au ignorat şi ei problema sărăciei, politica socială fiind

bazată tot pe o paradigmă a dezvoltării, dar de data aceasta axată pe privatizare şi restructurare. Sărăcia părea a reprezenta mai degrabă un cost social inevitabil al tranziţiei, iar concentrarea excesivă a atenţiei asupra ei, o piedică în cale unei tranziţii eficace. Ca parte a procesului de reconstrucţie, s-a depus un efort important pentru reforma sistemului de securitate socială, simultan cu preocuparea de a menţine cheltuielile publice sociale la un nivel cât de scăzut cu putinţă, pentru a nu împiedica reforma economică.

Ce fel de societate vrem să construim ? Pentru a fixa cadrul formulării obiectivelor strategice ale Planului Naţional Anti-

sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale este nevoie mai întâi să definim societatea pe care România vrea să o construiască.

România trebuie să urmărească : ● crearea unei societăţi prospere, activă economic, social şi politic, cu un nivel

ridicat de responsabilitate colectivă şi individuală, coezivă social, cu un nivel ridicat de oportunităţi pentru toţi.

Activă: capabilă să se dezvolte economic şi social, să fructifice oportunităţile şi să facă faţă constructiv şi eficient riscurilor, să-şi dezvolte continuu capacităţile şi să activizeze segmentele sociale excluse, pasivizate, cu risc de involuţie şi de dependenţă.

Coezivă social: un grad ridicat de solidaritate socială, în care segmentele excluse social, suferind de privaţiuni multiple, să fie minimizate:

● eliminarea surselor de excluziune socială, discriminare, promovarea unor mecanisme puternice de incluziune socială;

● asigurarea pentru fiecare a unui standard minim decent de viaţă şi accesul la serviciile sociale fundamentale, o societate fără polarizări sociale şi economice, în care diferenţele sunt echitabile şi stimulative, iar nu generatoare de tensiuni şi conflicte sociale.

Oportunităţi pentru toţi: o societate în care fiecărui membru să i se acorde şanse reale de a lua parte activ la în toate sferele vieţii sociale:

● oportunităţi economice–participare activă şi profitabilă la viaţa economică; ● oportunităţi de dezvoltare socială şi personală: acces la sistemul şcolar, la

serviciile medicale, la cultură, oportunităţi de pregătire profesională; ● acces la bunurile şi serviciile fundamentale: locuinţă în primul rând, bunurile şi

serviciile necesare unei vieţi civilizate, mediu social-comunitar civilizat şi sigur, natură nepoluată;

● oportunităţi de participare socială şi politică. Rezumând aceste trei caracteristici-activă, coezivă social şi oportunităţi pentru

toţi - putem spune că modelul de societate pe care vrem să-l construim este o societate inclusivă.

Concepţia Planului Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale

24 Plan Naţional Antisărăcie- Guvernul României- 2002

Page 133: Descrierea Cursului Total_final

133

Societatea românească se află mai mult decât oricând într-un punct crucial. Trebuie simultan să facem faţă efectelor distructive ale unor puternice seisme social-economice ale ultimei jumătăţi de secol, agravate de replicile lor târzii, dar şi să relansăm un proces de dezvoltare pentru a deveni o societate modernă, competitivă, cu un grad ridicat de coeziune socială, care reprezintă în fapt obiectivul comun al întregii construcţii europene, în care ţara noastră s-a angajat cu toată dedicarea.25 Dacă trecutul este obsedant prin valul de probleme enorme pe care le-a generat, viitorul presează pentru o construcţie socială rapidă pe noi liniamente. Strategia corectă nu este de a rezolva mai întâi problemele trecutului şi apoi să ne ocupăm de construcţia viitoare. Este mult mai productiv să absorbim problemele moştenite în procesul construcţiei societăţii viitoare. 26 Considerând modelul de societate în care am dori cu toţii să trăim, următoarele obiective strategice în sfera combaterii sărăciei şi a promovării incluziunii sociale vor fi avute în vedere:

● eradicarea completă a sărăciei extreme; ● eradicarea unor situaţii sociale inacceptabile moral pentru o societate civilizată:

copiii străzii, copiii abandonaţi în instituţii, traficul cu fiinţe umane, violenţa domestică, copii neglijaţi şi/ sau abuzaţi în familie; dezvoltarea unui sistem de suport pentru victime; → Absorbţia treptată a sărăciei persoanelor active şi a celor care şi-au încheiat ciclul vieţii active (pensionarii);

● diminuarea dezechilibrelor regionale existente, revitalizarea zonelor defavorizate şi prevenirea apariţiei unor noi dezechilibre zonale;

● promovarea unei societăţi inclusive cu un grad ridicat de coeziune socială; ● asigurarea accesului tuturor membrilor societăţii la serviciile sociale

fundamentale: sănătate, învăţământ, ocupare şi asistenţă socială; ● investiţie în noua generaţie: asigurarea condiţiilor decente de viaţă pentru copii

şi a accesului lor la oportunităţile de dezvoltare; ● suport susţinut pentru integrarea tinerilor în viaţa matură: tinerii trebuie priviţi

nu ca o problemă, ci ca o resursă crucială a dezvoltării social-economice; ● completarea şi dezvoltarea sistemului de protecţie socială; ● dezvoltarea capacităţii autorităţilor publice naţionale, judeţene şi locale de

identificare a problemelor sociale, de dezvoltare şi implementare de politici şi programe sociale, de evaluare şi monitorizare a politicilor şi programelor

● activizarea forţelor comunitare, a iniţiativelor colective şi dezvoltarea unei culturi a parteneriatului social.

Obiectivele Planului Naţional Antisărăcie în domeniul ocupării În domeniul ocupării trebuie să se aibă în vedere: ● crearea de locuri de muncă, prin relansarea economică, dar şi prin investiţii în

lucrări publice şi stimularea activităţilor economice pe cont propriu. Alocarea unor sume importante pentru activitatea de creditare în condiţii avantajoase a micilor întreprinderi; programe de training şi consultanţă în vederea creşterii capabilităţii tehnice şi organizatorice de a subcontracta activităţi de producţie şi servicii de la marile

25 Plan Naţional Antisărăcie, Guvernul României, 2002 26 Simpozion Ştiinţific Naţional ’’ Relansarea creşterii economice în România’’, Editura Economică,

Bucureşti 2000,pag13

Page 134: Descrierea Cursului Total_final

134

întreprinderi sau pentru iniţierea unei afaceri. ● acordarea unor granturi pentru dezvoltarea sectorului privat în agricultură,

industrie, turism, implementarea unor servicii de consultanţă şi asistenţă în afaceri reprezintă măsuri menite să asigure crearea de noi locuri de muncă pentru absorbţia persoanelor neocupate.

● subvenţionarea, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, a mai multor categorii de servicii, printre care:

a) servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi de realizare a unor lucrări edilitare, organizate de autorităţile publice locale, de firme private sau organizaţii neguvernamentale, cu avizul administraţiei publice locale, în funcţie de necesităţile şi de cerinţele înregistrate la momentul respectiv;

b) servicii care cuprind activităţi de îngrijire la domiciliu a copiilor, bolnavilor, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, organizate de autorităţile publice locale, organizaţii non-guvernamentale şi alte organisme în condiţiile legii.

● sporirea participării tinerilor la viaţa economică prin demararea Programului pentru iniţierea unor incubatoare de afaceri (proiecte pilot), vizând acordarea de sprijin sub diverse forme (consiliere, informare) pentru tinerii întreprinzători.

● acordarea de şanse egale tuturor tinerilor pe parcursul procesului educaţional şi restructurarea sistemelor de educaţie şi instruire pentru tineret; dezvoltarea şi diversificarea ofertei educaţionale nonformale pentru tineret Facilitarea accesului tinerilor la informaţie. Proiectul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale “Informare si consiliere privind cariera” constă în crearea reţelei naţionale de centre de informare şi consiliere profesională: 227 de centre la nivelul agenţiilor judeţene şi locale pentru ocuparea forţei de muncă, 500 de centre la nivelul unităţilor şcolare şi centrelor judeţene de asistenţă psihopedagogică şi 47 de centre în cadrul Direcţiilor pentru Tineret şi Sport Judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

● adaptarea planului de şcolarizare la cerinţele de perspectivă ale pieţei forţei de muncă. Începând cu anul 2001 se derulează la nivel naţional Bursa locurilor de muncă destinată absolvenţilor de învăţământ, organizată de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Prin Bursa locurilor de muncă organizată în anul 2001 (atât prin bursa generală cât şi prin bursa pentru absolvenţi) au fost încadraţi în muncă un număr de 14.761 de tineri. Absolvenţii pot beneficia, în mod gratuit, de programe de instruire, precum şi de alte măsuri din programe de asistenţă internaţională adresate cu precădere tineretului sau care vizează prevenirea şi combaterea şomajului (Leonardo, PAEM, RICOP, Programul Phare 2000 Coeziune economică şi socială etc.).

● adoptarea de măsuri ce privesc formarea profesională prin programele de educaţie compensatorie sau de a doua şansă pentru cei care au părăsit temporar sistemul formal al educaţiei de bază.

► Perfecţionarea formării profesionale se poate realiza atât prin îmbunătăţirea

învăţământului profesional şi tehnic, dar şi prin îmbunătăţirea formării profesionale continue.

Îmbunătăţirea învăţământului profesional şi tehnic se poate realiza prin : Generalizarea profesionalizării ca finalitate a tuturor formelor şi structurilor

de învăţământ; Dezvoltarea unui sistem de consiliere şi orientare şcolară şi profesională;

Page 135: Descrierea Cursului Total_final

135

Adoptarea unor programe de educaţie compensatorie sau de acordare unei a doua şanse pentru cei care au părăsit temporar sistemul formal al educaţiei de bază;

Implementarea societăţii informaţionale prin sistemul educaţional: informatizarea învăţământului;27

Dezvoltarea parteneriatului sistemului educaţional–sistem profesional, în contextul descentralizării sistemului educaţional;

Anticiparea necesarului de competenţe, corespunzător schimbărilor care se previzionează pe piaţa muncii.

Îmbunătăţirea formării profesionale continue urmăreşte: Asigurarea calităţii furnizorilor de formare (elaborarea de standarde

ocupaţionale, autorizarea programelor de formare, evaluarea rezultatelor formării); Elaborarea de către patronate, împreună cu sindicatele, a planurilor anuale de

formare profesională la nivel de întreprindere, prin care se va da posibilitatea salariaţilor să participe la diferite forme de pregătire profesională;

Încurajarea instituţiilor de învăţământ superior de a multiplica oferta de pregătire continuă prin programe de tip postuniversitar.

Scopul final al acestor măsuri este de fapt reducerea şomajului de lungă durată. Se poate avea în vedere:

▪ Persoanele disponibilizate colectiv, care prezintă un risc mare de a deveni şomeri de lungă durată, pot beneficia de următoarele tipuri de măsuri active: cursuri de calificare/ recalificare; servicii de ocupare-mutare; creare de locuri de muncă în activităţi în folosul comunităţii; asistenţă şi consultanţă pentru începerea unei afaceri; servicii de dezvoltare economică locală; incubatoare de afaceri.

▪ Stimularea persoanelor pentru a se încadra în muncă înainte de expirarea perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj;

▪ Stimularea angajatorilor, prin subvenţionare directă, pentru crearea de locuri de muncă pentru şomerii din categoriile cele mai defavorizate. Astfel, pentru persoanele din rândul şomerilor de peste 45 de ani, sau pentru şomerii întreţinători unici de familie, angajatorii primesc, din bugetul asigurărilor de şomaj, pe o perioadă de 12 luni o sumă egală cu un salariu minim brut pe ţară, pentru fiecare persoană angajată din această categorie, cu obligaţia menţinerii contractului individual de muncă pe o perioadă de minim 2 ani;

▪ Susţinerea financiară a încadrării persoanelor din rândul şomerilor în vederea realizării unor lucrări de interes comunitar;

▪ Determinarea angajatorilor de a identifica forme flexibile de muncă, cu norme parţiale de lucru şi cu posibilitatea menţinerii în muncă a persoanelor vârstnice, precum şi a retragerii progresive a lor de la locurile de munca pe care le-au ocupat; Urmărirea aplicării de către angajatori a legislaţiei existente privind excluderea discriminării pe criterii de vârstă prin înlăturarea oricăror restricţii de vârstă la angajarea de noi lucrători.

▪ Creşterea ocupării persoanelor din categoriile defavorizate, cu risc de a fi obiect al discriminării: persoane cu handicap sau în incapacitate de muncă; persoane de etnie rromă.

Obiectivele Planului Naţional Antisărăcie în domeniul educaţiei

27 Plan Naţional Antisărăcie, Guvernul României 2002

Page 136: Descrierea Cursului Total_final

136

În domeniul educaţiei ar trebui urmărite următoarele: ● scăderea abandonului şcolar în ciclul obligatoriu spre zero; ● susţinerea în continuare a programului manuale şi rechizite gratuite pentru

familiile sărace; ● asigurarea transportului în zonele cu distanţe casă/ şcoală mari şi acolo unde nu

există cadre didactice calificate; ● explorarea posibilităţilor de a oferi servicii sociale şi educaţionale secundare

pentru copiii cu risc ridicat de abandon: masă gratuită, suport suplimentar pentru pregătirea şcolară;

● creşterea eficienţei acordării burselor sociale; ● activizarea relaţiei şcoală/ comunitate: ● creşterea implicării profesorilor în relaţia cu părinţii şi comunitatea; ● angajarea în şcolile din mediile sociale cu risc ridicat de asistenţi sociali; ● dezvoltarea relaţiei şcoală / autorităţile publice locale; ● creşterea implicării serviciilor comunitare de asistenţă socială în susţinerea

participării şcolare; ● îmbunătăţirea conţinutului învăţământului pentru a-l face mai relevant pentru

funcţionarea socială performantă a copiilor; ● creşterea ponderii şi calităţii disciplinelor aplicative pentru oportunităţile

economice ale zonei şi pentru viaţa modernă; ● formare pentru sectoarele vieţii sociale devenite înalt relevante: calculatoare cu

principalele lor aplicaţii, limbi străine; ● accentuarea pregătirii copiilor pentru funcţionarea într-o societate incluzivă; ● modernizarea rapidă a metodelor de învăţare; ● programe speciale de creştere a atractivităţii activităţilor şcolare; ● creşterea gradului de democratizare a şcolii; ● creşterea şanselor de participare în formele de învăţământ post-obligatoriu a

copiilor din mediile defavorizate, ca mijloc de creştere a motivaţiei participării şcolare; ● relansarea învăţământului post-obligatoriu, cu un accent special pe concepţia

învăţământului tehnic şi profesional; ● reconsiderarea filozofiei examenului de capacitate: el nu trebuie să devină o

barieră pentru continuarea educaţiei şi nici o formă de accentuare a diferenţelor de oportunităţi, ci o încheiere a ciclului obligatoriu care deschide angajarea în formele de învăţământ secundar şi superior, inclusiv pentru educaţie continuă şi deschisă;

● elaborarea unei strategii a învăţământului tehnic şi profesional, cu accent special pe suportul pregătirii pentru profesiile agricole şi învecinate.

● creşterea ponderii învăţământului profesional în cadrul învăţământului post-obligatoriu;

● dezvoltarea unor componente importante ale curriculumului în parteneriat cu comunităţile locale. Acest lucru trebuie să fie practicat atât în învăţământul gimnazial, cât mai ales în învăţământul tehnic şi profesional, dar şi în cel liceal;

● creşterea relevanţei pentru funcţionarea socială a învăţământului post-obligatoriu: capacităţi pentru participare socială activă, promovarea valorilor unei societăţi incluzive, pentru prevenirea riscurilor societăţii moderne: violenţă, alienare, delincvenţă, consum de droguri;

● formarea capacităţilor necesare unei economii bazate pe cunoaştere;

Page 137: Descrierea Cursului Total_final

137

● creşterea şanselor de acces la învăţământul secundar a copiilor din zone defavorizate (mediu rural, populaţia de romi, segmentele sărace, persoane cu handicap);

● o politică special orientată a burselor sociale; ● cămine pentru copiii din zone geografice îndepărtate, dar şi pentru cei care

provin din familii confruntate cu lipsa condiţiilor elementare de viaţă; Într-o perioadă scurtă va trebui să ne apropiem de situaţia în care toţi tinerii să fi

parcurs un ciclu şcolar finalizat cu o specializare profesională. Nu trebuie să pierdem din vedere reabilitarea sistemului şcolar din mediul rural,

prin: ● Modernizarea condiţiilor de învăţământ; ● Asigurarea unui corp profesoral calificat şi motivat; ● Asigurarea transportului pentru copiii care locuiesc la distanţe mari de şcoalã; ● Asigurarea accesului la formarea continuă; ● Dezvoltarea unor programe de corectare a deficitului de şcolarizare a generaţiei

tinere(în mod special cea de 16-30 ani) generat de criza tranziţiei; ● Programe continue de corecţie a deficitului de educaţie produs de funcţionarea

normală a sistemului de învăţământ; ● Promovarea educaţiei incluzive pentru copii cu handicap; ● Creşterea capacităţii şcolii de a promova incluziunea socială; ● Prezenţa în curriculum a elementelor de formare pentru o societate incluzivă; ● Organizarea în cadrul şcolii a unor programe de activitate orientate special

pentru formarea capacităţilor de incluziune socială; ● Creşterea semnificaţiei personale şi profesionale a şcolii;28 ● Îmbunătăţirea conţinutului şcolar şi a tehnicilor de predare în aşa fel încât

atractivitatea învăţării să crească; ● Creşterea implicării şcolii în activităţi de timp liber. Direcţii de acţiune în domeniul locuirii În această direcţie trebuie eliminate cazurile familiilor care locuiesc în stradă sau

în locuinţe improvizate, mizere. Se impune realizarea unui program de construcţii de locuinţe provizorii.

Acest program trebuie să aibă ca obiectiv constituirea unei reţele de locuinţe de urgenţă/temporare/de tranzit, cu noduri în fiecare judeţ, care să rezolve punctual şi prompt, pentru o perioadă determinată de timp, problemele urgente ale celor fără adăpost. Pentru a se realiza acest program, se poate recurge la o largă gamă de soluţii: construire de complexe de locuire temporară, cumpărarea unor spaţii/ locuinţe şi reamenajarea lor. Estimările asupra numărului de persoane incluse în această categorie se situează în jurul a 10-15.000 de persoane.

Promovarea unor soluţii complementare, cum ar fi reabilitarea căminelor de nefamilişti prin achiziţionarea lor în condiţiile legii de către Consiliile locale în vederea transformării lor în locuinţe cu destinaţia de locuinţe sociale sau locuinţe cu chirie pentru tineri care pot fi realizate în cadrul programelor ce se derulează în prezent prin MLPTL, construirea unor adăposturi şi cu sprijinul bisericii şi realizarea unor adăposturi de noapte (shelters), (echipate cu paturi în dormitoare comune, duşuri, căldură etc.) sunt

28 Plan Naţiona Antisărăcie, Guvernul României 2002

Page 138: Descrierea Cursului Total_final

138

binevenite şi salutare. De asemenea trebuie asigurat accesul tuturor celor în nevoie la o locuinţă ieftină, dar civilizată, fie socială, fie prin cumpărare în condiţii avantajoase. Aceasta se poate face printr-un program naţional de construire de locuinţe sociale. Pe de altă parte trebuie asigurat accesul tuturor cetăţenilor la un minim decent de utilităţi publice, de o calitate înaltă şi la un cost rezonabil. Gradul de acces la utilităţi publice poate fi încadrat pe două dimensiuni:

● gospodăriile din mediul rural, unde situaţia este deosebit de gravă, accesibilitatea fiind redusă datorită lipsei infrastructurii necesare. Creşterea numărului de gospodării rurale care dispun de canalizare, apă curentă şi gaze naturale, prin lansarea unui program special care să vizeze nevoia de modernizare/ reabilitare urgentă a locuinţelor şi infrastructurii din mediul rural.

● gospodăriile din mediul urban: deşi aceste gospodării au acces fizic la diverse utilităţi, din punct de vedere al costurilor raportate la venituri, pentru o mare parte dintre ele reprezintă o problemă greu soluţionabilă în momentul actual. Va trebui iniţiat unu program şi propuse soluţii adaptate celor câteva cazuri tip existente(centrale individuale şi contorizare individuală/ centrale de cvartal etc.). Un asemenea program va genera şi creşterea responsabilităţii în consumul de utilităţi publice şi spiritul de economisire, dar şi consumul funcţie de posibilităţi. În cazul familiilor cu posibilităţi financiare sever limitate vor interveni alte programe(cum este în momentul de faţă ajutorul pentru căldură pe timpul iernii) care să le permită accesul minimal la consumul de utilităţi.

Trebuie de asemenea identificate noi surse de finanţare a construcţiei locuinţelor. În acest sens se impune stimularea autorităţilor locale şi a tuturor actorilor relevanţi de a se implica masiv în relansarea construcţiei de locuinţe.

Obiectivele Planului Naţional Antisărăcie în domeniul persoanelor cu

handicap Pentru sprijinirea persoanelor cu handicap trebuie avute în vedere: ▪ asigurarea de şanse egale de participare la viaţa socială a persoanelor cu

handicap, specifice unei societăţi incluzive . ▪ dezvoltarea unei reţele comprehensive de centre de zi în vederea recuperării,

integrării şi dezvoltării în comunitate a persoanelor cu handicap. În cadrul acestor reţele trebuie să existe şi centre de informare şi consiliere, atât pentru persoanele cu handicap cât şi pentru familiile acestora.

▪ îmbunătăţirea serviciilor la domiciliu pentru persoanele cu handicap grav neinstituţionalizate, în primul rând prin creşterea capacităţilor de îngrijire specială a asistenţilor personali ai acestora. Deşi o serie de reglementări referitoare la această problemă au fost adoptate şi programe de formare iniţiate, există însă în continuare aspecte deficitare în legătură cu activitatea acestora.

▪ asigurarea – pe fondul serviciilor de asistenţă socială comunitară (preconizate a se realiza în baza legii asistenţei sociale/a serviciilor de asistenţă socială) – a unor sisteme expert locale care să reprezinte veriga de legătură între principalul finanţator al serviciilor/beneficiilor (şi comunitatea, respectiv primăria) destinate acestor categorii şi organizaţiile guvernamentale judeţene specializate.

▪ promovarea accesului persoanelor cu handicap uşor la servicii sociale nespecifice (educaţie normală, servicii de asistenţă medicală primară şi preventivă) inclusiv prin dezvoltarea infrastructurii speciale pentru persoanele cu handicap:

Page 139: Descrierea Cursului Total_final

139

infrastructură stradală, lifturi speciale pentru accesul la metrou, infrastructură specială pentru accesul in clădirile instituţiilor publice etc.

▪ promovarea educaţiei incluzive concomitent cu educaţia pentru incluziune a întregii comunităţi, prin integrarea valorilor toleranţei şi acceptării diferenţelor – în primul rând – în cadrul proceselor educaţionale, la toate nivelele sale. Programele şcolare trebuie să promoveze o viziune deschisă asupra vieţii, care să permită dezvoltarea unui sentiment de înţelegere reciprocă şi solidaritate socială.

▪ dezvoltarea serviciilor de pregătire şi formare profesională a persoanelor cu handicap, prin finanţarea de către SSPH a unor proiecte (proiecte proprii sau din cadrul unor ONG-uri);

▪ crearea oportunităţilor de muncă pentru persoanele cu handicap, prin crearea unor structuri productive protejate şi acordarea unor noi măsuri stimulative pentru acestea: reduceri semnificative a costurilor globale destinate acoperii impozitului pe profit;

▪ acordarea de măsuri stimulative pentru angajatori (potrivit prevederilor Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă);

▪ acordarea persoanelor cu handicap a unor facilităţi deja instituite pentru alte categorii sociale vulnerabile şi cu risc crescut de sărăcie;

▪ asigurarea unui mediu adecvat în vederea recuperării, cel puţin parţiale, a persoanelor cu handicap în cadrul instituţiilor de tip rezidenţial;

▪ dezvoltarea şi diversificarea surselor de autofinanţare la nivelul instituţiilor rezidenţiale, având în vedere că majoritatea sunt plasate în mediul rural;

▪ dezvoltarea unor programe recuperatorii specifice concomitent cu elaborarea unor indicatori şi standarde clare de monitorizare şi evaluare a programelor derulate în astfel de instituţii.

▪ promovarea dezinstituţionalizării prin strategii specifice (neincluzând aici şi pe cele referitoare la serviciile din cadrul instituţiilor şi a celor din comunitate);

▪ prevenirea/ eliminarea abuzurilor familiilor persoanelor cu handicap, în special asupra persoanelor vârstnice prin îmbunătăţirea legislaţiei şi a sistemului de evaluare a cererilor de internare

▪ înlocuirea, cel puţin parţială, a instituţiilor cu case sociale pentru persoane cu handicap, care să asigure acestora vieţuirea în condiţii de normalitate, dar pe baza cooperării între aceste persoane şi a parteneriatelor cu familiile, comunitatea şi sistemele expert. Casele sociale sunt o formă de gospodărire în comun ce se structurează în jurul unor ateliere ce dezvoltă activităţi aducătoare de venit. Construcţia unor astfel de medii de rezidenţă presupune obţinerea unor credite preferenţiale dar şi cooperarea cu alte instituţii guvernamentale şi neguvernamentale.

▪ asigurarea unei finanţări în acord cu necesităţile zonale/ locale crearea unui sistem de indicatori care să măsoare eficacitatea şi eficienţa serviciilor de suport pentru persoanele cu handicap, diferenţiate pe instituţii şi servicii oferite la domiciliu.

REZUMAT : Obiectivele principale ale politicilor sociale se referă la creşterea bunăstării

prin intermediul (re)distribuirii resurselor considerate de către societate ca relevante,

Page 140: Descrierea Cursului Total_final

140

respectiv a resurselor valorizate la nivel social şi la satisfacerea unor nevoi umane – mai mult sau mai puţin elementare – de protecţie socială, educaţie, sănătate, locuire. De modul în care sunt definite şi înţelese nevoile şi bunăstarea individului depinde şi tipul intervenţiei sociale considerate a fi adecvate dar şi formele concrete pe care le iau aceste tipuri de intervenţii. Modul în care conceptele ca ‘nevoie’, ‘sărăcie’, ‘bunăstare’ sunt definite şi operaţionalizate29 determină deci forma concretă a politicilor şi programelor sociale.

Ce sunt şi cum pot fi definite nevoile? ‘Nevoile’ reprezintă un concept relativ problematic, definirea lui fiind

anevoioasă, datorită, în mare parte, naturii sale subiective. ♦ Care sunt nevoile umane de bază? Răspunsul la această întrebare este

dependent de contextul socio-istoric şi cultural dar şi de mediul geografic ♦ Care este lista de priorităţi a nevoilor? Există, în mod obiectiv, nevoi

mai importante sau mai puţin importante? ♦ Cum distingem pe cei aflaţi ‘în nevoie’? Toate aceste întrebări duc la concluzia că definirea nevoilor, şi cu atât mai mult,

prioritizarea acestora, presupun un grad ridicat de subiectivism, având în acelaşi timp şi o puternică determinare social-culturală. Nevoia este un construct social.

Bunăstarea este un sentiment de satisfacţie individuală. Economiştii utilizează, ca echivalent al bunăstării un concept mai pragmatic orientat: utilitatea. Un individ derivă dintr-o activitate, din consumul unui bun sau serviciu – afirmă economiştii - o utilitate. Această abordare mai pragmatică işi găseşte sensul în nevoia de operaţionalizare a conceptului de bunăstare.

Dintr-o perspectivă economică, individul îşi derivă utilitatea din satisfacerea nevoilor sale, ierarhizate după criterii proprii, în baza unor preferinţe individuale: aşa apare conceptul de preferinţe sau set de preferinţe individuale.

Una dintre principalele probleme ale economiei este imposibilitatea cunoaşterii directe a preferinţelor individuale. Preferinţele individuale nu pot fi cunoscute decât prin revelarea lor în diferite alegeri ale individului, pornind de la premisa că prin orice acţiune sau decizie individul acţionează în baza acestor preferinţe, încercând să îşi maximizeze propria utilitate, deci bunăstare, acţionând raţional din punct de vedere economic. Raţionalitatea de tip economic a dominat gândirea secolului al 19-lea în mod definitiv, fiind pusă sub semnul întrebării abia la mijlocul secolului al 20-lea.

În economie există un domeniu specific care problematizează aceast aspect: comportamentul consumatorului. Ştiinţa despre comportamentul consumatorului trebuie să răspundă în primul rând la întrebarea : cum reuşim să cunoaştem preferinţele indivizilor?

Preferinţele nu numai că nu pot fi cunoscute în mod direct, ci numai revelate prin alegeri şi decizii, dar ele sunt instabile şi dinamice. Preferinţele se pot schimba (care sunt factorii ce schimbă şi influenţează modificarea preferinţelor, este o altă problemă esenţială pentru teoria comportamentului consumatorului).

29 Operaţionalizarea se referă la modalităţile măsurabile de definire a conceptelor: pentru a identifica

nevoile dar şi segmentele de populaţie aflate în nevoie este necesară definirea operaţională a acestor concepte, astfel încât ele să devină cuantificabile, măsurabile şi să permită compararea indivizilor/ grupurilor de indivizi.

Page 141: Descrierea Cursului Total_final

141

Pe piaţa liberă, aceste preferinţe revelate prin alegeri individuale se reflectă în conceptul de cerere: pentru anumite bunuri, servicii etc. Preţurile pentru acestea se stabilesc în funcţie de echilibrul cerere-ofertă.

Aşa apare o nouă ştiinţă/ domeniu de cercetare: marketing-ul, care încercă să ‘testeze’ piaţa, mai precis preferinţele individuale, în raport cu un produs (bun sau serviciu).

Un alt domeniu care a luat amploare, derivat din aceaşi categorie de preocupări este, advertising-ul. Ştiinţa ‘reclamei’: reclamele pot modifica şi influenţa, la limită, manipula, preferinţele ducând la creşterea cererii pentru un anumit produs. Acesta ar putea fi considerat un excurs în definirea conceptului. Conceptul însă, pentru a fi utilizabil, trebuie să fie operaţionalizat şi deci măsurabil.

În contextul căderii nivelului general de trai, sărăcia şi amplificarea ei reprezintă unul din fenomenele cele mai grave care acompaniază tranziţia la economia de piaţă. Prevenirea extinderii şi diminuării proporţiilor ei constituie prioritatea numărul unu a politicii sociale în această perioadă.

Sărăcia este un fenomen complex, iar combaterea ei presupune utilizarea unui mixt de politici vizând atât crearea condiţiilor de autoprotecţie, cât şi protecţia socială.

Despre sărăcia în România : În România nu există un prag oficial de sărăcie, în funcţie de care să se adopte o

serie de politici şi la care să se raporteze beneficiile sociale acordate celor aflaţi în nevoie. Legea Venitului Minim Garantat (L416/2001) reprezintă cadrul legislativ de acordare a unui ajutor monetar tuturor celor aflaţi în nevoie. Pragul utilizat de către această lege în stabilirea eligibilităţii este mai scăzut decât cel estimat în cadrul analizelor referitoare de sărăcie, şi nu reprezintă în fapt un prag de sărăcie. Deşi în România nu s-a adoptat un prag oficial de sărăcie, în 2000 ia naştere o comisie guvernamentală de promovare a incluziunii sociale şi reducere a sărăciei.

Sărăcia extremă este definită ca ‘o lipsă atât de gravă a resurselor financiară încât condiţiile de viaţă ale respectivei persoane sunt absolut inacceptabile pentru o societate civilizată ; alterează grav demnitatea fiinţei umane, producând degradări rapide şi greu reversibile ale capacităţilor de funcţionare socială normală’ (CASPIS, 2002, pag. 7). În România se estimează că aprox. 1% din totalul populaţiei trăieşte în condiţii de sărăcie extremă.

Sărăcia severă este determinată de un nivel scăzut al resurselor (lipsuri masive şi persistente) care împiedică o funcţionare socială normală, dar care nu blochează efortul de a ieşi din sărăcie şi nici redresarea în situaţia în care resursele revin la normal (CASPIS, 2002, pag.7-8). Estimarea procentului din populaţie care trăieşte în condiţii de sărăcie severă este de 12%.

În sărăcie, definită în raport cu un prag minim decent de existenţă, se află – în 2002, conform datelor CASPIS – aproximativ 17% din totalul populaţiei.

Sărăcia este un fenomen social-economic care presupune întotdeauna un nivel de trai material şi spiritual inferior unui minim necesar pentru o viaţă decentă sau chiar supravieţuire. În termeni mai simpli sărăcia înseamnă foamete, mizerie şi boli, înseamnă

Page 142: Descrierea Cursului Total_final

142

starea cea mai umilitoare şi degradantă dar şi cea mai revoltătoare în care se poate afla un om sau un grup de oameni.

Cauza imediată a sărăciei constă în insuficienţa resurselor materiale necesare care-l privează pe om de posibilitatea de a-şi asigura nevoile esenţiale de consum alimentar, nealimentar şi de servicii la un nivel considerat minim decent sau de supravieţuire. Cauza primară însă a sărăciei vine din sistemul producţiei naţionale care poate genera fenomenul, fie prin nivelul ei scăzut, ca în ţările subdezvoltate, fie prin modul său inechitabil de repartiţie, ca în ţările dezvoltate.

Sărăcia nu a fost inventată şi nici descoperită de tranziţie; ea ne-a însoţit istoria încă de la naştere şi pe parcursul celor două milenii de existenţă a cunoscut numeroase fluxuri şi refluxuri dar nu a dispărut niciodată. Aşa se face că sărăcia a fost prezentă şi la întâlnirea istoriei noastre cu actuala tranziţie. Preluând-o printre moştenirile cele mai rele, ea-tranziţia i-a adăugat noi dimensiuni de amploare şi intensivitate.

Nu există nici o îndoială, că ea reprezintă-cel puţin până acum-situaţia cea mai umilitoare, cea mai degradantă dar şi cea mai revoltătoare pe care o traversează populaţia în această tranziţie.

Este un principiu elementar ca cercetarea unui fenomen, precum tranziţia, să înceapă, nu oricum, ci pornind de la identificarea premiselor care l-au generat şi pus în mişcare.

Premisa cauzală fundamentală a sărăciei populaţiei în perioada de tranziţie o constituie căderea generală a economiei naţionale. Restrângerea dramatică a activităţii economice şi însoţirea ei de reducerea, tot dramatică, a producţiei naţionale dau un conţinut concret acestei premise. Având un caracter primordial, această premisă reprezintă de fapt, cauza tuturor cauzelor sărăcirii populaţiei. Ei i se adaugă încă două împrejurări agravante ale sărăciei: distribuirea şi redistribuirea veniturilor create în procesul economic. Deşi sunt laturile aceluiaşi fenomen, anume căderea producţiei naţionale, distribuirea şi redistribuirea acesteia au fost premisa sărăciei-via deteriorării veniturilor populaţiei ca factori distincţi, cu un conţinut şi implicaţii proprii.

Sărăcirea populaţiei în perioada de tranziţie are multe semnale certe: diminuarea drastică a populaţiei salariale şi a salariului real; apariţia şi cronicizarea armatei de şomeri care, neavând unde munci, nu numai că nu creează, dar consumă şi importante fonduri din veniturile tot mai mici create de cei care muncesc; înmulţirea forţată a pensionarilor; salariile de jaf practicate de cei ajunşi la conducerea economiei şi societăţii; umflarea galopantă a preţurilor şi dezvoltarea dramatică a leului etc. Toate acestea au dus la amputarea drastică a veniturilor totale şi pe locuitor ale populaţiei, fenomen care sintetizează în el, în amploarea şi dinamica sa, factorul hotărâtor al sărăcirii populaţiei pe toate fronturile existenţei sale materiale şi spirituale. Cel mai important front însă al acestei existenţe este hrana populaţiei, a cărei înrăutăţire devine totodată şi cel mai important semnal din perioada de tranziţie.

Este de aşteptat ca şi în perioada următoare să asistăm la o îmbunătăţire a calităţii vieţii în România şi la reducerea fenomenului sărăciei. În ultimii ani educaţia este unul dintre factorii cel mai strâns corelaţi cu nivelul de bunăstare. Riscul de sărăcie scade în mod substanţial odată cu creşterea nivelului de educaţie, fiind aproape de zero pentru adulţii cu educaţie superioară.

Modelul strategic de bunăstare specific românesc trebuie să ţină seama de experienţa internaţională, însă nu poate fi o simplă copie a metodelor din alte ţări,

Page 143: Descrierea Cursului Total_final

143

datorită factorilor endogeni (populaţie, resurse, omogenitate socială, autoritate statală, tradiţii ş.a), precum şi celor exogeni, proveniţi din locul şi rolul României în mediul economic mondial. Astfel, se conturează tot mai pregnant faptul că perspectiva economică este mai agreată pentru realizarea bunăstării economice în ţara noastră decât în alte spaţii geografice.

Din această perspectivă, statul se profilează ca principal susţinător şi posesor al forţei de producere a bunăstării prin mecanisme, procedee şi forme corespunzătoare.

România trebuie să urmărească crearea unei societăţi prospere, activă economic, social şi politic, cu un nivel ridicat de responsabilitate colectivă şi individuală, coezivă social, cu un nivel ridicat de oportunităţi pentru toţi, eliminarea surselor de excluziune socială, discriminare, promovarea unor mecanisme puternice de incluziune socială şi asigurarea pentru fiecare a unui standard minim decent de viaţă şi accesul la serviciile sociale fundamentale, o societate fără polarizări sociale şi economice, în care diferenţele sunt echitabile şi stimulative, iar nu generatoare de tensiuni şi conflicte sociale.

Page 144: Descrierea Cursului Total_final

144

CAPITOLUL 4. SCHIMBAREA STRATEGIEI ÎN ADMINISTRAŢIA PUBLICĀ PENTRU DEZVOLTARE REGIONALĀ

4.1. Consideraţii generale privind necesitatea reformei

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est, care a stabilit relaţii contractuale cu Comunitatea Europeană, încă din anii ’70.Prin semnarea în 1980 a Acordului privind Crearea Comisiei Mixte România-Comunitatea Economică Europeană, România a recunoscut oficial aceasta grupare economică. După 1990, România a semnat cu Comunitatea Europeană un acord de comerţ şi cooperare comercială, înlocuit mai târziu de Acordul European de Asociere.Aceasta este baza juridică a relaţiilor României cu Uniunea Europeană.

Sistemul politic din România a suferit schimbări profunde de la începutul procesului de reformă, în 1990.Economia continuă să se afle într-o perioadă de tranziţie către economia de piaţă, tranziţie care are ca rezultat constrângeri severe asupra activităţii din întregul sector public şi, nu în ultimul rând, asupra sistemului administrativ central.

Începând cu 1990, crearea unui sistem modern şi eficient de administraţie publică a fost considerată o prioritate pentru Guvernul României.Cu toate acestea, nu s-au putut mobiliza resursele necesare creării cadrului legislativ şi instituţional necesar administraţiei publice centrale şi locale şi, în special, pentru implementarea eficientă a măsurilor de reformă. Reforma administraţiei publice româneşti este una dintre principalele provocări cu care se confruntă România la ora actuală.

Comisia Europeană a recunoscut progresele înregistrate până acum de către autorităţile române în ceea ce priveşte consolidarea cadrului instituţional şi a subliniat în mod special importanţa implementării unor măsuri variate şi necesitatea abordării urgente a slăbiciunilor ce persistă atât în administraţia centrală, cât şi în cea locală. Slăbiciunea administraţiei publice româneşti reprezintă un motiv de îngrijorare nu numai din punct de vedere al modului de aplicare a acquis-ului, ci şi din punctul de vedere al modului de administrare a fondurilor structurale din momentul în care România a deveni membru al Uniunii.Pe ansamblu, alinierea cu acquis-ul comunitar a atins un nivel satisfăcător în marea majoritate a domeniilor.

Pe ansamblu, capacitatea administrativă de a aplica şi pune în practică efectiv legislaţia recent adoptată a fost consolidată, dar există încă loc pentru îmbunătăţiri (achiziţii publice, protecţia drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală, protecţia mediului). Au fost luate diverse iniţiative pentru a reforma puterea executivă şi a ameliora funcţionarea administraţiei publice.A fost creată o Unitate Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice (UCRAP) în cadrul Ministerului Administraţiei Publice; a fost, de asemenea, înfiinţată o structură inter-ministerială, la nivel politic, responsabilă cu elaborarea propunerilor de reformă.Sunt în curs pregătirile pentru dezvoltarea unui program de recrutare de tineri manageri profesionişti care să lucreze în administraţia publică.

Există numeroase motive pentru modernizarea structurală şi funcţională a administraţiei publice din România, plecând de la necesitatea funcţionării mai eficiente a instituţiilor guvernamentale până la aspiraţia de a deveni membru al Uniunii Europene.

Necesitatea reformei este impusă de patru categorii principale de motive:

Page 145: Descrierea Cursului Total_final

145

• Motive economice: creşterea economică redusă şi diminuarea resurselor bugetare alocate administraţiei publice;nevoia sectorului privat de a avea o administraţie modernă, flexibilă şi deschisă parteneriatului public-privat;

• Motive tehnologice: introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor în administraţia publică;

• Motive sociologice: cetăţenii, ca beneficiari ai serviciilor publice, sunt tot mai exigenţi şi nu mai acceptă ca necesităţile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administraţiile;

• Motive instituţionale : integrarea României în structurile Uniunii Europene implică un alt mod de administrare a serviciilor; structura puternic ierarhizată lasă locul unor noi tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate.

Prin reducerea funcţiei autoritare a statului şi întărirea funcţiilor sale privind serviciile şi promovarea acestora, activitatea administraţiei trebuie să fie o activitate profesionistă.Sunt frecvente, de asemenea, solicitările privind reducerea reglementărilor şi simplificarea procedurilor administrative, abandonarea procedurilor care nu sunt necesare şi adoptarea unor noi proceduri, adaptate unui sistem politic modern şi unei economii de piaţă funcţionale.

Condiţiile existente în societatea românească în prezent impun ca administraţia să fie angajată într-un proces de schimbare pe patru planuri:

1.strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării acestui rol de cel al organizaţiilor private;

2.legal, îndreptat spre o diminuare a densităţii legislative, o utilizare mai mare a legilor cadru, creând posibilităţi sporite de acţiune pentru autorităţile executive;

3.organizaţional, orientat spre reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor delegării execuţiei sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie;

4.cultural, urmărind o schimbare a valorilor şi a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, a utilizatorilor grupurilor de interese şi a cetăţenilor.

Noile condiţii de reuşită ale procesului de reformă în administraţia publică din România trebuie să aibă ca punct de plecare :

• formularea unor obiective concrete şi cuantificabile; • creşterea capacităţii strategice a administraţiei publice de a opta pentru diferite

proiecte şi de a-şi defini singură priorităţile; • articularea, într-o viziune integratoare pe termen mediu şi lung, a transformărilor

din administraţia publică; • necesitatea unei mai bune reprezentări a intereselor cetăţenilor în procesele de

luare a deciziilor; • asigurarea managementului prin obiective; • consolidarea infrastructurii organizatorice pentru managementul strategic al

proceselor din domeniul economic şi social; • nevoia creşterii funcţiei de consultanţă şi monitorizare în administraţie;

Odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, introducerea tehnologiei

Page 146: Descrierea Cursului Total_final

146

informaţiilor şi a comunicaţiilor ridică noi provocări pentru administraţia publică dar în acelaşi timp aceasta oferă posibilităţi mult mai mari pentru o activitate mai eficientă şi mai aproape de cetăţean; creşterea capacităţii administrative îmbunătăţeşte considerabil posibilitatea României de a-şi apăra interesele pe plan european şi mondial.

Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni (management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei).

Scopul şi obiectivele generale ale strategiei de reformă

Reforma sistemului administraţiei publice este un proces dinamic şi, ca oricare alt proces de reformă structurală, el nu poate fi niciodată încheiat şi desăvârşit.Realizarea unei analize-diagnostic a situaţiei existente la nivelul administraţiei centrale şi locale, identificarea problemelor cu care se confruntă acestea, a priorităţilor ce trebuie avute în vedere în rezolvarea acestora dar şi a resurselor disponibile sunt numai câteva din condiţiile necesare formulării unei strategii coerente privind reforma în administraţia publică30.

Elaborarea strategiei de reformă în administraţia publică impune un amplu proces de modernizare şi vizează o evaluare obiectivă a patru aspecte importante, şi anume:

• analiza misiunilor specifice ale administraţiei şi a modului de îndeplinire a acestora, care permit reflecţii generale asupra locului şi rolului administraţiei publice în sistemul politic, economic şi social actual;

• analiza cadrului organizatoric existent al administraţiei publice; • analiza eficacităţii sociale a activităţii specifice a administraţiei publice; • analiza nivelului de democratizare a administraţiei publice.

Accelerarea procesului de reformă în administraţia publică este dată, în primul rând de necesitatea de a duce la bun sfârşit tranziţia (inclusiv economică) şi trecerea la statutul de ţară membră a Uniunii Europene.

Problemele de fond ale strategiei de reformă vizează31:

• întărirea capacităţilor în domeniul elaborării politicilor publice, îmbunătăţirii calităţii legislaţiei şi adoptării acquis-ului comunitar, creşterea capacităţii Guvernului de a dirija resursele către priorităţi;

• creşterea posibilităţilor Guvernului de a conduce şi controla activitatea administraţiei şi de a menţine un anumit echilibru între puterile discreţionare ale administraţiei şi mijloacele de a controla acţiunile sale; (exemplu: în plan judiciar, mediator, audit, etc.);

• dezvoltarea administraţiei publice locale; • crearea unui corp stabil de funcţionari publici competenţi şi neutri din punct de

vedere politic, care să aibă „spiritul serviciului public”. În plan tactic, reforma administraţiei publice trebuie :

30 Guillaume Courty, Guillaume Devin – Construcţia europeană, Editura C.N.I. Coresi S.A., Bucureşti, 2001 31 Strategia Guvernului României în ceea ce priveşte accelerarea reformei în administraţia publică – www.gov.ro

Page 147: Descrierea Cursului Total_final

147

• să aibă la bază principiul „radicalismului selectiv” (adică să concentreze resursele în vederea favorizării unei evoluţii radicale şi vizibile în câteva domenii în care jocul interdependenţelor va antrena şi alte părţi ale sistemului care trebuie schimbate);

• să promoveze noile tehnologii informaţionale în administraţie; • să aducă îmbunătăţiri în domeniile sensibile ale vieţii economico-sociale, în

termene acceptabile din punct de vedere politic; • să imprime o dinamică favorabilă schimbării care să dureze, oricare ar fi

conducătorii; • să capaciteze interesul funcţionarilor publici pentru schimbare şi modernizare; • să asigure informarea permanentă a cetăţenilor în legătură cu politica Guvernului.

Politicile publice se instituie într-un dublu proces de transformare : pe de o parte „intrările” (mijloacele financiare, bugetare, umane) sunt transformate în „realizări”(construcţia de autostrăzi, numărul de dosare pentru ajutoare sociale analizate şi acordate, etc.) iar pe de altă parte acestea produc „efecte”(ameliorarea securităţii rutiere, consolidarea mediului economic, etc.).

Viziunea asupra reformei în administraţia publică pleacă de la premisa abordării manageriale a acţiunii publice, aşa cum se remarcă şi din schema generală prezentată în fig. nr.1

Fig. nr. 1 Cadrul general al acţiunii publice

DECIDENŢI POLITICI

POLITICI PUBLICE OBIECTIVE MODALITĂŢI

ORGANIZAŢII PUBLICE

GRUPARE SOCIALE

REALIZĂRI

EFICACITATE

EFICIENŢĂ 1

IMPACT

EFICIENŢĂ 2

FP 1

FP 2

Page 148: Descrierea Cursului Total_final

148

FP – factori de producţie

Ţinând cont de complexitatea sistemului public şi de punerea în practică a politicilor publice, evaluarea impactului şi a eficienţei acestora reprezintă elemente cheie în strategia de reformă în administraţia publică.Nivelul şi natura mijloacelor angajate, performanţa organizaţiilor publice însărcinate cu aplicarea în practică a politicilor publice, participarea cetăţenilor la procesul de decizie sunt aspecte integrante ale viziunii asupra procesului de reformă în administraţie.

Scopul reformei este acela de a determina natura problemelor existente în diferitele sale domenii, de a propune soluţiile optime şi de a descrie principiile de implementare a acesteia.

Scopul reformei administraţiei publice la nivel local este de a crea administraţii capabile să-şi îndeplinescă funcţiile de aşa manieră încât să pregătească condiţiile şi să asigure dezvoltarea economică, socială şi organizaţională.

Strategia reformei administraţiei publice concepută de minister şi apoi folosită în mod sistematic de către acesta poate deveni un instrument care să ajute la coordonarea cooperării dintre diferite instituţii guvernamentale şi poate asigura eficienţă pe termen mediu şi lung.

Obiective:

● restructurarea profundă a administraţiei publice centrale şi locale: • se are în vedere un larg proces de modernizare şi adaptare a administraţiei

publice la realităţile economiei şi societăţii româneşti, răspunzând în acelaşi timp structurilor similare din ţările Uniunii Europene şi din alte state dezvoltate şi menţinând totodată elementele tradiţionale valoroase ale administraţiei publice româneşti;

• se urmăreşte întărirea, la nivel central, a abilităţilor strategice capabile să ghideze evoluţia statului şi să îi permită să reacţioneze adecvat, simplu şi cu costuri scăzute la schimbările externe şi diversele interese;

• proiectarea unui model organizaţional general al structurilor administrative din cadrul puterii executive;

• reducerea cheltuielilor guvernamentale; • dezvoltarea capacităţii de gestionare a autorităţilor locale;

● schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean : • se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la

procesul decizional; • se are în vedere asigurarea transparenţei actelor administrative şi comunicarea

operativă cu cetăţenii; ● descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale

administrative şi financiare : • se va urmări accelerarea procesului de descentralizare a serviciilor publice şi

EFECTE

Page 149: Descrierea Cursului Total_final

149

preluarea atribuţiilor de administrare şi finanţare a unor activităţi de către autorităţile administraţiilor locale;

• se are în vedere transferarea către autorităţile publice locale a activităţilor şi resurselor corespunzătoare de la bugetul de stat pentru finanţarea unor servicii publice destinate comunităţilor locale: sănătate, cultură, poliţie comunitară, pompieri, apărare civilă, etc.;

• aşezarea pe baze noi, echitabile a impozitelor şi taxelor locale; ● demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare:

• preluarea evidenţei populaţiei şi organizarea acesteia ca serviciu comunitar de către consiliile locale şi consiliile judeţene (cartea de identitate, cartea de alegător, întocmirea listelor electorale permanente, permise auto, certificate de înmatriculare, etc.);

• transferarea în subordinea prefecturilor a activităţii de eliberare şi evidenţă a paşapoartelor simple, organizarea unui serviciu public judeţean specializat;

• organizarea unor servicii comunitare pentru situaţii de urgenţă(incendii, inundaţii, grindină, cutremure, îngheţ), care vor prelua atribuţiile actuale ale unităţilor de pompieri şi apărare civilă;

•înfiinţarea la nivelul fiecărei unităţi administrative comună, oraş, municipiu – a poliţiei comunitare pentru ordinea publică, prin preluarea unor atribuţii specifice de la inspectoratele judeţene de poliţie;

● depolitizarea structurilor administraţiei publice şi eliminarea clientelismului politic:

• depolitizarea funcţiei de prefect; • se va aplica cu stricteţe Legea privind statutul funcţionarului public; • se va urmări gestionarea coerentă şi corectă a carierei funcţionarului public prin

salarizare corespunzătoare, stimularea şi asigurarea unor condiţii normale de lucru în scopul respectării principiului stabilităţii şi continuităţii în muncă;

● stoparea birocraţiei în administraţia publică: • se va avea în vedere raţionalizarea procedurilor administrative şi introducerea

echipamentelor şi tehnologiilor informatice; • introducerea conceptului de informatizare a administraţiei publice; • generalizarea utilizării sistemului de ghişeu unic;

● coerenţa actului administrativ; perfecţionarea managementului în administraţie: • eficientizarea raporturilor dintre administraţia publică centrală şi locală, dintre

autorităţile publice judeţene şi cele din comune, oraşe şi municipii; • aplicarea unitară şi eficientă a sistemului de norme şi reglementări în

administraţia publică centrală şi locală; • crearea unui sistem informaţional integrat al administraţiei publice centrale şi

locale; • fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe studii şi expertize,

constituindu-se oficii sociologice de coordonare metodologică la nivel central, precum şi în cadrul consiliilor judeţene;

● aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare şi modernizare a localităţilor rurale şi urbane:

• acordarea statutului de comună unui număr de peste 1.000 de sate care îndeplinesc criteriile legale, asigurându-se astfel apropierea autorităţii administrative de

Page 150: Descrierea Cursului Total_final

150

cetăţean; • organizarea ca oraşe a unui număr important de comune care, prin dotările

tehnico-edilitare (alimentare cu apă şi gaze, canalizare, telefonie), îndeplinesc de statutul de localitate urbană;

•pregătirea condiţiilor pentru organizarea administrativ-teritorială în conformitate cu standardele Uniunii Europene;

● întărirea autorităţii statului şi a răspunderilor acestuia: • respectarea strictă a drepturilor cocalunstituţionale şi legale a autorităţilor

publice- ministere şi agenţii guvernamentale, prefecturi, consilii judeţene, consilii locale şi primari;

• monitorizarea aplicării reformei administrative şi a performanţelor operaţionale ale autorităţilor publice centrale şi locale;

• întărirea controlului gestiunii banului public şi asigurarea transparenţei cheltuielilor prin informarea periodică a contribuabililor;

● armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene: • asigurarea coerenţei şi stabilităţii pe termen lung a cadrului legislativ în

domeniul administraţiei publice centrale şi locale; • iniţierea unei ample acţiuni de îmbunătăţire a reglementărilor existente în

domeniu şi elaborarea unor reglementări noi, bazate pe principiile prevăzute de Constituţie şi de Carta Europeană a Autonomiei Locale:

- Codul de procedură administrativă; - Codul administrativ;

- Codul electoral. Grupurile ţintă ale strategiei sunt administraţia publică centrală şi locală.Pentru ca

reforma în acest domeniu să aibă succes este necesar ca grupurile ţintă să âşi exprime sprijinul şi angajamentul în recunoaşterea necesităţii schimbărilor şi în implementarea acestor schimbări.

Aplicarea principiilor enunţate, care stau la baza procesului de reformă presupune atât metode de management public cât şi modificări instituţionale.În acest fel, reforma devine cuprinzătoare.

Fig nr. 2 Obiectivele strategiei

Restructurarea profundă a administraţiei publice centrale i l l

Schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean

Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea

Demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare

Page 151: Descrierea Cursului Total_final

151

Dezvoltare organizaţională

Ea schimbă modul de lucru, atât pe orizontală (iniţiativa implică toate ministerele), cât şi pe verticală(nivelele administraţiei centrale şi locale), fig. nr. 3

Fig. nr. 3 Dezvoltarea organizaţională

Schimbări ale modelului structural

O nouă politică de resurse umane în administraţie

Optimizarea structurilor

Potenţial mai ridicat al managementului

Depolitizarea structurilor administraţiei publice şi eliminarea clientelismului politic

Stoparea birocraţiei în administraţia publică

Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene

Întărirea autorităţii statului şi a răspunderilor acestuia

Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare şi modernizare a localităţilor rurale şi urbane

Coerenţa actului administrativ; perfecţionarea managementului în administraţie

Obiective

Page 152: Descrierea Cursului Total_final

152

Schimbările instituţionale se bazează pe modificări în legislaţia primară şi secundară.Realizarea unei politici consecvente de informatizare a administraţiei publice va avea efecte benefice asupra procesului de schimbări instituţionale (fig. nr. 4).

Fig. nr. 4 Schimbări instituţionale

Legitimitatea acţiunii statului nu se poate rezuma la problemele de gestiune sau eficacitate, ci trebuie să aibă în vedere interacţiunile dintre nivelul global şi local, să ţină cont de accelerarea şi influenţa fenomenelor teritoriale asupra gestiunii publice şi să pună la punct strategii de inovare şi dezvoltare care vor permite serviciului public să-şi asume misiunea conferită de societate.

Asocierea societăţii civile, dezvoltarea parteneriatului public-privat, renunţarea la gestiunea pe verticală a colectivităţilor fac necesară construirea unui nou model de elaborare a strategiei de reformă în administraţia publică, care poate juca un rol motor asupra dinamismului social şi care va deschide un nou câmp de acţiune autorităţilor publice ancorate într-o societate civilă reactivată.

4.2. Îmbunătăţiri în structura administraţiei, întărirea managementului şi dezvoltarea funcţiilor publice:

Sectorul public din România trebuie să facă faţă în etapa actuală la două mari

Schimbări instituţionale

Schimbări ale legislaţiei primare şi

secundare

Informatizarea administraţiei publice

(e-administraţie)

Schimbări ale regulilor formale

Schimbări ale regulilor informale

Page 153: Descrierea Cursului Total_final

153

probleme32:

- Nevoia reducerii cheltuielilor publice.

- O anumită criză de legitimitate a administraţiilor.

Ţinând cont de acest fapt, scopul acestei strategii este să definescă şi să îndeplinească următoarele funcţii:

- Analiza funcţiilor sectorului public.

- Transferul unor funcţii ale administraţiei centrale către sectorul privat şi administraţiile locale.

- Armonizarea bugetului cu priorităţile cu politice şi cu programele de dezvoltare economico-socială.

- Realizarea unui audit intern eficient.

Dezvoltarea acestei strategii se bazează pe următoarele principii:

- Trecerea la o finanţare bazată pe rezultate aşteptate şi nu pe cerinţe sau inputuri.

- Evaluarea sistematică a veniturilor şi cheltuielilor sectorului public şi transmiterea acestor informaţii celor implicaţi în procesul decizional.

- Întărirea controlului intern odată cu delegarea drepturilor şi responsabilităţilor.

Scopul reformei bugetare şi al consolidării managementului financiar, controlului şi auditului intern este planificarea strategică a activităţilor din sectorul de stat şi integrarea acestuia în distribuirea fondurilor bugetare şi monitorizarea utilizării adecvate a acestora.

Mecanismele efective de atribuire a responsabilităţilor în sectorul public creează condiţiile pentru dezvoltarea economică a statului, îmbunătăţirea acestor mecanisme corelându-se pozitiv cu creşterea economică şi bunăstarea societăţii.

În acest sens este necesară :

● Revizuirea şi analiza funcţiilor statului33:

Planificarea metodelor ce au drept scop eficientizarea procesului de utilizare a resurselor trebuie efectuată în paralel cu analiza funcţiilor statului.Funcţiile sectorului public actual trebuie să fie revizuiteîn mod critic, fiind importantă determinarea calităţii rezultatelor obţinute de sectorul public.

● Transferul unor funcţii ale administraţiei centrale către sectorul privat şi administraţia locală:

Necesitatea acestui transfer rezidă în faptul că în condiţiile unei economii deschise şi în contextul globalizării, administraţia centrală are posibilităţi limitate de creştere a cheltuielilor.Un astfel de transfer poate fi perceput ca un proces de privatizare a unor servicii publice, al cărui efect se poate concretiza în creşterea calităţii acestora.Când

32 Strategia Guvernului României în ceea ce priveşte accelerarea reformei în administraţia publică – www.gov.ro 33 www.cronicaromână.ro

Page 154: Descrierea Cursului Total_final

154

funcţiile sunt transferate (în acest caz fiind necesar ca numărul şi calitatea serviciilor oferite de partener administraţiei centrale să fie monitorizate în mod flexibil) este posibilă utilizare combinată a legilor şi acordurilor de sprijin.

● Managementul performanţei în sectorul public:

Trăsătura caracteristică a planificării bugetare în sectorul public modern este orientarea către rezultatele aşteptate ale activităţilor finanţate pe baza planificării strategice.

Pentru a utiliza mai eficient resursele este necesară conceperea unui sistem coerent de administrare a cheltuielilor, astfel încât costul real al fiecărei activităţi să fie corect evaluat.

● Consolidarea controlului intern şi al auditului :

Realizarea unui control intern eficient constituie o premisă pentru îmbunătăţirea activităţii conducătorilor.Pe baza unui control riguros în sectorul public miniştrii pot avea certitudinea că resursele sunt utilizate cu un grad de eficienţă cât mai ridicat.Relaţiile dintrea auditul intern şi extern trebuie să se bazeze pe principiul că fiecare auditor la un nivel mai mare trebuie să poată contape sistemele de control intern şi pe activitatea auditorilor interni la nivele mai mici.

• Delegarea drepturilor şi responsabilităţilor de la nivelul miniştrilor la cel al secretarilor generali din ministere şi al preşedinţilor agenţiilor guvernamentale:

În cazul acestei delegări, relaţiile tradiţionale de subordonare a secretarului general, preşedintelui agenţiei faţă de ministru sunt suplimentate de o relaţie contractuală pe termen fix, privind performanţa. Astfel de acorduri stipulează scopurile strategice ale organizaţiilor şi principiile de operare ale organizaţiei.Descentralizarea în cadrul agenţiei funcţionează eficient numai într-un cadru stabil din punct de vedere politic, în care informaţiile sunt accesibile, iar obiectivele politice sunt clare şi stabile.

Scopul acestei strategii este de a defini şi îndeplini simultan următoarele funcţii:

A. Crearea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, imparţial, onest, stabil şi eficient.

1) îmbunătăţirea sistemului de recrutare şi selecţia a funcţionarilor publici; 2) îmbunătăţirea sistemelor de perfecţionare profesională;

dezvoltarea mecanismelor ce au ca rezultat creşterea mobilităţii funcţionarilor publici în cadrul funcţiei publice;

3) delimitarea funcţionarilor publici de alţi angajaţi ai statului din cadrul puterii executive.

B. Definirea funcţiei publice trebuie să se realizeze în special prin luarea în considerare a atribuţiilor funcţionarilor publici şi mai puţin a instituţiilor unde aceştia îşi desfăşoară activitatea;

4) îmbunătăţirea coordonării funcţionarilor publici şi garantarea aplicării uniforme de către aceştia a principiilor administrative;

5) realizarea unui sistem de salarizare şi de recompense pentru activitatea funcţionarilor publici care să ia în considerare în primul rând performanţele acestora;

Page 155: Descrierea Cursului Total_final

155

6) realizarea unui sistem de recrutare şi promovare bazat pe merit, care să ofere garanţia ca cei mai buni funcţionari publici sunt promovaţi.

C. Dezvoltarea funcţiei publice are trei componente:

7) perfecţionarea cadrului legislativ; 8) buna funcţionare a sistemului de management al resurselor umane; 9) utilizarea unor metode moderne de conducere.

Reforma în administraţia publică centrală

Deşi expresia şi conceptul de lege a Administraţiei publice diferă de la un sistem naţional la altul, este posibil să dăm o definiţie comună. Astfel, Legea administrativă reprezintă un set de principii şi reguli, care se referă la organizarea şi managementul administraţiei publice şi la relaţiile dintre administraţii şi cetăţeni34.

Scopul strategiei este de a planifica şi realiza, în mod concertat, următoarele funcţii: ▪ dezvoltarea sistemului legislaţiei administrative, pentru a garanta tratamentul corect şi egal al cetăţenilor; ▪ mărirea transparenţei activităţii administraţiei publice, încurajarea dreptului cetăţenilor de a participa la procesul de luare a deciziilor publice; ▪ mărirea capacităţii contractuale în dreptul public, încheierea contractelor pe baza de selecţie; ▪ întărirea coordonării şi cooperării dintre instituţiile guvernamentale şi atragerea cetăţenilor în planificarea şi controlul activităţilor din sectorul public; ▪ stabilirea diviziunii funcţiilor între ministere, inclusiv a numărului de ministere şi a rolului miniştrilor fără portofoliu; ▪ diferenţierea între nivelul politic şi cel administrativ al managementului; ▪ specificarea rolului ministrului şi a secretarului general în managementul fiecărui minister; ▪ delimitarea funcţiilor ministerului de cele ale agenţiilor subordonate; ▪ recunoaşterea importanţei deciziilor publice şi a planificării strategice şi îmbunătăţirea acestei activităţi; ▪ mărirea capacităţii decizionale a ministerelor.

Dezvoltarea strategiei se bazează pe următoarele principii:

- Importanţa elaborării politicilor publice şi a planificării strategice;

- Coordonarea, planificarea şi implementarea funcţiilor agenţiilor guvernamentale;

- Departajarea funcţiilor managementului între nivelul politic şi cel administrativ, pentru a garanta şi evalua eficacitatea politicilor;

- Delimitarea funcţiilor ministerului de cele ale agenţiilor subordonate, îmbunătăţindu-se capacitatea decizională a ministerelor - ministerul trebuie să fie instituţia principală pentru formularea, analizarea şi susţinerea politicilor din domeniul său de activitate.

Ministerele trebuie să fie active în ciclurile decizionale şi de management care constau din: planificarea politicilor, luarea deciziilor, implementare, monitorizare, control şi evaluare.

Capacitatea de a elabora politici şi de a le implementa are influenţă directă asupra satisfacţiei cetăţenilor.Relaţia dintre Guvern şi populaţie devine tot mai complicată: 34 Alina Profiroiu, Irina Popescu – Bazele Administraţiei Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004

Page 156: Descrierea Cursului Total_final

156

deciziile politice trec prin mai multe niveluri ale administraţiei, problemele trebuie rezolvate într-un mediu în continuă schimbare, în care este nevoie de cooperare, acord şi coordonare, atât la nivel local şi naţional, cât şi la nivel internaţional.Cetăţenii se confruntă cu acest proces şi simt că au tot mai puţină influenţă asupra deciziilor luate la nivel naţional şi local, considerând că există un „deficit de democraţie”.Fără sprijinul şi înţelegerea cetăţenilor, elaborarea şi implementarea unor politici adecvate este dificilă.

De aceea, trebuie găsite noi modalităţi pentru îmbunătăţirea politicilor publice, pentru informarea cetăţenilor şi pentru implicarea lor în procesul decizional.

Este important ca participanţii la procesul de luare a deciziilor publice să îşi cunoască sarcinile, responsabilităţile şi să ştie ce aşteptări legitime au diferitele grupuri de interese.

Planificarea politicilor publice, programarea şi stabilirea resurselor trebuie să se facă în mod transparent, pentru a permite participanţilor să contribuie cât mai mult la acest proces.

Obiectivele strategiei sunt următoarele:

a)de a specifica responsabilitatea politică şi administrativă a Guvernului;

b)de a îmbunătăţi calitatea politicilor publice, pentru a garanta o rezolvare eficientă a problemelor.

Primul obiectiv poate fi îndeplinit prin delimitarea rolurilor managementului politic şi administrativ, iar cel de-al doilea, prin creşterea calităţii elaborării şi implementării politicilor publice, prin implicarea cetăţenilor şi prin creşterea eficienţei cooperării între instituţiile administrative.

Pentru realizarea obiectivelor strategiei sunt necesare:

●Recunoaşterea importanţei elaborării politicilor publice şi a planificării strategice şi perfecţionarea acestor funcţii

Elaborarea planurilor strategice şi îndeplinirea lor trebuie să devină un obiectiv permanent al ministerelor.Trebuie să crească rolul documentelor – program ale Guvernului, care să constituie baza planificării strategice.Acest lucru necesită cunoştinţe şi abilităţi noi, funcţionarii, partidele politice şi managementul politic trebuie să stăpânească planificarea politicilor şi să îşi dezvolte abilităţile prin cooperare reciprocă.

●Realizarea unei cooperări mai eficiente în domeniul elaborării politicilor publice

În procesul de elaborare a politicilor publice există mai mulţi participanţi (politicieni, funcţionari, cetăţeni şi asociaţii ale acestora). Politicile dintr-o ţară democratică nu sunt rezultatul activităţii unui singur actor, ci rezultă din deciziile luate de diferite organizaţii, la diferite niveluri. Societatea se confruntă cu probleme care nu pot fi încadrate în domeniul de activitate al unui singur minister. Creşterea transparenţei administraţiei publice prin lărgirea asistenţei pentru public ajută la îmbunătăţirea şi armonizarea modului în care cetăţenii şi administraţia înţeleg problemele societăţii, a modului în care găsesc posibile soluţii şi permite implementarea mai eficientă a deciziilor pe baza unui acord reciproc. Rezolvarea coerentă a problemelor necesită o coordonare eficace şi schimb de informaţii. Îmbunătăţirea cooperării între ministere şi

Page 157: Descrierea Cursului Total_final

157

implicarea cetăţenilor în planificarea şi controlul activităţilor din sectorul public duc la eliminarea „deficitului de democraţie” şi legitimează activităţile statului.

●Specificarea funcţiilor managementului la nivel politic şi administrativ35

Specificarea drepturilor şi responsabilităţilor urmăreşte să diferenţieze elaborarea şi implementarea politicilor publice, atât în interiorul instituţiilor, cât şi între instituţii.

Îmbunătăţirea mecanismelor managementului politic în ţările dezvoltate a dus la o separare mai evidentă între elaborarea deciziilor şi mecanismele de implementare a acestora.La rândul său, acest lucru impune reprezentanţilor aleşi să formuleze obiectivele şi să evalueze performanţele mai precis, dar şi să îmbunătăţească cunoştinţele şi abilităţile funcţionarilor .

Planificarea eficace a politicilor publice nu poate fi implementată fără informaţiile furnizate de sistemele de contabilitate financiară şi de management. În acelaşi timp, realizarea sistemelor de contabilitate financiară şi de management solicită definirea nevoilor informaţionale la nivel politic.

În domeniul său de activitate, fiecare minister trebuie să fie responsabil pentru elaborarea propriei strategii de reformă, pentru rezultatele generale cât şi pentru operaţiunile pur administrative.

Va trebui ca funcţionarii să satisfacă nevoile cetăţenilor, să fie neutri din punct de vedere politic şi să respecte legile şi normele administraţiei publice.În acelaşi timp aceştia sunt responsabili în faţa ministrului pentru acţiunile lor.Eventualele contradicţii care apar între funcţionari, miniştri şi cetăţeni pot fi rezolvate printr-o mai bună planificare, prin controlul implementării planurilor, prin mijloacele specifice sistemului de responsabilităţi şi prin mai multă transparenţă.

Strategia de dezvoltare a administraţiei publice locale

Conducerea democratică locală presupune ca activităţile autorităţii publice locale să se bazeze pe politici publice solide, orientate către cetăţean şi pe proceduri interne adecvate. Până în prezent, cele mai multe autorităţi locale române nu şi-au desfăşurat activitatea în conformitate cu politici bine stabilite sau cu proceduri care statuează priorităţi şi direcţii majore de dezvoltare a comunităţii pe termene de timp diferite.

În ultimii 11 ani, autorităţile locale s-au ocupat mai mult de activităţile cotidiene sau cu cele pe termen scurt, în timp ce proiectele pe termen mediu sau lung nu au fost elaborate suficient .

În cazul în care acestea au existat, procedurile interne se pare că au fost adesea create pentru a păstra status quo-ul, împiedicând funcţionarii publici să îşi îndeplinească sarcinile într-un mod eficient.Gestionarea ineficientă, managementul public autocrat, birocraţia rămân atributele administraţiilor publice locale atâta vreme cât politicile şi procedurile nu se aplică.

Slaba reprezentare a intereselor cetăţenilor de către aleşii locali şi de factorii de decizii numiţi, reprezintă o constrângere majoră în realizarea unui proces politic mai 35 www.einformatii.ro

Page 158: Descrierea Cursului Total_final

158

democratic.La fel de importantă este reprezentarea intereselor şi cerinţele cetăţenilor, gestionate de organizaţii ale societăţii civile la nivel local, de către oficiali.

Continuarea reformei în administraţia publică locală se bazează pe creşterea autonomiei colectivităţilor locale prin realizarea, atât a autonomiei decizionale, cât şi a celei financiare.

Scopul acestei strategii este de a planifica şi de a duce la îndeplinire, în mod concertat, următoarele funcţii36:

-să îmbunătăţească managementul în administraţia locală, inclusiv în ceea ce priveşte activitatea de planificare şi cea contabilă;

-să îmbunătăţească mecanismul de stabilire a bugetelor locale;

-să planifice şi să dezvolte mecanismul investiţional la nivelul oraşelor şi judeţelor

-să reorganizeze mecanismul de creditare în vederea realizării de investiţii;

-să separe funcţiile administraţiei centrale de cele ale administraţiei locale;

-să asigure dezvoltarea parteneriatului public-privat;

-să faciliteze procesul de dezvoltare economică locală;

-să asigure o mai bună reprezentare a intereselor cetăţenilor în procesele de luare a deciziilor.

Dezvoltarea strategiei la acest nivel are la baza următoarele principii:

▪ Autonomia locală.

▪ Descentralizarea serviciilor publice.

▪Asigurarea separării funcţiilor şi responsabilităţilor consiliilor locale şi ale primarilor de cele ale prefecţilor, ceea ce are ca rezultat un management stabil. Unificarea resurselor administraţiilor locale cu o capacitate administrativă mai mică, în vederea reducerii poverii fiscale asupra bugetului local.

▪ Scăderea ponderii surselor alocate de la bugetul de stat şi creşterea ponderii veniturilor din taxele şi impozitele locale.

▪ Asigurarea transparenţei în alcătuirea bugetelor locale, astfel încât cetăţenii să poată supreveghea acest mecanism şi totodată să poată solicita justificarea modului în care au fost cheltuite fondurile.

▪ Cooperarea şi coordonarea între administraţia centrală, administraţiile locale şi diversele asociaţii în scopul dezvoltării locale.

▪ Consultarea cetăţenilor în problemele de interes deosebit.

Scopul reformei în administraţia publică locală este de a o face pe aceasta capabilă să îşi îndeplinească funcţiile, astfel încât să contribuie la dezvoltarea economică şi socială în regiune.Prin activitatea ei, administraţia locală trebuie să se orienteze către satisfacerea nevoilor cetăţenilor prin asigurarea unor servicii publice de calitate.Procesul de elaborare a bugetelor locale trebuie să aibă ca rezultat întărirea independenţei 36 www.comunic.ro

Page 159: Descrierea Cursului Total_final

159

administraţiei locale, prin scăderea ponderii fondurilor alocate de la bugetul de stat şi creşterea proporţiei celor proprii, obţinute din taxe şi impozite locale.Administraţia centrală trebuie să supravegheze ca resursele alocate de către stat să fie utilizate eficient şi judicios de către administraţia locală.Un rol important îl are auditul intern la nivelul administraţiei locale şi nu în ultimul rând, controlul eficient al cetăţenilor.

Strategia de dezvoltare a unei colectivităţi locale reprezintă determinarea scopurilor şi a obiectivelor pe termen lung a colectivităţilor, adoptarea de politici locale şi alocarea de resurse pentru atingerea acestora, ţinând cont de nevoile, aşteptările şi dorinţele cetăţenilor şi de componentele sistemului politic local.

Dezvoltarea unei administraţii orientate către cetăţean

Scopul acestei strategii este să definească şi să îndeplinească următoarele funcţii37:

▪ Îndreptarea atenţiei de la contribuţii către rezultate şi conştientizare într-o mai mare măsură a necesităţii unei administraţii publice orientate către furnizarea de servicii publice de calitate.

▪ Stabilirea unor standarde pentru servicii pentru organizaţiile care furnizează servicii publice. Generalizarea sistemului ghişeului unic.

Dezvoltarea acestei strategii se bazează pe următoarele principii:

●Crearea unor administraţii apropiate de cetăţeni;

●Aplicarea unui sistem de standardizare a serviciilor menit să definească cerinţele de calitate pe care trebuie să le îndeplinească acestea.Totodată sporirea importanţei rezultatelor mecanismelor de consultare a cetăţenilor este o premisă pentru determinarea mai exactă a nevoilor cetăţenilor;

●Acordarea de premii pentru calitateaserviciilor oferite în vederea creşterii motivaţiei prestatorilor de servicii;

●Asigurarea permanenţei în prestarea serviciilor(linii telefonice non-stop pentru furnizarea de informaţii, Internet, etc).

Instituţiile guvernamentale care pun la baza activităţii lor interesele cetăţenilor sunt demne de încredere, funcţionarii prestează servicii într-o manieră previzibilă, deschisă şi transparentă şi sunt răspunzători pentru deciziile lor precum şi pentru cheltuirea adecvată a resurselor.

Măsurile de realizare a unei administraţii orientate către cetăţean sunt38 :

• Crearea mecanismelor de consultare efectivă a cetăţenilor, în scopul creşterii gamei de servicii oferite şi primirea unui feedback privind calitatea serviciilor. Este important modul în care este furnizat serviciul respectiv, dar este de asemenea important şi ce se oferă.Este necesară promovarea creşterii numărului serviciilor prestate pentru a satisface nevoile grupurilor cu interese diferite.Acesta presupune consultări mai largi ale 37 Strategia Guvernului României în ceea ce priveşte accelerarea reformei în administraţia publică – www.guv.ro 38 Reforma Administraţiei Publice, www.infoeuropa.ro

Page 160: Descrierea Cursului Total_final

160

cetăţenilor şi participarea acestora în determinarea tipului şi nivelului serviciului ce urmează a fi furnizat.Consultarea şi colaborarea între diferitele nivele de organizare trebuie să fie eficiente deoarece ajută la crearea standardelor motivante şi inovatoare pentru servicii.

• Integrarea furnizării serviciilor. Pentru ca serviciile să fie mai uşor accesibile, acestea trebuie consolidate într-un centru fizic sau virtual bazat pe nevoile şi aşteptările cetăţenilor şi nu pe logică structurii organizării administrative.Integrarea serviciilor solicită colaborarea atât pe verticală cât şi pe orizontală în sectorul public.Aceasta măsură implică o schimbare în procesele şi cultura organizaţională şi, de aceea, realizarea ghişeului unic necesită parcurgerea mai multor etape, fiind precedată de soluţii de integrare mai simple (e.g. serviciile de informare telefonică, portal de internet).

• Utilizarea tehnologiei informaţiei şi a comunicării. Utilizarea tehnologiei informaţiei deschide noi posibilităţi atât pentru furnizorii de servicii dar şi pentru cetăţeni.O administraţie publică care funcţionează pe principiul 7×24 (7 zile pe săptămână şi 24 ore pe zi) ajută la crearea unei administraţii publice mai accesibile şi transparente.

• Schimbarea mentalităţii birocratice. Creşterea calităţii înseamnă schimbarea modului de a gândi şi a aborda diversele probleme, trecerea la o gândire flexibilă, orientată către rezultate.

Acestea fiind datele, reforma administraţiei publice se află încă în stadiul de pregătire, iar administraţia română este caracterizată în continuare de o birocraţie excesivă, lipsa de transparenţă şi capacitate limitată de implementare a politicilor.

4.3. Obiective în derulare privind sprijinul financiar din partea Uniunii Europene în domeniul administraţiei publice

Strategia de reformă în administraţia publică reprezintă un instrument flexibil de management atât pentru ministere cât şi pentru Guvernul României. O coordonare mai mare în administraţia publică garantează aplicarea unitară a principiilor administraţiei la nivelul întregului sistem public. Pentru funcţionarea eficientă şi efectivă a administraţiei publice este esenţial să fie îmbunătăţite standardele privind managementul.În scopul obţinerii unui consens asupra funcţiilor, sarcinilor şi responsabilităţilor părţilor implicate în reforma administraţiei publice, precum şi asupra relaţiilor mutuale, limitelor capacităţii şi procedurilor de coordonare a schimburilor de informaţii, liderii de la cel mai înalt nivel politic şi de la nivelul superior, de decizie, al administraţiei publice trebuie să înţeleagă reforma administraţiei publice în ansamblul ei. Funcţia cea mai dificilă a reformei administraţiei publice este implementarea strategiilor.

O voinţă politică şi un angajament solid sunt indispensabile şi transformarea trebuie să se înscrie într-o perspectivă mai largă decât cea a unui minister luat izolat; în sfârşit, punerea în aplicare depinde de accesul la informaţie şi de capacitatea de a influenţa deciziile de fond; acest lucru adesea nu este posibil decât pornind de la centrul Guvernului. Unitatea centrală pentru reformă trebuie să fie dotată cu un personal şi cu un buget suficiente pentru desfăşurarea activităţii, împreună cu instituţiile participante, aceasta trebuie să dea dovadă de abilitate politică dar în acelaşi timp să acţioneze în mod

Page 161: Descrierea Cursului Total_final

161

continuu şi să fie în măsură să-şi constituie propriul fond de competenţe.

O unitate centrală de reformă nu poate realiza singură transformarea instituţiilor publice, dar poate anima reforma şi o poate ghida prin asumarea anumitor funcţii centrale esenţiale; unitatea ar trebui să colaboreze direct cu instituţiile competente în privinţa funcţiilor centrale ale bugetului şi de control/verificare, în privinţa coordonării centrale, a elaborării textelor de lege, mijloacelor de supraveghere a administraţiei (tribunale sau mediator), a transformării funcţionarilor în profesionişti (evoluţia „mentalităţilor” şi a culturii administrative ca şi a remunerării şi a statutului); şi înfiinţarea unor celule de transformare în principalele administraţii publice, cu care aceasta va colabora şi pe care le va susţine. Ea ar trebui să caute să sensibilizeze societatea în ansamblu (asociaţii de cetăţeni, de consumatori, medii de afaceri) şi să o mobilizeze în favoarea reformei; această acţiune trebuie să cuprindă o campanie dusă de către specialişti(media, instituţii, seminarii, etc) şi o acţiune de educaţie civică.

Strategia de reformă trebuie să fie concepută în aşa fel încât să producă semne vizibile de progres pe termen scurt şi mediu care să afecteze în acelaşi timp mediile politice şi populaţia; pe lângă aceasta, ea ar trebui să fie robustă pentru a supravieţui schimbărilor de persoane sau a Guvernului (prin instituţionalizarea şi formarea unei presiuni în favoarea schimbării care emană de la instituţiile non-guvernamentale, cum ar fi asociaţiile din întreprinderi, fundaţiile, asociaţiile apolitice, etc) şi pentru a rezista blocajelor39.

Ţinând cont de complexitatea procesului de reformă a administraţiei publice, un rol însemnat s-a acordat realizării cadrului legislativ adecvat pentru implementarea următoarelor legi40:

•Legea privind Statutul funcţionarilor publici, cu scopul de a depolitiza funcţia publică, de a asigura stabilitatea funcţionarilor publici şi de a forma un corp de profesionişti eficace care să câştige încrederea populaţiei în serviciul public şi să devină un partener de dialog social competent;

•Legea privind răspunderea ministerială, care reglementează formele de responsabilitate legală(civilă, financiară şi penală) a membrilor Guvernului;

•Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea privind regimul concesiunilor, Legea privind finanţele publice locale, care creează cadrul legal pentru favorizarea investiţiilor străine, dezvoltarea infrastructurii naţionale, autonomia locală şi funcţionarea parteneriatului public-privat, în scopul de a creşte oferta de servicii publice de calitate;

•Legea privind dezvoltarea regională şi Ordonanţa de Urgenţă privind zonele defavorizate, care stimulează parteneriatul la nivel local în domeniul economic şi social, asigură facilităţi pentru investitori în scopul relansării economice şi protecţiei sociale şi accesul la fondurile structurale şi la fondul de coeziune socială, în perspectiva aderării la U.E.

•Legea privind stabilirea de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru

39 www.die.ro 40 H.G. Nr. 208/17.03.2005, privind organizarea şi funcţionarea M.F.P. şi a A.N.A.F.

Page 162: Descrierea Cursului Total_final

162

persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, ce asigură motivarea personalului din administraţia publică şi promovarea pe criterii de eficienţă şi profesionalism a acestuia, conducând la îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice.

A fost adoptată şi se aplică Legea pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar.Nearmonizarea exigenţelor tehnice dintre cadastrul agricol şi cadastrul general, împiedică în anumite zone înregistrarea titlurilor de proprietate emise în baza Legii fondului funciar, ceea ce creează nemulţumiri ale cetăţeanului, necesită costuri suplimentare şi îngreunează circulaţia juridică a terenurilor.

Datorită acestor deficienţe, Guvernul41 a adoptat în şedinţa din data de 25 aprilie 2001 Ordonanţa de Urgenţă privind restructurarea activităţii de profil prin crearea unui singur oficiu naţional de cadastru, care va răspunde de aplicarea corectă şi concretă a Legii Fondului Funciar şi a Legii cadastrului.

În contextul armonizării prevederilor legislative interne cu cele comunicate au fost elaborate şi adoptate (sau sunt în curs de adoptare) următoarele acte normative:

•Legea administraţiei publice locale, care reglementează regimul general al autonomiei locale, defineşte atribuţiile şi competenţele autorităţilor administraţiei publice locale şi întăreşte responsabilitatea aleşilor locali faţă de cetăţean;

•Legea privind serviciile publice de gospodărie comunală, vizând dezvoltarea şi descentralizarea activităţii serviciilor comunitare;

•Legea privind statutul aleşilor locali;

•Ordonanţele privind crearea serviciilor publice comunitare pentru evidenţa informatizată a persoanelor, a paşapoartelor simple precum şi pentru situaţii de urgenţă;

•Ordonanţele privind salubritatea, transportul local şi asociaţiile de locatari;

•Ordonanţa privind înfiinţarea şi organizarea INA.

Legea privind Statutul Funcţionarilor Publici42, adoptată în 1999, include prevederi care, aplicate corect, ar putea conduce la îmbunătăţirea modului de lucru şi a performanţelor acestora. Cu toate acestea, legea nu este aplicată în întregime şi nici într-un mod uniform.Agenţia Funcţionarilor Publici are responsabilitatea aplicării legii, dar influenţa sa asupra ministerelor din domeniu este slabă. Această lege a fost modificată prin pachetul de legi anti-corupţie pentru Guvernul României şi-a angajat răspunderea în Parlament în luna aprilie 2003; noua versiune a legii cuprinde reale îmbunătăţiri, dar necesită implementare şi aplicare uniformă la nivelul întregii administraţii publice.

În ceea ce priveşte formarea funcţionarilor publici, a fost înfiinţat, în urma aprobării Parlamentului, Institutul Naţional de Administraţie. Institutul este subordonat Ministrului Delegat cu administraţia publică din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Institutul oferă pregătire profesională iniţială pentru noii angajaţi, precum şi formare profesională continuă pentru funcţionarii publici deja în exerciţiu. 41 Legea nr.90/26.03.2001, actualizată, privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial Nr. 164/02.04.2001 42 Legea nr. 188/08.12.1999, actualizată, privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr.600/08.12.1999

Page 163: Descrierea Cursului Total_final

163

Institutul coordonează activitatea celor opt centre regionale (Bucureşti – la nivel naţional, Iaşi, Cluj, Sibiu, Craiova, Călăraşi, Constanţa, Timişoara) care oferă formare profesională pentru oficialităţile publice locale şi pentru funcţionarii publici. În iunie 2004, Institutul a lansat Strategia privind formarea continuă a funcţionarilor publici şi contribuie la implementarea ei.

Institutul este responsabil cu pregătirea şi implementarea strategiei naţionale de instruire şi a demarat primele activităţi de instruire pentru o perioadă de 2 ani.

Managementul resurselor umane este foarte limitat şi intră în principal în atribuţia ministerelor de resort. Nu există o viziune orizontală asupra problemelor existente şi nici un plan strategic pentru abordarea lor. Este necesară o reevaluare a alocării resurselor umane la nivelul administraţiei centrale şi o alocare adecvată a acestora pe domenii prioritare. Aceasta ar putea contribui la reducerea problemelor cauzate de gradul de ocupare redus cu care se confruntă mai multe sectoare ale administraţiei publice.

Descentralizarea responsabilităţilor către autorităţile locale, proces ce a înregistrat deja progrese, este în curs de derulare. Transferul de responsabilităţi în materie de furnizare de servicii este însoţit din ce în ce mai mult de descentralizarea competenţelor politice şi de o descentralizare fiscală accentuată. În acest context, un element demn de notat este îmbunătăţirea capacităţii de definire şi de colectare a veniturilor provenind din taxe şi impozite locale.

Dat fiind ritmul alert al descentralizării, o problemă majoră cu care se confruntă autorităţile locale este reprezentată de capacităţile limitate de management a competenţelor descentralizate. Sistemele de gestionare a resurselor umane sunt slab dezvoltate, formarea profesională este limitată, iar fluctuaţia funcţionarilor publici este foarte ridicată. Eforturi considerabile sunt încă necesare pentru a ameliora managementului financiar şi pentru a suplini lipsa echipamentului informatic şi a cunoştinţelor necesare pentru utilizarea acestuia.

4.4. Model strategic posibil de dezvoltare Dezvoltarea regională, strategie, planificare streategică - definiţii şi concepte

Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books"43 defineşte noţiunea de strategie drept o "politică generală pentru atingerea unui număr de obiective specifice. De origine latină, cuvântul strategie are conotaţii în lumea Greciei antice, fiind legat de termenul de "strategi" care desemna pe comandanţii militari ai unei cetăţi. În prezent termenul păstrează încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă sfera de aplicabilitate la un număr extrem de mare de domenii ale vieţii sociale şi economice.

Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc planificarea drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de conducere şi organizare a activităţilor pe bază de plan, incluzând şi o anumită succesiune /etapizare a unor faze ale planului44. Planificarea este văzută drept acţiunea de a planifica, dar şi de a anticipa, previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită

43 Traducere şi publicare Nemira, colecţia Business Club, 1998. 44 DEX, ed. II-a, 1998, Academia Română.

Page 164: Descrierea Cursului Total_final

164

perspectivă45. Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni de

mai sus şi care tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în multiple domenii şi procese, în prezent.

• agenţii publice şi departamente ale acestora • puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.) • organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice

(transport, sănătate, educaţie) • reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ • comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state

O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite interese şi obiective specifice. Poate fi desigur şi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale sunt adecvate. Poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace.

Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de: • subdezvoltarea (rămânerea în urmă) a anumitor regiuni, • declinul industrial determinat de schimbările tehnologice şi în procesul de

producţie, • dificultăţile de adaptare a forţei de muncă şi de constituire a unei pieţe a muncii

eficace, • poluarea şi degradarea mediului înconjurător Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de

corect şi care să permită totodată comparaţii cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanţi următorii:

• un nivelul ridicat al şomajului, • un nivelul scăzut al venitului pe locuitor, • un nivel ridicat al migraţiei în afara regiunii • un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii Cadrul legal al dezvoltării regionale şi coeziunii sociale în România a fost creat în

1998, odată cu promovarea Legii privind Dezvoltarea Regională (legea nr. 151/ 16 iulie 1998), care a stabilit cadrul instituţional şi obiectivele Politicii de Dezvoltare Regională (PDR). Legea a urmat îndeaproape abordarea din Carta Verde, asigurând cooperarea voluntară a judeţelor în cadrul unor regiuni de dezvoltare. În perioada 1999 – 2003 s-au constituit structurile de dezvoltare regională la nivel naţional şi regional şi s-au perfecţionat mecanismele de implementare a PDR. În decembrie 2001, Guvernul României a trimis CE, "Documentul de Poziţie" pentru Capitolul 21 referitor la politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, cuprinzând principalele acţiuni care trebuie întreprinse în vederea integrării, în domeniile legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului, adiţionalităţii şi managementului financiar. Pe baza acestui document, Capitolul 21 a fost deschis pentru negocieri în martie 2002. In septembrie 2004, acest capitol de negociere a fost închis, în România existând în prezent un cadru legislativ şi instituţional adecvat şi funcţional. 45 Documente IHS-România, 2001, Integrare instituţională pentru dezvoltare regională.

Page 165: Descrierea Cursului Total_final

165

În 2004 legea 151 /1998 a fost înlocuită cu legea 315 /2004 , care fixează noile obiective şi stabileşte atribuţiile şi instrumentele specifice pentru următoarea perioadă de timp, în care România va deveni stat membru al UE.Dezvoltarea economică regională este un concept larg şi reprezintă acel proces de unire şi combinare a eforturilor reprezentanţilor tuturor sectoarelor - guvernamental, al mediului de afaceri şi al societăţii civile cu scopul creării unor condiţii favorabile pentru creşterea economică şi crearea noilor locurilor de muncă. Aceste eforturi se necesită a fi orientate în final spre un scop unic - creşterea bunăstării populaţiei.

Edward J. Blakely, în cartea sa, a definit dezvoltarea economică regională ca “un proces în care guvernul local şi/sau grupurile comunitare gestionează resursele lor existente într-un aranjament de parteneriat cu sectorul privat, sau cu alte structuri, pentru creare de noi locuri de muncă şi dezvoltarea activităţii economice într-un spaţiu economic bine definit”. În cadrul acestui concept, în special pentru ţările cu economiile în tranziţie, guvernelor locale le revine un rol deosebit de important din următoarele considerente:

• În rezultatul delimitării proprietăţii şi formării proprietăţii municipale, autorităţile locale au devenit proprietari şi gestionari ai afacerilor, cu prezenţă substanţială pe piaţă;

• Autorităţile locale dispun de diverse instrumente fiscale şi mijloace capitale pentru a acorda asistenţă directă întreprinderilor noi şi celor existente;

• Autorităţile locale au acces la informaţii şi reţele de agenţii care pot fi utilizate la asistenţa întreprinderilor şi atragerea de investiţii.

Factorii dezvoltării economice regionale Definind dezvoltarea economica regională ca un proces ce serveşte intereselor

populaţiei locale, în care actorii locali şi autorităţi locale îmbunătăţesc folosirea resurselor locale în scopul bunăstării comunităţii, acţiunile legate de acest domeniu se referă la ridicarea veniturilor locale, combaterea şomajului, îmbunătăţirea averii municipale, a infrastructurii, a mediului urban.

Factorii pot fi grupaţi in trei mari grupe: - Prima grupă include factorii situaţionali economici, politici şi sociali, la nivel

regional şi naţional. Aceştia sunt în mare parte în afara sferei de influenţă a autorităţilor publice.

- A doua grupă de factori cuprinde configuraţia regionala, sfera de activităţi, infrastructura fizică şi socială şi alte puncte tari sau slabe ale oraşului. Aceşti factori influenţează impactul forţelor din exterior, felul în care acestea afectează oraşul.

- A treia grupă se referă la răspunsul pe plan local la evoluţia situaţiei, felul în care cei responsabili se organizează, cum îşi realizează şi administrează programele. Ultimul aspect, formularea şi implementarea politicilor urbane, ca şi competenţa instituţiilor abilitate, se încadrează în sfera de influenţă a autorităţilor locale şi reprezintă un punct de începere a activităţilor de îmbunătăţire a competitivităţii oraşului.

Implementarea politicilor de dezvoltare regională depinde de o serie de factori aflaţi în sfera de influenţă ai autorităţii locale, care, exploataţi corect, pot conduce la atingerea obiectivelor dezvoltării şi aceştia sunt:

• Infrastructură (drumuri, utilităţi publice, transport aerian sau pe apa, telecomunicaţii, infrastructură turistică, etc).

Page 166: Descrierea Cursului Total_final

166

• Clădiri şi terenuri disponibile (terenuri libere pentru localizarea activităţilor economice, clădiri disponibile, programe de renovare a fondului construit existent, centre de afaceri).

• Resurse umane (forţă de muncă specializată, programe de reciclare adaptate la piaţă, formare continuă).

• Suport financiar (de la nivel local, regional, naţional, european). • Suport managerial şi diseminare de cunoştinţe (servicii de consultanţă,

de diseminare de informaţii, etc). • Mediu de viaţă (calitatea locuirii, serviciilor, mediul natural, starea

infracţională). • Capacitate organizaţională (structuri organizaţionale, cooperare

economică, implicarea sectorului privat). Participanţii procesului de dezvoltare economica regionala

Dezvoltarea economică regională este realizată prin eforturile comune ale sectorului public, privat şi cel al comunităţii.

Influenţa guvernului central asupra dezvoltării regionale este încă semnificativă, rolul acestuia treptat se limitează la asigurarea stabilităţii macroeconomice, reglementarea cadrului legal şi instituţional naţional, distribuirea veniturilor. Odată cu descentralizarea şi deconcentrarea serviciilor publice, sporeşte influenţa administraţiilor locale.

Administraţia publică locală se consideră principalul agent al dezvoltării regionale. Ea se compune atât din oficialităţile alese cât şi din personalul angajat. Ambele componente joacă un rol decisiv în asigurarea conducerii şi finanţării procesului de dezvoltare economică regională (DER). Cele mai importante sarcini privind sprijinirea DER de către administraţia publică locală cuprind:,

1. Analiza economiei regionale. Administraţia publică locală trebuie să organizeze o bază de date referitor la economia comunităţii. Pentru a realiza acest scop APL colectează informaţii economice şi sociale, care vor include activităţile economice curente, date referitor la potenţialul economic şi uman existent în regiune etc. Baza de date creată va contura profilul economic al regiunii. Utilizând efectiv informaţiile colectate, autorităţile locale evidenţiază punctele tari, punctele slabe ale economiei regionale şi locale şi primejdiile (influenţa negativă a factorilor externi) ce pot apărea în procesul DER. Datele respective vor fi folosite, mai ales, în procesul de planificare strategică şi în organizarea campaniilor de marketing.

2. Managementul procesului. Dezvoltarea regională este realizată prin conducerea efectivă a administraţiei publice locale. Progresul comunităţii este asigurat de capacitatea liderilor locali de-a adopta cele mai reuşite decizii în dependenţă de noile condiţii economice şi sociale. În calitate de conducător, administraţia publică locală trebuie să ştie foarte bine resursele umane, intelectuale şi financiare ale comunităţii pentru a realiza obiectivele propuse.

3. Administrarea proiectelor. Altă funcţie importantă al APL ţine de administrarea programelor şi politicilor DER. Aceasta include conceperea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea programelor şi politicilor. O planificare strategică reuşită presupune în primul rând asigurarea suportului financiar în realizarea obiectivelor

Page 167: Descrierea Cursului Total_final

167

propuse. Identificarea proiectelor în funcţie de priorităţi este o problemă majoră pentru APL. Administraţia publică locală poate furniza servicii direct sau poate încheia contracte cu sectorul privat pentru a asigura furnizarea acestora. Eforturile sectorului Public nu trebuie să suplinească sectorul privat acolo unde acest sector doreşte şi aplică investiţiile necesare. Administraţia publică locală poate să sprijine financiar proiectele de dezvoltare regională. Chiar investiţii nesemnificative, făcute de administraţia locală, pot semnala unor potenţiali investitori faptul că autorităţile locale sunt angajate în realizarea unui proiect de DER.

Sectorul privat constituie un alt agent important al procesului de dezvoltare regională. Serviciile care le poate oferi sectorul privat sunt:

- Cea mai importantă sursă de locuri de muncă, precum şi o sursă principală de investiţii şi de finanţare a proiectelor de dezvoltare locală;

- Consultaţii agenţilor economici începători în privinţa operării pe piaţa liberă, pot îndruma sectorul public în domeniul planificării strategice în cadrul DER;

- Prin intermediul reprezentanţilor sectorului privat se pot oferi informaţii altor firme despre proiectele ce se desfăşoară în comunitate, se pot contacta şi implica agenţii economici care pot fi utili în cadrul procesului de DER.

Societatea civilă. Relaţia dintre autorităţile locale şi cetăţenii pe care acestea îi deservesc reprezintă cel mai important factor în evaluarea democraţiei locale. Această relaţie depinde foarte mult de experienţa ambelor părţi şi de dorinţa lor de colaborare. Persoanele fizice din comunitate sunt acelea care sprijină sau din contra se opun atunci când este vorba de un program DER. Dialogul începe atunci când ambele părţi sunt convinse şi interesate în soluţionarea problemelor existente.

ONG-urile se caracterizează printr-o mare mobilitate în ceea ce priveşte direcţiile de acţiune. Mobilitatea reprezintă o condiţie obligatorie pentru supravieţuirea lor. ONG-urile joacă un rol important în identificarea unor probleme, care la moment sunt trecute cu vederea de către autorităţile locale.

Instituţiile de învăţământ şi de cercetări ştiinţifice reprezintă nişte resurse foarte importante în dezvoltarea economiei regionale.

Resursele dezvoltării economice regionale Fiecare regiune dispune de un set de resurse care constituie potenţialul său

endogen, şi acestea sunt: resursele legale, financiare, politice şi umane. Resursele legale de operare a administraţiei locale sunt date de cadrul legislativ

care guvernează administraţia publică în general. Administraţia publică ca şi componentă a sistemului de organizare socială presupune existenţa unor principii pe baza cărora să-şi poată întemeia structura.

Resurse financiare. Descentralizarea responsabilităţii de cheltuire a fondurilor şi a autorităţii de a strânge veniturile poate asista procesul de dezvoltare, cu condiţia unei capacităţi financiare locale adecvate sarcinilor. Mutarea responsabilităţilor către nivele inferioare de guvernare trebuie făcută concomitent cu transferul resurselor. Reforma manageriala de asemeni, ar avea mai mult succes, dacă instituţiile locale ar avea autonomie financiară.

Resurse politice. Sistemul democraţiei locale este adesea interpretat în sensul limitat al votului politicienilor locali într-un consiliu local. Conceptele legate de “democraţie” în Europa de vest, cum ar fi: participarea, transparenţa, răspunderea faţă de

Page 168: Descrierea Cursului Total_final

168

electorat, nu sunt prioritare în agenda de lucru. Politicienii se pot implica prin partidele politice, ai căror membri sunt, în numirea corpului superior de profesionişti. Acest sistem ameliorează relaţiile dintre consiliu şi administratori, dar poate fi însă nociv pentru transparenţa administraţiei locale. Dezvoltarea urbană provoacă uneori conflicte locale, care generează grupuri ad-hoc ce apar să soluţioneze problemele respective. Aceste grupuri sunt pentru, sau împotriva puterii locale, în funcţie de specificul fiecărei situaţii în parte. Deşi fenomenul denotă energia şi iniţiativa comunităţii, aceasta acţionează, de obicei, pentru o perioadă limitată de timp şi nu poate forma o bază pentru procese de lungă durată.

Resurse umane. Lipsa experienţei manageriale şi a calităţilor tehnice este una din cele mai importante constrângeri ale dezvoltării locale. Succese la nivelul dezvoltării regiunii pot fi obţinute doar cu o formă organizatorică flexibilă şi o atitudine antreprenorială. Aceasta este, în mod evident, o problemă pentru administraţia locală, lucrând sub presiunea unui slab suport economic şi sub percepţia publicului că administraţia, prin natura sa, este birocratică şi mai puţin eficientă în rezolvarea lucrurilor.

Cu reduceri bugetare repetate nu se poate realiza un mediu de muncă stimulativ, cu investiţii pentru creşterea productivităţii.

Politici de dezvoltare economică regională Politicile de dezvoltare regională au ca scop îmbunătăţirea situaţiilor existente,

eliminarea disfuncţionalităţilor existente, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi consolidarea unor direcţii de dezvoltare.

În funcţie de situaţia specifică la nivel regional politicile de dezvoltare pot fi distinse ca:

• Politici bazate pe oportunităţi ce permit contractarea punctelor slabe - combinaţii ce sprijină strategiile orientate către schimbare;

• Politici bazate pe oportunităţi ce susţin punctele tari – combinaţii ce susţin strategiile ofensive;

• Politici bazate pe puncte slabe şi ameninţări – combinaţii ce sprijină strategiile defensive;

• Politici bazate pe puncte tari şi ameninţări - combinaţii care susţin strategiile diversificate.

Actorii politicilor de dezvoltare regională sunt mai degrabă autorităţile locale, antreprenorii şi agenţii socio-economici, decât autorităţile centrale şi companiile mari.

O strategie de dezvoltare regională va tinde să utilizeze atât factori interni cît şi factori externi în procesul schimbărilor structurale ale economiei locale, încurajând astfel lărgirea potenţialului de dezvoltare a localităţii.

În mediul actual caracterizat prin schimbări continue în tehnologii, economie şi societate politicile de dezvoltare regională trebuie să promoveze:

• Inovaţiile. • Antreprenoriatul. • Calitatea capitalului uman. • Flexibilitatea sistemului de producere.

Strategiile actuale de dezvoltare economică regională combină:

Page 169: Descrierea Cursului Total_final

169

• Efectele de stimulare a potenţialului endogen. • Atragerea resurselor externe. • Consolidarea pieţelor. • Achiziţionarea tehnologiilor.

Combinarea elementelor de abordare internă şi exogenă contribuie ca comunităţile locale să adopte noi strategii de dezvoltare cu obiective clar definite şi să-şi accentueze eforturile asupra capacităţilor locale de mobilizare a tuturor resurselor existente şi să stimuleze dezvoltarea.

Succesul în rezolvarea problemelor de dezvoltare economică regională poate fi atins numai din contul eforturilor colective ale sectoarelor guvernamental, privat şi neguvernamental. La etapa iniţială a procesului de planificare a strategiei se identifică persoanele concrete, organizaţii guvernamentale, întreprinderi comerciale şi de producţie private, organizaţii de apărare a drepturilor oamenilor, grupuri academice, instituţii de învăţământ, precum şi alte grupuri interesate nemijlocit în dezvoltarea economiei locale.

Un aport considerabil în formularea strategiei de dezvoltare îl poate oferi analiza situaţiei economiei locale. Analiza mediului concurenţial are loc în baza datelor economice calitative şi cantitative, a calităţii forţei de muncă şi a altor resurse. Rezultatele analizei se vor materializa în elaborarea de proiecte şi programe de dezvoltare şi susţinere a mediului concurenţial local. Primul pas în realizarea unei astfel de analize constă în colectarea datelor. Pentru a analiza situaţia mediului concurenţial se pot utiliza şi alte metode, cum ar fi metoda SWOT. În cadrul estimării mediului concurenţial se analizează:

• Avantaje – părţile forte ale economiei regionale: existenţa colegiilor, competitivitatea salariilor, disponibilitatea forţei de muncă calificată, reţea de transport bine dezvoltată, nivelul scăzut al criminalităţii, existenţa zonelor industriale sau centrelor de afaceri.

• Neajunsuri – impedimente în calea dezvoltării: scăderea nivelului vieţii, proceduri complicate de înregistrare a întreprinderilor, infrastructură slab dezvoltată, acces limitat la resurse creditare.

• Posibilităţi – condiţii externe favorabile: grupuri de întreprinderi potenţial competitive, schimbarea tehnologiilor, care permit a beneficia de unele avantaje faţă de concurenţi, noi acorduri comerciale internaţionale, creşterea cererii de cumpărare.

• Factori de risc – tendinţe exogene nefavorabile: scăderea ritmurilor de dezvoltare economică la nivel global şi închiderea unei anumite uzine într-un oraş anumit, schimbări demografice.

Procesul de elaborare a strategiei de dezvoltare economică regională constă din următoarele componente:

• Viziunea: reprezintă o imagine a viitorului pe care dorim să-1 creăm în funcţie de resursele locale disponibile şi acţiunile întreprinse.

• Obiective: stabilesc direcţii de dezvoltare, care trebuie urmărite şi sunt orientate către acele sectoare care trebuie să primească asistenţă în cadrul implementării strategiei de dezvoltare.

• Programe: se elaborează abordările de atingerea a obiectivelor de dezvoltare economică cu indicarea indicatorilor de performanţă, resurselor şi termenelor de realizare.

Page 170: Descrierea Cursului Total_final

170

• Proiecte şi planuri de acţiuni: sunt orientate spre atingerea obiectivelor şi reprezintă documente elaborate pe domeniile de referinţa în intenţia de a planifica activităţile, din punct de vedere al responsabilităţilor, termenelor de realizare, resurselor şi a modului de implementare.

Politicile de dezvoltare economică se realizează prin implementarea programelor de dezvoltare economică locală. Alegerea programelor de dezvoltare economică locală depinde de condiţiile locale. Cele mai răspândite se prezintă mai jos:

• Încurajarea antreprenoriatului privat. Consultanţă, asistenţa tehnică, oferirea informaţiei şi acordarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderilor locale existente, precum şi susţinerea celor care doresc să-şi deschidă o afacere proprie.

• Îmbunătăţirea climatului de afaceri regional include măsuri de perfecţionare a procedurii de înregistrare a companiilor, aplicare a unui sistem de impozitare stimulativ, stabil şi predictibil, care vor asigura menţinerea unui mediu favorabil pentru dezvoltarea antreprenoriatului.

• Atragerea investiţiilor străine. Promovarea investiţiilor directe din alte regiuni ale ţării sau de peste hotare. Acest tip de program necesită o analiză minuţioasă a cheltuielilor şi beneficiilor. Este un tip riscant de program, care de regulă se include în componenta formulării obiectivelor strategice şi (sau) specifice ale strategiei de dezvoltare economică locală.

• Investiţii în infrastructura tehnică şi edilitară a gospodăriei publice urbane. Îmbunătăţirea mediului pentru afaceri şi pentru oameni, inclusiv drumuri, transportul public, aprovizionarea cu apă industrială şi potabilă, salubrizare, sisteme de furnizare a agentului termic, reţele, echipament pentru combaterea criminalităţii (exemplu, iluminarea străzilor), platouri comerciale şi industriale, locuri publice. Utilizarea rezonabilă a capitalului în dezvoltarea antreprenoriatului, formarea veniturilor, dezvoltarea serviciilor de bază şi ridicarea eficienţei capitalului reprezintă unul din avantajele de bază ale participării în comun la elaborarea şi implementarea strategiei DER.

• Investiţii în infrastructura “soft”. Îmbunătăţirea mediului de afaceri prin reforma bazei normative-legale, programe de reinstruire a cadrelor, programe de instruire în domeniul antreprenoriatului, cercetări ştiiinţifice, centre de oferire a serviciilor complexe, crearea reţelelor orizontale între companii, susţinerea în asigurarea accesului la pieţele de capital şi la sursele de finanţare.

• Dezvoltarea sectorială, crearea de “clustere”. Crearea condiţiilor pentru formarea reţelelor orizontale şi interdependenţelor dintre companii, structuri adiţionale (bănci şi instituţii de învăţământ) în sistemul productiv şi de servicii. Stimularea creşterii competitivităţii şi activităţilor inovaţionale, care vor încuraja întreprinderile (orientate spre export) regiunii să dezvolte colaborarea prin stabilirea relaţiilor “cumpărător-furnizor”, a dezvoltării instituţionale comune şi a structurii economice regionale, utilizării în comun a sistemelor informaţionale şi reinstruirii cadrelor. Organele puterii locale pot urma calea unirii eforturilor sale la nivel regional, să se afirme ca iniţiatori ai stabilirii relaţiilor orizontale între întreprinderi. Se poate începe de la crearea câtorva clustere, lărgindu-le treptat graniţele prin eforturile tuturor părţilor.

• Programe pentru zonele-ţintă. Soluţionarea problemelor concrete într-o anumită regiune a oraşului, de exemplu, revitalizarea centrului oraşului, a unei zone comerciale sau a unui micro-raion. Crearea condiţiilor de realizarea a posibilităţilor de

Page 171: Descrierea Cursului Total_final

171

dezvoltare în cazurile când se văd rezultatele acţiunii puterilor de piaţă sub forma afluxului de investiţii private.

• Programe de combatere a sărăciei. Programul de atragere în activitatea economică a grupurilor de populaţie mai puţin îndestulate şi vulnerabile. Măsurile sunt orientate spre asigurarea cu locuri de muncă a acestor grupuri de populaţie prin crearea întreprinderilor noi şi ridicarea calificării.

Planificarea strategică regionaăl

LIMITE ALE DEZVOLTĂRII REGIONALE: - Intervenţii directe ale statului sunt mult limitate (economie de piaţă).

- Sistemul legislativ limitează deseori iniţiativele locale. - Limitarea financiară a bugetelor locale. - Deciziile locale pot fi depăţite de planificări superioare (judeţean,

regional,naţional). INSTITUŢII ŞI GRUPURI DE INTERES implicate în politicile de dezvoltare

regională - STATUL – instrument politico – economic, prin reprezentanţii administraţiei de

stat pe plan local. - ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. - ORGANIZAŢII PUBLICE ŞI PRIVATE – ex. Camere de comerţ, Agenţii de

Dezvoltare s.a.. - SINDICATE. - ASOCIAŢII REPREZENTATIVE ALE SOCIETĂŢII CIVILE (profesionale,

sociale, ş.a.). - INSTITUŢII FINANCIARE DE CREDITARE, BĂNCI. - UNITĂŢI ŞTIINTIFICE ŞI DE ÎNVĂŢĂMÂNT LOCALE. - INSTITUŢII/FIRME DE CONSULTANŢĂ (juridic, financiar, afaceri ş.a.).

- ÎNTREPRINDERI LOCALE. -PARTENERIATUL REGIONAL. - PRINCIPIUL CONSENSULUI instrument modern al dezvoltarii regionale. -ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ (APL) Principal actor al dezvoltariiregionale

INTERESE

- Crearea şi asigurarea locurilor de muncă; - Realizarea de investiţii în regiune; - Activităţi economice profitabile.

CĂI DE INTERVENŢIE

- Organizare de activităţi specifice prin forţe proprii; - Facilitarea indirecta a activităţii altora (Camere de comerţ, organizaţii voluntare şi private); - Participarea la activităţile altor instituţii (agentii de dezvoltare, fundaţii, alte

Page 172: Descrierea Cursului Total_final

172

organizaţii). CĂI DE INFLUENŢARE DIRECTĂ APL

-Factori regionali (terenuri, infrastructură, utilităţi publice, preţuri) - Factori ai forţei de muncă (experienţă, calificare, niveluri de salarizare); - Taxe locale (niveluri); - Aprovizionări/alimentari locale.

CĂI DE INFLUENŢARE INDIRECTĂ APL - Crearea unei imagini pozitive; - Eficienţa administrativă; - Îmbunătăţirea calităţii locuirii; - Promovarea facilităţilor de recreere, culturalizare; - Asigurarea calitatii ridicate a şcolilor, colegiilor; - Promovarea unei atitudini pozitive faţă de cetăţeni.

SCOPUL PLANIFICĂRII STRATEGICE Crearea şi asigurarea locurilor de muncă; - Influenţarea pozitivă a structurii economice locale; - Poziţionarea localităţii pe piaţa internă, internaţională; - Creşterea veniturilor locale– profitabilitatea IMM locale şi taxe

OBIECTIV GENERAL AL PLANIFICĂRII STRATEGICE Asigurarea unei baze sigure şi viabile a activităţii economice şi a muncii pentru viitorul localităţii, care va asigura în schimb o bună calitate a vieţii locuitorilor şi va contribui la regenerarea unei zone mai largi.

PAS 1 IDENTIFICAREA PRIORITĂŢILOR – implică o viziune a viitorului dorit pe plan

regional - Asigurarea veniturilor locuitorilor; - Egalitatea oportunităţilor; - Calitatea forţei de muncă; - Comunitate multi-culturală; - Mediu atractiv, sigur şi sanatos; - Imagine pozitivă spre exterior ş.a. - Sector economic solid şi bazat pe tehnologii avansate PAS 2 ANALIZA REGIONALĂ A. COLECTAREA DE INFORMAŢII ŞI PRELUCRAREA DATELOR cu privire

la principalele domenii ale dezvoltării economico-sociale regionale: - Nivelul activităţii economice; - Nivelul sănătăţii/a sistemului de sănătate, a săraciei şi criminalităţii; - Nivelul veniturilor; - Calitatea domeniului public şi privat de locuire; - Structura populaţiei; - Structura ocupaţională; - Oferta de muncă; - Piaţa imobiliară s.a.

Page 173: Descrierea Cursului Total_final

173

METODE Cercetare documentară – BAZE DE DATE; - Consultări – BAZE DE DATE; - Evaluări; - Anchete; - Grupuri de lucru; - Acţiuni participative B. APLICAREA ANALIZEI SWOT (Puncte tari-Puncte slabe-Oportunităţi-

Ameninţări) PAS 3 FORMULAREA OBIECTIVELOR dezvoltării de perspectivă (imediată, medie,

lungă) OBIECTIVELE raspund la:

PAS 4 Identificarea MĂSURILOR DE DEZVOLTARE - PROIECTE - CRITERII DE PRIORITIZARE a măsurilor/proiectelor

RESURSE (financiare, materiale, umane) LIMITATE – Utlizarea acestora cu EFICIENŢĂ MAXIMĂ

-Specific -Măsurabil -Adecvat (temporal) -Relevant -Tangibil -Realizezi ce poţi măsura

- Raportul Beneficii/Costuri - Implicarea sectorului privat PAS 5 Elaborarea STRATEGIEI (ALTERNATIVELOR) DE DEZVOLTARE

REGIONALĂ - Strategia este dezvoltarea gândului conducăor iniţal, corespunzator condiţilor

mereu în schimbare. (Moltke 1892-1912); - O strategie este un plan de acţiune complet şi condiţionat, care dispune de câte o

alternativă de acţiune, ţintită pentru fiecare posibilă,situatie de decizie, în care poate ajunge un planificator pe parcursul unui proces de luare a deciziei (Szyperski/Winand 1980);

- Strategie înseamnă să-ţi orientezi gândirea, decizia şi acţiunea spre obiectivele superioare sau spre premisele obiectivelor, fără ca pe parcurs să te lasi abătut de urgenţe, adică avantaje şi dezavantaje de moment (Gälweiler 1987);

Formularea strategiei: principii de bază - Concentrarea forţelor; - Dezvoltarea de părti tari, evitarea partilor slabe; - Folosirea avantajelor sinergiilor şi complementarităţilor; - Folosirea şanselor de mediu şi de piaţă; - Inovare; - Convenirea obiectivelor şi mijloacelor; - Crearea unei structuri organizatorice eficiente;

Page 174: Descrierea Cursului Total_final

174

- Compensarea riscului; - Folosirea posibilităţilor de coaliţie (ex. “aliante strategice”); -Simplitate. PAS 6 Elaborarea PLANURILOR DE ACTŢUNE pe termene scurte, medii şi lungi -

IMPLEMENTARE PAS 7 CONTROL ŞI EVALUARE

Strategie: Concentrarea foţtelor

DOMENII ALE ANALIZEI LOCALE - INFRASTRUCTURA: A. INFRASTRUCTURA DE CIRCULAŢIE ŞI TRANSPORT; - drumuri; - căi ferate; - căi navale; - căi aeriene. B. INFRASTRUCTURA DE COMUNICAŢII; - Telefonie, - Telecomunicaţii – sisteme de transfer de date; C. INFRASTRUCTURA EDILITARĂ; - Curent, - Caldură; - Epurare - Gaze; - Apă. - Deponee D. INFRASTRUCTURA INSTITUŢIONALĂ;

Structura Economică şi Piaţa Muncii - PIAŢA MUNCII: Forţa de muncă; structură, calificare/recalificare;

Matrice SWOT FORŢE INTERNE Lista forţelor interne

SLĂBICIUNI INTERNE Lista slăbiciunilor interne

OPORTUNITĂŢI EXTERNE Lista oportunităţilor externe

STRATEGIE SO Folosirea forţelor interne pentru a creea avantaj oportunităţilor externe

STRATEGIE WO Anihilarea slăbiciunilor prin avantajele oferite de oportunităţi externe

AMENINŢĂRI EXTERNE Lista ameninţărilor externe

STRATEGIE ST Folosirea forţelor interne pentru a evita ameninţările externe

STRATEGIE WT Minimalizarea slăbiciunilor interne şi evitarea ameninţărilor externe

Page 175: Descrierea Cursului Total_final

175

- STRUCTURA ECONOMICĂ (sector IMM): performanţe, profile - Industrie, Agricultură, Servicii (pt. populaţie, pt. economie), Turism, Comert,

Construcţii, Mediul de afaceri; E. MEDIU F. COOPERARE, COMUNICARE G. URBANISM, SPAŢIU DE LOCUIT H. ASISTENŢĂ SANITARĂ – doctori, spitale, dispensare etc.) I. ASISTENŢĂ SOCIALĂ J. EDUCAŢIE - ÎNVĂŢĂMÂNT - CULTURĂ K. SOCIETATE CIVILĂ L. RECREAŢIE, SPORT M. DEMOGRAFIE N. POZIŢIE GEOGRAFICĂ UNITĂŢILE DE DEZVOLTARE LOCALĂ Institutionalizarea unui consortiu al actorilor social-economici Şi politici locali

într-o organizare corespunzatoare condiţiilor şi necesităţilor locale A. SARCINI PRINCIPALE - Constituirea de baze de date; - Formulare de proiecte şi derularea acestora; - Accesarea surselor de finanţare; - Relaţii publice (PR). PROIECT DE ÎNCEPUT: BROŞURA DE PREZENTARE A

LOCALITĂŢII/ZONEI B. PALETA DE SERVICII OFERITE 1. Disponibilizarea de informaţii: - Economice - Legislative - Financiare - Taxe - Dreptul muncii - Modalităţi de dobândire terenuri - Proceduri birocratice, aprobări 2. Consultanţă şi asistenţă: - Pregatire (contacte, termene, legături cu instituţii etc.) - Cunostinţe în domenii: legislaţie, administraţie, economic etc.; - Reţea de cunoştinţe - relaţii, comunicare, cooperare. 3. Planificare strategică - Realizarea de parteneriate, - Analize regionale periodice; - Definirea de obiective ale dezvoltării; - Definirea de direcţii strategice de dezvoltare; -Implementarea masurilor de dezvoltare (mobilizare resurse, management,

Page 176: Descrierea Cursului Total_final

176

responsabilizare)

C. FORME ORGANIZATORICE - OFICIU DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

AVANTAJE DEZAVANTAJE - Contacte rapide cu alte oficii - Utilizarea datelor disponibile -Conlucrarea cu salariaţi

specializaţi ai altor oficii - Costuri mai mici Funcţia de iniţiator mai uşor

aplicabilă - Apropiere politică

-Flexibilitate mai redusă -Birocraţia mai mare -Imaginea negativă şi problemele

de acceptantă -Căi lungi de procesare -Mai puţin cunoscut -formă rigidă de organizare

-SOCIETATE DE DEZVOLTARE(SRL)

AVANTAJE DEZAVANTAJE - Acceptantă economic

- Capitalizare mai bună - Competentă - Motivare - Căi decizionale scurte - Flexibilitate

-Contactul cu administraţia -Credibilitatea reprezentării

mai înalte -Costuri

- PARTENERIAT PUBLIC-PRIVAT

AVANTAJE DEZAVANTAJE

- Includerea întreprinderilor private =acceptantă mai mare -Mai bună dotare financiară = cadru de acţiune mai larg -Flexibilitate

-Imagine mai bună prin separarea la aparatul administrativ -Flux de informaţii din economie -Cultivarea usurată a contactelor -Accelerarea proiectelor

-Reducerea contactului cu administraţia=deficit de informatii -Influenţa -Dependenţa financiară de privat -procese decizionale dificile

-Diversificarea intereselor -Lipsa competenţei decizionale

- COMBINATIE BIROU – SRL

Page 177: Descrierea Cursului Total_final

177

AVANTAJE DEZAVANTAJE -Buna specializare şi repartiţie a sarcinilor (regional, profesional, instrumental); -Relaţionare cu autorităţi şi economic = baza informaţională largă

-Financiar -limitarea răspunderii politice

-Eventual o transparenta mai redusă

pentru exterior -probleme de repartizare a competenţelor -concurenta/coliziunea de interese ale grupului consiliu de adm -buget liber -avantaje privind repartizarea

APLICAREA DE MĂSURI ŞI DERULAREA DE PROIECTE

• Sprijin la proceduri de planificare lşi aprobari, prin service “dintr-o singura mână”

• Sprijin/întocmire a cererilor de finanţare pentru proiecte de dezvoltare economică regională;

• Stimularea crearii şi dezvoltarii parteneriatului regional al planificării strategice

• Pregătirea infrastructurală (ciculaţie, comunicare, alimentare, tehnologie) • Disponibilizare de terenuri (ex. Refacerea unor suprafeţe, redare

înfolosinţă ş.a.) RELATII CU PUBLICUL (PR) Învitarea mass-mediei de a prelua experienţa şi cunoştintele promotorilor regionali

în procesele de formare a opiniei publice. TEME:

• CONCEPEREA ŞI LANSAREA PRINCIPALELOR PROIECTE DE DEZVOLTARE. • ELABORAREA CONCEPTELOR DE MARKETING REGIONAL/AMPLASAMENT. • INFORMĂRI PRIVIND IMM REGIONALE (situaşii actuale, noi unităţi, extinderi). • INFORMĂRI PRIVIND PROGRAME DE FINANŢARE etc.

INSTRUMENTE ALE PR:

• Conferinţe de presă; • Comunicate de presă; • Broşuri, pliante; • Radio şi TV; • Medii electronice (CD-Rom,Informaţii On-line etc) • Internet; • Târguri,expoziţi

Page 178: Descrierea Cursului Total_final

178

-Newsletter (scurte scrisori de informare ) - Evenimente de PR: “Ziua uşii deschise”, zile ale anului, etc. - Grupe de lucru,discuţii de profil etc

BENEFICIILE DEZVOLTĂRII REGIONALE pentru

REŢELELE -Instrument al eficienţei aplicării dezvoltării regionale

TIPURI: - REŢELE PERSONALE. - REŢELE NEFORMALE. - REŢELE FORMALE. CARACTERISTICI:

- Bazate pe persoane cu interese reciproce. - Bazate pe încredere. - Compuse din membri, fără participare clară. - Participare responsabilă. -Optica bazată pe acţiune cât şi un scop clar.

CREAREA REŢELEI:

1. Alegerea membrilor. 2.Recunoaşterea compeţentelor şi resurselor particulare.

3. Constituirea reţelei. FUNCŢIONARE (cerinţe):

- Accesul membrilor la toţi ceilalţi membri, pe cât posibil. - Utilizarea constientă a resurselor şi competenţelor fiecărui membru. - Posibilitate de acţiune rapidă şi directă.

ÎNTREPRINDERI - Necesarul de terenuri este solicitat - Mijloace de promovare – know-

how - Flux de informaţii - Intensificarea contactelor - Întărirea concurenţei - Maximizarea profitului - Activitate investiţională - Identificare cu amplasamentul - Mulţumirea faţă de amplasament - Cooperarea între întreprinderi - A se simti bine în regiune - Corporate Identity

COMUNITĂŢI - Se nasc locuri de muncă - Cresc veniturile din taxe - Valorificarea construcţiilor - Îmbunătăţirea imaginii - Dezvoltarea amplasamentului

economic - Creşterea nivelului de trai - Creşterea puterii de cumpărare - Frânarea migrării

-Parteneriatul de cooperare întreprindere/administraţie se întăreşte

- Creşte disponibilitatea la dialog

Page 179: Descrierea Cursului Total_final

179

MENŢINERE ÎN VIAŢĂ

4. Definirea obiectivelor 5. Definirea unui plan de acţiune 6. Stabilirea regulilor. - Recunoasterea rolului de lider - Identificarea celui care “usureză situaţia” - Întreţinerea - Controlul progreselor realizate - Modificarea - Dizolvarea - Constituirea organizaţiei formale AVANTAJE: - Crearea de atitudini şi de activităţi pozitive în culise; - Realizarea de obiective concrete mai eficace faţă de cele trecute prin organizaţii

clasice; -Furnizarea, persoanelor cu interese comune, a unui ax central permanent pentru

funcţionarea reţelelor. FORŢELE CARE SE OPUN SCHIMBĂRII Motivele opoziţiei faţă de schimbare

Modalităţi de depăşire a opoziţiei la schimbare (Kotter şi Schlesinger): • Instruire şi comunicare; • Participare şi implicare; • Facilitare şi sprijin; • Negociere şi acord; • Manipulare şi cooptare; • Constrângere explicită şi implicită.

MOTIV REZULTAT REACŢIE Interes personal

îngust Se aşteaptă o pierdere importantă ca urmare a

schimbării

Comportament “politic”

Întelegere eronată Interpretare greşită, încredere

redusă sau deloc Zvonuri

Evaluare diferită a situaţiei

Perceperea schimbarii ca pe ceva nefavorabil, posibilitatea

existenţei unor informaţii diferite

Dezacord deschis

Toleranţă scăzută faţă de schimbare

Teama de a nu avea competenţele/aptitudinile

necesare.

Scuze: încercarea salvării

aparenţelor

Page 180: Descrierea Cursului Total_final

180

3.4.7. Rolul programelor de asistenţă tehnică Banca Mondială şi partenerii săi oferă asistenţă ţărilor şi oraşelor ale căror lideri

naţionali şi locali participă activ în dezvoltarea unui spectru larg de grupurilor ale populaţiei, în elaborarea şi realizarea unor programe complexe ale dezvoltării economice locale, orientate spre atingerea scopurilor indicate.

Agenda Locală 21 este un Plan de Dezvoltare promovat de Organizaţia Naţiunilor Unite la Conferinţă Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare desfăşurată la Rio de Janeiro în 1992. Liderii a 179 de ţări au semnat în cadrul acestei conferinţe Planul Global de Acţiuni pentru Dezvoltarea Durabilă în secolul 21, Agenda 21. Agenda Locala 21 este un nou tip de abordare a dezvoltării durabile la nivel local. Priorităţile dezvoltării durabile sunt:

- Atingerea nivelului înalt de bunăstare. - Respectarea nevoilor generaţiilor viitoare. - Efecte negative minime asupra mediului înconjurător. Agenda Locala 21 reprezintă un proces de planificare participativă în domeniul

dezvoltării durabile, proces orientat spre: integrarea valorilor şi principiilor de dezvoltare durabilă în politicile şi acţiunile autorităţilor locale, implicarea cetăţenilor în procesul decizional la nivel local, promovarea parteneriatelor între sectoarele sociale.

Programul Phare, în valoare de cca. 250 EURO anual urmăreşte sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru a-şi crea capacităţi de utilizare a Instrumentelor Structurale după intrarea în UE prin:

• ajutor în elaborarea politicilor structurale ale ţărilor candidate; • promovarea înţelegerii politicii structurale a UE prin cooperare administrativă

(programele de twinning); • consolidarea instituţiilor; • participarea la programele Comunităţii; • dezvoltarea regională şi socială; • restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor; Programul ISPA, în valoare de 200 – 250 MEURO anual este destinat sprijinirii

dezvoltării infrastructurii de transport şi de mediu, având ca obiectiv pregătirea ţărilor candidate în domeniul politicilor de transport şi mediu prin:

• familiarizarea cu politicile şi procedurile UE;

• ajungerea din urmă a standardelor UE în domeniul mediului (sprijin pentru proiecte privind alimentarea cu apă potabilă, tratamentul apelor reziduale şi managementul deşeurilor solide şi al poluării aerului);

• extinderea şi racordarea la reţelele de transport trans-european (sprijin inclusiv pentru o mobilitate durabilă şi interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor naţionale);

Programul SAPARD în valoare de cca. 150 MEURO anual este destinat modernizării agriculturii şi dezvoltării rurale prin intermediul următoarelor măsuri:

• investiţii în asociaţiile agricole; • îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi ale

pescuitului;

Page 181: Descrierea Cursului Total_final

181

• îmbunătăţirea structurilor controalelor de calitate, veterinare şi fitosanitare în interesul asigurării calităţii alimentelor şi al protecţiei consumatorilor;

• măsuri de producţie agricolă care să protejeze mediul şi să conserve zonele rurale;

• dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice; • înfiinţarea unor servicii de sprijin şi management pentru agricultori; • înfiinţarea unor grupe de producători; • renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea patrimoniului rural; • ameliorarea solului şi re-parcelarea; • înfiinţarea şi actualizarea registrelor agricole; • ameliorarea învăţământului professional; • dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale; • managementul resurselor de apă; • industria forestieră, inclusiv reîmpădurirea, investiţii în asociaţiile silvice ale

proprietarilor particulari de păduri, procesarea şi comercializarea produselor forestiere; asistenţă tehnică pentru măsuri, inclusiv studii pentru pregătirea şi monitorizarea de programe, campanii de informare şi publicitate;

REZUMAT:

In perioada de tranzitie, reformele macroeconomice si structurale in sectorul de productie si in cel social s-au efectuat cu un ritm mai rapid decit reforma in domeniul administratiei publice.

Administratia publica locala este cea care a suferit cele mai frecvente reorganizari de la revolutie. Analiza activitatii administratiei publice locale din ultimii ani, inclusiv din perioada care a urmat revenirii la regiuni, inregistreaza deficiente care pot fi impartite in citeva categorii:

1) insuficienta mijloacelor financiare pentru acoperirea responsabilitatilor date autoritatilor locale, cea ce poate fi considerat ca „limitarea” autonomiei financiare;

2) lipsa unei delimitari clare a competentelor dintre stat si autoritatile publice locale, precum si dintre diferite nivele ale administratiei publice locale;

3) ingerinta autoritatilor publice centrale in domeniile ce tin de competenta administratiei publice locale;

4) starea incipienta a dialogului institutional dintre stat si autoritatile publice locale, precum si dintre diferite asociatii ale autoritatilor administratiei publice locale. Sistemul finantelor publice locale este marcat de doua fenomene. Astfel descentralizarea fiscala este redusa deoarece ponderea veniturilor proprii a unitatilor administrativ-teritoriale este relativ mica, iar administratia publica locala este limitata in dreptul de a lua decizii cu privire la impozite si taxe locale. In acelasi timp, autoritatile publice locale sunt limitate in dreptul de a lua decizii cu privire la destinatia cheltuelilor si a excedentelor bugetare. Nivelul diminuat al acestor doi indicatori (al descentralizarii fiscale si financiare), indica un anumit grad de limitare a autonomiei financiare locale. Experienta statelor europene arata ca cel putin unul din acesti indicatori trebuie sa aiba un nivel inalt, pentru a-l contrabalansa pe celalalt.

Page 182: Descrierea Cursului Total_final

182

BIBLIOGRAFIE

1. *** Analiza input-output, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1970.

2. *** Anuarul Statistic al României, colecţia 1990-2000, CNS, Bucureşti

3. *** Carta Verde – Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României şi CEE,

Bucureşti, 1997.

4. *** Colecţia Anuarului Statistic al României 1995-2001, Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti.

5. *** H. G. nr. 979/98 privind organiyarea, principalele atribuţii şi funcţionarea Agenţiei Naţională de

Dezvoltare Regională.

6. *** Hg nr. 907/98 privind aprobarea normelor metodologice de implementare a prevederilor şi

facilităţilor în zonele defavorizate.

7. *** Legea Finanţelor Publice (nr. 198/98)

8. *** Legea nr. 151/98 şi Reglementarea Cdru privind organizarea şi funcţionarea Consiliilor de

Dezvoltare Regională.

9. *** Legea nr. 256 din 2003 privind aprobarea O.G. nr.27/2003 pentru modificarea şi completarea

Legii nr.151 din anul 1998 privind dezvoltarea regională în România (publicată în Monitorul Oficial

nr.429/18 iunie 2003.

10. *** Legea Proprietăţii Publice (nr. 213/98)

11. *** Politica de Coeziune a UE şi dezvoltarea economică şi socială în România, Institutul Pre-

Accession Impact Studies, Institut European Român şi Uniunea Europeană, Programul Phare România

9907-02-01, Bucureşti, 2002.

12. *** Profiles of the Romanian Development Region, Phare Programme, Bucureşti, 1997.

13. *** Regional Development in Poland, 1990-1995, Varşovia, Februarie, 1996.

14. *** Romania`s position paper – Chapter 21 – Regional Policy and Coordonation of Structural

Instruments, Conference on Accesion to the European Union – Romania, Brussels, 14 December 2001.

15. **** Consecinţe ale dezechilibrelor regionale asupra proceselor de integrare economicpă, Analele

Institutului Naţionale de Cercetări Economice, vol. XV no.1-2.

16. ****2000 Regular Report – From The Commission On Romania`s Progress Towards Accession,

Bruxelles, 8 November 2000.

17. ****2001 Regular Report – From The Commission On Romania`s Progress Towards Accession,

Bruxelles, 13.11.2001

18. ***Activitatea societăţilor comerciale în anul financiar 1997, CCIR, ONRC, 1998.

19. .Reforma Administraţiei Publice – www.infoeuropa.ro

20. Alcock, P., Erskine, A., May, M. (2003): Social Policy. Oxford: Blacwells Baldock, J.; Manning, N., Vickerstaff, S. (2003): Social Policy. Oxford: Oxford University Press

Page 183: Descrierea Cursului Total_final

183

21. Alina Profiroiu, Irina Popescu - Bazele Administraţiei Publice, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

22. Antonescu D., Comunicarea ,,Evoluţii recente ale politicii de dezvoltare regională în România şi

Uniunea Europeană”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice a IEI, Academia Română-UGIR, noiembrie, 2001.

23. Antonescu D., Comunicarea ,,Politica de dezvoltare regională în UE – principii, mecanisme,

instrumente”, Seminarul ,,Evaluarea politicilor publice – Politici de dezvoltare regională”, Mangalia, aprilie

2001.

24. Antonescu D., Comunicarea ,,Raţiuni pentru îmbunătăţirea legislaţiei dezvoltării regionale în România:

Capitolul 21 şi acquist-ul comunitar”, A doua Sesiune a Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale, ASE,

Bucureşti, aprilie, 2002.

25. Antonescu D., Cooperarea transfrontalieră între statele Europei Centrale şi de Est, ,,Arhitext Design,

Supliment Forum”, februarie, 1997.

26. Antonescu D., Evoluţia şi structura disparităţilor economice la nivel naţional şi regional

,,Oeconomica” nr. 3-4, Bucureşti, 2001.

27. Antonescu D., Experienţa ţărilor în tranziţie în domeniul dezvoltării regionale, ,,Oeconomica” nr. 3-4,

Bucureşti, 2001.

28. Antonescu D., Experienţa ţărilor UE în domeniul dezvoltării regionale, ,,Oeconomica” nr. 3-4,

Bucureşti, 2001.

29. Antonescu D., Ghid practic de susţinere financiară a proiectelor importante în cadrul Uniunii

Europene ,,Arhitext Design, Supliment forum, martie, 1997.

30. Antonescu D., Premise şi perspective posibile ale evoluţiei industriale la nivelul regiunilor Vest şi

Nord-Vest, ,,Oeconomica” nr. 3-4, Bucureşti, 2001.

31. Antonescu D., Programul European de cooperare interregională – CREDO – PHARE, ,,Arhitext

Design, Supliment Forum”, februarie, 1997.

32. Arrow K., Debreu G., Existance of an equilibrum for a competitive economy, ,,Econometrica”, 1954.

33. Aydalot Ph., Dynamique spatiale et developpement inegal, Economica, 1976.

34. Aydalot Ph., La mobilite des activites et l`emploi, ,,Revue d`Economie Regionale et Urbine”, 1978.

35. Aydalot Ph., Noel M, Pottier CI., La mobilite des activites economiques, Gauthier-Villars, 1971.

36. Bade F. J.., Industrial mobility and migration in the European Community, Gower, 1981.

37. Baily A.S., L`organization urbaine, C.R.U., 1975.

38. Barre R., Economie politique, P.U.F. Paris, 1976.

39. Berry B. J. L. Identification of Declining Regions : an empirical study of the dimensions of Rural

Poverty, în ,,Areas of Economic Stress in Canada” (R.S. Thoman et W.D.Wood ed.); Queens Univ. Press,

1965.

40. Berry B.J.L., City Classification Handbook, Wiley, 1972.

41. Berry B.J.L., Konkling E.C., The geography of urban system, Prentice Hall, 1976.

42. Berrz B.J.L, Grouping and Reghionalizing, and approach to the problem using multivariate analysis,

în W.L. Garrison, ,,Quantitative Geography”, Nortwestern University Studies in Geography, 1967.

Page 184: Descrierea Cursului Total_final

184

43. Blakely Edvard J. Planning of local economic development: theory and practice. New York: Sage.

44. Blaug M., Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992. 45. Bondar, Florin (coordonator), Politici publice şi administraţie publică, Editura Polirom, 2007; 46. Bourdon J., Utilisation de l`analyse factorielle pour la recherche d`unde typologie regionale, în R.

Courbis, 1979.

47. Bovender E. G. von, optimal spatial structure and regional development, Kylos, 1970.

48. Braudel F. - Jocurile schimbului, vol. 2, Editura Meridian, Bucureşti, 1985 Bucureşti, 2007

49. Carstea Ghe., Managamentul achiziţiilor publice, Ed. A.S.E.,Bucureşti, 2006

50. Chiriac L. (1999), ABC-ul dezvoltării locale, TISH SRL, Chişinău.

51. Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C.,- Economie. Manual Universal, Editura Economică, Bucureşti, 1999 52. Ciurea I., Firma şi optimizarea producţiei, Editura Universităţii din Piteşti, 2004 53. Ciurea I.,Economie. Editura Umiversităţii din Piteşti, 2005 54. Claval P., Guthier-Villars G., Geographie economique, Genim, 1976.

competiţie”, teza de doctorat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”, Bucureşti

55. Constantin D. L., Economie regională, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.

56. Constantin D. L., Elemente de analiză şi previziune regională şi urbană, Editura Viitorul Românesc,

1998.

57. Constantin D.-L., - Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Ed. Economică, Bucureşti,

2001;

58. Constantin Daniela-Luminiţa (coordonator), Pârlog Cornelia, Goschin Zizi, Ghiţă Simona, Aron

Ileana Niculescu, Bănică Gina, Tudose Dana, Folescu Alexandru - Repere teoretice şi practice pentru

analiza competitivităţii regionale, Proiect de cercetare ASE Bucuresti, 2005

59. Crăciun, Claudiu, Collins E.Paul, Managementul politicilor publice. Transformări şi perspective, Editura Polirom, 2008; 60. Creţoiu Gh., Cornescu V., Bucuru I., Economie Politică, Casa de Editură şi Presă ,,ŞANSA”,

Bucureşti, 1993.

1. Creţoiu Gh., Cornesu V., Bucur I., Economie, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003 61. Czamanski S., Applicability and limitations in the use of national input-output tables for regional

studies, Papers de la R.S.A, 1969.

62. D. Jula D., Jula N., Gârbovean A., Ailenei D., Economia dezvoltării, Editura Viitorul Românesc, 1999.

63. D.L. Constantin, Modelul optim al creşterii regionale de tip concurenţial sau generativ? ,,Tribuna

economică” nr. 46, 1994.

64. Dăianu D., Vrânceanu R., - România şi Uniunea Europeană, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

65. Dascălu N., Strategii şi politici publice, Ed. Sitech, Craiova, 2006

66. Dascălu N., Carstea N. , Instituţii bancare europene, Ed. Sitech, 2007

67. Dascălu N., Boţa F., Politici publice şi politici sociale, Ed. Sitech, 2010

68. Dascălu N., Autonomie locală şi dezvoltare regională, Ed. Sitech, 2010

69. David B., Fischer S., Dornbusch R., Economics, second edition, McGraw-Hill Book Company, 1987.

Page 185: Descrierea Cursului Total_final

185

70. Davies W. K., Spatial patterns of commuting in South Wales, 1951-1971, A factor analysis definition,

Regional Studies, 1978.

71. Deligny J. L., Le fonctionnaire du futur – methodes et mobilisation, Ezrolles, Paris, 1990.

72. Didier M., Economia: regurile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,1994 73. Dobrescu E., Postolache, T., Consemnări economice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.

74. Dobrotă N.,Economia Politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997 75. Drăgan, G., - România şi managementul Instrumentelor Structurale, Colecţia de studii IER, nr. 5,

2003;

Ed. Economica , Bucuresti

76. European Commission, - 2004 Regular Report On Romania’s Progress Towards Accession;

77. European Commission, Second progress report on economic and social cohesion, Brussels, 30.1.2003

(cuprinde şi anexe: tabele, grafice, hărţi);

78. Flauzat D., Economie contemporaine, P.U.F., Paris, 1992.

79. Florence S., The logic of British and American industry, Routledge and Kegan, 1953.

80. Friedmann J., W. Alonso, Regional Polyci: Redings in Theory and Applications, Cambridge, Mass:

MIT Press, 1975.

81. Frois A.G., Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

82. Frois G.A., Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 83. Galbraith I.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1979

84. Généreux ., Economie Politică. Microeconomie, vol1(traducere din limba franceză), Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001

85. Gerston, N. Larry, Public policy making: process and principles, (second edition), 2004; 86. Gerston, N. Larry, Public policymaking in a democratic society. A Guide to Civic Engagement,

Centerfor Civic Education, 2002; 87. Gheorghe Ş.,Economia de piaţă, legităţi şi mecanisme, Editura Intermedia, Bucureşti, 1992 88. Ghinea, Anca şi Negoiţă, Dragoş, Variante de soluţionare, 89. Ghinea, Anca; Iorga, Elena, Note de curs - Elaborarea politicilor publice, 2008; 90. Ghinea, D., - Politica de dezvoltare regională în UE şi în România (actualizare) seria micromonografii

– Politici Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2003;

91. Ghiotan C., Dodu M, s.a. (2000) Administraţia publică locală, Accent, Cluj-Napoca

92. Glen L.; Star H. Steven H., Advanced Marketing Strategy: phenomena, analysis, and decisions,

Englewood Cliffs, N. J. Prentice Hall, 1991.

93. Goddard B., Multivariate analzsis of activity patterns in the city-centre, a London exemple, Regional

Studies, pag. 65-85, 1968.

94. Gordon C., Growth Areas, Growth Centres and Regional Conversion, ,,Scotish Journal of Political

Economy”, 1970.

95. Gower J., Redmond J., - Lărgirea Uniunii Europene – perspective, Ed. Club Europa, Bucureşti, 2000;

96. Greenhut M. L., A thory of the firm in economi space, Appleton-Century-Crofts, 1950.

97. Greenhut M. L., Le systeme d`information regionale, ,,Revue d`Economie Regionale et Urbaine ”, pag.

2-3, 1980.

98. Greenhut M. L., Plant location in the theory and in space, Un. ofd North Carolina Press, 1956.

Page 186: Descrierea Cursului Total_final

186

99. Guesnier B., ,,Les effetes des choix energetiques sur l`ctivite regionale, “Revue d`Economie Regionale

et Urbaine”, nr. 2, 1983.

100. Guillaume Courty, Gauillaume Devin – Construcţia europeană, Editura C.N.I. Coresi S.A., Bucureşti,

2001;

101. Guillaume Courty, Gauillaume Devin – Construcţia europeană, Editura C.N.I. Coresi S.A., Bucureşti,

2001;

102. Guvernul României şi Comisia Europeană, - Carta Verde a dezvoltării regionale în România,

Bucureşti (Hansen et. all), 1997;

103. Guvernul României şi Comisia Europeană, - Carta Verde a dezvoltării rurale în România, Bucureşti,

1998;

104. H.G. Nr. 208/17.03.2005 – privind organizarea şi funcţionarea M.F.P. şi a A.N.A.F.;

105. Hardwich P.,Langmead J.,KhanB., Introducere în economia politică modernă,EdituraPolirom, Iaşi, 2002 106. Hayne P., Modul economic de gândire, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1991.

107. Hill, Michael James; Hupe, L. Peter, Implementing public policy, 2002; 108. Hirdijik L., Paelink J., Spatial econometrics, some further results, în R. Curbis, 1979

109. Hnsen N. M., (ed.), Public Polyci and Regional Economic Development, Cambridge, Mass, Ballinger,

1974.

110. Hoover E. M., Giarratani F., An introduction to Regional Economics (third edition), University of

Pittsburgh, West Virginia University`s Regional Research Institute, 1984

111. Hoover E.M., 1984, The location of economic activity, Mc. Graw-Hill.

112. Hordijik L., Spatial correlation in the disturbation of a linear interregional model, Regional and

Urban Economics, 1974.

113. Hotelling H., Stability in Competition, ,,Economic Journal”, 1929.

114. Howlett, M., Ramesh, M, Studying Public Policy. Policy Cycles and Policy Subsystems, Oxford University Press, 1995;

115. http://www.mie.ro/_documente/politici_publice/informatii_utile/identificare_variante.pdf - document elaborat în cadrul Programului Young Professional Scheme;

116. Hyman D., Economics, Irwin, 1989.

117. Iancu A., Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant. Editura Expert, Bucureşti, 2000 118. Iancu A., Tratat de economie, vol. I şi III, Editura Economică Bucureşti, 1992, 1993

119. Ianoş I., Pascariu G., Platon V., Sandu D., - Disparităţi regionale în România 1990 /1994,

Bucureşti1996 – 1997;

120. Ianoş I., Pascariu G., Platon V., Sandu D., - Disparităţi regionale în România - studii pilot (Alba, Dolj,

Teleorman, Vaslui), Bucureşti, 1997;

121. Ianoş I., Sisteme teritoriale – o abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000

122. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Economia politică, Editura economică, Lescours de ndroit, Paris V industrială în România, Institutul de Economie a Industriei, Academia Română, 1998.

123. Isard W., Kuenne R., The impact of steel upon the Greater New-Zorck Philadelphia urban industrial

region, R.E: Stat, 1953.

Page 187: Descrierea Cursului Total_final

187

124. Isard W., Location and space economy, MIT Press, 1956.

125. Isard W., Methods of Regional Analyses, Cambridge, MA: The MIT Press, 1957.

126. Jick T. D., Managing Change: Cases and Concepts, Burr Ridge, III, Richaed D. Irwin, Inc., 1983.

127. Johson G., Scholes G., K. & Sexty, R. W., Exploring strategic management, Scarborough, Ontario,

Prentice Hall, 1989.

128. Jula D., Jula N., Dinamica dezechilibrelor în dezvoltarea regională, ,,Oeconomic” no. 3-4, Societatea

Română de Economie.

129. Karlquist A., Spatial interaction theory planning models, North-Holland, 1978.

130. Kotler F., Donald H. Haider & Irving Rein (1993), Marketing Places, The Free Press, New York.

131. Lasswell, D. Harold, Handbook of Public Policy Analysis. Theory, Politics and Methods, CRC Press; 132. Legea nr. 571/2003, actualizată – privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial

nr.927/23.12.2003;

133. Legea nr.188/08.12.1999, actualizată - privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul

Oficial nr.600/08.12.1999;

134. Legea nr.208/17.03.2003 – privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a

Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

135. Legea nr.90/26.03.2001, actualizată – privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor, publicată în Monitorul Oficial nr.164/02/04.2001;

136. Leontief W., A., Strout, Multiregional Input-Output Analyses, T. Barna ed. ,, Structural

Interdependence and Economic Development”, Macmillan, 1963.

137. Lipsey R., Chrystal A., Economia pozitivă, Editura Economică Bucureşti, 1999 138. Losch A., The Economics of Location, Yale, U.P., 1954.

139. Losch A., The nature of economic regions, ,,Southern Eco. J”, 1938.

140. Lowry I. S., Population Policy, Welfare, and Regional Development, în Mark Perlman, Charles Leven,

and Benjamin Chinitz ,,Spatial, Regional, and Population Economics”, New York: Gordon and Breach,

pag. 233-261, 1972.

141. Manolescu Gh., (coordonator), Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe. Editura economică , Bucureşti, 1997 142. Marshall A., Principles of Economics, eight edition, Macmillan Press, London, 1920.

143. McNicoll I. H., Estimating regional industry multipliers, alternative techniques, ,,Town Planning

Review” 1981.

144. Memorandumul de finanţare din 04.12.2001, dintre Guvernul României şi Comisia Europeană referitor

la Programul naţional PHARE 2001;

145. Memorandumul de finanţare din 11.12.2002 dintre Guvernul României şi Comisia Europeană,

referitor la Programul naţional PHARE 2002, publicat în Monitorul Oficial nr.604/26.08.2003;

146. Mierynyk W. H., Regional and Interregional Input-Output Models: a reapprisal, ,,Sothern Eco.

Journal”, 1967.

147. Mihuţ, L., Lauritzen, B., (1998), Modele de politică socială, Bucureşti: Editura didactică şi Pedagogică

Page 188: Descrierea Cursului Total_final

188

148. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, - Planul Naţional de Dezvoltare 2002-2005 (aprobat de GR în

decembrie 2001), Bucureşti, 2001;

149. Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicilor publice, Editura Paideia, Bucureşti, 2001; 150. Myrdal G., Economic theorz and underdeveloped regions, Georgia, 1983.

151. Novak A., Statistica – teorie, aplicaţii, exerciţii, Editura Sylvi, Bucureşti 2001.

152. Ordonanţa de urgenţă nr.92/24.12.2003 – privind codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul

Oficial nr. 941/29.12.2003;

153. Paelnick J., Econometrie spatiale, une synthese interimaire, ,,Eco.Appl.” ,1977.

154. Pallai, Katalin (2003), The Budapest Model, OSI, Budapest

155. Pascariu G., Trăistaru I., - Politica de dezvoltare regională, seria micromonografii – Politici Europene,

volum separat, 167 pagini, editat de Institutul European din România, Bucureşti, 2001;

156. Pascariu, G., - Perspectivele dezvoltării regionale în România, în FORUM Euro Atlantic, Vol. II, Nr.

1-2/ 1998, 3-14, revistă editată de Centrul Logistic Tactic;

157. Pascariu, G., - Politica de dezvoltare regională în UE şi statele membre, revista Sociologie românească

Nr. 3-4/2000, 69-95, Asociaţia română de sociologie, Bucureşti;

158. Pascariu, G., Stănculescu, M., Jula, D., Luţaş, M., Lhomel, E., - Impactul politicii de coeziune a UE

asupra dezvoltării economice şi sociale regionale în România, Studiu de impact nr. 9, editat de

Institutul European din România, Bucureşti, 2002;

159. Patton, V. Carl, Sawicki, S. David, Basic Methods of Policy Analysis and Planning (2nd ed.), Prentice Hall, NJ, 1993;

160. Pierson, C., Castles, M. (2000): The Welfare State Reader. Cambridge: Polity Press 161. Planul Naţional de Dezvoltare al României 2007-2013 (accesibil pe Internet la www.mie.ro);

162. Planul Naţional de Dezvoltare, Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională, Bucureşti, 2000.

163. Platon V., Coordonate ale politicii de dezvoltare la nivel regional în condiţiile integrării României în

structurile europene., YEN., Bucureşti, Grant ANSTI, 1999.

164. Platon V., D. Antonescu, Comunicare SMEs Development in Cross Border Cooperation – Regiona

România – Hungary (CBC ROMANIA-HU), Conferinţa Internaţională Restructuring, Stability and

Development in Southeastern Europe, Volos, Grecia, 2001.

165. Platon V., D. Antonescu, Instituţii şi mecanisme ale politicii de dezvoltare regională în România;

evoluţii şi tendinţe – Prezentare în cadrul Programului ESEN al Academiei Române: Impactul procesului

de integrare europeană asupra dezvoltării regionale în România. Zone speciale de dezvoltare, INCE (2001-

2004), 2002.

166. Platon V., Manea Gh., Antonescu D., Disparităţi regionale şi dezvoltarea

167. Pop, L (coord.) (2002), Dicţionar de politici sociale, Bucureşti: Editura Expert. 168. Popescu, L. (2004), Politicile sociale est-europene între paternalism de stat şi responsabilitate

individuală, Cluj: PUC (subcapit.1.6.; capit.2, capit.3-7). 169. Popescu, L. (2004), Protecţia socială în Uniunea Europeană. Ed. a II a , Cluj: PUC, (capitolul 1). 170. Prahoveanu E., Economie. Fundamente teoretice (Essential economics), Editura Lex, Bucureşti, 2002 171. Profiroiu A., Racoviceanu S., Tralunga N. (1998) Dezvoltarea economica locala,

172. Profiroiu M., Politici publice, Ed. Economica, Bucureşti, 2008

Page 189: Descrierea Cursului Total_final

189

173. Profiroiu M., Profiroiu A., Popescu I., Instituţii şi politici europrene,Ed.Economica,

174. Racoviceanu, Sorina (2002) „Politici de dezvoltare urbană pentru oraşe în

175. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane – România, colecţia 1997-2002, PNUD.

176. Revista POLIS, revistă de ştiinţe politice, nr. 3 /1995;

177. Richardson H., Elements of Regional Economics, Penguin Modern Economics, 1969.

178. Richardson H., Regional Economics, Urbana: University of Ilinois Press, capitolele 7, 9 şi 10, 1978.

179. Richardson H., Regional Growth Theory, Macmillan, London, 1973.

180. Robinson E.A.G., 1969, Bacward Areas in Advanced Countries, London, Macmillan

181. România 2000 – Profile Regionale, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, 2002.

182. Rugină A., Principia Oeconomica, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.

183. Rumford C., - European Cohesion? Contradictions in EU Integration, MacMillan Press, London,

2000;

184. Sabatier, A. Paul, Theories of the policy process, Boulder, CO, 1999; 185. Samnelson P., Nordhans W., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000 186. Sandu D., Fluxurile de migraţie în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1984.

187. Scott A. (1999), Global City-Regions, (Lucrare tematică pregătită pentru conferinţa Glaobal-City-

Regions, UCLA, 21-23 octombrie, 1999).

188. Secretariatul General al Guvernului, Unitatea de Politici Publice, Manual pentru elaborarea propunerii de politici publice, 2007; 189. Smith D.M., Industrial location, Wiley, 1971.

190. Spence N.S., A Multifactor Uniform Regionaliztion of British Counties on the basis of Emplyment data

for 1961, Regional Studies, pag. 87-104, 1968.

191. Stănculescu, M.S., Berevoescu, I. (2004): Sărac lipit, caut altă viaţă, Bucureşti: Nemira 192. Sterian Dumitrescu, Ion Niţa, Iuliana Ciochina – Uniunea Europeană, Editura Independenţa

Economică, Piteşti, 2002;

193. Strategia Guvernului României în ceea ce priveşte accelerarea reformei în administraţia publică;

194. Teşliuc, C., Pop, L., Teşliuc, E.D. (2001): Sărăcia şi sistemul de protecţie socială, Iaşi: Polirom 195. Thiel H.., Economic forecasting and policy, Amsterdam, 1958.

196. Tiebout C. M.., Regional and Interregional Input-Output Models, and appraisal, Southern Eco. J.,

1957.

197. Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;

198. Trewatha R., Newport L.., Gene M., Management: Functions and Behavior. Dallas, Texas: Business

Publications, Inc., 1979.

199. Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării, Politici Publice - Suport de curs (anii III, IV); 200. Vanhove N., Klassen L., Regional Policy, A European Approach, Montclair, N. J., Allenheld, Osmun,

1980.

201. Vetrov G., Vizgalov D. (2002), Индикаторы социально-экономического развития муниципальных

образований, Fundaţia Institutul Economiei Urbane, Moscova.

Page 190: Descrierea Cursului Total_final

190

202. Vetrov G., Vizgalov D., Elaghina E. (2002), Социально-экономическое развитие малых городов,

Fundaţia Institutul Economiei Urbane, Moscova.

203. Webber M.., Impact of uncertainly on location, MIT Press, 1972.

204. Weimer, L. David si Vin ning, R. Aidan, Analiza politicilor publice - concepte si practica, (editia a III-a), Ed. Arc, Bucureşti, 2004; 205. x x x Agenda 2000, Structural Actions, EU – Regional Policy and Cohesion.

206. Young, Eoin; Quinn, Lisa, Writing effective public policy papers. A Guidefor Policy Advisers in Central and Eastern Europe, Open Society Institute, 2002; 207. Yuill K. A., Bachter J., Clement K., Wishalde F. – European Regional Incetives 1995-1996, The

European Policies Reserch Centre, University of Strathclyde, 15th Edition.

208. Zamfir E., Zamfir C, Politici sociale: România în context european, Bucureşti,Ed Alternative, 1995 209. Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti: Editura Expert. 210. Zamfir, Elena – Zamfir, Cătălin (eds.): Politici sociale. România în context european. Bucureşti:

Alternative, 1995.

Page 191: Descrierea Cursului Total_final

191

Resurse on-line:

1. Guvernul României www.guv.ro 2. Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale www.mmuncii.ro 3. Comisia Naţională Antisărăcie şi pentru Promovarea Incluziunii Sociale www.caspis.ro 4. Barometrele de Opinie Publică (accesibile pe site-ul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă)

www.osf.ro 5. Institutul Naţional de Statistică www.insse.ro 6. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului www.copii.ro 7. Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap www.anph.ro 8. Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale

http://www.cnpas.org/cnpas/jsp/home.jsp 9. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă http://www.anofm.ro/ 10. Eurostat – the Statistical Agency of the European Union http://epp.eurostat.ec.europa.eu 11. United Nations Development Project www.undp.org 12. The World Bank www.worldbank.org 13. Organization for Economic Cooperation and Development: www.oecd.org 14. European Centre for Social Welfare Policy and Research (Vienna): http://www.euro.centre.org 15. INTUTE Social Sciences: resources for on-line learning in Social sciences created by academic

institutions from the UK http://www.intute.ac.uk/socialsciences/ 16. Internet for Social Policy: a free "teach yourself" tutorial on the Web:

http://www.vts.intute.ac.uk/he/tutorial/social-policy 17. The Social Policy Net: guide for on-line resources on the net http://www.socialpolicy.net 18. European Social Policy Analysis Network: www.espanet.org 19. The UK Social Policy Association: http://www.social-policy.com 20. Centre for the Analysis of Social exclusion (London School of Economics): http://sticerd.lse.ac.uk/case 21. The Evidence Network (Promoting Evidence-Based Social Policy):

http://evidencenetwork.org/index.html 22. Centre for Policy Studies (UK): http://www.cps.org.uk 23. Centre for the Study of Public Policy (University of Aberdeen, Scotland):

http://www.abdn.ac.uk/cspppublications.Child Poverty Action Group: http://www.cpag.org.uk 24. The ESRC Research Centre on Micro-Social Change (MiSoc) is part of the Institute for Social and

Economic Research at the University of Essex. It conducts research on social mobility and how it is affected by social policies: http://www.iser.essex.ac.uk/misoc/

25. The World Wide Evaluation Information Gateway (social policy evaluations): http://www.policy-evaluation.org

26. Observatoire Social Europeen: http://www.ose.be/en/default.htm 27. www.comunic.ro;

28. www.cronicaromana.ro;

29. www.die.ro;

30. www.e-guvernare.ro;

31. www.einformatii.ro

32. www.fiman.ro;

33. www.infoeuropa.ro;

34. www.isar.ro;

35. www.mfinante.ro.

36. www.mie.ro – Delegaţia Comisie Europene în România