Alexandru Lapușneanul

Nuvela este specia genului epic în proză, în care se prezintă o acțiune concentrată și densă în semnificații, focalizată asupra personajului principal, surprins în situații limită. Termenul de „nuvelă” vine de la cuvantul Italian novella (noutate); termenul exprimă în limba engleză ideea de roman, trimițând către spațiul ficțiunii într-un mod mai accentuat. Arta nuvelistului constă în crearea „iluziei vieții trăite” (N. Manolescu ) într-un spatiu restrâns și cu o mare economie de mijloace, prin eliminarea detaliilor, a digresiunilor și a parantezelor, prin concentrarea expozițiunii și a intrigii, ceea ce are ca revers amploarea punctului culminant.

În istoria literaturii române, prima nuvelă semnificativă este Alexandru Lapușneanul de Costache Negruzzi, publicată în primul numar al revistei Dacia Literară din anul 1840, în plin romantism autohton.

Romantismul a reprezentat un moment de sincronizare a culturii noastre cu celelalte culturi europene, în sensul că generația de scriitori reprezentativi ai momentului și-a însușit principiile modernizării prin universalizarea valorilor naționale (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu). “Dacia literară” se naște în contextul eforturilor de unificare culturală a celor 3 provincii românești, înaintea unirii propriu-zise din 1859. Deși în epocă erau editate și alte reviste de cultura (“Albina romanească” – apare la Iași sub conducerea lui Gh. Asachi, “Curierul românesc” la București, sub îndrumarea lui Ion Heliade Radulescu, iar “Gazeta de Transilvania” este editată la Brașov de către George Baritiu) se impunea armonizarea tuturor eforturilor într-o publicație reprezentativă pentru toți românii.

În primul număr din 1840, Kogălniceanu publica un articol-manifest intitulat “Introducție” care conține cele 4 idealuri ale fondatorilor: crearea unei limbi literare unice, făra diferențe dialectale; dezvoltarea unei literaturi originale, inspirate din istorie, folclor, natură și din realitățile sociale ale timpului; renunțarea la imitație și la „traducerile mediocre” care „distrug în noi duhul național”; dezvoltarea spiritului critic. Cu toate că în programul “Daciei literare” nu apare cuvântul “romantism” articolul lui Kogălniceanu poate fi considerat punctul de plecare al acestui curent în spațiul românesc.

Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este o ilustrare fericita a tuturor ideilor corifeului pasoptist, fiind de altfel alaturata articolului acestuia, ca un argument viabil al tuturor principiilor enuntate. Spre deosebire de alte tipuri de nuvelă, cea istorica are o dimensiune a autenticitatii ce-I asigura specificul. Ea se bazeaza pe izvoare reale –documente de epoca, marturii, cronici, - pe marginea carora autorul intervine cu așa numitele “licențe istorice”, îmbrăcând adevărul într-o haină a ficțiunii ce-i dă o valoare estetică pregnantă. Această coordonată este vizibilă și în textul negruzzist, a cărui geneză trimite către “Letopisețul Țării Moldovei” de Grigore Ureche și Miron Costin dar și către o cronică mai puțin cunoscută a lui Nicolae Costin. Se adaugă tradiția orală destul de bogata, deoarece figura lui Lăpușneanu intrase deja în legenda.

La nivelul structurii textul se remarcă printr-un desăvârșit echilibru, sub forma celor patru tablouri asemănătoare unor acte dintr-o piesă de teatru, despre care Eugen Lovinescu spunea că ar putea exista și independent, grație unității de forma și de conținut.

Fiecare capitol este precedat de căte un motto, element paratextual ce asigură înlănțuirea între capitole, le anticipează conținutul și le sintetizează, printr-o replică celebră mesajul. “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, “Ai să dai sama, doamnă”, “Capul lui Moțoc vrem”, “De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”.

Tematica nuvelei este centrată pe ideea de putere exercitată despotic și dorită cu ardoare de protagonist. Țesătura de teme și motive ce o susțin cuprinde trădarea, familia, răzbunarea, moartea, ipocrizia, manipularea, etc, într-un complex de factori ce transformă textul într-o epopee a autorității deviate malefic.

Subiectul curge gradual (simplu – complex) într-o tensiune epică și dramatică prin care se concentrează valoarea de nuvelă exemplară a textului. Expozițiunea este scurtă, bazată pe eliminarea detaliilor prin tehnica rezumatului, constând în prezentarea situației politice a Moldovei, din vremea lui Ștefan Tomsa. Intriga marchează întoarcerea lui Lăpușneanu în țară cu ajutor turcesc, pentru a-și recăpăta tronul pierdut în prima domnie prin trădarea boierilor. La Tecuci, granița dintre Moldova și Muntenia, în acea vreme e întampinat de o delegație formată din patru boieri cu misiunea de a îl determina să se întoarcă din drum. Spancioc, Stroici, Moțoc și Veveriță se fac exponenții frământărilor din țară, fiecare asumându-și însă principii diferite: Moțoc este lingușitorul ce-și oferă serviciile aproape necondiționat, Veveriță, ca boier ajuns în apogeul puterii pare să nu mai aibă nimic de pierdut, iar Spancioc și Stroici, boieri tineri, sunt patrioții cu dragoste de moșie. Raspunsul lui Lăpușneanu la sugestia lor, evidențiind printr-o comparație cu Dunărea hotărârea conducătorului îi face a renunța la orice negociere: “Mai bine își întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.

Desfasurarea acțiunii cuprinde opera de răzbunare a protagonistului, care taie capetele tuturor boierilor despre care presupune că l-au trădat în prima domnie. În acest context este inserat personajul fictiv al văduvei care o oprește pe doamna Ruxanda, amenințând-o indirect că va răspunde în fața Divinității, pentru faptele soțului ei. Atunci când încearcă să îl înduplece a opri șirul crimelor nu primește decât promisiunea unui “leah de frica”.

Al treilea capitol constituie punctual culminant al nuvele considerat de Călinescu “veritabil act de tragedie shakespeariană (…) cu aspectul lui mai întâi festiv, apoi sângeros (…) cu atmosfera cruntă a istoriei noastre feudale, în tradiția dramei romantice.” Spre deosebire de celelalte momente ale subiectului, punctul culminant este organizat în trei nuclee egale ca intensitate, care reliefeaza pană la absurd și grotesc trăsăturile protagonistului: discursul de la Mitropolie, tăierea capetelor urmată de construirea piramidei și aruncarea lui Moțoc în brațele mulțimii furibunde.

Scena discursului de la Mitropolie exprimă disimularea extremă a protgonistului care disocieaza perfect vorbele de intenții, sărută cu smerenie moaștele, ascultă slujba până la capăt iar

apoi își cere iertare de la boieri. A doua secvență memorabilă coincide cu masacrul de la palat, când omoară 47 de boieri și le așază capetele “după rang și neam”, într-o piramidă arătată apoi delicatei sale soții. Epilogul capitolului constă în aruncarea lui Moțoc, boierul lingușitor, către mulțimea nemulțumită, o soluție adoptată de domnitor spre a-și ține promisiunea de la întoarcerea în țară, aceea de a nu-ți mânji sabia cu sângele boierului.

Deznodamantul marchează un salt spațio- temporal, pentru că Lăpușneanul este înfățișat în cetatea Hotinului, după patru ani în care nu a mai decapitat boieri, dar a inventat pedepse cumplite spre a-și consolida autoritatea. Acum este bolnav, pe patul de moarte chiar, moment în care cere disperat să fie călugărit, sperând că astfel i se vor ierta păcatele. Autorul insistă pe descrierea de atmosferă, creionând cadrul sinistru al cetății Hotinului, spaimele celor prezenți și reacțiile incontrolabile ale protagonistului.

Revenindu-și “din letargie”, Lăpușneanul simte că pierde controlul asupra puterii și amenință cumplit pe cei prezenti: “M-ați popit voi, dar, de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. Doamna Ruxanda, îngrijorată pentru viața fiului Bogdan ascultă finalmente sfatul lui Spancioc și își otrăvește soțul. În note naturaliste pregnante, Negruzzi exprimă chinurile cutremurătoare ale omului, redus la instinctul de supraviețuire, în fața morții: “Se zvârcolea în spasmele agoniei; Spume făcea la gură, dinții îi scrâșneau și ochii săi sângerați se holbaseră…”

Personajul principal, eponim, rotund și atestat istoric al operei, romantic prin excelență este Lăpușneanul.

Toate celelalte personaje sunt concepute ca sateliți în jurul eroului, rolul lor fiind contrapunctic, decorativ, antitetic sau analogic, dar scopul acestor ipostaze fiind unic, acela de a-l individualiza pe protagonist.

Traiectoria umană a domnitorului este atipică, în spiritul romantismului, imaginea sa fiind redată în lumini și umbre, pe baza trăsăturilor contradictorii ce-l definesc. Astfel, dacă la începutul nuvelei impresioneaza prin autoritate, dorință de putere, intuiție și inteligență, la final rămâne “un biet trup omenesc ce se luptă cu moartea” (G.Călinescu)

Modalitățile de caracterizare sunt diverse și nuanțate, predominând cele indirecte, bazate pe fapte, vorbe, relații, vestimentație, gânduri, etc.

Din momentul întoarcerii în țară, Alexandru Lăpușneanul se arată ferm în decizii, iar comparația cu Dunărea este mijlocul stilistic ce pune magistral în valoare această coordonată a temperamentului său. Ipocrizia, talentul oratoric, plăcerea spectacolului și arta disimularii sunt vizibile în discursul din biserică. Iși regizeaza intrarea – de altfel vestimentația era protocolară, fiind îmbrăcat cu toată “pompa domneasca” – până la rostirea “cuvântării desantate” ce indică inserția subiectivă a naratorului.

O scena cheie în construcția sa, realizată prin tehnica basoreliefului, este uciderea boierilor, prin care se valorizează estetic cinismul, nebunia, caracterul diabolic al protagonistului. Finalul, prin episodul amenințării cu moartea a însuși fiului său, este semnificativ pentru orizontul grotesc în care personajul este plasat de către autor “Ieșiți! Că pre toți vă omor!”.

Caracterizarea prin dialog este o altă modalitate subtilă de pătrundere în intimitatea psihologică a eroului. Revelatoare din acest punct de vedere sunt schimburile de replici cu Moțoc, cu doamna Ruxanda și cu mulțimea dezlănțuită, primul personaj colectiv din literatura romana.

Caracterizarea directă realizată de catre alte personaje este evidențiată prin cuvintele Mitropolitului Teofan, care i se adresează doamnei Ruxanda : “crud și cumplit este omul acesta, fiica mea…” sau ale tânărului boier Stroici, care vede în domnitor “un tiran cu sânge pângărit”.

Receptarea critică a personajului a cunoscut mutații sensibile de la publicarea textului până în prezent, reținându-se ca elocvențe câteva opinii exegetice. Eugen Lovinescu îl numeste “tiran și fioros, crunt și lesne vărsator de sânge” , Zoe Dumitrescu -Bușulenga îl consideră “un fățarnic ce nutrește temeri mistice”, iar Călinescu îl califica, finalmente, “ca un monstru moral”.

Arta narativă se distinge prin suplete, verosimilitate și autenticitate. Narațiunea curge firesc și cronologic, alternând cu registrul dialogat, descriptive și monologat. Stilul este în general obiectiv, cu puține intervenții naratoriale: “Mârșavul curtezan”, “deșănțata cuvântare” , “ticălosul”. Deși este o nuvelă istorică, textul nu abundă în arhaisme, cele câteva existente (“plecară de fuga”, “se burzuluisera”) asigurând în mod sugestiv culoarea locală și atmosfera de epoca.

In concluzie, viziunea realista asupra trecutului istoric, relieful caracterului și construcția epică – dramatică elaborată fac din Alexandru Lăpușneanul o nuvelă memorabilă a literaturii noastre, “care ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet, dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale” .(G.Calinescu)