Curs Pomi Peisagistica-Poliker
-
Upload
ioana-balabuc -
Category
Documents
-
view
206 -
download
21
Transcript of Curs Pomi Peisagistica-Poliker
7
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. DEFINIŢIA POMICULTURII
Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiei speciilor
pomicole, în vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de la un an
la altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp.
Etimologic, această denumire derivă de la latinescul pomus-i = arbore fructifer şi
cultura-ae = îngrijire, cultivare.
Pomicultura, ca disciplină aplicativă, alături de întregul profil agronomic, s-a
format ceva mai târziu, după consolidarea ştiinţelor fundamentale (biologia, fizica,
chimia, biochimia). Ea operează cu noţiunile şi elementele de bază ale acestor ştiinţe, în
vederea obţinerii unor producţii profitabile, prin realizarea de ecosisteme pomicole
artificiale adecvate.
Ecosistemul pomicol este dependent, în cea mai mare măsură, de condiţiile
ecologice locale. Astfel, particularitatea comună a tututror ştiinţelor agronomice este dată
de acţiunea legilor şi principiilor generale, sunt influenţate de condiţiile locale. în
consecinţă, Pomicultura generală se ocupă cu studiul particularităţilor biologice şi
ecologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, în interacţiunea lor cu factorii de mediu în
funcţie de care se stabileşte tehnologia de obţinere a materialului săditor pomicol, de
înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, în vederea realizării de producţii mari, relativ
constante, de calitate superioară şi eficiente în acelaşi timp.
Pomicultura generală este completată şi aprofundată prin Pomicultura specială,
care are în obiectiv studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii
şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Pe baza cunoaşterii acestor particularităţi se poate
stabili tehnologia corespunzătoare de cultură, în funcţie de condiţiile ecologice locale.
Pomologia studiază soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi, urmărind cu prioritate
caracterele morfologice, biologice şi de producţie ale acestora. Unele însuşiri şi
particularităţi ale soiurilor sunt incluse în capitolele de pomicultură specială.
Scopul activităţii desfăşurate în domeniul ştiinţei pomicole este realizarea
producţiei de fructe. Fructele sunt produse indispensabile unei alimentaţii raţionale,
indiferent de categoria de vârstă a populaţiei. Ele se consumă cel mai adesea, aşa cum le
produce planta (fără nici o preparare culinară sau industrială). În urma prelucrării
fructelor (mâncăruri gătite, compoturi, gem, jeleuri etc.), se diminuează valoarea
biologică iniţială, se reduce conţinutul în vitamine etc.
În timp, pomicultura a trecut de la o îndeletnicire practică la o activitate ştiinţifică
bazată pe cunoştinţe biologice fundamentale şi pe rezultatele experienţei proprii, ceea ce
i-a permis formularea de generalizări, principii şi legi specifice.
Ca sector de producţie, pomicultura constituie activitatea tehnico-economică şi
managerială, desfăşurată în scopul obţinerii fructelor.
Pomicultura reprezintă un important sector al resurselor agricole care, prin
utilizarea factorilor naturali (climatici şi ecopedologici) şi tehnologici, urmăreşte
reailizarea fructelor strict necesare existenţei umane. Pomicultura, ca resursă, constituie
un subsistem concret, care are numeroase legături directe şi indirecte cu celelate resurse
8
agricole, cu care se integrează în sistemul agricol, dar şi cu alte sisteme (industrie,
transporturi, servicii, construcţii etc.), cât şi cu mediul înconjurător (în cadrul
agroecosistemului).
1.2. IMPORTANŢA CULTURII POMILOR
ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi este determinată de valoarea
alimentară şi terapeutică a fructelor la care se adaugă cea economică şi socială.
1.2.1. Valoarea alimentară a fructelor
Raţia zilnică a omului este formată din diferite alimente de natură vegetală şi
animală. Produsele de natură vegetală se grupează în funcţie de conţinutul în apă şi
substanţă uscată astfel: produse agricole cu un conţinut scăzut de apă şi mare în substanţă
uscată (grâu, orez, porumb etc.) şi produse horticole (fructe, legume, struguri etc.), cu un
conţinut mare de apă în timp ce substanţa uscată nu depăşeşte 20% (tabelul 1).
Fructele au un conţinut ridicat în substanţe organice şi minerale. În ceea ce
priveşte conţinutul fructelor în grăsimi şi proteine, se poate afirma că ele se încadrează în
grupa alimentelor cu aport scăzut în proteine (0,1-0,4%) şi substanţe grase (0,1-0,7%) cu
excepţia nucilor, alunelor şi migdalelor, la care conţinutul în grăsimi depăşeşte 50%.
(I.F.RADU, 1985).
Fructele au, în compoziţia lor chimică, un număr foarte mare de aminoacizi (ex. la
măr, 26), printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu îi poate sintetiza).
Conţinutul fructelor în glucide (factor energetic), este de 7,59-16,4% din substanţa
proaspătă. Glucidele sunt prezente în fructe sub formă de zaharuri reducătoare (glucoză,
fructoză, zaharoză, levulază la care se mai adaugă arabinoză, xiloză, sorbitol etc.).
Glucidele din fructe sunt uşor asimilabile, măresc capacitatea de efort a organismului cât
şi refacerea lui imediat după efort. Din punct de vedere energetic, fructele se plasează ca
pondere în urma produselor agricole (grâu, porumb, orez, cartofi), care au un conţinut în
hidraţi de carbon de 4-5 ori mai mare (BALTEANU,1991; SALONTAI,1983;
MUNTEANU,1993).
Pentru buna funcţionare a organismului uman un rol important îl are şi celuloza,
care în fructe se găseşte în proporţie de 0,8-1,0%.
Calitatea de alimente indispensabile în hrana omului este conferită fructelor de
conţinutul lor în vitamine şi săruri minerale. Vitaminele şi sărurile minerale sunt factori
de natură biocatalitică.
Tabelul 1
Limitele de variaţie a componentelor chimice la principalele specii
de pomi şi arbuşti fructiferi
9
Specia Apa
(%)
Zahăr total
(%)
Aciditate totală
C sau M
Substanţe
grase (%)
Substanţe
proteice
Acid
ascorbic
(mg%)
Alune 6–1 1,30–2,80 urme 52-77,5 13,96 -
Afine 80–84 6,90–11,90 0,67 C - 0,60 3-15
Agrişe 83–85 3,40–8,90 2,30 C - 0,60 100-300
Caise 79–88 6,45-14,86 1,19 M 0-12 1,10 10-30
Coacăze albe 83–88 4,96–6,89 2,32 C 0,53 - 5-30
Cireşe 75–87 6,95–16,80 0,68 M 0,99 0,92 10-50
Gutui 77–81 7,04–12,75 0,87 M 0,69 0,48 -
Mere 77–88 6,95–16,80 0,68 M - 0,54 4-19
Nuci 3–5 1,80–3,20 urme 64-75 19,85 100-450
Pere 79–86 7,24–14,96 0,29 C 0,44 0,42 3-15
Piersici 79–86 4,34–12,39 0,65 M 0,48 0,72 5-18
Prune 72–87 7,25–15,95 1,46 M 0,85 0,65 3-10
Vişine 77–88 5,20–13,40 1,38 M - 0,84 10-24
Zmeur 80-85 4,10–7,00 2,18 C 1,12 1,00 -
Conţinutul în vitamine este unul din componentele esenţiale ale fructelor.
Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale din organism. Lipsa lor din organism
provoacă grave tulburări în funcţionarea metabolismului. De regulă, organismul uman
este incapabil să-şi sintetizeze vitaminele necesare, la care se adaugă şi imposibilitatea de
depozitare (stocare) a acestora.
Principalele vitamine, absolut necesare organismului uman sunt: A1, B1, C, D, E,
F, K, PP. Aceste vitamine se găsesc, în diferite proporţii în fructe.
Vitamina A are o mare importanţă în menţinerea vitalităţii celulelor (împiedică
uscarea celulelor). În fructe se găseşte sub formă de caroten care este o provitamină ce se
metabolizează în vitamina A în organism.
Vitamina B este reprezentată de un complex de vitamine (B1… B12) dintre care
mai importante sunt B1, B2, B6 şi B12.
Conţinutul în acid ascorbic (vitamina C) este cuprins între 2 şi 40 mg la 100 g
pulpă proaspătă iar la coacăzele negre, conţinutul în vitamina C este cuprins între 150 şi
400 mg, mai mare de 4-5 ori comparativ cu cel al citricelor (POPESCU şi colab., 1982,
1993).
Lipsa vitaminei C, din alimentaţie, provoacă boala denumită scorbut, care se
evidenţiază prin reducerea capacităţii musculare, hemoragii interne, diminuarea
rezistenţei organismului la infecţii, boli dentare etc.
Vitamina D, sau factorul antirahitic, are rol deosebit în metabolismul calciului,
fosforului, magneziului, fierului şi a hidrocarbonatelor.
Vitaminele E favorizează creşterea şi fecunditatea.
Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală, dar în cantităţi
mici se găsesc şi în fructe (mere, măcieşe, căpşuni).
Vitamina F este un amestec de acizi graşi nesaturaţi, deosebit de importantă în
metabolismul grăsimilor. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate (măcieşe, lămâi,
portocale).
Pentru asigurarea necesarului de vitamine în organismul uman se recomandă
consumul a circa 340-350 g fructe proaspete/zi, din cât mai multe specii şi diferite soiuri.
10
Necesarul zilnic de fructe este variabil în funcţie de vârstă, sex, consumul de
energie al organismului şi alte stări fiziologice (MINCU, 1974),
Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai principalelor
metale (Fe, K, Ca, Na, Zn etc.) sau sub formă de săruri ale acizilor clorhidiric, fosforic,
carbonic, sulfuric etc.). Cu toate că sărurile minerale în fructe se găsesc în cantităţi mici,
au un rol major în organismul uman, prin influenţa pe care o au asupra secreţiei
diferitelor glande. Acţionează, de asemenea, ca substanţe tampon în metabolismul intern,
cu prioritate asupra sucului gastric. Sărurile pe bază de potasiu au acţiune alcalinizantă,
favorizând eliminarea sodiului din organism şi contribuie alături de magneziu la sinteza
proteinelor. Fierul, alături de cupru, participă la refacerea hemoglobinei. Fosforul
contribuie la desfăşurarea metabolismului glucidelor şi intră în componenţa ţesutului
osos. Calciul este componentul de bază al sistemului osos; stimulează coagularea
sanguină. Sulful, alături de fosfor, contribuie la sinteza substanţelor proteice.
1.2.2. Valoarea medicinală a fructelor
Pe lângă valoarea alimentară, fructele au o mulţime de proprietăţi terapeutice,
motiv pentru care sunt prezente în regimul alimentar recomandat de medicina ştiinţifică
şi populară în tratarea şi prevenirea unor maladii. Din antichitate sunt cunoscute efectele
sucului de mere în combaterea tusei, însuşirea astringentă terapeutică a merelor şi tratarea
rănilor pielii cu mere coapte.
Fructele au o mare importanţă în desfăşurarea digestiei, stimulează secreţia salivei
datorită acidităţii lor moderate, reglează funcţiile intestinale prin stimularea formării
sucului gastric. Pentru înlăturarea stării de constipaţie, sunt recomandate merele, prunele,
gutuile, perele, caisele şi piersicile. Prin înlăturarea stării de constipare se previne
cancerul. Merele, perele, gutuile şi afinele sunt recomandate în combaterea diareei.
Măcieşele sunt recomandate în afecţiunile renale şi în diminuarea acidului uric. Cu
ajutorul fructelor şi a ceaiurilor din frunze şi lăstari se poate corecta hipertensiunea
arterială şi colesterolul. Astfel, colesterolul poate fi redus prin consumarea fructelor
bogate în pectină (mere, pere, gutui). Fructele sunt recomandate în prevenirea
arterosclerozei şi a bolilor de miocard.
O bună parte din fructe (cele cu conţinut ridicat în zaharuri), nu sunt recomandate
în alimentaţia diabeticilor.
1.2.3. Importanţa economică şi socială a culturii pomilor
şi arbuştilor fructiferi
Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi în economia ţării noastre poate
fi privită sub aspect economic şi social.
Importanţa economică a culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi se datorează
faptului că ea permite valorificarea profitabilă a unor soluri slab productive (terenuri în
pantă şi nisipuri), furnizarea de materii prime pentru industria alimentară şi stimulează
dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Este, de asemenea, o sursă de venituri şi de
stimulare a relaţiilor de schimb internaţional şi, nu în ultimul rănd, contribuie la
modelarea condiţiilor de mediu şi la înfrumuseţarea peisajului natural.
Valorificarea profitabilă a terenurilor mai slab productive
11
Dovezi convingătoare, din cele mai îndepărtate timpuri, menţionează cultura
pomilor fructiferi pe suprafeţe frământate, pe dealuri, care cu toate că au o fertilitate
naturală a solului mai scăzută au o configuraţie favorabilă speciilor pomicole. Prin
plantaţii pomicole se valorifică raţional condiţiile de pe pantă şi de pe psamosoluri.
Valorificarea în parte a celor peste 350.000 ha de nisipuri nesolificate prin plantaţii
pomicole şi viticole, pentru economia naţională reprezintă foarte mult în comparaţie cu
culturile de câmp. Cu toate că plantaţiile pomicole, în 1998, ocupau doar 265.700 ha,
ceea ce reprezintă mai puţin de 2% din suprafaţa agriclă a ţării şi 3% din suprafaţa
arabilă, un hectar de plantaţie pomicolă este echivalent cu patru hectare de teren arabil.
Prin echivalenţă, patrimoniul pomicol al ţării noastre poate fi echivalat cu circa 1.103.200
ha teren arabil (11,9%).
Ca ramură ce asigură materii prime, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, are
în vedere fructele ca produs principal, folosite ca materie primă în obţinerea produselor
alimentare (compot, sucuri, nectaruri, mâncăruri gătite şi murate, gemuri, jeleuri,
marmeladă, fructe deshidratate, congelate, băuturi alcoolice, cidru etc.). Lemnul, eliminat
la tăierea efectuată în perioada de repaus, poate fi utilizat drept combustibil sau, prin
tocare şi încorporare pe loc în sol, contribuie la refacerea rezervei de elemente nutritive.
Lemnul unor specii pomicole se foloseşte pentru mobilă, obiecte de artizanat,
instrumente şi articole sportive.
Din producţia totală de fructe a ţării noastre peste două treimi se consumă în stare
proaspătă şi mai puţin de o treime este destinată prelucrării.
Izvor de venituri. Prin producţiile mari de fructe, cultura pomilor şi arbuştilor
fructiferi contribuie la formarea produsului social şi a venitului naţional. Fructele şi
produsele derivate din ele constituie un izvor de acumulări şi de stimulare a schimburilor
economice interne şi internaţionale.
Modelează condiţiile de mediu. În cazul în care pomii şi arbuştii fructiferi se
cultivă pe suprafeţe mari, concentrate în bazine pomicole, ele pot avea un rol moderator
pentru unii factori climatici cu caracter de excesivitate cât şi în purificarea atmosferei.
Pomii şi arbuştii fructiferi pot contribui la conservarea solului şi îmbunătăţirea stării lui
de fertilitate, şi la înfrumuseţarea regiunilor unde se cultivă.
La aceasta se poate adăuga aportul plantaţiilor pomicole la valorificarea
superioară a forţei de muncă. Ocuparea unei părţi din forţa de muncă a ţării în cultura
pomilor şi arbuştilor fructiferi derivă din faptul că aceasta solicită un consum apreciabil
de forţă de muncă antrenată, nemijlocit în procesul de producţie (la aplicarea
tehnologiilor), sau în ramuri care deservesc pomicultura (industria chimică, industria
prelucrătoare, comerţul cu fructe, transporturi, construcţii etc.).
Forţa de muncă, angajată în pomicultură poate fi folosită pe parcursul anului,
asigurând în felul acesta o eşalonare uniformă în sensul că datorită tehnologiilor de
cultură specifice, o bună parte din forţa de muncă este ocupată permanent, inclusiv iarna
(tratamente fitosanitare, fertilizare, tăieri, transporturi etc.), iar o altă parte are numai
caracter sezonier (lucrările din perioada de vegetaţie, inclusiv recoltarea fructelor).
Amplasarea plantaţiilor în regiunile colinare şi de deal a contribuit şi la formarea
satului românesc.
Cultura pomilor fructiferi este un domeniu de înaltă tehnicitate şi de mare
productivitate, care oferă mari satisfacţii personale tuturor celor ce sădesc şi îngrijesc
pomii.
12
Conversia energiei solare în biomasă. Prin plantaţii pomicole se valorifică
superior energia solară. Ecosistemul pomicol este capabil să fixeze şi să transforme
energia solară într-o importantă producţie de biomasă.
Fondul naţional de germoplasmă. Din speciile de pomi şi arbuşti fructiferi, de pe
teritoriul ţării noastre, s-au format prin munca cultivatorilor anonimi, numeroase soiuri
locale. Astfel, la măr: Creţesc, Domnesc, Pătul; la păr: Tămâioase, Harbuzeşti, Sintileşti;
la cireş: Pietroase Negre, Boambe de Cotnari; la prun: Grase româneşti, Tuleu gras,
Vinete.
COCIU (1975), citează existenţa, în colecţiile pomologice, a peste 943 soiuri şi
tipuri autohtone, dintre care la măr 118, prun 214, păr 168, gutui 27, cais 79, piersic 42,
cireş 87, vişin 76 etc. În câmpurile experimentale ale ICPP Piteşti-Mărăcineni şi la
SCPP-urile din ţară se găsesc numeroşi hibrizi şi elite, în diferite stadii de ameliorare,
care vor îmbunătăţi, în continuare sortimentul de cultivaruri la pomii şi arbuştii fructiferi.
1.3. SCURT ISTORIC AL CULTURII POMILOR
1.3.1. Cultura pomilor pe plan mondial
Se apreciază că fructele au reprezentat primul aliment în hrana omului ca fiind
singurul produs finit al naturii care poate fi consumat în starea în care se găseşte, fără a fi
necesare adaosuri de alte produse sau energie pentru preparare.
Examinarea aşezărilor lacustre a pus în evidenţă existenţa de seminţe, sâmburi sau
fructe întregi care atestă utilizarea fructelor în hrana omului. La începutul activităţii sale
de pomicultor, omul a fost culegător din flora spontană iar în etapa următoare a trecut la
cultivarea pomilor. Cele două etape nu pot fi precizate cu exactitate în timp. Este vorba
de un proces îndelungat, desfăşurat în timp, în strânsă dependenţă cu evoluţia omului de
la starea nomadă de viaţă la cea sedentară.
Dovezile materiale şi informaţiile oferite de sculpturi, basoreliefuri de pe vechile
morminte, scrieri vechi religioase, inscripţii, legende, fructe carbonizate etc. probează
luarea în cultură a diferitelor specii pomicole cu peste 3000-4000 de ani înainte de
Hristos. Aceste mărturii arată că, de fapt, cultura pomilor fructiferi s-a practicat cu mult
înainte de etapa respectivă.
Se presupune că pomii au fost luaţi în cultură mai întâi în Orientul mijlociu: Egipt
(pe valea Nilului), Mesopotamia (pe valea Tibrului şi Eufratului), Fenicia, Persia, China,
India.
Săpăturile arheologice şi scrierile istorice prezintă o pomicultură avansată în
Grecia antică (mileniul III î.e.n.), Macedonia, Peninsula Italică, Elveţia, Silezia etc. Sunt
numeroase dovezile care atestă evoluţia pomiculturii în mileniile II şi I î.e.n. (selecţia
unor soiuri noi, altoirea pomilor, aclimatizarea unor specii, cultura pe terase, păstrarea
fructelor în hrube, irigarea plantaţiilor, protejarea culturilor prin legi (Codul lui Hammapi
1972-1950 î.e.n., legislaţia lui Macon 621 î.e.n.), prelucrarea fructelor, comerţul cu
fructe, descrierea unor soiuri, etc.
În ultimele secole, dinaintea erei noastre, ca urmare a progreselor obţinute în
cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, au apărut, lucrări în care se fac precizări cu privire
13
la portaltoi, tehnica altoirii, lucrările solului şi fertilizare (Teofrast, Cato, Varero, Virgiliu,
Columella, Cirus cel Bătrân şi Cirus cel Tânăr).
La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea lui, a contribuit la
lărgirea ariei de cultură a pomilor pe teritoriul Europei de azi, promovând specii şi soiuri
noi şi tehnologii de cultură îmbunătăţite.
Perioada următoare până la Renaştere este săracă în date cu privire la pomicultură.
Marile descoperiri geografice, legăturile mai strânse dintre ţări, ca urmare a
intensificării comerţului, migrarea popoarelor, cruciadele au determinat, începând cu
secolul al XIII-lea şi, în special, în secolele XVI-XVIII, formarea pieţii mondiale care a
stimulat dezvoltarea economiei şi în primul rând a agriculturii. În această perioadă apar
lucrări de pomicultură care ofereau sfaturi şi îndrumări practice, sumare descrieri de
soiuri (LE LECTIER,1628; JEAN MARLET,1667; LA QUINTINEE,1690; JOHAN
ABERCROMBIE,1767; DUHAMEL DUMANCEAU,1768; ROSSLER,1795). Se
manifestă, de asemenea, preocupări pentru obţinerea de noi soiuri, prin semănarea
seminţelor obţinute din polenizare liberă (în special la păr) şi de la pomii identificaţi ca
valoroşi în flora spontană, fără a se aborda hibridarea artificială.
HARDENPORT (1705-1774), obţine pe această cale o serie de soiuri de păr care
sunt apreciate şi în zilele noastre (Passe Colmar, Untoasă Hardenport, Beurre).
WHEELER M., în Anglia, în anii 1770 obţine soiurile de păr Cretien Bon şi Williams,
ultimul fiind foarte apreciat şi azi cu pondere în unele ţări de până la 70% (Austria).
După Revoluţia Franceză din 1789 şi în secolul următor se înregistrează progrese
însemnate în domeniul ştiinţelor naturii, în special ca urmare a apariţiei curentului
evoluţionist prin lucrările lui Ch. Darwin. Apar, de asemenea, o serie de lucrări în
domeniul ameliorării şi în practica de cultură a pomilor (LEROY, A.; SINDLEY, G.;
BOLOTOV, A.T.; POINTEAU, A.; DIRICH, I.G.; DIEL, A.; COX, R.; ADAMES, R.;
BALTET, E.; LEBEL, J., etc).
O parte însemnată a soiurilor obţinute în această perioadă sunt încă prezente şi
astăzi în cultură, ca de exemplu: la păr Passe Crassane (1845), Olivier de Serres (1847),
President Mas (1855); la măr Renet Baumann, Jonathan şi altele.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se crează pieţe
puternice pentru desfacerea produselor agricole şi industriale. Aceasta duce la înfiinţarea
de plantaţii noi pe suprafeţe mari şi cu un sortiment variat de soiuri. Se obţin soiuri noi
prin hibridare artificială, bazată pe cunoaşterea caracterelor şi potenţialului genitorilor şi
o selecţie ştiinţifică adaptată biologiei speciilor pomicole.
În această etapă se remarcă o serie de amelioratori şi agrotehnicieni ca:
VERCIER, J.; ENTZ, F.; MULLER, H.M.; OBERDIEK, J.; GAUCHER, N.; SMITH,
L.P.; MICIURIN, I.V. ; BURBANK, L.; GAUTHIER, L.; HALE, I.H. etc.
În tehnologia de cultură a pomilor se manifestă tendinţa de orientare spre formele
artistice de coroană (coroane aplatizate pe spalier, cu o bună iluminare şi o intrare mai
timpurie pe rod), spre cultivarea unor soiuri de talie mai mică, cu producţii mari şi de
calitate.
Tendinţa de intensificare a culturii pomilor a fost favorizată de realizarea
portaltoilor vegetativi la staţiunile East-Malling şi Merton Malling, Anglia, la care se
adaugă ulterior cei obţinuţi în Suedia la Staţiunea Alnarp.
Încă din perioada dintre cele două războaie mondiale şi, în special, după cel de al
doilea, o serie de ţări au trecut de la cultura extensivă a pomilor fructiferi la cea intensivă
14
şi superintensivă.
Alături de intensivizarea culturii apare, în domeniul sortimentului, o adevărată
explozie de noi soiuri - anual se crează soiuri în număr tot mai mare - ca urmare a
utilizării unor metode moderne (ingineria genetică, înmulţirea "in vitro"). Se poate, deci,
conchide că pomicultura modernă este o ramură, care se sprijină pe cele mai noi realizări
ale ştiinţei şi tehnicii contemporane.
1.3.2. Cultura pomilor în ţara noastră
Există dovezi că poporul român a practicat cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi
încă din antichitate. Descoperirile arheologice atestă existenţa pomilor fructiferi cultivaţi
pe teritoriul ţării noastre încă din secolul al III-II î.e.n. Numeroase scrieri istorice
pomenesc despre belşugul de fructe din Transilvania, Muntenia şi Moldova încă înainte
de perioada Evului Mediu.
Vechimea culturii pomilor în ţara noastră este evidenţiată şi de numeroasele soiuri
şi tipuri de pomi obţinuţi ca urmare a selecţiei populare (empirică) practicată de
pomicultorii autohtoni (Pietroasele de Cotnari, Pietroasele de Leordeni, Tuleu Gras,
Grase româneşti, Creţesc, Pătul etc.).
Preocuparea pentru cultura pomilor, în ţara noastră, este atestată şi prin denumirea
unor localităţi cum ar fi: Alunu, Nucet, Cireşu, Pruniş, Prunişor, Vişina Veche, Merişani,
Valea Mărului, Poiana Mărului etc.
Dragostea şi preocuparea pentru cultura pomilor fructiferi este semnalată în
scrierile cărturarilor autohtoni (D. CANTEMIR, în Descrierea Moldovei - 1716 sau a
călătorilor străini (ex. W. BALTHAZAR, PAUL DE ALEP), care în lucrările lor au
descris bogăţia şi frumuseţea soiurilor autohtone de măr. Lucrarea "Dicţionarium
valahico-latinum", scris de un autor anonim din zona Caransebeşului (1742), cuprinde o
serie de descrieri ale unor soiuri de pomi cultivate în partea de vest a ţării.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul ţării noastre au fost înfiinţate
primele pepiniere pomicole: Strehaia (1878), Ciuperceni (1892), Istriţa (1893), Cotnari
(1896), Drăgăşani (1897), care au avut menirea de a produce material săditor pomicol
valoros.
S-au remarcat, în această perioadă, o serie de specialişti cu preocupări şi de
pomicultură cum ar fi: ION IONESCU DE LA BRAD (evidenţiat prin lucrarea "Lecţiuni
elementare de pomicultură", dedică pomiculturii un important capitol), ION HENŢESCU
(1871), G. NICOLAESCU şi V. BREZEANU (1900), GRIGORE MĂRUNTEANU
(1908) ş.a.
În anul 1913 s-a înfiinţat "Societatea de horticultură din România", cu filiale la
Cluj, Iaşi şi Timişoara. După primul război mondial s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului
Agriculturii, prima Direcţie de Horticultură condusă de prof. DUMITRU
ŞTEFĂNESCU. Între cele dou războaie mondiale s-au afirmat, în domeniul pomiculturii,
G. NĂSTASE (1934), G. MIRON (1939), M. COSTACHI, TH. BORDEIANU, N.
15
CONSTANTINESCU, V. SONEA şi mulţi alţii care au format adevărata şcoală
naţională.
În anul 1927 a fost înfiinţat Institutul de Cercetări Agronomice al României, în
cadrul căruia, în anul 1937, s-a înfiinţat Secţia de Horticultură condusă de I.C.
TEODORESCU. Tot acum se înfiinţează primele staţiuni de cercetare pomicolă la
Fălticeni şi Strehaia.
O importantă perioadă în dezvoltarea pomiculturii din ţara noastră este
reprezentată de anii 1957-1967, cât a funcţionat Institutul de Cercetări Horticole (ICHV)
Băneasa. în această instituţie şi-au desfăşurat activitatea numeroşi specialişti în
pomicultură ca: T. BORDEIANU, C.CONSTANTINESCU, A.LIACU, V.SONEA,
D.VASNAI etc.
În anul 1967 a luat fiinţă Institutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-
Mărăcineni, în cadrul căruia s-au afirmat pomicultori ca: T.BORDEIANU, C.IONIŢĂ,
A.ŞUTA, ŞT.COMAN, P.PARNIA, V.COCIU, M.BOTEZ, I.ISAC, la care se adaugă
noua generaţie de cercetători ce lucrază în prezent în această prestigioasă instituţie.
În subordinea Institutului de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-Mărăcineni
se găsesc numeroase Staţiuni de Cercetare şi Producţie Pomicolă răspândite, practic, în
toate zonele pomicole ale României.
În anul 1956 s-a editat prima lucrare de raionare şi microraionare a pomiculturii
din ţara noastră prin care s-a dat răspuns întrebărilor unde plantăm ca şi cum plantăm în
pomicultura din România. În 1963 a fost redactată lucrarea de microzonare a pomiculturii
care a avut ca scop reducerea numărului de soiuri şi introducerea în sortiment a noi soiuri
superioare celor de până atunci, de promovare a unor sisteme de cultură moderne şi a
unor secvenţe tehnologice menite să stimuleze creşterea productivităţii muncii şi a
economicităţii în ansamblu.
În 1974 a fost adoptată Legea pomiculturii care a reglementat regimul de
producere a materialului săditor pomicol, în staţiunile experimentale de profil, obţinerea
de soiuri noi care să permită intensificarea culturii pomilor, aplicarea celor mai noi
tehnologii de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, valorificarea superioară a fructelor. În
anul 1979 a fost realizat recensământul patrimoniului pomicol din ţara noastră, pe baza
căruia s-au stabilit direcţiile de dezvoltare a pomiculturii în etapele următoare.
La dezvoltarea pomiculturii româneşti o contribuţie însemnată îşi aduce
învăţământul superior horticol atât prin formarea de specialişti cu o bună pregătire
profesională cât şi prin activitatea ştiinţifică pe care o desfăşoară în domeniul
horticulturii.
În anul 1948 s-a înfiinţat prima Facultate de Horticultură la Bucureşti, urmată de
cea de la Iaşi (1951), Craiova (1961), Cluj-Napoca (1977) şi cea de la Timişoara (1990).
Au fost elaborate o serie de monografii ale speciilor pomicole: "Mărul" de
T.Bordeianu şi D.Crasnâi (1954), "Părul" de T.Bordeianu şi I.Modoran (1956), "Cireşul"
de C.Ioniţă (1955), Pomicultura de N.Constantinescu (1957), "Piersicul" de
Gr.Mihăiescu şi Gh.Stanciu (1963), "Nucul şi migdalul" de V.Cociu (1958), "Arbuştii
fructiferi" de V.Sonea (1968), "Cultura caisului" de M.Botez şi colab. (1977), "Cultura
nucului" de V.Cociu şi colab. (1983), "Cultura caisului" de V.Cociu şi colab. (1993). Sub
coordonarea academicianului I.Bordeianu, în intervalul 1963-1968 a fost elaborată
Pomologia R.S.România, în opt volume, periodic s-au editat manuale de Pomicultură
generală şi specială. La aceste publicaţii se adaugă numeroase lucrări cu privire la cultura
speciilor pomicole din climat temperat şi subtropical.
16
1.4. SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI TENDINŢE DE VIITOR
ÎN POMICULTURĂ
1.4.1. Pomicultura pe plan modial
Din datele prezentate în tabelul 2 rezultă o mare fluctuaţie de la o ţară la alta şi de
la un an la altul, a producţiei mondiale de fructe. Diferenţele de producţie de la un an la
altul, în cadrul aceleiaşi ţări, se datorează condiţiilor climatice variabile, la care se adaugă
alternanţa de rodire şi implicaţii economice care stimulează sau frânează dezvoltarea
pomiculturii în ansamblu.
Pentru a se putea realiza o imagine reală asupra tendinţei de evoluţie a producţiei
de fructe este recomandabil să se studieze evoluţia acesteia pe o perioadă mai lungă de
timp.
Din analiza producţiei de fructe pe plan mondial (Tab.2), în intervalul 1948-1998
rezultă că producţia mondială de fructe a crescut pe două căi: prin sporirea suprafeţelor
cultivate şi prin creşterea producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă. Dacă în perioada
1948-1952 producţia mondială de fructe era de circa 58.2200 mii tone, în 1994 s-a ajuns
la 215.089 mii tone (o creştere de 3,7 ori), iar în 1998 s-au obţinut 249.398 tone (o
creştere de 4,3 ori).
- În zona temperată, producţia de fructe a crescut de la 25.550 mii tone, în
perioada 1948-1952, la 81.257 mii tone în 1994, înregistrându-se o creştere de 3,2 ori, iar
în 1998 producţia a fost de 92.182 mii tone.
- În aceeaşi perioadă, în zona mai caldă producţia de fructe a sporit de la 32.670
mii tone la 133.832 mii tone, înregistrându-se o creştere de 4,1 ori, ca în 1998 să se
realizeze 157.216 mii tone.
Sporul cel mai mare de producţie s-a înregistrat în zona caldă.
Din datle aceluiaşi tabel se evidenţiază evoluţia producţiei de fructe la principalele
specii cultivate în climatul temperat şi cald. Evoluţia producţiei de fructe în zona
temperată este următoarea:
- Producţia de mere a crescut de la 13.600 mii tone în 1948-1952 la 48.890 mii
tone în 1994, înregistrând o creştere de 3,6 ori, iar în 1998 la 56.060 mii tone, ridicând
ponderea mărului de la 23,4% (1948-1952), la peste 60% în 1998.
- Producţia de pere, în aceeaşi perioadă, a crescut de la 3.900 mi tone la 14.379
tone, realizându-se o creştere de circa 3,6 ori. Ponderea producţiei de pere a fost, în 1948-
1952, de 6,7% iar în 1994, a ajuns la 14,6%, respectiv 17,7% din producţia totală a zonei
temperate.
- La piersici, producţia a crescut de la 2.400 mii tone, în 1948-1952, la 11.069 mii
tone, cu o creştere de 4,7 ori. Ponderea acestei specii a crescut de la 4,1% la 13,6%, în
aceeaşi perioadă.
- La prun, producţia a crescut în aceeaşi perioadă de la 2.940 mii tone la 8.008 mii
tone, realizându-se o creştere de 3,3 ori. Ponderea acestei specii era de 5,0% în 1948-
1952, ca în 1998 să fie doar de 3,1%.
17
18
O situaţie similară a producţiei de fructe s-a înregistrat şi în zona caldă. Dacă în
1948-1952, producţia de banane era de 13.500 mii tone, în 1998 s-a ajuns la 58.618 mii
tone, cu o creştere de 4,3 ori.
Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi la celelalte specii din climatul cald.
Dacă luăm în calcul numai speciile măr cu 56.060 mii tone, bananierul cu 58.618
mii tone şi portocalul cu 66.212 mii tone, vom constata că aceste specii au ponderea de
73,71% din producţia mondială de fructe a anului 1998. În general, se poate afirma că
cele trei specii realizează în timp, circa două treimi din producţia mondială de fructe.
Celorlalte specii pomicole le revine 1/4 până la 1/3 din producţia totală de fructe.
Din datele cuprinse în tabelul 2 reiese că mărul, bananierul şi portocalul sunt
principalele specii fructifere cultivate pe glob.
Producţia de mere se plasează pe locul trei după banane şi protocale. În unii ani
mărul a ocupat chiar locul al doilea (1963, 1979, 1984, 1985) iar în perioada 1948-1952,
locul întâi.
Dacă la cele trei specii de bază (măr, bananier şi portocal) se analizează calitatea
fructelor (conţinutul în substanţe utile), se constată următoarele:
a) la piersici, partea consumabilă (edibilă) reprezintă 64,5-71,9% din greutatea
fructului, iar partea neconsumabilă (refuzul), are ponderea de 28,1-35,5%;
b) la banane partea edibilă este de 60-76% iar refuzul 24-40%;
c) la mere partea edibilă are ponderea de 82,5% până la 94,6, iar refuzul 5,4 până
la 12,5% (POPESCU şi colab. 1993).
Dacă analiza se face în funcţie de partea edibilă, mărul ocupă locul întâi.
Pentru climatul temperat, mărul este principala specie pomicolă. Acest aspect este
evidenţiat de tendinţa de creştere a producţiei de mere de la o etapă la alta.
Ponderea cea mai mare, la cultura mărului, o deţine Europa unde sunt şi cele mai
mari suprafeţe cu plantaţii intensive de măr. Dintre ţările europene, fluctuaţia cea mai
mare a producţiei se înregistrează în Germania. în ultimele patru decenii o serie de ţări au
menţinut producţia de mere realtiv constantă (Italia, Austria, Suedia). Această situaţie
este generată de supraproducţia de mere în comparaţie cu cerinţele pieţei. Fostele ţări din
CEE şi UE au manifestat o preocupare susţinută de scădere a producţiei de fructe (Franţa,
Germania, Elveţia, Danemarca, Belgia, Olanda etc.)
O altă grupă de ţări caută să sporească producţia de mere (CSI, România, Polonia,
Jugoslavia, Grecia, Bulgaria, Spania, Portugalia). Sporuri mari de producţie s-au obţinut
în Ungaria şi România, care, în perioada 1948-1987, şi-au sporit producţia de mere de 17
şi respectiv 14 ori.
Pe plan mondial există o intensă preocupare pentru intensificarea culturii speciilor
pomicole, de înlocuire a plantaţiilor extensive cu intensive şi superintensive. Se
manifestă o deosebită preocupare pentru scurtarea timpului de producere a materialului
săditor, folosirea soiurilor precoce şi productive altoite pe portaltoi de vigoare mică,
practicarea unor tehnologii moderne de cultură, reducerea numărului de soiuri la toate
speciile, concentrarea şi specializarea culturii pomilor pe zone de favorabilitate ecologică
şi bazine consacrate.
Există o susţinută preocupare pentru obţinerea de material săditor liber de viroze.
Au fost excluşi de la înmulţire portaltoi de vigoare mare, concomitent insistându-se pe
cercetări menite să ducă la obţinerea de portaltoi de vigoare mică, cu rezistenţă sporită la
ger, boli şi dăunători, bine adaptaţi pentru fiecare zonă de cultură.
Preocuparea pentru intensificarea culturii a dus la restrângerea numărului de soiuri
cultivate la toate speciile. De exemplu, în Italia, cultura mărului a fost limitată la soiurile
19
Delicios auriu, mutantele lui Granny Smith, grupul Delicios roşu - tipul standard şi spur
(POPESCU şi colab., 1993).
1.4.2. Pomicultura în România
Din analiza datelor cuprinse în tabelul 3 se remarcă tendinţa de evoluţie a
producţiei de fructe în ţara noastră în perioada 1980-1998. Dacă în 1980, producţia totală
de fructe a fost de circa 1.328 mii tone, în 1985 s-au realizat 1.958 mii tone, deci o
creştere de 630 mii tone (47%). La nivelul anului 1989, producţia totală de fructe a fost
de 1.580 mii tone, în creştere faţă de 1980 cu aproape 252 mii tone (18%). în 1990
producţia scade faţă de anul precedent cu 127 mii tone, iar sporul de producţie faţă de
1980 este de numai 125 mii tone (9%), iar în 1997 se obţin 1.416,5 mii tone.
Producţia de fructe, în anul 1998, este mai mare faţă de 1980 cu 88,5 mii tone. în
1994 se obţine doar 74% din producţia anului 1980 şi 106,6% în 1997 faţă de anul de
bază.
Dacă analiza se face pe specii, se remarcă tendinţa de scădere a producţiei după
anul 1985 la majoritatea speciilor luate în calcul. Excepţie de la această tendinţă generală
face căpşunul, la care în 1989 producţia este mai mare faţă de 1985 cu 2,4 mii tone dar
mai mică faţă de 1980 cu 2 mii tone, şi piersicul, la care cea mai mare producţie s-a
înregistrat în 1989 (80 mii tone). Începând cu anul 1990 producţia este în continuă
scădere, atât per total cât şi pe fiecare specie în parte.
Dacă la evaluarea producţiei de fructe se are în vedere şi evoluţia suprafeţelor
cultivate, se remarcă tendinţa de scădere a acestora inclusiv a pepinierelor pomicole de la
356.000 ha în 1980 la 265.700 ha în 1997. Tendinţa de scădere a patrimoniului pomicol
este determinată de aplicarea defectuoasă a Legii 18/1991 care a contribuit în mare
măsură la fărâmiţarea excesivă a patrimoniului pomicol. Producţia de fructe este, şi ea, în
continuă scădere ca urmare a imposibilităţii executării lucrărilor la timp şi de calitate
corespunzătoare, datorită deficitului financiar cu care se confruntă unităţile pomicole.
Anul 1993, a fost un an cu producţie bună, în special la măr dar posibilităţile de
valorificare a fructelor au fost foarte modeste ceea ce a dus la imposibilitatea recuperării
cheltuielilor de producţie.
Anii 1994 şi 1995 mai puţin favorabili, din punct de vedere climatic pentru
speciile pomicole la care s-a adăugat blocajul financiar, scumpirea pesticidelor, a
lucrărilor mecanice etc.
Dacă nu se vor găsi căi şi mijloace de sprijinire a producţiei pomicole, în scurt
timp ne vom confrunta cu greutăţi şi mai mari datorită cărora o parte din suprafeţe vor fi
defrişate iar o altă parte se vor compromite ca urmare a neaplicării lucrărilor de
întreţinere. Acţiunea de refacere a patrimoniului pomicol va necesita eforturi extrem de
mari dacă nu se iau măsuri urgente de conservare a ceea ce mai există în prezent. Faptul
că, din producţia totală de fructe a anilor 1994 şi 1997 de numai 249 şi 321 mii tone se
realizează în societăţile comerciale, constituie un serios semnal de alarmă.
De asemenea, dacă se are în vedere că în plantaţiile pomicole se execută lucrări pe
tot parcursul anului, iar producţia se obţnie şi se valorifică o singură dată pe an, atunci
creditele acordate trebuie să aibă o dobândă corespunzătoare în raport cu cerinţele şi
nevoile economiei naţionale.
Daunele provocate de calamităţile naturale şi de neaplicare a tehnologiilor de
cultură duc desigur la compromiterea în totalitate a producţiei interne de fructe cu toate
consecinţele care decurg din acesta.
21
C a p i t o l u l 2
CCLLAASSIIFFIICCAARREEAA SSPPEECCIIIILLOORR FFRRUUCCTTIIFFEERREE
CULTIVATE ÎN CLIMATUL TEMPERAT
2.1. CLASIFICAREA TAXONOMICĂ A SPECIILOR POMICOLE
Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi cultivate în climatul temperat aparţin
încrengăturii Angiospermae. Speciile fructifere aparţinătoarte acestei încrengături s-au
format în cursul erei secundare şi începutul celei terţiare, înainte de apariţia omului.
Această decalare în evoluţie i-a asigurat omului primitiv fructele necesare din flora
spontană, care au reprezentat pentru el o sursă de hrană alături de alte produse din natură
(vânat, rădăcini, ouăle unor păsări etc.).
Speciile fructifere din climatul temperat, care participă la alcătuirea raţiei
alimentare a omului, sunt cuprinse în 10 ordine Rosales, Rubiales, Jugloudales, Fagales,
Ericales, Eliagnales, Rhamnales, Cornales, Urticales şi Actinidiales. Din ordinul Rosales
fac parte familiile Rosaceae şi Saxifragaceae iar din ordinul Fagales, familiile Fagaceae
şi Betulaceae. În celelalte ordine există o singură familie. Ponderea familiilor în producţia
de fructe a speciilor de climat temperat este foarte variată. Astfel, Rosaceae este familia
de angiosperme care se plasează pe o treaptă superioară a scării filogenetice, unde are un
rol predominant, ca urmare a numărului mare de specii, cât şi a diversităţii lor. Familia
Rosaceae cuprinde patru subfamilii din care pentru pomicultură prezintă interes
subfamiliile: Pomoidae cu genurile Malus, Pirus, Cidonia, Sorbus şi Mespilus;
Prunoidae cu genurile Prunus, Armeniaca, Piersica, Amigdalus şi Cerasus şi subfamiliile
Rosoideae cu genurile Fragaria şi Rubus. Familia Saxifragaceae include subfamilia
Ribesoideae cu genurile Ribes şi Grossularia.
Ordinul Juglondales cuprinde familia Juglandaceae cu genul Juglans.
Ordinul Fagales, include familiile: Fagaceae, Betulaceae şi Moraceae. Familia
Fagaceae cuprinde genul Castanea, familia Betulaceae include genul Corylus, iar familia
Moraceae genul Ficus.
Majoritatea speciilor pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae.
Această familie cuprinde peste 40 de specii spontane care au participat la formarea atât a
unora dintre soiuruile existente în cultură, cât şi a unor portaltoi folosiţi în producerea
materialului săditor pomicol. O bună parte din aceste specii sunt utilizate în procesul de
ameliorare în vederea obţinerii de noi soiuri.
Dacă analizăm, din punct de vedere economic, contribuţia diferitelor familii vom
constata că, familia Rosaceae are ponderea cea mai mare în ceea ce priveşte numărul de
specii şi soiuri cultivate. Speciile aparţinând acestei familii cuprind toate soiurile
existente în cultură, indiferent de originea lor (adică speciile spontane din care au
22
provenit). Aceasta este şi motivul pentru care speciile pomicole cultivate sunt denumite
"specii sintetice". Specii sintetice înglobează cu prioritate mărul (Malus domestica
Borkh.), care cuprinde peste 10.000 de soiuri cultivate; părul (Pirus sativa Lamet D.C.)
cu circa 6.000 de soiuri, gutuiul (Cydonia oblonga Mill.) au numai câteva zeci de soiuri;
prunul (Prunus domestica L.) cu peste 2.000 de soiuri; caisul (Armeniaca vulgaris Lam.)
cu câteva sute de soiuri; piersicul (Piersica vulgaris L.), care cuprinde peste 3.000 de
soiuri; cireşul (Cerasus avium L.) cu peste 100 de soiuri; vişinul (Cerasus vulgaris Mill.)
cu aproape 100 de soiuri.
Unităţile sistematice cărora le aparţin plantele pomicole din ţara noastră sunt
prezentate în tabelul 4 (Clasificarea taxonomică a speciilor pomicole).
Tabelul 4
Unităţile sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole
Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară
Rosaceae Pomoideae Malus domestica Borkh.
silvestris Mill.
pumilla praecox Pall.
pumilla pradisiaca Pall.
baccata Borkh.
prunifolia Borkh
măr cultivat
măr pădureţ
măr dusen
măr paradis
măr siberian
măr chinezesc
Pirus sativa Lam.et DC
piraster L.
eleagnifolia Pall.
nivalis Jac.
serotina Red.
păr cultivat
păr pădureţ
păr sălcioară
păr nins
păr chinezesc
Cydonia oblonga Mill.
japonica Pers.
gutui cultivat
gutui japonez
Sorbus domestica L.
aucuparia L.
melanocarpa Redh.
scoruş
scoruş de munte
scoruş negru
Mespilus germanica L. moşmon
Prunus domestica L.
insititia Jussc.
cerasifera Mhr.
spinosa L.
prun cultivat
prun goldan
corcoduş
porumbar
Armeniaca vulgaris Lam.
sibirica L.
mume Carr.
mandchurica Skhvortz.
cais
cais siberian
cais japonez
cais manchiuria
Persica vulgaris Mill.
davidiana Karr.
piersicul
piersicul lui david
Amygdalus comunis L.
nana L.
migdalul
migdalul pitic
Cerasus avium L.
vulgaris Mill.
mahaleb Mill.
fructicosa Pal.
cireşul
vişinul
mahaleb
vişin de stepă
23
Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară
Rosaceae Rosoidae
Fragaria vesca L.
moschata Ducl.
virginiana Mill.
chiloensis Duchean.
fragul de pădure
căpşun
fragul de virginia
fragul de chile
Rubus ideaus var.vulgatus L.
ideaus var.strigosus Mill.
caesius L.
fructicosus L
zmeur roşu
zmeur pufos american
mur de câmp
mur de pădure
Saxifragaceae Ribesoideae Ribes vulgaris L.
rubrum L.
nigrum L.
aureum Pursh.
coacăz sălbatic
coacăz roşu
coacăz negru (casis)
coacăz auriru
Ericaceae Vaccinium vitis-idaea L.
uliginosum L.
myrtillus L.
afinul roşu
afinul vânăt
afinul negru
Eleagnaceae Hyppophae rhamnoides L. cătina albă spp.
carpatica rousi
Rhamnaceae Zizipus jujuba Mill. gigif
Cornaceae Cornus mas L. cornul
Juglandaceae Juglans regia L.
nigra L.
nucul comun
nucul negru
Fagaceae Castanea sativa Mill.
dentata Borkh.
pumila Mill
castan
castan american
castan pitic
Betulaceae Copylus avellana L.
colurna L.
maxima Mill.
pontica Koh.
alun comun
alun turcesc
funducul
alun pontic
Moraceae Morus alba L. dud
Ficus carica L. smochin
Caprifoliaceae Sambucus nigra L. soc european
Actinidiaceae Actinidiae Actinidia chinensis Planch.
deliciosa Achev.
kiwi
actinidia chinezească
Din datele cuprinse în tabelul 4 se remarcă următoarele: două treimi din cele 18
genuri fructifere (12 din cele 18) aparţin familiei Rosaceae.
Pe lângă speciile cultivate, fiecare familie mai cuprinde şi specii spontane
rezultate ca urmare a evoluţiei lor naturale. Dacă analizăm numai genul Malus, vom
constata că el cuprinde 30 de specii, din rândul cărora în tabel sunt prezentate cele mai
importnate.
Speciile spontane formează fondul biologic de bază al unităţilor taxonomice, pe
când cele cultivate reprezintă produsul selecţiei artificale. Preocuparea omului de a lua în
cultură formele cu fructe mai mari, aspectuoase, cu calităţi gustative superioare,
indiferent de specia spontană căreia îi aparţinea, a reprezentat selecţia empirică de
început urmată de selecţia ştiinţifică în urma cărora s-au obţinut formele domestice
(cultivate), denumite ulterior soiuri (cultivare).
Activitatea practică dublată de cea ştiinţifică a impus gruparea diferitelor forme
24
vii (din natură), tot mai numeroase, în anumite unităţi şi subunităţi. în consecinţă, s-au
elaborat unităţi sistematice de ansamblu ca: încrengătura, clasa, ordinul, familia,
subfamilia, genul, specia, subspecia, varietatea şi forma. La încadrarea sistematică a
organismelor vii s-au avut în vedere atât particularităţile morfologice, cât şi cele
filogenetice. Unitatea biologică de bază este specia, care a apărut şi s-a format în timp
sub acţiunea factorilor climatici, edafici şi biotici. Ca urmare a selecţiilor naturale,
speciile s-au modelat şi transformat mereu (au apărut subspecii, varietăţi, forme). în
momentul în care a intervenit acţiunea conştientă a omului (procesul de selecţie
artificială), s-a produs scindarea speciilor în noi unităţi sistematice în rândul cărora soiul
ocupă un loc important. Soiul este un produs al activităţii conştiente a omului. El
reprezintă un produs al muncii de ameliorare desfăşurată într-un anumit mediu natural.
Soiul este o unitate morfologică, biologică, economică şi agrofitotehnică, dar nu este şi
unitate taxonomică.
2.2. CLASIFICARE DUPĂ HABITUS A SPECIILOR POMICOLE
După habitus şi vigoarea de creştere, speciile pomicole se grupează în pomi
propriu-zişi arbustoizi, arbuşti, subarbuşti şi plante semierboase şi ierboase.
Pomii propriu-zişi sunt plantele lemnoase de vigoare diferită, cu un singur trunchi
şi o coroană în general de dimensiuni mai mari (înălţimea de 10-20 m, diametrul
coroanei 5-15 m). Durata de viaţă este mare, de la 15 ani la 50 şi chiar peste 100 de ani
(nuc, castan).
Din grupa pomilor propriu-zişi fac parte: mărul, părul, prunul, caisul, piersicul,
cireşul, vişinul, nucul şi castanul.
Arbustoizii sunt plante lemnoase de vigoare mai mică şi se prezintă sub formă de
tufă, alcătuită din 2-4 tulpini inegale ca mărime, înserate în zona coletului şi au grosime
variabilă. Formează coroane unice sau separate, în timp numărul tulpinilor ajung până la
6-8. Înălţimea arbustoizilor este cuprinsă între 3-7 m iar durata lor de viaţă este mai
scurtă (20-30 ani). Se înmulţesc uşor prin drajoni, marcote, butaşi. Din această grupă fac
parte: gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, mărul paradis, cornul, socul, scoruşul etc.
Arbuştii sunt plante lemnoase de vigoare mică, cu înălţime de 1/1,5 până la 2,0 m.
Se prezintă sub formă de tufă cu numeroase tulpini subţiri (1-3 cm în diametru), slab
ramificate şi sunt înserate începând din zona coletului. Durata de viaţă este de 10-15 ani.
Formează cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc prin marcote, drajoni, butaşi sau
despărţirea tufei. înmulţirea prin seminţe se practică pe scară redusă (doar în procesul de
ameliorare). Din această categorie fac parte: coacăzul, agrişul, afinul etc.
Semiarbuştii sunt plante semilemnoase, ale căror tulpini au durată de viaţă scurtă
(doi ani). în primul an cresc lăstarii (tulpini simple), cu înălţimea de 1-2 m (la zmeur) şi
4-8 m la mur şi au grosimea, de circa 1 cm. în lungul tulpinilor simple se diferenţiază
muguri micşti care în anul al doilea dau ramificaţii ce poartă inflorescenţe şi fructe.
25
Tulpinile de doi ani, fructifică după care se usucă, iar plantele se regenerează în
continuare prin drajoni. Formarea, an de an, de noi drajoni asigură o durată de viaţă a
plantei de 12-15 până la 20 de ani. Din această grupă face parte zmeurul şi murul.
Plantele fructifere semierboase. Plantele din acestă grupă (fragul şi căpşunul), fac
trecerea de la plantele arborescente la cele ierboase. Sunt plante de talie mică ce se
prezintă sub formă de tufă, cu înălţimea de 15-30 cm. Tulpina este scurtă (0,5-3,0 cm),
sub formă de rizom şi îngroşare circulară (sub formă de inele). În partea inferioară se
formează sistemul radicular iar în cea superioară o rozetă de frunze. După 3-4 ani de la
plantare o parte din sistemul radicular se usucă apărând un dezechilibru faţă de partea
aeriană şi, în consecinţă, fructele sunt mici. Frunzele sunt lung-peţiolate, inflorescenţele
sunt ramificate şi poartă un număr variabil de flori, în funcţie de soi. Tulpinile târâtoare
(stolonii) se formează în condiţii de zi lungă (16 ore) iar frunzele se usucă anual. Planta
trăieşte 6-8 ani şi dă producţii economice 3-4 ani.
Plante fructifere erabecee - bananierul - este o plantă erbacee, numită impropriu
arbore, datorită înălţimii de 9-10 m. În sol bananierul are un rizom cu rădăcini fibroase,
iar în partea aeriană un mugur din care se formează frunze şi inflorescenţa. Trunchiul este
format din tecile frunzelor îngroşate şi sudate una peste alta.
2.3. CLASIFICAREA POMICOLĂ A SPECIILOR FRUCTIFERE
Speciile pomicole de climat temperat, în funcţie de particularităţile biologice şi
tehnologice, au fost grupate astfel: pomacee, drupacee, nucifere şi bacifere. La aceste
grupe se adaugă şi cea a speciilor subtropicale.
Pomaceele. Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Rosaceae,
subfamilia Pomoideae (măr, păr, gutui, moşmon, sorb).
Speciile din această grupă sunt bine adaptate condiţiilor din climatul temperat,
unde s-au format. Ele au o rezistenţă bună la ger, suportând foarte bine iernile grele din
climatul nostru. Repausul de iarnă (anual) fiind lung, mugurii şi florile nu sunt afectate de
gerurile şi brumele târzii de primăvară. Se comportă bine în zona colinară, de deal şi
chiar în regiuni submontane şi montane (unele soiuri de măr şi sorb), fiind pretenţioase
faţă de umiditate şi de fertilitatea solului. Soiurile de vară, cu cerinţe mai reduse faţă de
apă, pot fi cultivate şi în regiunile mai secetoase (pe versanţi nordici) şi la altitudini de
peste 800 m, pe expoziţie sudică. Durata de viaţă şi intrarea pe rod este relativ târzie
(depinde de combinaţia soi x portaltoi). În plantaţiile extensive, durata de viaţă a pomilor
este de 50-70 de ani iar fructificarea profitabilă, se realizează după 5-8 ani de la plantare.
Durata de viaţă a pomilor din plantaţiile intensive şi superintensive este de 15-30 de ani
şi aceştia dau producţii economice începând cu anul doi sau trei de la plantare.
Fructele sunt false (la formarea lor participă, pe lângă ovar, şi receptaculul florii)
şi poartă denumirea de poamă.
Pentru această grupă sunt caracteristice şi ramurile de garnisire care, terminal sau
pe treimea superioară din lungimea ramurii de rod, prezintă muguri micşti, iar mugurii
26
vegetativi sunt plasaţi pe treimea bazală şi mijlocie a ramurii. Această dispunere a
mugurilor face ca procesul de degarnisire la seminţoase să fie foarte lent.
La măr şi la păr, la locul de prindere a fructului pe ramura suport, are loc o
acumulare de substanţe organice de rezervă, ceea ce face ca ţesuturile să se îngroaşe şi să
dea naştere unor formaţiuni numite burse. Pe burse se formează noi ramuri de garnisire
(de regulă prefructifere şi chiar fructifere în proporţie de 8-10%). Diferenţierea, la locul
de formare a fructului, de noi formaţiuni de rod împiedică degarnisirea ramurilor.
Tăierile de fructificare şi chiar şi cele de formare a coroanei pot fi efectuate pe tot
parcursul perioadei de repaus (la măr), deoarece aceste specii îşi vindecă relativ uşor
rănile. Majoritatea soiurilor de pomacee sunt autosterile şi au în general afinitate bună
atât cu portaltoii generativi cât şi cu cei vegetativi.
Drupaceele. Principalele specii din această grupă sunt: prunul, caisul, piersicul,
cireşul, vişinul şi migdalul. Aceste specii aparţin subspeciei Prunoideae. Rezistenţa lor la
ger este mai redusă faţă de pomacee, iar repausul vegetativ al mugurilor este mai scurt.
înfloritul are loc mai timpuriu, de aceea, în mod frecvent, florile şi fructele proaspăt
legate sunt afectate de gerurile şi brumele târzii de primpvară. înfloritul se produce
înainte sau concomitent cu înfrunzitul. La prun, cais, piersic şi vişin fructul este o drupă.
După fruct, migdalul poate fi încadrat în grupa nuciferelor. Fructul este adevărat (se
formează din ovar).
Toate speciile din această grupă sunt pretenţioase faţă de căldură (cu excepţia
unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care se comportă bine şi în regiunile de deal). Caisul şi
migdalul merg bine şi în regiunile mai sărace în precipitaţii deoarece sunt mai rezistente
la secetă.
Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. în plantaţiile intensive şi superintensive
durata de viaţă este de 8-12 ani (cais, piersic). În plantaţiile extensive, durata de viaţă este
de 40-50 de ani la prun şi cireş şi de 15-20 de ani la celelalte specii.
Vigoarea de creştere este mare şi rapidă, în special imediat după plantarea în
livadă. Posedă o mare capacitate de formare a lăstarilor anticipaţi (în special piersicul), se
degarnisesc repede datorită dispunerii mugurilor floriferi pe treimea bazală şi mijlocie a
ramurilor de garnisire (în special la piersic şi soiurie de vişin provenite din Crişana).
După recoltarea fructelor, la locul de prindere a fructului se formează o cicatrice iar
ramura rămâne degarnisită. Creşterile vegetative se realizează în treimea superioară sau
terminal (ramura pleată), ceea ce face ca rodul să se deplaseze an de an spre periferia
coroanei. Numărul de soiuri şi de portaltoi, la prunoidee, este mai mic faţă de pomacee.
Nuciferele. Grupa nuciferelor cuprinde nucul, alunul şi castanul, specii ce aparţin
unor familii diferite (Juglondaceae, Betulaceae şi Fagaceae). Aceste specii au cerinţe
mari faţă de căldură, suportă mai greu temperaturile scăzute din timpul iernii şi chiar
brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De aceea ele sunt plasate în bazinele pomicole
cu ierni blânde, veri mai răcoroase şi bogate în precipitaţii. Corylus avellana L. (alunul
european, comun sau de pădure) este mai rezistent la ger comparativ cu celelalte specii
de alun (Corylus maxima Mill. şi C.colurna L.).
Speciile de nucifere au fructele uscate, iar intrarea pe rod este tardivă mai ales la
castan şi nuc. Au o durată de viaţă lungă (una sau mai multe sute de ani), cu excepţia
alunului care este mai precoce şi are o durată de viaţă mai scurtă (20-25 de ani).
27
Polenizarea, la aceste specii, este anemofilă, indivizii obţinuţi din seminţe având o
mare diversitate genetică şi fenotipică. Pentru a răspândi în cultură soiurile şi biotipurile
valoroase s-a introdus înmulţirea prin altoire la nuc şi castan iar la alun se obţin rezultate
bune prin marcotaj şi drajoni.
Baciferele. Din această grupă fac parte coacăzul, agrişul, afinul, zmeurul, murul şi
căpşunul, specii ce aparţin unor familii diferite, cu particularităţi agrobiologice specifice
fiind grupate, în principal, după fruct.
Toate speciile incluse în această grupă au fructe foarte perisabile. Fructele sunt
bace false la coacăz, agriş şi căpşun (la formarea fructului participă şi receptaculul),
polidrupe la zmeur şi mur. Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase în timp ce căpşunul
face legătura între speciile lemnoase şi cele ierboase. Zmeurul şi murul sunt subarbuşti.
Toate formează tufe. Durata lor de viaţă este 4-12-15 ani şi încep să fructifice din al
doilea an de la plantare.
Se înmulţesc uşor prin marcote, butaşi, drajoni, stoloni iar la agriş se practică şi
altoirea pe Ribes aureum Pursch.
Speciile subtropicale. În grupa speciilor subtropicale sunt incluse smochinul,
citricele, kaki, kiwi şi alte specii cu biologie mai mult sau mai puţin diferită faţă de
speciile din climatul temperat. Smochinul, kaki şi kiwi pot fi cultivate în condiţiile de la
noi în câmp, iar lămâiul, mandarinul, grapefruitul şi portocalul se pot cultiva numai în
spaţii protejate (seră, apartament).
28
C a p i t o l u l 3
ORGANELE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (ORGANOGRAFIE)
Pomii fructiferi, pot să fie cu rădăcini proprii atunci când au fost obţinuţi din
sămânţă, butaşi, drajoni şi pomi obţinuţi prin altoire. La rândul lor pomii pe rădăcini
proprii sunt de două feluri (după modul de obţinere), din sămânţă şi prin orice metodă de
înmulţire vegetativă cu excepţia altoirii.
Pomii altoiţi sunt categoria cea mai răspândită în plantaţiile pomicole. Ei sunt
rezultatul îmbinării a doi sau trei partenerei (portaltoiul şi altoiul sau portaltoi x
intermediar x altoi). Intermediarul se foloseşte în cazul în care între cei doi parteneri
(portaltoi şi altoi) nu există afinitate.
Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi se împart în două grupe şi anume:
a) organe vegetative: - rădăcină
- colet
- tulpină
- muguri
b) organe de reproducere: - floarea
- fructul cu seminţele
La rândul lor, organele vegetative se împart în două grupe: organe subterane
(sistemul radicular sau rădăcina) şi organe aeriene (tulpina). între cele două părţi ale
pomului există o permanentă influenţă reciprocă.
3.1. SISTEMUL RADICULAR
Sistemul radicular (rădăcina) este alcătuit din totalitatea rădăcinilor şi pot să fie
clasificate după criterii diferite, şi anume:
a) după origine;
b) după direcţia de creştere;
c) după funcţiile pe care le îndeplinesc.
În funcţie de origine, rădăcinile pot să fie: embrionare, atunci când provin din
radicula embrionului şi se întâlnesc la pomii sau portaltoii proveniţi din seminţe;
adventive, în cazul pomilor obţinuţi prin înmulţire vegetativă (marcotaj, butăşire,
drajonare, stoloni, micropropagare).
În funcţie de direcţia de creştere rădăcinile pot fi: orizontale (trasante), oblice şi
verticale.
Rădăcinile orizontale sunt plasate la adâncimea de 5-100 cm, în solurile profunde
29
şi fertile, şi 0-70 cm când solul este mai puţin profund şi fertil.
Studiile efectuate la specia măr de ROM ROY şi CORISON (1987), arată că circa
70% din masa rădăcinilor poate fi găsită între 0-30 cm adâncime.
Suprafaţa pe care se dispune sistemul radicular poate fi de câţiva metri pătraţi
până la aproape 100 m2 (POPESCU şi colab., 1993). La majoritatea speciilor pomicole,
volumul de sol explorat de sistemul radicular este cuprins între 10-20 m3 iar pe
orizontală, de la 1,5 până la de două ori proiecţia coroanei. Aria de extindere a sistemului
radicular este condiţionată de rezistenţa mecanică a solului şi starea lui de fertilitate, la
care se adaugă tendinţa de evitare a spaţiului ocupat de rădăcinile pomilor vecini, din
aceeaşi specie (KOLESNIKOV, 1964).
Rădăcinile verticale pătrund în profunzime până la adâncimea de 2-4 m, rareori
mai mult, însă sunt mai puţin numeroase decât cele orizontale. Materialul săditor
provenit din seminţe manifestă, în primii ani după plantare, o pronunţată tendinţă de
formare a rădăcinilor verticale. Datorită lucrărilor de fasonare a rădăcinilor la plantare în
prima etapă se dezvoltă, cu prioritate, rădăcinile trasante (orizontale).
Dispunerea sistemului radicular pe profilul de sol este mult influenţată de:
lucrările solului, structura şi textura lui, conţinutul în elemente nutritive, adâncimea
pânzei de apă freatică, modul de ramificare a rădăcinilor (bazală, mediană, terminală etc.)
După funcţia lor, sistemul radicular cuprinde rădăcini groase sau de schelet şi
rădăcini fibroase sau de garnisire.
Rădăcinile de schelet sunt reprezentate de pivot şi de cele de ordinul I, II şi III şi
chiar de ordinul IV la pomii de vigoare foarte mare. Au lungime variabilă (de la câţiva
metri la zeci de metri - nuc, castan), grosimi de la 3 mm la 20-30 cm; au o durată de viaţă
lungă, unele trăind cât pomul. Datorită duratei mari de viaţă a rădăcinilor de schelet ele
sunt considerate elemente permanente ale organelor hipogee.
Rădăcinile axiale sunt plasate pe rădăcinile de schelet şi sunt de ordin superior
celor de schelet (IV-V-VI). Au culoarea albă şi sunt subţiri, de la fracţiuni de mm la 3
mm; lungimea lor nu depăşeşte 2,5 cm; prezintă ramificaţii laterale; cresc foarte repede şi
au rolul de a împânzi cât mai bine solul. Această grupă de rădăcini îndeplineşte şi rolul
de absorbţie a apei cu săruri minerale.
În funcţie de stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile
axiale (de garnisire), pot fi clasificate în: active, intermediare şi conducătoare.
Rădăcinile absorbante, au ponderea cea mai mare (pot reprezenta până la 90%
din numărul total de rădăcini). Sunt de culoare albă-străvezie, cu lungimea de 0,1-4,0 mm
şi au menirea de a absorbi apa şi sărurile minerale din sol. Această categorie de rădăcini
mai are şi rolul de sinteză primară a compuşilor organici (transformă azotul anorganic în
azot organic), cu ajutorul energiei provenite din descompunerea substanţelor
hidrocarbonate. Durata de viaţă a rădăcinilor absorbante este de 14-21 zile, rareori mai
mult; sunt suculente, nu formează îngroşări secundare şi sunt îmbrăcate în perii
absorbanţi sau micorize. Perii absorbanţi sunt în general unicelulari şi cu densitate
variabilă de la o specie la alta (170-300/mm2 la măr; 200/mm
2 la păr; 380/mm
2 la prun şi
peste 600/mm2 la arbuştii fructiferi). Prin intermediul perilor absorbanţi se asigură
contactul sistemului radicular cu solul, ceea ce duce, în final, la realizarea unei suprafeţe
mari de absorbţie. Pe măsură ce o parte din perişorii absorbanţi mor se formeasză, în
zona de creştere, alţii noi, iar locul în care perii absorbanţi s-au degradat (au murit) se
numeşte zona aspră. Odată cu perişorii absorbanţi mor şi o parte din rădăcinile active iar
30
locul lor este luat de cele formate pe segmentele noi ale ramificaţiilor rădăcinii.
Majoritatea rădăcinilor active se găsesc la nivelul de proiecţie a coroanei pe sol. Cea mai
mare densitate a rădăcinilor active se găseşte în zona cuprinsă între R/2 şi 3R/2 a cercului
care reprezintă proiecţia coroanei pe sol (POPESCU şi colab., 1993).
Cunoaşterea modului de dispunere a rădăcinilor active are mare importanţă în
procesul de fertilizare deoarece îngrăşămintele trebuie aplicate în zona rădăcinilor active.
Rădăcinile intermediare se formează din rădăcini actrive (absorbante). Au
culoarea gri deschisă şi sunt în stadiu de tranziţie de scurtă durată, între rădăcinile
absorbante şi cele conducătoare.
Rădăcinile conducătoare sunt colorate în brun deschis până la brun închis; se
formează din cele intermediare. La nivelul acestor rădăcini apar îngroşări secundare şi
astfel ele devin rădăcini de schelet.
Rărăcinile absorbante sunt formate din piloriză (scufie), cu rol de a proteja zona
netedă de creştere a cărei lungime este de 2-5 mm şi asigură creşterea rădăcinii în
lungime; zona absorbantă sau piliferă este acoperită cu perişori absorbanţi; zona aspră
este acoperită cu perişori absorbanţi atrofiaţi, iar în continuare spre pivot, se află zona
intermediară şi cea conducătoare.
Perişorii absorbanţi. sunt foarte mici, unicelulari, fiecare prezentând citoplasmă,
nucleu şi o membrană foarte subţire, permeabilă şi lipsită de cuticulă. Ei secretă anumite
substanţe mucilaginoase care le asigură aderenţa la sol. Datorită numărului mare de
perişori absorbanţi de 200-700/mm2, se asigură explorarea unui volum mare de sol.
Pentru ca perii absorbanţi să poată absorbi apa cu săruri minerale, acestea trebuie
să aibă o putere de sugere mai mare decât presiunea osmotică a soluţiei solului.
Rădăcinile speciilor: măr, păr, gutui şi cireş au o forţă de sugere de 8-14 atmosfere iar
cele de prun şi piersic de circa 18 atmosfere (POPESCU şi colab., 1982, 1993).
Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile absorbante ale
pomului. Hifele ciupercii formează o pâslă deasă în jurul rădăcinilor active cu care trăiesc
în simbioză, asigurând absorbţia apei şi a sărurilor minerale (HOLEVAS, 1966).
Micorizele sunt prezente în mai mare măsură la măr, păr, gutui, prun, vişin, migdal, nuc,
castan, alun, coacăz etc.; iar la lămâi, micozele înlocuiesc chiar perişorii absorbanţi.
La speciile care nu au perişori absorbanţi, pentru a nu deranja activitatea
micozelor transplantarea se va face cu balot de pământ care să acopere întreg sistemul
radicular.
3.1.1. Longevitatea rădăcinilor şi ritmul lor anual de activitate
Este cunoscut faptul că, în comparaţie cu organele epigee, sistemul radicular este
mai sensibil la schimbările apărute în sol şi reacţionează mai rapid la modificările din
mediul înconjurăror. Sistemul radicular reacţionează şi în funcţie de nevoile de apă şi
hrană ale organelor epigee (tulpina). În cadul sistemului radicular apar rădăcini noi an de
an care se orientează în general spre spaţiile unde s-au aplicat îngrăşăminte sau apă, în
timp ce altele mor din cauza secetei sau a prezenţei apei în exces. O parte din sistemul
radicular este degradat prin lucrările mecanice executate asupra solului. La pomii tineri
(2-4 ani) sistemul radicular este mai dezvoltat decât partea aeriană, însă, pe măsura
trecerii anilor, acest raport se inversează.
Formarea de rădăcini noi ca şi uscarea celor îmbătrânite reprezintă un proces
31
natural şi firesc în acelaşi timp. Prin moartea unor rădăcini se restiuie solului o parte din
substanţele organice şi minerale extrase anterior.
Activitatea sistemului radicular în cursul unui an, este de durată mai lungă
comparativ cu cea a părţii aeriene. Sistemul radicular îşi începe activitatea când în sol se
înregistrează temperaturi de peste 2ºC iar toamna o încheie mult mai târziu, când din nou
temperatura în sol ajunge la 2ºC. între cele două momente se înregistrează, de obicei, un
interval de aproape 9 luni.
Creşterea sistemului radicular se realizează în două-trei valuri succesive. Primul
val de creştere se înregistrează primăvara (în aprilie-mai) iar al doilea toamna
(septembrie-octombrie), când în sol se înregistrează temperaturi de 16-18ºC.
Din creşterea diurnă a sistemului radicular 60% se înregistrează noaptea şi 40% în
timpul zilei.
3.1.2. Funcţiile sistemului radicular
Principalele funcţii ale sistemului radicular sunt: fixarea pomului în sol, absorbţia
şi transportul apei şi a sărurilor minerale, respiraţia, sinteza primară a unor substanţe,
depozitarea şi sinteza giberelinelor şi a citochininelor, secretarea unor compuşi chimici
care sunt eliminaţi în sol. Aceşti compuşi chimici au rolul de a solubiliza substanţele greu
solubile din complexul solului, care după solubilizare devin utile pentru plantă.
Fixarea pomului în sol este condiţionată de particularităţile fizice ale solului,
dispunerea sistemului radicular pe diferite profile de sol. Cu cât portaltoiul este mai
viguros cu atât ancorarea în sol este mai puternică şi invers.
Absorbţia apei şi a substanţelor nutritive este o funcţie caracteristrică şi are
menirea de a asigura satisfacerea nevoilor de hrană ale plantei şi de a înlocui apa pierdută
prin transpiraţie. La nivelul sistemului radicular, apa pătrunde în rădăcină prin scoarţa,
care este mult mai permeabilă comparativ cu cea a tulpinii. Acest ultim aspect trebuie
avut în vedere la plantare, deoarece sistemul radicular se deshidratează uşor şi într-un
interval de timp relativ scurt.
Circulaţia sevei brute în plantă se face prin xilem, ţesut prezent în structura
rădăcinilor absorbante şi în continuare până la frunze, iar prin floem circulă seva
elaborată de frunză până la rădăcinile absorbante.
Respiraţia rădăcinilor plantelor pomicole este foarte activă, cu menţiunea că
speciile din familia Rosaceae sunt mult mai pretenţioase faţă de oxigenul din sol. Ele îşi
desfăşoară activitatea în condiţii normale dacă ponderea oxigenului în aerul din sol este
mai mare de 10%. Diminuarea conţinutului aerului din sol în oxigen are repercusiuni
negative asupra creşterii sistemului radicular în ansamblu iar lipsa lui provoacă asfixierea
şi moartea rădăcinilor. Cerinţele cele mai mari faţă de oxigen le au rădăcinile tinere.
Depozitarea. La nivelul sistemului radicular se realizează şi depozitarea
substanţelor de rezervă dintre care, cu prioritate, la nivelul cortexului se depozitează
amidonul. Depozitarea amidonului se face şi la nivelul celulelor parenchimatice şi în
sclerenchim. Procesul de depozitare a substanţelor de rezervă se realizează în perioadele
în care creşterile scad în intensitate iar frunzişul atinge dimensiunea maximă. Vigoarea şi
capacitatea de creştere a pomilor este legată nemijlocit de cantitatea de substanţe
organice depozitate în sistemul radicular.
Sinteza primară a unor compşi organici. La nivelul rădăcinilor absorbante are
32
loc sinteza primară a azotului (amide, aminoacizi), folosind în acest sens energia rezultată
din descompunerea hidraţilor de carbon.
Sinteza substanţelor bioactive. La nivelul sistemului radicular se sintetizează
fitohormonii (gibereline şi citochinine), care circulă acropetal şi au un rol foarte
important în procesul de creştere.
Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum ar fi: prunul, vişinul,
zmeurul, murul, cătina etc., rădăcina poate fi folosită şi la înmulţirea vegetativă, prin
mugurii adventivi existenţi pe acestea, care pot să de a naştere la drajoni.
3.2. TULPINA
Organele pomului, situate deasupra solului, formează tulpina. Trecerea de la
rădăcină la tulpină se realizează prin intermediul coletului. La plantele înmulţite prin
seminţe coletul este natural iar la cele înmulţite pe cale vegetativă (butaşi, marcote,
drajoni), coletul este numai convenţional.
Tulpina pomilor este alcătuită din trunchi şi coroană.
Trunchiul este porţiunea de tulpină cuprinsă între colet şi prima ramură din
coroana pomului. în funcţie de înălţimea pe care o are trunchiul, el poate fi: pitic (30-60
cm), mijlociu (80-120 cm), înalt (150-180 cm) şi foarte înalt (peste 200 cm). Înălţimea
trunchiului se stabileşte în funcţie de forma de coroană şi sistemul de cultură preconizat,
care la rândul lor sunt condiţionate şi de vigoarea de creştere a combinaţiei soi şi
portaltoi. Pentru plantaţiile intensive şi superintensive se utilizează trunchiul pitic iar
pentru plantaţiile extensive trunchiul mijlociu, înalt sau foarte înalt. Trunchi foarte înalt
se utilizează mai mult în plantaţiile de aliniament şi pentru pomii din grădina de lângă
casă, unde se intenţionează să se circule pe sub coroana lor.
La pomii altoiţi, trunchiul poate aparţine altoiului, portaltoiului sau unui
intermediar. Sunt şi cazuri când o parte din trunchi aparţine portaltoiului, iar cealaltă
altoiului sau intermediarului. Ritmul de îngroşare al trunchiului poate influenţa nemijlocit
potenţialul productiv al pomului. La locul altoirii pot apare diferenţe de îngroşare sau
gâlme, care pot reprezenta un indicator al lipsei de afinitate între cei doi parteneri (altoi/
portaltoi) sau de compatibilitate în ansamblu.
La unele soiuri de prun şi cais trunchiul este torsionat (răsucit) ca urmare a
creşterii inegale a ţesuturilor. Frecvent, pe trunchi pot să apară plăgi geroase sau crăpături
în scoarţă şi scurgeri cleioase (gome).
Coroana pomilor este formată din axul central, care se termină cu o creştere
anuală numită săgeată, apoi ramurile de schelet (şarpantele, ramurile de ordinul I), care se
prelungesc cu o creştere anuală numită ramură de prelungire, iar lateral pe şarpante sunt
inserate ramuri de semischelet.
Ramurile de schelet şi semischelet sunt îmbrăcate cu ramuri de garnisire, care la
rândul lor pot fi prefructifere şi fructifere.
Coroana este formată din totalitatea ramurilor plasate în partea superioară a
trunchiului.
33
În funcţie de vigoare şi rolul pe care îl îndeplinesc în coroana pomilor, ramurile
pot fi categorisite în: ramuri de schelet, de semischelet şi de garnisire.
Ramurile de schelet pleacă direct din axul pomului. Ele sunt elemente stabile ale
coroanei, au o durată de viaţă egală cu a pomului şi se formează în perioada de tinereţe a
acestuia.
Grosimea şi lungimea ramurilor de schelet este dependentă de vigoarea pomului
(la pomi viguroşi, ramurile de schelet sunt bine dezvoltate iar la cei pitici sunt slab
dezvoltate). La pomii conduşi pe spalier nu este necesar ca ramurile de schelet să fie
groase deoarece greutatea fructelor este parţial suportată de sistemul de susţinere (stâlpi
şi sârmă de susţinere).
În cazul în care ramurile de schelet nu sunt bine consolidate, sub greutatea
fructelor ele se arcuiesc şi formează arcade de rodire.
Între axul pomului şi ramurile de schelet se formează unghiul de inserţie (de
creştere sau ramificare). Valoarea optimă a acestui unghi este de 45-55-60º. La un unghi
de inserţie mai mic se favorizează creşterea în detrimentul ramificării şi fructificării.
Dacă unghiul este mai mare se stimulează fructificarea în detrimentul creşterii.
Ramurile de schelet pot fi dispuse în lungul axului pomului solitar sau sub formă
de etaje.
Unghiul format între două ramuri de schelet din acelaşi etaj se numeşte unghi de
divergenţă sau de deschidere. Valoarea lui poate fi variabilă în funcţie de numărul de
şarpante dintr-un etaj (două, 180º; trei, 120º; patru, 90º).
Importanţa elementelor de schelet se reduce pe măsură ce se intensifică cultura
sau apare sistemul de susţinere.
Ramurile de semischelet au o durată de viaţă mai mică (3-5 ani) iar vigoarea lor
este intermediară între a celor de schelet şi de garnisire. Acestea se formează, de regulă,
din ramurile de garnisire în evoluţie sau din ramurile anuale vegetative viguroase care
sunt inserate direct pe şarpantă sau subşarpantă.
Ramurile de garnisire. Această categorie are menirea de a garnisi ramurile de
schelet şi semischelet. Ele provin din creşterile anuale de vigoare slabă sau submijlocie
care îşi încheie perioada de vegetaţie mai repede decât ramurile viguroase de schelet şi
semischelet.
Ramurile de garnisire, în funcţie de organele la care dau naştere, sunt:
prefructifere (pintenul şi smiceaua) şi fructifere (ţepuşe, buchete, nuieluşe, ramuri
mijlocii, mlădiţe etc.).
Ramurile prefructifere sunt de vigoare slabă, nu poartă muguri floriferi,
internodurile sunt în general scurte, ţesuturile mecanice sunt reduse, în anul sau anii
următori ele vor evolua spre ramuri de fructificare.
Ramurile de rod (fructifere) se formează din cele prefructifere sau direct din
creşterile anuale. Ele diferenţiază muguri de rod, fructifică şi apoi îmbătrânesc într-o
anumită ordine (tipică fiecărei specii sau grup de specii). Ramurile fructifere mai bătrâne
sunt plasate în interiorul coroanei (baza şarpantelor şi pe ax) iar cele mai tinere la
periferia coroanei. Cu cât ramurile fructifere sunt mai tinere (1-3 ani), cu atât potenţialul
lor biologic este mai mare. Fructe mari şi de calitate se obţin pe ramurile de rod tinere, de
aceea se preferă ca semischeletul pomului să nu fie mai bătrân de 4-5 ani.
Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 2 ani la piersic, 3-5 ani la cais şi migdal,
5-7 ani la prun şi vişin, de 10-14 ani la măr, păr, cireş. Pe măsura înaintării în vârstă,
ramurile fructifere pierd din potenţialul lor biologic, producţia scade şi este de calitate
inferioară. De aceea, se recomandă întinerirea ramurilor de rod odată la maximum 5-6 ani
34
(ideal la 3-5 ani).
Formaţiunile fructifere pot fi inserate pe lemn tânăr (de 2-3 ani) la soiurile de măr
precoce (Golden Delicious, Wagener premiat) sau de păr (Williams). Pe lemn bătrân (de
4-5 ani) fructifică soiurile viguroase de măr (Frumos de Boscop, Poinic, Pătul) sau de păr
(Untoasă Hardy, Cure). Indiferent de specie, mugurii de rod se formează pe ramuri
anuale.
Lăstarii sunt organe tinere, provenite din muguri vegetativi în cursul perioadei de
vegetaţie. în lungul lăstarului, la nivelul nodurilor se formează frunze şi muguri. Procesul
de formare a lăstarilor are loc an de an. Se impune menţiunea că lăstarii se formează şi
din muguri micşti. Din mugurul mixt se formează atât lăstar cât şi floare (gutui) sau
inflorescenţă (măr, păr). În anumite situaţii lăstari se pot forma din muguri dorminzi sau
adventivi.
Creşterea în lungime a lăstarilor se realizează prin vârful de creştere şi prin
alungirea internodurilor.
Mugurii formaţi pe lăstari la nivelul nodurilor şi la subsioara frunzelor pornesc în
vegetaţie, de regulă, în anul următor când formează o nouă generaţie de lăstari. La cais,
piersic, migdal şi vişin o parte din muguri pornesc în vegetaţie chiar în anul apariţiei
formând lăstari anticipaţi (precoci). La piersic, lăstarii anticipaţi apar primăvara la circa
3-4 săptămâni de la căderea petalelor când lăstarul principal (mamă) are numai 15-17
zile) (MIHĂESCU GR.şi STANCIU I., 1966).
Formarea lăstarilor anticipaţi, la pomii tineri (în pepinieră, câmpul II) şi în livadă
până în anul 5-6 de la plantare, accelerează ritmul de formare al coroanei.
Toamna după căderea frunzelor lăstarii devin ramuri anuale care poartă muguri
lateral şi terminal. Lăstarii anticipaţi devin ramuri anticipate.
Mugurii sunt organe care se formează pe lăstari în fiecare an. Ei pot fi clasificaţi
după poziţia şi după funcţia pe care o îndeplinesc.
După poziţia lor mugurii pot fi apicali (terminali), axilari (laterali) şi stipelari. Cei
stipelari în funcţie de modul de dispunere la nivelul nodului, faţă de mugurele vegetativ
pot fi colaterali (dispuşi în acelaşi plan orizontal cu cel vegetativ) şi stipelari seriali
(mugurele stipelar este plasat sub cel vegetativ, în acelaşi plan vertical).
După funcţia pe care o îndeplinesc, mugurii pot fi activi şi latenţi. Cei activi, la
rândul lor, sunt vegetativi şi de rod. Mugurii de rod pot fi floriferi (la sâmburoase) şi
micşti (la seminţoase).
Din mugurii floriferi se formează una până la patru flori şi, eventual tot atâtea
fructe (sâmburoase).
Mugurii micşti, întâlniţi la seminţoase dau naştere la lăstari şi flori sau
inflorescenţe (cu 5 flori la măr şi până la 8-9 flori la păr).
La măr, păr, nuc şi alun mugurele terminal este vegetativ sau mixt în timp ce la
cireş, vişin, prun şi cais, mugurele terminal este vegetativ.
Inflorescenţele şi florile. La speciile măr, păr, vişin, cireş, prun, nuc, castan, alun
florile sunt grupate în inflorescenţe: corimb, umbelă, cimă, racem, ament. Florile solitare
se întâlnesc la porumbar, corcoduş, cais, piersic, migdal, gutui şi moşmon).
La majoritatea speciilor pomicole florile sunt hermafrodite, iar nucul, castanul şi
alunul sunt specii unisexuat monoice. Dudul, smochinul şi cătina albă sunt specii
unisexuat dioice.
Fructele se formează în urma fecundării sau prin partenocarpie. Fructificarea
partenocarpică este frecventă la unele soiuri de măr, păr şi smochin.
35
C a p i t o l u l 4
CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE
Totalitatea transformărilor morfologice şi fiziologice pe care le parcurge fiecare
pom sau arbust fructifer de la formarea embrionului până la moartea plantei, reprezintă
ciclul întreg de viaţă (ontogenetic sau individual). Durata ciclului de viaţă la plantele
pomicole variază de la câţiva ani (la arbuşti fructiferi) până la 100 de ani şi chiar mai
mult (la castan şi nuc). Pe parcursul ciclului individual de viaţă au loc numeroase
transformări care reprezintă evoluţia plantei de la perioada de tinereţe la cea de maturitate
şi în final la cea de bătrâneţe.
4.1. PERIOADELE DE VARSTĂ DIN CICLUL ÎNTREG DE VIAŢĂ
ŞI PARTICULARITĂŢILE LOR
Ciclul individual de viaţă la pomii şi arbuştii fructiferi cuprinde şase perioade de
viaţă bine individualizate prin modificările morfologice şi fiziologice ce au loc de la o
perioadă la alta. Cele şase perioade ale ciclului de viaţă sunt: embrionară, juvenilă sau de
tinereţe, de început al rodirii, de mare producţie, de declin, şi de bătrâneţe.
4.1.1. Perioada embrionară
Perioada embrionară începe odată cu fecundarea ovulului şi se încheie în
momentul în care are loc germinarea seminţelor. La speciile alogame individul nou
format este un hibrid între soiurile ce au participat la polenizare şi fecundare. Din această
cauză puieţii hibrizi, manifestă o variabilitate fenotipică mai mult sau mai puţin evidentă
şi o mare plasticitate ecologică. În majoritatea cazurilor hibrizii obţinuţi au caractere şi
însuşiri inferioare ambilor părinţi. în momentul recoltării fructelor, la cele mai multe
specii şi soiuri seminţele sunt mature morfologic (au mărimea, culoarea, luciul, desenul
etc. caracteristice soilului), însă nu sunt mature fiziologic (nu au capacitatea de a
germina). Maturitatea fiziologică se atinge numai după parcurgerea perioadei de
postmaturare. Ajungerea la maturitatea fiziologică nu presupune modificări morfologice
în plus. Transformările biochimice şi fiziologice legate de postmaturare, se produc numai
în condiţii de temperatură cuprinsă între 0-7ºC şi o umiditate la nivelul seminţei de circa
60% (în mediul de stratificare de circa 28-30%).
Durata perioadei de maturare fiziologică (postmaturarea) este determinată de
filogenia caracteristică fiecărei specii. La speciile ale căror fructe se coc devreme (cireşe,
vişine) perioada de postmaturare este mai îndelungată comparativ cu a celor ce se
maturează mai târziu (gutui, măr, păr). Pentru ca procesul de postmaturare să se
36
desfăşoare în condiţii optime se recomandă ca în mediul de stratificare să se asigure
temperaturi mai reduse faţă de cea de germinare (0-7ºC) şi o umiditate în jur de 30%.
Dacă temperatura în mediul de stratificare se poate menţine între 0 şi 4ºC, durata
perioadei de postmaturare se înjumătăţeşte. Creşterea umidităţii în mediul de stratificare
poate provoca mucegăirea seminţelor.
Dacă în cursul perioadei de postmaturare temperatura coboară sub 0ºC procesul se
opreşte şi se va relua când temperatura depăşeşte 0ºC. Blocarea postmaturării are loc şi în
cazul în care temperatura în mediul de stratificare depăşeşte 10ºC.
Perioada embrionară se încheie în momentul în care seminţele încep să
germineze.
4.1.2. Perioada de tinereţe (juvenilă)
Începutul acestei perioade este marcat de declanşarea procesului de germinare a
seminţelor sau la pomii altoiţi, de pornirea în vegetaţie a mugurelui altoi. Ea se încheie în
momentul în care apar primele flori şi fructe.
Durata perioadei de tinereţe este variabilă în funcţie de precocitatea speciei ce se
înmulţeşte prin seminţe sau de combinaţia altoi x portaltoi la pomii altoiţi. De exemplu,
la piersic perioada de tinereţe este scurtă de numai circa 2-3 ani, însă ea poate ajunge
până la 10-12 ani la speciile viguroase (măr, nuc, castan). În perioada de tinereţe pomii
nu au capacitatea de a forma flori şi fructe indiferent dacă au fost obţinuţi pe cale
generativă sau vegetativă.
Plasticitatea caracterelor este accentuată la începutul perioadei şi scade spre
sfârşitul ei, când are loc stabilizarea relativă a însuşirilor organelor vegetative (rezistenţa
la secetă, ger, boli, dăunători etc.). Ritmul de creştere al organelor epigee şi hipogee este
intens. Sistemul radicular şi tulpina îşi măresc an de an volumul, numărul şi greutatea lor.
În fiecare an are loc înnoirea progresivă. Lăstarii de prelungire ai şarpantelor (lăstari
trăgători) ajung, la specii ca piersic, cais şi prun, la 1,0-2,0 m lungime, într-un singur
ciclu de vegetaţie. în această perioadă se realizează cea mai mare parte din volumul
coroanei, ca urmare a dominanţei proceselor de creştere.
Fenomenul de polaritate se manifestă cu intensitate mare în perioada de tinereţe,
favorizând etajarea naturală a coroanei pomului. O bună parte din lăstarii apăruţi an de an
manifestă tendinţa de creştere verticală, ceea ce duce la formarea unor coroane
convergente (adunate, dese). Sistemul radicular are un ritm mai intens de creştere
comparativ cu cel al părţii aeriene. Spre sfârşitul perioadei de tinereţe, pe creşterile
anterioare, se formează ramurile de garnisire prefructifere.
În perioada de tinereţe ciclul anual de vegetaţie se încheie toamna târziu cu efecte
negative asupra rezistenţei pomilor la temperaturile scăzute din timpul iernii.
Lipsa procesului de fructificare favorizează creşterea, motiv pentru care lucrările
de tăiere se limitează la strictul necesar impus de forma de coroană aleasă. În această
perioadă sunt deosebit de impotante operaţiunile de dirijare (dresare, înclinare, arcuire) şi
cele secundare (incizia, crestarea, strangularea, torsionarea, frângerea) în detrimentul
lucrărilor de tăiere. Fertilizarea trebuie să fie echilibrată deoarece excesul de azot
prelungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte sensibilitatea plantei la ger.
Pentru ca în perioada de tinereţe ciclul de vegetaţie să se încheie la timp se
recomandă ca în a doua jumătate a anului, să se reducă apa şi azotul din sol.
37
Durata perioadei de tinereţe poate fi scurtată prin executarea unor tăieri sumare, limitate
la strictul necesar având ca obiectiv principal formarea scheletului. Alături de scurtări se
folosesc înclinări, arcuiri şi prin menţinerea unui număr mai mare de ramuri în coroană,
care se elimină pe măsură ce pomii încep să fructifice, şi coroana se îndeseşte.
4.1.3. Începutul rodirii
Începutul acestei perioade este marcat de apariţia primelor fructe şi ea se înceie
odată cu formarea producţiilor relativ constante de la un an la altul.
Durata perioadei de început a rodirii pomilor este de 6-10 ani în plantaţiile
extensive şi mai scurtă în cele intensive şi superintensive. Plasticitatea ecologică se
manifestă din ce în ce mai slab, pe măsură ce pomii înaintează în vârstă. Caracterele şi
însuşirile plantelor se consolidează. Totuşi, la începutul acestei perioade, mai este posibil
ca noul organism să fie încă puternic influenţat de condiţiile ecologice în ceea ce
priveşte: mărimea, culoarea şi epoca de maturare a fructelor.
Creşterile vegetative sunt încă viguroase, lăstarii indicatori au lungime de 60-80
cm, producţia de fructe sporeşte an de an, fructele sunt mai mari comparativ cu cele
caracteristice soiului, în plină producţie. Coroana pomilor se definitivează şi are tendinţa
de a se produce îndesirea ei. Sistemul radicular îşi măreşte dimensiunile an de an.
În această perioadă apare o nouă funcţie a plantei - fructificarea. Raportul între
creştere şi fructificare este favorabil creşterii, în prima parte a perioadei, pentru ca în cea
de a doua să domine fructificarea.
Prin lucrările care se fac în această perioadă se urmăreşte definitivarea formei de
coroană şi realizarea unui număr cât mai mare de formaţiuni de rod. Pe măsură ce se
produce îndesirea coroanei se elimină ramurile de prisos. Se fac lucrări de fertilizare şi
irigare, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de protejare a recoltei împotriva
calamităţilor naturale, de prevenire a căderii premature a fructelor. Ciclul de vegetaţie
anual se încheie mai devreme comparativ cu perioada de tinereţe.
4.1.4. Perioada de mare producţie
Este cea mai importantă etapă din viaţa plantei. Ea începe odată cu apariţia
producţiilor mari şi relativ constante pe o perioadă mai îndelungată de timp. Durata
acestei perioade este de 20-25 de ani la pomacee şi 10-15 ani la drupacee, în cazul
plantaţiilor extensive, pe când în cele intensive şi superintensive este de numai 8-10 ani.
Încheierea acestei perioade este marcată de tendinţa de scădere a producţiei de la un an la
altul.
În prima parte a perioadei de mare producţie lungimea lăstarilor terminali (de
prelungire) este de 30-40 cm, iar în a doua perte ei ajung numai până la 10-15 cm (în
special în anii cu supraproducţie). Procesul care domină este cel de fructificare. Frecvent,
ramurile de schelet se arcuiesc, sub greutatea rodului, formând arcare de rodire,
coroanele fiind răsfrânte sau chiar atârnânde (pandante). În perioada respectivă se
produce o umbrire în interiorul coroanei, ceea ce declanşează procesul de uscare
centrifugă între ramruile de garnisire (care încep a se usca) şi cele nou formate, existând
o stare de echilibru relativ de la un an la altul. Fructele au dimensiuni specifice soiului,
iar fructificarea se deplasează spre periferia coroanei.
38
Vegetaţia se declanşează primăvara mai de timpuri şi se încheie mai devreme
toamna. în anii de supraproducţie apare alternanţa de rodire (măr, păr, prun), respectiv
după un an cu producţie mare urmează unu-doi ani cu producţie mică sau fără producţie.
Pentru a asigura o fructificare echilibrată an de an se recomandă normarea
încărcăturii de rod prin tăierile în uscat sau pe cale chimică, prin fertilizare raţională şi
complectarea deficitului de apă. În partea a doua a perioadei de mare producţie, se fac
tăieri mai severe pentru a stimula creşterea. Se face reîntinerirea ramurilor de rod prin
îndepărtarea unei părţi din ramificaţiile lor (vetrele se simplifică la una-două burse
viguroase), iar semischeletul se scurtează în funcţie de vigoare. Protejarea pomilor
împotriva calamităţilor naturale are o importanţă deosebită. Tratamentele fitosanitare şi
împiedicarea căderii premature a fructelor devin prioritare în complexul de lucrări
executate în această perioadă a vieţii pomilor.
4.1.5. Diminuarea rodirii
Se manifestă prin scăderea recoltei, an de an, şi se încheie prin lipsa totală a
rodirii. La începutul acestei perioade predomină rodirea, procesul de reînnoire progresivă
nu mai are loc, iar uscarea începe cu creşterile anuale de la periferia coroanei cu tendinţă
centripetă. Alternanţa de fructificare se intensifică de la un an la altul.
Ca urmare a scăderii recoltei an de an, se declanşează creşteri noi prin lăstari
lacomi, prin care se reface creşterea vegetativă, însă regresivă.
Producţia este tot mai mică de la un an la altul şi se deplasează cu preferinţă spre
periferia coroanei. Fructele au dimensiuni mai mici decât cele caracteristice soiului în
perioada de mare producţie.
Pentru a se realiza o producţie totuşi profitabilă şi în această perioadă, este
necesară o îmbunătăţire a nivelului agrotehnic în favoarea creşterii vegetative. Lăstarii
lacomi sunt folosiţi pentru completarea şi refacerea coroanei, iar cei care pot determina o
îndesire a coroanei se elimină de la inel. Deoarece calusarea rănilor se face mai anevoios,
este necesară vopsirea sau ungerea lor cu mastic.
4.1.6. Perioada de bătrâneţe
Se caracterizează prin diminuarea producţiei de fructe şi uscarea progresivă a
coroanei de la un an la altul. Uscarea cuprinde, în final, întreaga coroană a pomilor.
Ramurile se usucă în partea terminală iar la baza lor apar lăstari lacomi în apropierea
axului pomului. Dacă se identifică începutul declinului se poate prelungi exploatarea
economică, prin tăieri de regenerare şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrană.
4.1.7. Relaţiile între creştere şi rodire
Pe parcursul ciclului întreg de viaţă, între creştere şi fructificare există relaţii
foarte bine definite. Cele două fenomene trebuie urmărite şi studiate în conexiunea lor.
Astfel, este cunoscut faptul că fructificarea este dependentă de o creştere echilibrată.
39
4.2. PARTICULARITĂŢI ÎN COMPORTAREA POMILOR PE
RĂDĂCINI PROPRII ŞI A CELOR ALTOIŢI ÎN CICLUL
ÎNTREG DE VIAŢĂ
4.2.1. Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi din seminţe
Pomii pe rădăcini proprii sunt tot mai puţin utilizaţi în plantaţiile pomicole, aceştia
fiind folosiţi, cu precădere în lucrările de ameliorare. În plantaţii comerciale astfel de
pomi se mai întâlnesc numai în livezile de nuc, castan, corcoduş şi unele populaţii locale
de prun. Înmulţirea prin seminţe se foloseşte, de asemenea, la obţinerea portaltoilor
generativi (franc, pădureţ). Pomii obţinuţi din seminţe parcurg toate perioadele
caracteristice de viaţă. Ei reprezintă o genetaţie nouă în cadrul căreia vârsta individului
exprimă vârsta ontogenetică. Între generaţii se realizează un raport de filiaţie (de la
plantele mamă la cele fiice). În pepinieră plantaţia mamă de seminceri este formată din
pomi care furnizează seminţe în vederea obţinerii portaltorilor generativi.
Materialul săditor obţinut pe cale generativă manifestă o variabilitate pronunţată şi
o plasticitate remarcabilă în sensul că, caracterele şi însuşirile nu sunt consolidate şi în
plus se adaptează la condiţiile noi de viaţă. Adesea pomii prezintă diferenţieri calitative
în lungul tulpinii.
La înmulţirea prin seminţe, transmiterea în descendenţă a însuşirilor se face în
funcţie de recombinarea caracterelor în procesul de gametogeneză şi fecundare. În cazul
speciilor autogame, autopolenizarea poate duce la transmiterea cu fidelitate a caracterelor
în timp ce în cazul polenizării străine, specifică alogamiei, se obţin hibrizi care prezintă
caractere şi însuşiri de la ambii părinţi.
4.2.2. Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi pe cale vegetativă
(prin drajoni, butaşi, despărţirea tufei, marcotaj, micropropagare)
În plantaţiile pomicole, astfel de plante sunt destul de puţin răspândite. Ele nu
încep ciclul de viaţă ontogenetic de la perioada embrionară. Această categorie de pomi îşi
continuă dezvoltarea de la nivelul la care se aflau organele folosite pentru înmulţire
vegetativă, în momentul când au fost detaşate de pe planta mamă.
Pomii pe rădăcini proprii, obţinuţi pe cale vegetativă, au perioada de tinereţe mai
scurtă, intră mai repede pe rod, comparativ cu cei obţinuţi pe cale generativă, au durata
de viaţă mai scurtă, nu prezintă o diferenţiere stadială în lungul tulpinii.
Relaţiile de filiaţie lipsesc deoarece ei nu formează o generaţie nouă. Prin
înmulţirea vegetativă repetată se realizează o creştere numerică şi o prelungire în timp a
duratei de viaţă a individului de la care s-a pornit. Plantele înmulţite pe cale vegetativă
sunt "surori" ale plantei mamă şi nu fiice ale acestora. Dacă pomii pe rădăcini obţinuţi pe
cale vegetativă se înmulţesc prin seminţe, variabilitatea descendenţei va depinde de
autogamia sau alogamia speciei (soiului).
Vârsta ontogenetică a acestor pomi nu mai este egală cu vârsta individului. În
cadrul unei clone toţi indivizii au aceeaşi vârstă ontogenetică. Au o plasticitate ecologică
redusă deoarece pentru înmulţire vegetativă se folosesc plante mature.
40
4.2.3. Pomii altoiţi
Au ponderea cea mai mare (95%) din totalul pomilor cultivaţi. Prin altoire se
realizează combinaţii foarte diferite soi x portaltoi (portaltoi tineri - generativi - de
vigoare mică, mijlocie sau mare cu soiuri mature sau tinere, fie portaltoi maturi -
vegetativi - cu soiuri tinere sau mature). La pomii altoiţi se întâlnesc situaţii mult mai
complexe. De ex. în procesul de altoire se combină un portaltoi tânăr cu un mugure adult,
care se altoieşte pe el. Portaltoiul tânăr (obţinut din sămânţă), aparţine unei generaţii noi,
care îşi desfăşoară ciclul de viaţă de la început şi are o mare plasticitate. Mugurul altoi
este adult, nu aparţine unei noi generaţii ci este un individ care aparţine unei clone şi îşi
continuă ciclul de viaţă de la stadiul în care se afla pe planta mamă. Vârsta lui de viaţă va
fi cea calculată de la obţinerea soiului în timp ce vârsta pomului altoit se calculează din
momentul altoirii.
Caracteristicile plantelor altoite sunt următoarele:
- variaţiile mugurale sunt mai numeroase faţă de cele observate pe pomii obţinuţi
din seminţe ;
- asigură o gamă largă de culturi pentru acelaşi soi (portaltoii de vigoare diferită
induc aceluiaşi soi formarea de pomi cu talie foarte variată) ;
- fructificarea are loc mai timpuriu, pomii având o durată de viaţă mai scurtă faţă
de cei obţinuţi din sămânţă ;
- între cei doi parteneri există o permanentă tendinţă de separare, fiecare căutând
să-şi refacă organele lipsă (rădăcina pentru altoi şi părţile aeriene pentru portaltoi).
Tendinţa de separare este mai accentuată în primii ani după altoire. Pentru a împiedica
separarea celor doi parteneri se impune îndepărtarea lăstarilor de pe portaltoi, evitarea
contactului altoiului cu solul pentru a împiedica înrădăcinarea, îndepărtarea eventualelor
rădăcini formate din altoi.
4.3. RELAŢIILE DINTRE ALTOI ŞI PORTALTOI
4.3.1. Altoirea şi folosirea ei în pomicultură
Altoirea este operaţiunea tehnică prin care se realizează îmbinarea artificială şi
după o anumită tehnică a două sau trei porţiuni viabile de la plante diferite care vor forma
un individ nou.
Porţiunile de plante îmbinate prin altoire îndeplinesc funcţii diferite. Portaltoiul
(hipobiontul) asigură sistemul radicular al pomului, iar altoiul (epibiontul) formează
tulpina pomului (trunchiul şi coroana). Dacă între cei doi parteneri nu există afinitate în
ansamblu se recurge la intermediar (mezobiont).
4.3.1.1. Principiile fiziologice pe care se sprijină altoirea
Altoirea se sprijină pe următoarele principii fiziologice:
a) interdependenţa fiziologică temporară şi aparentă; însuşirea organelor vii sau a
unor porţiuni din acestea de a produce ţesuturi interorganice, în urma excitaţiei de rănire,
realizând o sudare când vin în contact.
41
Interdependenţa fiziologică temporară şi aparentă evidenţiază capacitatea celor
doi parteneri în a-şi păstra şi continua funcţiile vitale pe un timp limitat, după detaşarea
lor de planta mamă (până la altoire şi formarea unei noi plante).
Capacitatea de a forma ţesuturi interorganice (calusul) şi de a se suda, după ce
s-a realizat contactul. Calusul se formează pe suprafaţa secţiunilor ca efect al excitaţiei
de rănire şi ca o necesitate pentru obţinerea concreşterii celor doi parteneri.
Calusul este un ţesut de natură parenchimatică. El se formează din conţinutul
oxidat al celulelor secţionate prin executarea altoirii. După calusare urmează
vascularizarea ca etapă finală în realizarea concreşterii celor doi parteneri prin altoire.
Prin vascularizare se realizează legătura anatomo-fiziologică între cei doi parteneri.
De regulă, în momentul îmbinării celor doi parteneri, portaltoiul este o plantă cu
rădăcini, pe când altoiul este un ochi (mugur) detaşat de pe planta mamă sau ramură. În
această situaţie portaltoiul produce cea mai mare cantitate de calus. La fel se petrec
procesele de calusare şi în cazul altoirii cu ramură detaşată.
La altoirea prin apropiere, când ambii parteneri au sistem radicular sau când
altoirea se face la masă, participarea partenerilor la formarea calusului este aproximativ
egală.
În urma formării vaselor conducătoare este asigurată circulaţia normală a sevei
brute în sens ascendent şi a celei elaborate în sens descendent.
Concomitent cu formarea cambiului, în zona exterioară a altoiului, tot la nivelul
parenchimului se formează zona generatoare suberofelodermică (felogenul), care dă
naştere la feloderm spre interior şi suber spre exterior, contribuind la izolarea porţiunii
rănite şi apărarea ei de efectele negative ale factorilor de mediu (căldură, uscăciune,
exces de umiditate, infecţii cu agenţi patogeni). Timpul necesar pentru reinstalarea
tuturor funcţiilor vitale este dependent de specia căror aparţin cei doi parteneri şi
suprafaţa secţiunilor. CONSTANTINESCU (1967) arată că umplerea cu parenchim a
golurilor durează 5-7 zile la măr şi 20-25 de zile la vişin, iar întregul proces de
concreştere la vişin durează până la 65-75 de zile.
PARNIA şi colab. (1984) arată că la altoirea cu mugure detaşat, spaţiul existent
între portaltoi şi altoi a fost umplut în totalitate după 12-14 zile de la altoire, iar inelul
continuu de cambiu s-a format după circa 20 de zile.
4.3.1.2. Influenţa condiţiilor biologice şi tehnice asupra altoirii
a) Condiţiile biologice. Pentru ca altoirea să se realizeze cu succes este absolut
necesară existenţa zonei generatoare (libero-lemnoase). Zona generatoare libero-
lemnoasă (cambiul) este plasată între coaja şi lemnul tulpinii. În momentul în care are loc
detaşarea cojii de pe lemn (în perioada de circulaţie intensă a sevei) se fragmentează zona
generatoare în aşa fel încât o foiţă subţire rămâne pe lemn, iar alta poate rămâne prinsă pe
partea interioară a scoarţei (cojii) detaşate. La desprinderea cojii de pe lemn se va trece o
singură dată cu spatula (pe o parte) pentru a nu degrada pelicula generatoare.
Pentru ca altoirea să reuşească între cei doi parteneri trebuie să existe
compatibilitate. Prin compatibilitate se înţelege modul cum se comportă la altoire şi
convieţuire cei doi parteneri. Realizarea unei suturări şi vascularizări rapide la locul de
îmbinare al celor doi parteneri, continuată de creşterea şi fructificarea normală a noului
individ, oglindesc existenţa compatibilităţii (există o acceptare reciprocă). Dacă nu are
42
loc sudarea şi vascularizarea rezultă că cei doi parteneri nu sunt compatibili, deci nu are
loc prinderea la altoire. în această situaţie, rana provocată se vindecă relativ repede,
separând cei doi parteneri.
Pe baza considerentelor de mai sus, pot fi descrise următoarele situaţii:
- în urma altoirii noul individ trăieşte dar manifestă un grad scăzut de
compatibilitate;
- altoiul se dezvoltă mai puternic decât portaltoiul, cum ar fi părul altoit pe gutui;
cireş pe mahaleb şi în general, la altoirea soiurilor de vigoare mare pe portaltoi de vigoare
mică;
- există şi situaţia înversă, când altoiul are o îngroşare mai lentă faţă de portaltoi
(vişinul altoit pe cireş, sau portaltoi viguroşi altoiţi cu soiuri spur).
De regulă, în cazul diferenţelor de vigoare apare o gâlmă la locul de îmbinare al
celor doi parteneri. Cu aceste gâlme pomii pot trăi zeci de ani.
Există unele cazuri în care incompatibilitatea este doar locală (procent redus de
prindere la altoire, slabă rezistenţă la punctul de sudură, dezbinare uşoară). Astfel de
situaţii sunt frecvente la prun altoit pe zarzăr, la unele soiuri de cais altoit pe corcoduş,
nuc comun altoit pe nuc negru, soiul de măr Granny Smith altoit pe M26, etc.
Incompatibilitatea translocată este tipică la altoirea mărului pe păr. În acest caz
are loc concreşterea, însă după circa un an de convieţuire, în cele mai multe cazuri altoiul
moare. CONSTANTINESCU (1967) arată că în cazul altoirii mărului pe păr se formează
un strat izolator de suber care, în final, duce totuşi la moartea altoiului.
Pe lângă incompatibilitatea locală şi translocată HERERO (1962) citează şi
incompatibilitatea virotică generată de virusuri, cu frecvenţă mare la drupacee şi la nuc.
Comportarea plantelor în procesul de altoire (compatibilitatea) pare a fi
determinată, în principal, de dimensiunile diferite ale vaselor conducătoare, vigoarea
partenerilor, ritmul de parcurgere a fenofazelor, gradul de înrudire, vârsta celor doi
parteneri etc.
Pentru testarea compatibilităţii se recomandă metoda conductibilităţii electrice
prin punctul de altoire (EWANS, citat de PARNIA şi colab., 1964), testarea enzimatică
(KALIMAKAN, 1968), testarea serologică (MINOIU, 1973,1994). Până în prezent, nici
una din aceste metode nu se utilizează frecvent în producerea materialului săditor
pomicol prin altoire.
Se poate afirma că, deşi problema incompatibilităţii mai prezintă încă multe
necunoscute, în practica pomicolă trebuie să i se acorde atenţia cuvenită.
Un alt factor important ce poate influenţa rezultatul altoirii este starea fiziologică a
partenerilor în momentul îmbinării. Turgescenţa ţesuturilor trebuie să fie normală (cu
prioritate a ţesuturilor supuse uşor deshidratării). După altoire, procesul de evaporare
continuă dar aprovizionarea cu apă este întreruptă temporar la nivelul altoiului.
La altoirea în verde se vor avea în vedere următoarele măsuri:
- Se va reduce suprafaţa de evaporare a altoiului după detaşarea ramurilor altoi de
pe planta mamă prin îndepărtarea frunzelor propriu-zise şi a stipelelor şi suprimarea
porţiunii de lăstar nelemnificată.
- Se va menţine altoiul într-un mediu umed (pungi de plastic care au la bază un pat
de vată, turbă, muşchi îmbibate cu apă sau în găleţi care au pe fund un strat de apă de
2-3 cm; pentru a asigura suficientă umiditate, partea de sus a găleţii se acoperă cu pânză
de sac umedă.
43
- Lucrarea de îmbinare a celor doi parteneri se va executa rapid.
La altoirea efectuată în perioada de repaus relativ cu ramură detaşată, ramurile
altoi se păstrează stratificate într-un mediu umectat corespunzător care poate să fie nisip
reavăn sau rumeguş. În cazul stratificării în nisip, înainte de altoire este obligatorie
spălarea ramurilor într-un curent de apă.
În cazul altoirii în ochi dormind, pentru menţinerea umidităţii fiziologice se
recomandă muşuroirea după altoire. La altoirea în despicătură, care produce răni mai
mari, se recurge la acoperirea tuturor suprafeţelor lezate cu mastic sau ceară de altoit.
Vârsta altoiului are mare importanţă în asigurarea succesului altoirii. El trebuie să
fie tânăr, în primul an de vegetaţie, maximum la începutul celui de al doilea an.
Portaltoiul poate avea şi o vârstă mai înaintată, fără ca aceasta să influenţeze în mod
evident prinderea.
b) Condiţiile climatice. Dintre factorii climatici o importanţă deosebită pentru
succesul altoirii o au temperatura, umiditatea relativă şi aerul în ansamblu.
Temperatura are un rol important fiindcă formarea calusului are loc numai la
temperaturi mai mari de 5ºC şi se intensifică odată cu creşterea nivelului acesteia. La
temperaturi de peste 30ºC se reduce sau chiar se opreşte activitatea cambiului. Procesul
de formare a cambiului este foarte intens la 18-24ºC pentru nuc, piersic, cireş şi cais. La
măr, prun, vişin activitatea este intensă imediat ce temperatura depăşeşte 15ºC. La
temperaturi de 18-22ºC se formează un calus dens, iar la 30ºC şi peste, un calus afânat
(PARNIA şi colab., 1984).
Umiditatea relativă a aerului are influenţă directă asupra prinderii la altoire, cu
precădere imediat după îmbinarea celor doi parteneri. Excesul de umiditate este dăunător
(favorizează instalarea mucegaiurilor şi a ciupercilor). Este important, de asemenea, ca
apa din precipitaţii sau irigare să nu ajungă pe secţiunile de îmbinare a partenerilor.
Aerul are efect asupra procesului de concreştere prin conţinutul său în oxigen
deoarece diviziunea celulară are loc în condiţii de consum mare de oxigen.
c) Condiţiile fitosanitare. O stare de sănătate bună a celor doi parteneri în
momentul îmbinării reprezintă o cerinţă obligatorie pentru reuşita altoirii. De regulă,
infecţiile cu virusuri şi micoplasme produc pagube mari. Plantele suspecte de infestare cu
virusuri nu se folosesc la altoire. În plantaţia mamă pentru ramuri altoi se recurge la
verificarea anuală a stării de sănătate a plantelor.
d) Condiţiile tehnice. Reuşita altoirii depinde şi de cunoştinţele şi îndemânarea
altoitorului, de calitatea uneltelor folosite la executarea lucrării de altoire. Durata
fasonării, secţionării şi îmbinării celor doi parteneri trebuie să fie cât mai scurtă iar
lucrarea de legare şi izolare cu mastic să fie făcută imediat după îmbinare. La altoirea în
ochi dormind, între altoitor şi legători să nu existe mai mult de două plante altoite şi
nelegate.
4.3.2. Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi
Între partenerii care alcătuiesc pomul altoit există o permanentă influenţă
reciprocă, care se manifestă cu diferite intensităţi şi după mecanisme mai mult sau mai
44
puţin cunoscute. Din practica pomicolă se cunoaşte mai bine influenţa portaltoiului
asupra altoiului şi mai puţin a altoiului asupra portaltoiului.
a) Influenţa portaltoiului (hipobiontului) asupra altoiului (epibiontului)
Prin intermediul portaltoiului se poate influenţa vigoarea de creştere a altoiului,
desfăşurarea întregului ciclu ontogenetic (de viaţă) precum şi a ciclului anual (înflorit,
potenţial de producţie, maturarea, calitatea fructelor, etc.).
În ceea ce priveşte influenţa hipobiontului asupra vigorii de creştere a pomilor este
bine evidenţiată, astfel, soiul de măr Jonathan altoit pe M9 dă pomi de talie mică (1,80-
2,20 m), favorabilă pentru sistemul de cultură superintensiv şi în mod asemănător, pe
portaltoii M26 şi M27.
Dacă soiul Jonathan se altoieşte pe M104 sau M106 rezultă pomi de vigoare
mijlocie (3,0-4,0 m înălţime) iar dacă acelaşi soi se altoieşte pe portaltoi vegetativi de
vigoare mare (A2) sau pe portaltoi generativi se vor obţine pomi de vigoare mare.
Vigoarea de creştere apare corelată cu dezvoltarea de ansamblu a sistemului radicular. Cu
cât sistemul radicular este mai puţin dezvoltat se obţin pomi de talie mai redusă şi cu o
intrare pe rod mai timpuriu.
Intrarea pe rod este mult mai timpurie la pomii altoiţi pe portaltoi de vigoare mică
faţă de cei altoiţi pe portaltoi vegetativi viguroşi sau pe cei generativi. Soiul Jonathan
altoit pe M9, M26 şi M27 intră pe rod la doi-trei ani de la plantare. În cazul în care
acelaşi soi se altoieşte pe portaltoi generativi, intrarea pe rod are loc mai târziu, până la
chiar 6-8 ani de la plantare.
Durata de viaţă a pomilor este diferită în funcţie de combinaţia altoi x portaltoi.
Portaltoii de vigoare mică asigură o longevitate utilă mai scurtă comparativ cu cei de
vigoare mare.
Portaltoiul influenţează momentul maturării fructelor. Astfel, cei de vigoare mică
imprimă timpurietate în maturarea fructelor comparativ cu cei generativi.
Calitatea fructelor este de asemenea influenţată de portaltoi. De regulă, calitatea
fructelor este dependentă de compoziţia lor chimică (zahăr, substanţă uscată, aciditate
etc.). Selectivitatea în absorbţie a portaltoilor determină diferenţe cu privire la compoziţia
chimică a fructelor şi a calităţilor organoleptice. De exemplu, pe portaltoiul M9 soiul
Jonathan dă fructe mai mari, cu un conţinut mai ridicat de zahăr. Acelaşi soi, pe M7,
asigură fructele mai intens colorate.
Rezistenţa pomului la condiţiile stresante ale mediului este diferită în funcţie de
portaltoi. Portaltoii viguroşi imprimă rezistenţă mai bună la ger şi secetă comparativ cu
cei de vigoare mai mică.
b) Influenţa altoiului (epibiontului) asupra portaltoiului
Influenţa altoiului asupra portaltoiului este mai puţin evidentă şi insuficient
aprofundată.
Vigoarea protaltoiului este influenţată de cea a altoiului. Cu cât altoiul este mai
viguros cu atât sistemul radicular ramifică mai puternic. Altoirea soiului de păr Duchesse
d'Angouleme pe gutui asigură formarea unui sistem radicular mai voluminos şi mai bine
ramificat comparativ cu soiul Untoasa Diel.
La soiurile de prun Anna Spath şi Tuleu Gras, altoite pe corcoduş se realizează un
sistem radicular mai voluminos, în timp ce la soiurile D'Agen şi Vinete Româneşti,
45
altoite pe acelaşi portaltoi formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat.
Se presupune că şi substanţele hormonale elaborate la nivelul frunzelor cu unele
aspecte particulare determinate de soi influenţează într-o oarecare măsură dezvoltarea
sistemului radicular.
c) Categorii de modificări
La pomii altoiţi apar o serie de modificări care, de regulă, se menţin pe tot
parcursul convieţuirii celor doi parteneri. Modificările identificate până acum sunt relativ
diferite şi pot fi încadrate în trei grupe:
1) modificări superficiale (fenotipice);
2) modificări profunde (genotipice);
3) himere de altoire.
Modificările fenotipice sau superficiale. Acest gen de modificări se păstrează
numai pe durata convieţuirii celor doi parteneri. Acelaşi soi altoit pe portaltoi de vigoare
diferită asigură obţinerea de pomi cu vigoare caracteristică acestuia din urmă, cu intrare
pe rod la intervale diferite, cu durată de viaţă şi potenţial de producţie specific. În
momentul întreruperii convieţuirii partenerilor, influenţele respective dispar. Aceste
modificări nu influenţează baza genetică a celor doi parteneri, deoarece înfluenţa este
numai de natură fiziologică. Modificările fenotipice se pot manifesta, aşa cum s-a amintit
şi asupra derulării perioadei de viaţă activă, asupra calităţii fructelor, şi chiar unele
preferinţe pentru factorii de mediu.
În cazul în care, pe parcursul convieţuirii celor doi parteneri, apar modificări care
se păstrează şi după separarea lor, avem de a face, de această dată, cu modificări
profunde. Indivizii cu modificări profunde, rezultaţi din altoire, sunt asemănători cu
hibrizii sexuaţi.
Modificările profunde pot afecta unele caractere şi însuşiri specifice cum ar fi
culoarea florilor, dimensiunile frunzelor, precocitatea, productivitatea, calitatea fructelor
etc.
Un exemplu de modificare produsă în timpul convieţuirii, care s-a păstrat şi după
separarea celor doi parteneri, îl constituie soiul de măr Renet bergamot. Acesta a fost
obţinut de MICIURIN prin altoirea unui hibrid de măr foarte tânăr (în primul an de
vegetaţie) în coroana unui păr ceea ce a influenţat în mod evident şi forma fructului
(POPESCU şi colab., 1993).
În funcţie de dezvoltarea stadială a celor doi parteneri se pot întâlni următoarele
situaţii:
- Ambii parteneri sunt plante stadial mature cu caractere şi însuşiri consolidate. În
acest caz, apar modificări fenotipice legate de intrarea pe rod sau un alt tip de influenţă,
de natură fiziologică. După separarea celor doi parteneri, fiecare revine la situaţia
(caracterele) iniţială. Astfel de situaţii se întâlnesc la altoirea soiurilor cultivate pe
portaltoi vegetativi.
- Unul dintre parteneri poate să fie tânăr stadial iar cel de al doilea este matur.
Partenerul tânăr nu are caracterele şi însuşirile consolidate, pe când cel matur stadial are
caractere bine consolidate. Influenţa se produce de la partenerul matur stadial spre cel
tânăr cu privire la intrarea pe rod, longevitatea, calitatea fructelor etc. În această situaţie,
modificările produse asupra portaltoiului (tânăr) sunt profunde. După desprinderea din
46
convieţuire modificările se păstrază şi se transmit descendenţelor vegetative.
Influenţă se manifestă şi din partea partenerului tânăr către cel matur. Asemenea
influenţe de cele mai multe ori sunt numai de natură fiziologică şi nu se transmit în
descendenţă.
Cazurile de altoire a altoilor maturi pe portaltoi tineri sunt foarte frecvente în
producerea materialului săditor pomicol (puieţi + un soi).
Portaltoiul tânăr nu poate provoca modificări profunde asupra soiului matur, ci
numai de natură fenologică.
- Cel de al treilea caz îl reprezintă altoirea a două plante tinere stadial. Ambii
parteneri au plasticitate mare, ca urmare a insuficienţei consolidării caracterelor şi
însuşirilor specifice. Această situaţie este mai puţin răspândită în practica pomicolă, ea se
întâlneşte frecvent în activitatea de cercetare ştiinţifică.
Modificările profunde se pot manifesta de la un partener spre celălalt însă direcţia
de manifestare a modificărilor depinde de vechimea şi vârsta stadială a celor doi
parteneri. Modificările vor fi, în cele mai multe cazuri, dinspre forma mai veche şi mai
bine consolidată către cele mai tinere şi mai puţin stabilizate genetic.
Himerele de altoire se manifestă în cazul amestecului de celule pe cale mecanică,
de la cei doi parteneri. Literatura de specialitate citează astfel de himere la portocalul
Bizzavia, observat la Florenţa în 1964, apărute ca urmare a altoirii unui portocal amar
(Citrus aurantium L.) pe Citrus medica L. Amestecul de celule la punctul de altoire a dus
la formarea unei himere de altoire, pomul obţinut produce atât portocale cât şi lămâi.
Himerele de altoire sunt frecvente în grădinile botanice şi parcuri (Cytisus adami,
Amigdalus piersica, Pirocidonia etc.), toate rezultate în urma amestecului mecanic al
celulelor vegetative ale partenerilor din combinaţie.
47
C a p i t o l u l 5
CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE
Procesele biologice caracteristice speciilor pomicole din climatul temperat se
desfăşoară cu intensităţi diferite pe parcursul unui an calendaristic.
Declanşarea şi ritmul de desfăşurare a proceselor biologice este determinat de
periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc
şi înfloresc); vara cresc lăstari, fructe şi are loc diferenţierea mugurilor; toamna se
maturizează fructele, ţesuturile lăstarilor anuali şi cad frunzele, iar pomii intră în perioada
de repaus până în primăvara următoare când ciclul anual se reia din nou. Căderea
frunzelor la multe specii pomicole nu este condiţionată de apariţia brumelor. Astfel, unele
specii, chiar dacă sunt cultivate şi la tropice, îşi pierd frunzele toamna, deşi acolo nu sunt
prezente temepraturi scăzute. Acest aspect evidenţiază faptul că ritmul biologic al
speciilor pomicole, de intensitate diferită în cadrul ciclului anual, este ereditar.
Modificările morfologice şi fiziologice se succed în fiecare an în concordanţă cu
condiţiile climatice din anul respectiv şi în aceeaşi succesiune, formând ciclul anual.
Totalitatea schimbărilor morfologice din cursul unui an poartă denumirea de faze
fenologice sau fenofaze. Cunoaşterea modului de desfăşurare a fenofazelor are o mare
importanţă pentru tehnologia de cultură, care se execută în concordanţă cu fazele ciclului
anual de viaţă al pomilor.
Studiul fenofazelor, de la formarea mugurilor la lăstari şi fructe mature, arată că
ele se desfăşoară pe două perioade de viaţă activă, separate între ele de o perioadă de
repaus.
În primul ciclu de vegetaţie se formează muguri vegetativi şi de rod, care rămân în
repaus pe parcursul iernii, iar în ciclul următor aceştia pornesc în vegetaţie, înfloresc şi
leagă fructe care ajung la maturitate. De aici se desprinde concluzia că fenofazele iniţiale
ale recoltei următoare se desfăşoară în paralel cu fenofazele finale ale recoltei din anul
respectiv. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor este în strânsă relaţie cu
încărcătura de rod din anul în curs. Organele vegetative şi de rod trec prin fenofaze
specifice, iar desfăşurarea lor se face într-o succesiune şi interacţiune specifică.
Supraîncărcarea pomilor cu fructe are efecte negative asupra creşterii lăstarilor şi
a diferenţierii mugurilor de rod.
Perioada activă, din ciclul anual de viaţă, este diferită de cea de repaus prin
intensitatea cu care se desfăşoară procesele şi fenomenele cât şi prin complexitatea lor.
Cunoaşterea relaţiilor dintre fenofazele recoltelor succesive şi a celor dintre
organele de rod şi cele vegetative permite dirijarea creşterii şi fructificării, în vederea
optimizării producţiei de fructe.
48
5.1. FENOFAZELE INIŢIALE ALE
ORGANELOR VEGETATIVE ŞI DE ROD
5.1.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative
Singura fenofază iniţială a organelor vegetative este formarea mugurilor
vegetativi. Aceştia sunt, de fapt, nişte lăstari în miniatură protejaţi de catafile. Fiecare
mugur vegetativ este format din conul de creştere, care este constituit din celule iniţiale şi
meristemul apical, primordii de frunze, la subsioara cărora se găsesc primordii de
muguri. Această alcătuire este rezultatul diviziunii celulare. Mugurii astfel formaţi nu trec
în etapa de alungire a celulelor, ca urmare a formării mugurelui terminal, care produce
inhibarea corelativă, ca urmare a formării de auxine la nivelul frunzelor şi a circulaţiei lor
bazipetală.
Blocarea pornirii în vegetaţie a mugurilor axilari după formarea mugurelui
terminal, poartă denumirea de dominanţă apicală. Dacă se suprimă vârful lăstarului
înainte de formarea mugurului terminal se stimulează pornirea în vegetaţie a mugurilor
laterali. Pe această cale se stimulează declanşarea etapei de alungire a celulelor, iar la
nivelul conului de creştere se produce diviziunea celulelor formându-se lateral noi
primordii de frunze şi muguri.
De regulă, din mugurii plasaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari
anticipaţi care îndesesc coroana sau regarnisesc o porţiune degarnisită. Lucrarea de
ciupire a vârfului lăstarului în creştere are ca scop provocarea de ramificaţii necesare
pentru formarea coroanei la pomii tineri şi formarea mai multor lăstari de vigoare mai
mică necesari unor portaltoi şi anumitor soiuri de mur cu lăstărire mai puţin numeroasă,
însă cu lăstari foarte viguroşi. Prin ciupirea lăstarilor din interiorul coroanei se stimulează
umbrirea ca urmare a ramificării lăstarilor ciupiţi. Dacă îndepărtarea vârfului lăstarului se
face în a doua jumătate a verii, respectiv după formarea mugurului terminal, pornirea în
vegetaţie a mugurilor laterali nu mai are loc. Acestea demonstrează că mugurii laterali se
află deja în stare de repaus (dormindă), cu toate că frunzele nu au căzut. În această etapă
se pot efectua lucrări în verde, care pot contribui la sporirea productivităţii muncii la
tăierea din perioada de repaus.
5.1.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod
Formarea mugurilor de rod are loc în perioada de vegetaţie premergătoare
repausului de iarnă. Ei sunt, la început, muguri vegetativi, iar în urma transformărilor
biologice devin muguri de rod. Evoluţia de la mugur vegetativ la mugur de rod are loc în
două etape, şi anume: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod.
Inducţia antogenă. Această fenofază marchează începutul formării mugurilor de
rod. Practic, este o etapă de pregătire fiziologică în continuarea căreia este posibilă
transformarea mugurului vegetativ în mugur de rod. Inducţia antogenă este insuficient
cunoscută şi greu de identificat, ca urmare a lipsei unor modificări micro- sau
macroscopice, pe parcursul desfăşurării ei. Doar în perioada finală a inducţiei antogene se
poate remarca o aplatizare a conului de creştere, determinată de o activitate periferică mai
intensă la nivelul mugurului. Sfârşitul inducţiei antogene poate fi pus în evidenţă la
49
microscop, deoarece primordiile florii se găsesc sub formă de protuberanţe. (Fig.2,3).
Este cunoscut faptul că inducţia antogenă are două etape distincte: o primă etapă
reversibilă şi o a doua, ireversibilă (BALDINI, 1976, citat de POPESCU şi colab., 1982,
1993).
GAUTIER (1993) consideră că inducţia antogenă se desfăşoară în perioada iunie-
septembrie, la pomacee (măr, păr) şi în august la piersic. HUET (citat de POPESCU şi
colab., 1993) arată că la măr inducţia antogenă are loc în iunie-august. Datele diferite
obţinute de diverşi autori, în locuri cu condiţii de mediu diferite, se justifică numai dacă
avem în vedere aspectele particulare pentru diferitele specii şi soiuri, intrarea eşalonată a
mugurilor în etapa de inducţie antogenă chiar pe acelaşi pom, influenţa condiţiilor
climatice etc. Este deosebit de importantă afirmaţia lui BALDINI (1976) conform căreia,
mugurele este indus ireversibil cu circa o lună înainte de apariţia primordiilor florale,
localizat pentru măr prin luna iunie. Acest aspect pune în evidenţă faptul că intervenţiile
tehnologice făcute cu mai bine de o lună înainte de apariţia primordiilor florale (în
aprilie-mai), pot influenţa favorabil evoluţia mugurilor, în timp ce intevenţiile de mai
târziu nu mai au astfel de efecte.
Din punct de vedere fiziologic, inducţia antogenă presupune numeroase procese.
Din multitudinea de procese fiziologice ce au loc cu ocazia inducţiei antogene, au fost
aprofundate cele dependente de nutriţia plantelor, la care se adaugă în ultimul timp şi cele
de natură hormonală.
Referitor la substanţele nutritive, încă din secolul al XIX-lea, KLEBS a emis
teoria, reluată mai târziu (1918) de KRAUS şi KRAYBIL (citaţi de POPESCU şi colab.,
1982), conform căreia formarea unui număr mare de muguri de rod este dependentă de
raportul C/N, unde C = cantitatea de hidraţi de carbon şi N = conţinutul în substanţe
minerale şi, în primul rând, ponderea azotului în totalul substanţelor minerale. Cu cât
acest raport are valori mai mari cu atât procesul de inducţie antogenă este mai accentuat.
Fiziologul URSULENKO (citat de POPESCU şi colab., 1982, 1993) afirmă că
formarea mugurilor de rod este dependentă de raportul dintre azotul total şi cel proteic
existent în plantă. El arată că, în cazul în care azotul proteic are o pondere de 70% din
azotul total sunt create condiţii ca 40% din muguri să devină floriferi, proporţie ce poate
asigura o producţie de fructe considerată normală.
ALDRICH (citat de POPESCU şi colab., 1993) arată că diferenţierea mugurilor
de rod este favorizată de o secetă relativă, iar după KOLOMIEŢ, de o anumită
concentrare a sucului celular asociată cu temperaturi de 18-25ºC şi o luminozitate
puternică. CONSTANTINESCU şi colab. (1967) arată că formarea mugurilor de rod
(inclusiv inducţia florală) este o etapă superioară în dezvoltarea pomilor. Ea se datorează
apariţiei, în metabolismul plantei, a formelor superioare ale azotului (substanţe proteice).
Dacă substanţele proteice lipsesc din plantă nu are loc formarea mugurilor de rod, chiar
dacă planta este trecută de etapa juvenilă. Astfel se explică faptul că, în pepinieră, altoii
care sunt recoltaţi de la indivizi maturi (intraţi pe rod), nu formează muguri de rod
(metabolismul tânărului individ nu este în măsură să sintetizeze suficient substanţele
proteice).
Referitor la influenţa substanţelor hormonale asupra inducţiei antogene, s-au emis
ipoteze care explică fenomenul prin acţiunea unor hormoni sintetizaţi în frunze şi, care
migrează spre muguri. Aceşti fitohormoni au fost numiţi florigeni, cu toate că nu se
cunoaşte compoziţia lor chimică, iar felul cum acţionează este, de asemenea, insuficient
50
cunoscut.
Ipoteze recente îmbină teoriile nutriţionale cu cele hormonale şi afirmă că inducţia
florală s-ar datora unui puternic aflux de metaboliţi spre zona centrală a conului de
creştere din mugur, ca urmare a unor stimuli termici şi fotoperiodici. Factorii
fotoperiodici influenţează distribuţia citochininei, care dirijează asimilatele spre zona
centrală a conului de creştere. Dimpotrivă giberelinele, într-o concentraţie ridicată,
favorizează dezvoltarea vegetativă în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod.
Factorii care influenţează inducţia antogenă Aspectele teoretice ale inducţiei antogene pot fi apreciate ca insuficient cunoscute
iar o bună parte din transformările ce au loc sunt considerate ca efect al acţiunii factorilor
fiziologici. În schimb, practica pomicolă dispune de o îndelungată experienţă referitoare
la dirijarea procesului de fructificare. În rândul secvenţelor tehnologice există practici de
stimulare a fructificării pomilor prin frângerea ramurilor, incizia inelară sau strangularea
lor. Prin aceste operaţii se împiedică vehicularea sevei elaborate spre rădăcină, ceea ce
face ca, la nivelul ramurii frânte, inelată sau strangulată, să se acumuleze o cantitate mai
mare de substanţe organice şi în primul rând hidrocarbonate, ceea ce schimbă raportul
C/N şi, în consecinţă, se intensifică diferenţierea mugurilor de rod.
Tot din practica pomicolă este cunoscut faptul că prin reducerea volumului
sistemului radicular se micşorează absorbţia de substanţe minerale, ceea ce duce la
modificarea raportului C/N, cu efect favorabil asupra inducţiei florale. Acelaşi fenomen
are loc în cazul altoirii soiurilor pe portaltoi de vigoare mică, care au un sistem radicular
mai puţin dezvoltat şi cu absorbţie mai redusă, ceea ce favorizează intrarea pe rod.
Asigurarea unui frunziş bogat şi sănătos are efect benefic asupra inducţiei
antogene. Dacă frunzişul este atacat de boli şi dăunători, se reduce suprafaţa de asimilare,
cu consecinţe negative asupra diferenţierii mugurilor de rod. Dacă degradarea frunzişului
are loc în etapa reversibilă, mugurii devin vegetativi. Dacă frunzişul se degradează în
faza ireversibilă, mugurii îşi continuă evoluţia spre rod, însă cu tulburări în formarea
diferitelor organe şi, în special, a celor de reproducere (BALDINI, 1976).
Prezenţa unui număr mare de fructe în coroana pomilor inhibă inducţia antogenă
cu menţiunea că fructele legate partenocarpic nu influenţează inhibarea inducţiei florale.
De aici se desprinde concluzia că prezenţa seminţelor în fruct favorizează inhibarea
inducţiei antogene. Seminţele secretă acid giberelic, care ajunge la un maxim
aproximativ în 60 de zile de la înflorit, în cazul speciei măr, ceea ce face ca inducţia
florală să se suprapună în timp, peste perioada când se realizează maximul de acid
giberelic.
S-a constatat că prin rărirea fructelor se favorizează inducţia antogenă, cu condiţia
ca lucrarea de normare a încărcăturii de rod să se facă de timpuriu (în etapa reversibilă a
inducţiei). În cazul în care răritul fructelor se definitivează mai târziu, nu se mai poate
favoriza inducţia florală.
Pentru ca procesul de diferenţiere a mugurilor de rod să se desfăşoare în condiţii
normale se impune asigurarea unui raport optim între frunze şi fructe.
Stimularea creşterii lăstarilor (prin tăieri severe, exces de azot) duce la inhibarea
inducţiei antogene. În schimb, o diminuare a creşterilor auale stimulează inducţia
antogenă.
Inducţia antogenă este influenţată şi de unele substanţe bioactive. După cum s-a
51
văzut, giberelinele stimulează creşterea, în detrimentul înfloritului, în timp ce acidul
naftilacetic (ANA) favorizează inducţia antogenă. Acelaşi efect stimulativ îl au
retardanţii (Alarul şi Cicocelul).
Diferenţierea mugurilor de rod Procesul de iniţiere şi de diferenţiere a mugurilor de rod are loc după inducţia
antogenă. Diferenţierea mugurilor de rod este evidenţiată de apariţia primordiilor florale
care se formează într-o anumită ordine, şi anume, mai întâi pe conul de creştere se
formează protuberanţe (Fig.2). Ca perioadă de timp, această fază corespunde lunii iulie,
la măr. Deci, diferenţierea începe în a doua jumătate a verii, se desfăşoară din plin până
în octombrie (2,5-3,5 luni) şi se continuă în cursul perioadei de repaus. Numărul de
protuberanţe apărute pe conul de creştere este egal cu numărul de flori ce se formează
dintr-un mugur. În cursul verii şi în toamnă, protuberanţele se alungesc sub formă de
cilindrii. Pe partea superioară a cilindrului se formează un val circular care în final arată
ca o cupă. Pe marginile cupei apar cinci lobi, ce alcătuiesc sepalele iar în mijlocul
sepalelor şi între ele se formează alţi cinci lobi care alcătuiesc petalele. În interiorul
corolei apar apoi 20-40 de protuberanţe, dispuse sub formă de şah pe cercuri concentrice
(câte 5-10 pe un cerc) din care se vor dezvolta staminele. Partea centrală a florii este
ocupată de un mamelon (la drupacee) sau cinci mameloane (la pomacee) cele care vor da
naştere pistilelor. Diferenţierea organelor de reproducere are loc pe parcursul iernii şi a
primăverii până imediat înainte de începutul înfloritului.
Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată de excesul de apă care poate
întârzia diferenţierea, iar lipsa de apă în a doua jumătate a verii stimulează diferenţierea;
tăierile severe; excesul de azot şi de umiditate întârzie formarea mugurilor de rod.
Diferenţierea mugurilor este influenţată şi de particularităţile soiului. Soiurile mai
timpurii declanşează procesul de diferenţiere înaintea soiurilor cu maturare mijlocie şi
târzie.
5.2. STAREA DE REPAUS
Trecerea pomilor de la starea de vegetaţie la cea de repaus se materializează prin
încetarea creşterii celulelor ca urmare a acţiunii factorilor de mediu (fotoperioada, apa
disponibilă, temperatura etc.)
După formarea mugurilor vegetativi şi de rod, aceştia intră în repaus ca urmare a
adaptării speciilor pomicole la condiţiile specifice ale iernilor din climatul temperat.
Intrarea în perioada de repaus este evidenţiată de absenţa procesului de fotosinteză şi de
lipsa creşterii organelor epigee. Celelalte funcţii cum ar fi: respiraţia, transpiraţia,
creşterea rădăcinilor cât şi unele schimbări biochimice se continuă şi în perioada de
repaus dar cu un ritm mult mai lent. În cursul perioadei de repaus se produc o serie de
schimbări calitative care necesită temperaturi scăzute ce duc, în final, la definitivarea
diferenţierii organelor sexuale, la formarea polenului şi a ovulelor. Deci, iarna pomii nu
se găsesc într-un repaus absolut ci într-un repaus relativ.
Obişnuit, starea de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Aceasta are
loc în luna octombrie, când zilele au o durată mai mică de 12 ore, iar noaptea temperatura
coboară sub 5ºC. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată de umflarea mugurilor care,
52
la majoritatea speciilor are loc în luna martie.
Pe parcursul perioadei de repaus au loc, în plantele pomicole, o serie de procese
biochimice. La căderea frunzelor creşte conţinutul în azot total şi proteic, în detrimentul
azotului neproteic. Conţinutul plantelor în amidon ajunge la maximum toamna. Acesta se
hidrolizează şi se transformă în zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză) a căror
cantitate devine maximă în decembrie - ianuarie.
Substanţele grase şi tanante din scoarţa pomilor ajung la valori maxime tot în
lunile decembrie-ianuarie. în prima jumătate a perioadei de repaus, conţinutul în
substanţe organice solubile din plante ajunge şi el la valori maxime ceea ce atrage după
sine creşterea rezistenţei la ger.
În paralel cu procesele biochimice descrise mai sus au loc şi manifestări de natură
fiziologică. Respiraţia se desfăşoară lent, cu consum din substanţele de rezervă. Creşterea
sistemului radicular este lentă, ea menţinându-se doar atâta timp cât temepratura este mai
mare de 2ºC. Rădăcinile fasonate sau tăiate cu ocazia arăturii de toamnă, peste iarnă se
calusează şi se formează noi rădăcini. Atâta timp cât sistemul radicular este activ,
continuă să absoarbă azotul anorganic şi să-l transforme în forme organice simple.
La nivelul coroanei se continuă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod pe tot
parcursul iernii şi în primăvară, când se finalizează prin formarea gameţilor masculi şi
femeli.
Pe parcursul perioadei de repaus, plantele pomicole din climatul temperat au
nevoie de un anumit număr de ore cu temperaturi mai scăzute, dar pozitive. Perioada
geroasă din lunile decembrie şi ianuarie influenţează desfăşurarea înfloritului. Lipsa
temperaturii scăzute din perioada de repaus atrage după sine întârzierea şi eşalonarea în
timp a înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Cele mai mari pretenţii faţă
de frig le au mărul şi părul urmate de cireş şi prun cu pretenţii medii, iar piersicul şi
caisul au pretenţii mai reduse. Chiar şi la aceeaşi specie există diferenţe între soiuri. De
exemplu, soiul de măr Banană de iarnă are cerinţe reduse de frig, Golden Delicious are
cerinţe mijlocii iar soiul Parmen auriu are cerinţe foarte mari.
Pretenţiile faţă de temperaturile scăzute dar pozitive, sunt variabile de la o specie
la alta. Pentru piersic sunt favorabile temepraturile mai mici de 7,2ºC, aspect constatat de
WEINBERGER în California (citat de POPESCU şi colab., 1982). Lipsa temperaturilor
cuprinse între 4-10ºC provoacă la mai multe specii pomicole, cu prioritate la cais, căderea
masivă a mugurilor de rod.
Pentru soiurile de măr de vară pragul de acţiune a temperaturilor scăzute, dar
pozitive este de 3-6ºC iar pentru cele târzii acest prag se situează în jurul a 0-3ºC.
Cunoaşterea necesarului de ore de frig pe specii şi soiuri are o deosebită
importanţă în amplasarea plantaţiilor pomicole.
Din studiul perioadei de repaus s-a mai desprins un aspect deosebit de important şi
anume că speciile pomicole puse în condiţii favorabile de mediu (temperatură şi
umiditate) nu pornesc oricând în vegetaţie. Această etapă a vieţii pomilor este denumită
repaus profund. Ea este specifică, bazei ereditare şi legată de modul de formare a
speciilor. La măr, păr şi gutui repausul profund este mai lung comparativ cu speciile cais
şi piersic, la care repausul profund este scurt şi se încheie, în condiţiile din ţara noastră, la
început de decembrie.
După ieşirea din repausul profund, speciile pomicole pornesc în vegetaţie dacă
temperatura şi umiditatea sunt favorabile. Dacă după parcurgerea perioadei de repaus
53
profund condiţiile de mediu sunt încă nefavorabile, pomii nu pornesc în vegetaţie, rămân
în starea de repaus până la realizarea unor temperaturi la nivelul pragului biologic minim.
Perioada de timp parcursă de la încheierea repausului profund până la pornirea în
vegetaţie poartă denumirea de repaus facultativ. Perioada de repaus facultativ este
generată de condiţiile de mediu şi nu de pregătirea biologică necesară reluării unui nou
ciclu de viată activă.
Spre sfârşitul periodei de repaus are loc transformarea substanţelor organice uşor
solubile în substanţe organice insolubile. Scade conţinutul în hidraţi de carbon, care se
transformă din nou în amidon.
La pornirea în vegetaţie se înregistrează un nou maxim de amidon (de primăvară)
care este mai mic faţă de toamnă cu circa 30% ca urmare a consumului din timpul iernii.
5.3. FENOFAZELE FINALE ALE ORGANELOR VEGETATIVE
ŞI DE FRUCTIFICARE
5.3.1. Fenofazele organelor vegetative
Fenofazele organelor vegetative cuprind etapele caracteristice prin care trec, an de
an, lăstarii nou formaţi. Aceştia iau naştere din muguri vegetativi formaţi în anul
precedent. Unii lăstari ajung abia la lungimea de 2-3 cm pe când alţii ating lungimea de
1,5-2 m, pe parcursul unui singur ciclu de vegetaţie. Durata de viaţă a lăstarilor este
delimitată de la dezmugurit până la căderea frunzelor (6-7 luni), creşterea realizându-se
numai într-o perioadă de 1,5-3 luni (mai-august).
Principalele fenofaze prin care trec lăstarii sunt: dezmuguritul şi începutul
creşterii; creşterea intensă; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi
pregătirea pomilor pentru iernare.
Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor Fenofaza se desfăşoară la toate tipurile de lăstari (micro-, mezo- şi macroblaste).
Această fenofază începe cu procesul de umflare a mugurilor şi se încheie cu apariţia şi
formarea primei frunze adevărate (ce corespunde cu formarea frunzei a 5-a sau a 6-a
inserate de-a lungul lăstarului).
Creşterea lăstarilor are loc prin alungirea şi creşterea de până la circa 10 ori a
celulelor iniţiale, formate în anul anterior.
Internodurile, frunzele şi mugurii se alungesc, apoi capătă profilul definitiv al
lăstarului. întregul proces de dezmugurire şi de început a creşterii se realizaeză pe baza
substanţelor de rezervă, la care se adaugă şi cele de natură hormonală (gibereline,
citochinine etc.).
Se pare că întregul proces de creştere este coordonat de prezenţa giberelinei şi
citochininei care circulă în plantă acropetal. Declanşarea procesului de fotosinteză
favorizează formarea auxinelor care stimulează activitatea de diviziune celulară (mitoza)
la nivelul apexului. Astfel, se declanşează o nouă etapă în diviziunea celulară şi se
iniţiază cea de a doua fenofază de creştere intensă a lăstarilor.
Încheierea acestei prime fenofaze este considerată convenţional de la apariţia celei
54
de a 5-a sau a 6-a frunze (POPESCU şi colab., 1982, 1993) până la încheierea creşterii
brahiblastelor. Creşterea brahiblastelor încetează după 3-5 săptămâni de la dezmugurire.
Etapele fenofazei de dezmugurire şi începutul creşterii lăstarilor se manifestă prin
începerea umflării mugurilor, marcată de îndepărtarea solzilor, dezmuguritul sau
momentul în care mugurii crapă şi apar vârfurile frunzuliţelor, sfârşitul dezmuguritului,
definit prin apariţia primei frunze adevărate şi începutul creşterii care durează până la
apariţia celei de a 5-a sau a 6-a frunze.
Din punct de vedere fiziologic, în această fenofază se realizează întinderea
celulelor cu acumulare de apă în vacuole, rezistenţa pereţilor celulari scade permiţând
alungirea lor şi o creştere moderată a protoplasmei, sub forma unui strat subţire situat sub
membrana celulară. În etapa de diferenţiere se formează epiderma, scoarţa, cilindrul
central cu vasele conduătoare lemnoase şi liberiene.
Ritmul de creştere a lăstarului este variabil, ziua mai intens iar noaptea stagnează
din cauza temperaturii mai scăzute şi cu o tendinţă de accelerare pe măsura trecerii
timpului.
Frunzele apărute în această fenofază sunt mai mici decât cele normale şi cu o
capacitate fotosintetică foarte slabă. Consumul domină sinteza şi se realizează, în
principal, pe baza substanţelor de rezervă. În consecinţă, mugurii nou formaţi sunt mici şi
rămân dorminzi.
Sub aspect biochimic, fenofaza este dominată de hidroliza amidonului şi a altor
substanţe de rezervă rezultate din sinteza azotului neproteic.
Desfăşurarea fenofazei se realizează cu consum de N şi K, a căror lipsă face ca
mulţi muguri să nu pornească în vegetaţie sau să vegeteze slab.
Se consideră că în lunile martie-aprilie pomii absorb circa 10% din necesarul
anual de macroelemente: N, P, K, Ca şi Mg (POPESCU şi colab., 1993).
Desfăşurarea acestei fenofaze se bazează pe cantitatea de substanţe de rezervă
acumulate în anul precedent de către pomi. La multe specii creşterea se desfăşoară în
paralel cu înflorirea şi legatul fructelor (cireş, vişin, prun) ceea ce determină o evidentă
concurenţă pentru hrană şi apă a celor două procese.
Creşterea intensă a lăstarilor Începutul acestei faze este materializat de formarea celei de a 5-a sau a 6-a frunze
şi ea se încheie în momentul în care creştrerea în 24 de ore se reduce evident. Creşterea
intensă se produce numai la mezo- şi macroblastele care au trecut prin faza anterioară şi
are loc după încetarea creşterii microblastelor, care nu au creştere intensă.
Creşterea este determinată de alungirea şi întinderea internodurilor nou formate
exteriorizată prin alungirea puternică a lăstarilor.
Paralel cu creşterea în lungime a lăstarilor se realizează şi o creştere rapidă a
numărului şi suprafeţei frunzelor. Noile frunze ating dimensiunile normale, internodurile
cresc în lungime, nodurile sunt mai proeminente, mugurii formaţi la subsioara frunzelor
ajung la dimensiuni normale.
La majoritatea soiurilor de măr şi păr creşterea intensă a lăstarilor se realizează
prin mugurele terminal, deoarece mugurii axilari de la subsioara frunzelor rămân inactivi,
ca urmare a dominanţei apicale. Excepţie de la această regulă fac unele soiuri de măr
(Golden Delicious) şi de păr (Abatele Fetel), la care dominanţa apicală este mai redusă şi,
în consecinţă, creşterea se manifestă atât terminal cât şi la o parte din mugurii laterali
55
(axilari) care dau naştere la lăstari anticipaţi.
Creşterea intensă a lăstarilor are loc la sfârşitul primăverii şi începutul verii (mai-
iunie), iar durata procesului în sine este de 3-4 săptămâni la pomii pe rod, şi de 5-7
săptămâni la pomii tineri.
Procesul de creştere în această fenofază se realizează pe baza substanţelor
sintetizate de frunzele formate în lungul lăstarului. Fotosinteza se intensifică ceea ce face
ca, la nivelul plantei, să se sintetizeze toate categoriile de substanţe, în primul rând
proteinele şi acizii nucleici. Substanţele sintetizate în această fenofază sunt consumate
aproape în totalitate în procesul de creştere a lăstarilor şi fructelor. Depunerile de
substanţe de rezervă sunt reduse.
În acestă perioadă se înregistrează frecvent o insuficienţă a glucidelor solubile, iar
conţinutul în amidon atinge un minim de vară (în luna iunie).
De asemenea, consumul de apă şi azot este foarte mare datorită formării de noi
ţesuturi; are loc creşterea în volum a coroanei. Astfel, în pomicultură, lunile mai şi iunie
sunt considerate ca momentele critice pentru azot şi apă. Pe lângă nevoile de azot şi apă
cresc şi cele de fosfor şi potasiu. Pentru a stimula creşterea în fenofaza respectivă, sunt
necesare fertilizări suplimentare şi la nevoie chiar irigarea.
Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor Fenofaza începe cu tendinţa de micşorare a vitezei de creştere a lăstarului în timp
de 24 de ore şi se încheie odată cu formarea mugurelui terminal.
Paralel cu diminuarea procesului de creştere se formează noi frunze care ajung la
dimensiuni normale. În consecinţă, suprafaţa de asimilare creşte iar procesul de
fotosinteză ajunge la cote maxime. Mugurii formaţi în această fenofază ating dimensiuni
normale şi sunt bine dezvoltaţi în comparaţie cu cei din fenofaza precedentă. Spre
sfârşitul acestei fenofaze consumul de substanţe organice scade iar disponibilul de
substanţe sintetizate pentru alte procese fiziologice devine tot mai mare. Se creează
condiţii pentru depozitarea substanţelor de rezervă. Cantitatea de substanţe organice
acumulată este direct proproţională cu nivelul de aprovizionare al pomilor şi arbuştilor
fructiferi cu apă şi elemente nutritive. Principalele substanţe sintetizate sunt cele proteice
şi hidraţii de carbon.
Se formează în cantităţi mari amidon, hemiceluloză şi alte substanţe care nu sunt
necesare procesului de creştere imediată. Aceste substanţe sunt depozitate ca substanţe de
rezervă în rândul cărora ocupă un loc important amidonul.
Încetinirea creşterii lăstarilor are loc în cursul lunii iulie şi august, în funcţie de
condiţiile climatice ale zonei, şi de încărcătura de rod.
Formarea mugurilor terminali este determinată de formarea şi acumularea acidului
abscisic (ABA), care produce inhibarea creşterii.
La cais, după formarea mugurului terminal poate avea loc reluarea creşterii,
iniţiindu-se al doilea şi chiar al treilea val de creştere. Creşterea în valuri a lăstarilor este
importantă deoarece mugurii formaţi în valul doi sau trei au o rezistenţă mai mare la ger.
La pomii tineri, apare frecvent prelungirea fenofazei de creştere a lăstarilor ca
urmare a fertilizării masive cu azot şi se poate manifesta cu repercusiuni negative asupra
rezistenţei la ger a pomilor în cursul iernii. Pentru înlăturarea acestui neajuns se
recomandă ciupirea lăstarilor spre sfârşitul lunii august, eliminarea excesului de apă din
56
sol şi asigurarea unei fertilizări raţionale.
Pe parcursul lunilor iunie şi iulie, când pomii se găsesc în fenofazele de creştere
intensă sau de încetinire şi încetarea creşterii lăstarilor, aceştia absorb aproape 60% din
totalul anual de azot, fosfor, potasiu şi calciu, la care se adaugă şi circa 40% din
magneziu (POPESCU şi colab., 1982), deci, se poate afirma că aproape 70% din
necesarul anual de elemente nutritive se consumă în prima jumătate a perioadei de
vegetaţie.
Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare Această fenofază se localizează la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începutul
acestei fenofaze este marcat de formarea mugurelui terminal (apical) iar încheierea ei
prin căderea frunzelor.
În faza de început a fenofazei respective seva elaborată este folosită cu prioritate
pentru definitivarea proceselor calitative ce au loc în muguri, îngroşarea lăstarilor,
îngroşarea membranelor celulare şi formarea de suber pe lăstari. Sinteza substanţelor
proteice se desfăşoară într-un ritm lent datorită îmbătrânirii frunzelor.
Prezenţa potasiului contribuie la încetinierea creşterilor, favorizează maturarea
lemnului mărind în felul acesta rezistenţa la ger; iar fosforul favorizează continuarea
procesului de diferenţiere a mugurilor de rod.
Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în lunile august-septembrie, perioadă
în care pomii absorb circa 20% din necesarul anul de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40%
din consumul anual de Mg (POPESCU şi colab., 1993).
În această fenofază se acumulează în cantităţi mari acidul abscisic, care contribuie
la îmbătrânirea ţesuturilor, degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea
turgescenţei frunzelor şi, în final, prin acumularea acidului abscisic în stratul izolator de
suber de la baza peţiolului, favorizează căderea frunzelor (POPESCU şi colab., 1993).
Cu circa două săptămâni înainte de căderea frunzelor are loc fenomenul de
migrare spre ramurile anuale, a unor substanţe din frunze (substanţele hidrocarbonate şi
sărurile minerale pe bază de N, P, K). Acumularea în lăstarii anuali a unor asemenea
substanţe stimulează sporirea rezistenţei la ger şi prin creşterea concentraţiei sucului
celular.
Frunzele pot avea o cădere prematură, care este dăunătoare pentru pomi, proces ce
poate fi stimulat de atacul de boli, dăunători sau de secetă. Lipsa frunzişului produce
dereglări în acumularea substanţelor de rezervă cu repercusiuni negative asupra maturării
lemnului şi diferenţierii mugurilor de rod.
Dacă desfrunzirea are loc în prima jumătate a verii, aparatul foliar se poate reface
însă cu un potenţial fotosintetic scăzut prin care satisface numai nevoile proprii. Noul
frunziş se formează pe baza substanţelor de rezervă acumulate în timpul verii, diminuând
în felul acesta rezistenţa pomilor la ger.
La fel de dăunător este şi fenomenul de rămânere a frunzelor pe pom, până
toamna târziu sau chiar până la umflarea mugurilor în anul următor. Cauzele unui
asemenea fenomen sunt datorate excesului de azot şi de apă şi o prelungire a perioadei de
vegetaţie. Prezenţa frunzelor în coroană peste limitele normale face ca substanţele de
rezervă să nu migreze spre ramuri (o parte din substanţele sintetizate fiind consumate de
către frunze prin procesul de respiraţie). În astfel de cazuri, maturarea lemnului este
57
împiedicată iar călirea pomilor nu mai are loc, cu consecinţe negative asupra rezistenţei
pomilor la iernare.
Prin tehnologia de cultură trebuie să se stabilească măsurile necesare care să
asigure încheierea la timp a perioadei de vegetaţie. Pentru înlăturarea excesului de apă, în
toamnele ploioase, se poate recurge la înţelenirea intervalelor dintre rândurile de pomi,
cultivarea acestora cu îngrăşăminte verzi, asigurarea unei fertilizări echilibrate etc. Pentru
stimularea desfrunzirii pomilor se pot folosi o serie de produse chimice ca: Reglone,
Gramoxone, sulfat de cupru, Roundup, Endatol etc.
5.3.2. Fenofazele organelor de rodire
Organele de fructificare ale pomilor trec prin următoarele fenofaze: înfloritul şi
legarea fructelor, creşterea fructelor şi maturarea fructelor.
Înfloritul şi legarea fructelor Această fenofază are loc primăvara, după ieşirea din repaus şi cuprinde umflarea
mugurilor de rod, dezmugurirea şi apariţia butonilor florali, urmată de apariţia petalelor,
deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate
şi legarea fructelor.
Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei de înflorit şi legat este influenţată de
condiţiile naturale de mediu şi baza ereditară specifică pentru fiecare specie şi soi în
parte. Umflarea mugurilor de rod are loc atunci când temperatura depăşeşte pragul
biologic specific pentru fiecare specie sau grupă de specii, apreciat pentru majoritatea
speciilor la 8ºC. Deschiderea florilor are loc după ce s-a acumulat o anumită sumă a
temperaturilor medii zilnice, denumit bilanţ termic global (388-693ºC pentru măr, 435ºC
pentru nuc, 327ºC pentru prun, etc.).
Înfloritul şi legarea fructelor se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă
acumulate în anul precedent. La majoritatea speciilor pomicole numărul de flori este
relativ mare, uneori de 10-20 de ori mai mare decât cel necesar pentru o recoltă normală
de fructe. Această supraîncărcare cu flori a pomilor este determinată de adaptarea lor la
condiţiile din perioada de înflorire.
Florile au transpiraţie intensă (un coeficient de transpitaţie mai mare de 0,5 cm3/
gram de substanţă proaspătă şi oră). În consecinţă, deschiderea unui număr mare de flori
reprezintă un efort deosebit pentru pom manifestat prin consum de apă, hidraţi de carbon
şi azot. În această fenofază consumul de N, K, Ca şi hidraţi de carbon este mare. Dacă
aceste substanţe lipsesc, florile cad, iar legarea fructelor este slabă. Acest aspect are o
mare importanţă pentru practica pomicolă.
În această fenofază are loc hidroliza amidounului şi a altor substanţe complexe
care sunt folosite în microsporogeneză, macrosporogeneză, polenizare şi fecundare.
Apariţia în masă a tetradelor corespunde cu începutul umflării mugurilor, iar
umflarea propriu-zisă a mugurilor corespunde cu formarea grăunciorilor de polen. La
deschiderea florilor are loc diferenţierea sacului embrionar iar polenizarea şi fecundarea
au loc imediat după deschiderea florilor.
Polenizarea este acţiunea prin care polenul ajunge din antere pe stigmat. În cazul
speciilor hermafrodite autocompatibile sau autogame (piersic, cais), polenizarea cu polen
propriu (autopolenizarea) este posibilă fără a necesita interveţia agenţilor polenizatori. La
58
speciile alogame autoincompatibile există mecanisme care împiedică autopolenizarea. De
exemplu, la coacăz, pe lângă florile normale (cu stil mai scurt decât anterele) există şi
flori al căror stil iese deasupra anterelor şi, în consecinţă, polenul propriu poate ajunge pe
stigmat. La astfel de specii se pune problema transportului de polen de la o floare la alta
şi de la un pom la altul.
După agentul polenizator utilizat, speciile pomicole se împart în două grupe,
respectiv, cu polenizare entomofilă şi cu polenizare anemofilă.
La speciile entomofile polenul este transportat de către insecte (albine, bondari).
Raza de activitate a unei albine este de până la circa 400 m.
Speciile cu polenizare anemofilă (nucul, castnul, alunul) produc cantităţi foarte
mari de polen, iar florile femele sunt lipsite de învelişuri florale şi cu stigmate foarte bine
dezvoltate, capabile să intercepteze cu uşurinţă grăunciorii de polen transportaţi de vânt.
Ploaia poate influenţa şi ea polenizarea, împiedicând zborul albinelor şi favorizând
spălarea polenului de pe stigmatul florilor.
Polenul ajuns pe stigmat germinează şi produce fecundarea. În urma fecundării se
reia creşterea părţilor din floare care vor participa la formarea fructului (ovar sau ovar şi
receptacul).
Fecundarea este dependentă de influenţa mai multor fenomene, printre care
amintim: nutriţia, condiţiile de mediu, efectuarea unor tratamente fitosanitare în timpul
înfloritului, autosterilitatea etc.
Autosterilitatea este destul de frecventă la unele specii pomicole (măr, păr, cireş,
vişin şi prun), majoritatea soiurilor fiind autosterile. La piersic, cais, prunul, aproape toate
soiurile sunt autocompatibile.
Soiurile autosterile, chiar dacă au polen viabil, nu se pot poleniza cu propriul
polen. Aceste soiuri trebuie polenizate cu polen provenit de la alte soiuri (cu care sunt
compatibile). Polenizarea străină este favorabilă chiar şi la soiurile autofertile (stimulând
pe această cale fructificarea).
Florile rămase nefecundate la sfârşitul înfloririi, se desprind de pe ramuri şi cad.
La unele soiuri de măr şi păr fructele se formează şi fără fecundarea ovulelor. În
acest caz fructele nu au seminţe adevărate iar fenomenul se numeşte partenocarpie.
Creşterea fructelor Începutul acestei fenofaze este marcat de legarea fructelor iar sfârşitul ei de
intrarea fructelor în pârgă. RADU (1985) apreciază că fructele au intrat în pârgă când
95% din acestea ating dimensiunile caracteristice soiului, au acumulat 85% din cantitatea
totală de substanţă uscată, şi 75-80% din pigmentaţia normală.
Intervalul de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor diferă de la o specie la
alta şi chiar de la soi la soi, în cadrul aceleiaşi specii.
Pentru planificarea culesului fructelor, interesează perioada de timp de la faza de
înflorire până la maturitatea fructelor. De exemplu, la soiul de cireş Napoleon durata de
timp de la înflorirea deplină până la maturitatea de consum este de 66 de zile iar la
Ramon Oliva de 45 zile. La soiurile de măr Jonathan şi Golden Delicious această
perioadă a înregistrat valori de 145-155 zile şi respectiv 165-170 zile.
Cel mai important factor de mediu care condiţionează durata perioadei de la
înflorirea deplină la maturitatea de recoltare este temperatura.
59
Principalele subfaze care au loc în perioada de creştere a fructelor includ creşterea
propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.
Creşterea propriu-zisă Ritmul creşterii fructelor poate fi reprezentat grafic prin forma unei sigmoide
pentru pomacee şi citrice, şi a unei sigmoide duble pentru drupacee (BALDINI,1976).
La sâmburoase, ritmul de creştere al fructelor este încetinit de întărirea
endocarpului, etapă după care ritmul de creştere devine din nou intens până la faza de
maturare a fructului.
GAUTIER (1993) arată că la pomacee, după legarea fructelor are loc o creştere
intensă a fructelor mai mult sau mai puţin uniformă. Dacă condiţiile de mediu sunt
favorabile, creşterea fructului este uniformă.
Ritmul de creştere al fructelor este relativ uniform până la apropierea culesului
când manifestă tendinţa de scădere.
Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile dar cu intensitate diferită. Stările de
stres duc la încetinirea ritmului de creştere, însă cu modificări în alura curbei de creştere a
fructelor. GAUTIER (1993) arată că la specia măr creşterea în diametru este mai mare
faţă de cea în lungime (înălţime). Bazat pe o asemenea constatare, STOLL (citat de
GAUTIER 1978, 1993) a stabilit un criteriu pentru rărirea merelor în funcţie de lărgimea
şi adâncimea cavităţii caliciale în limitele caracteristice soiului. Fructele bine dezvoltate
au cavitatea calicială mai largă şi relativ mai profundă încă din luna iunie. La rărirea
manuală a fructelor se vor îndepărta din coroana pomilor cele cu cavitatea calicială
îngustă şi superficială. Acestea fiind în întârziere de creştere nu ajung la o dezvoltare
normală.
La păr fructele conţin celule pietroase care la soiurile cu calităţi inferioare ale
fructelor sunt foarte numeroase şi dispuse sub formă de colier în jurul lojelor seminale.
Aglomerarea celulelor pietroase poate fi favorizată de temperaturi scăzute, de secetă şi
lipsa de hrană.
Căderea fiziologică a fructelor Această cădere mai poartă şi denumirea de cădere din iunie, ea rezumându-se la
desprinderea din coroana pomilor a fructelor insuficient dezvoltate. Căderea poate începe
curând după fecundare şi cu intensificare la începutul lunii iunie. Cad cu prioritate
fructele formate din florile întârziate, cele cu puţine seminţe şi rămân în continuare pe
pom cele rezultate din primele flori fecundate şi cu un număr mai mare de seminţe.
Căderea fiziologică este specifică tuturor speciilor şi soiurilor, însă cu manifestare
şi intensitate diferită de la un an la altul.
Prezenţa căderii fiziologice la majoritatea speciilor pomicole este o particularitate
biologică prin care se realizează autoreglarea echilibrului încărcăturii de rod şi
capacitatea de nutriţie a pomului.
Căderea fiziologică în limitele normale, nu este dăunătoare pentru producţia de
fructe. Sunt şi cazuri în care căderea fiziologică ajunge la proporţii mari şi cu efecte
negative asupra producţiei. În această situaţie trebuie cunoscuţi factorii care favorizează
căderea (hrana şi apa) şi posibilităţile de influenţare a lor.
Căderea prematură a fructelor
60
Ea începe să se manifeste mai întâi în luna iunie şi cu revenire însă mai puţin
intensă în luna iulie şi chiar până în mometul maturării fructelor.
Căderea prematură a fructelor este păgubitoare din punct de vedere economic. Ea
se manifestă mai intens la măr şi păr şi în măsură mai mică la prun, piersic şi la cais. în
cadrul fiecărei specii fenomenul se manifestă cu intensitate variabilă de la un an la altul.
Pe lângă particularitatea de soi, căderea prematură a fructelor poate fi influenţată
şi de atacul de boli, dăunători, secetă, o udare abundentă după o secetă prelungită şi lipsa
de hrană.
Pentru diminuarea căderii premature a fructelor se recomandă intervenţii prin
fertilizare corspunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, completarea deficitului de
apă prin irigare şi chiar stimularea legării fructelor de ramuri.
Aspectele fiziologice ale creşterii fructelor Creşterea este generată prin diviziunea celulară şi de creşterea în dimensiuni a
celulelor şi a spaţiilor dintre acestea. Înmulţirea celulelor durează o perioadă scurtă de
timp (la cireş 10 zile; la cais, piersic, prun, măr 21-28 zile). Diviziunea celulară se încheie
la măr când fructele au diametrul de 14,5 mm (ROSPER, citat de GAUTIER, 1993). Sunt
de preferat, pentru păstrare, fructele cu multe celule şi de dimesiuni medii. Fructele care
au celule foarte mari, au pulpa afânată şi o capacitate de păstrare mai slabă.
Între etapa diviziunii celulare şi creşterea în dimensiuni a celulelor există o
delimitare precisă, trecerea de la o etapă la alta făcându-se treptat
Creşterea fructelor este condiţionată de acţiunea factorilor hormonali şi
nutriţionali.
BALDINI (1976) arată că în faza de citochineză acţionează cu prioritate
citochininele alături de gibereline şi auxine. Ele se formează în embrioni care polarizează
spre ei substanţele trofice, la fel ca meristemele apicale ale lăstarilor în creştere. De
regulă, apare o concurenţă între creşterea fructelor şi a lăstarilor, care se menţine şi în
etapa de elongaţie a celulelor, atunci când un rol important în creşterea fructelor îl au
giberelinele şi auxinele. Din cauza producţiei mari de fructe în unii ani creşterile
vegetative şi diferenţierea mugurilor de rod este mai slabă.
Respiraţia în perioada de creştere a fructelor se manifestă cu intensitate. Astfel, în
etapa de diviziune a celulelor respiraţia este foarte intensă şi scade pe măsură ce fructele
avansează în creştere până la începutul maturării fructelor sau chiar şi după aceasta la
unele specii (cireş şi vişin).
Fenofaza de creştere a fructelor se caracterizează prin dominanţa proceselor de
sinteză în viaţa pomilor. Datorită pigmenţilor clorofilieni pe care îl au, fructele sunt
capabile să sintetizeze în cantităţi mici şi substanţe organice.
Condiţiile care influenţează creşterea Creşterea fructelor este dependentă de mai mulţi factori, dintre care mai
importanţi sunt nutriţia, particularităţile de specie şi soi şi cei tehnologici.
Nutriţia are o deosebită importanţă asupra creşterii, maturării şi păstrării fructelor.
Factorii climatici: lumina, căldura, apa au o deosebită importanţă pentu mărimea
şi calitatea fructelor.
Creşterea fructelor este dependentă şi de factorii fiziologici şi în primul rând de
61
influenţa pe care o exercită seminţele din fruct prin dirijarea afluxului de substanţe
hrănitoare spre fructe. Seminţele au rol determinant în creşterea fructelor până la căderea
lor fiziologică.
Un alt factor biologic important este competiţia dintre rodire şi creştere. Creşterea
fructelor în primele 4-5 săptămâni după înflorire, este concurată puternic de creşterea
vegetativă, putând duce chiar la căderea fructelor
Creşterea şi menţinerea fructelor pe pom este condiţionată şi de influenţa lemnului
purtător, respectiv vârsta lemnului de semischelet şi de poziţia fructelor. Poziţia pe care o
are ramura în coroană este foarte importantă pentru procesul de fructificare. Astfel,
ramurile cu înclinare între 30º şi 60º faţă de verticală, realizează fructele cele mai mari.
Cele orientate la 0-30º faţă de verticală cât şi cele curbate la 150-180º dau fructe mai
mici.
Porţiunea multianuală a ramurii de rod influenţează şi ea prin lungime, creşterea
fructelor. De regulă, o lungime mai mică, de până la 3 cm, duce la o subordonare a
mugurelui floral şi a fructului faţă de creşterile vegetative din vecinătate, iar o lungime
mai mare de 3 cm asigură o anumită independenţă a mugurului şi fructului de creşterile
vegetative.
Creşterea fructelor este influenţată şi de acţiunea factorilor tehnologici în rândul
cărora rărirea fructelor imediat după legare, ciupirea lăstarilor din apropierea fructului,
rărirea mecanică şi chimică a acestora etc.
Maturarea fructelor Această fenofază este ultima din ciclul anual al organelor de rod, având o
importanţă deosebită datorită multitudinii de aspecte fiziologice, biochimice, tehnologice
şi economice pe care le ridică.
Începutul acestei fenofaze este marcat de intrarea fructelor în faza de pârgă iar
sfârşitul ei de momentul în care fructele ating maximul de calităţi gustative (la
maturitatea de consum).
Pe parcursul maturării fructelor, au loc o serie întreagă de modificări, dintre care
mai importante sunt cele care afectează elasticitatea pulpei, fructele primesc culoarea
caracteristică soiului, aroma atinge nivelul specific, gustul devine plăcut etc.
Dintre procesele fiziologice mai importante din această fenofază amintim
respiraţia şi transpiraţia.
Respiraţia scade la cireş şi vişin pe măsură ce fructele avansează spre maturitate şi
chiar după aceea. Fructele la care procesul de respiraţie se reduce pe măsură ce ele
avansează spre maturitate se numesc fără fază climaterică.
La mere, pere, piersici şi banane curba respiraţiei se desfăşoară astfel: pe măsură
ce fructele cresc în volum şi greutate, intensitatea respitaţiei scade, până la sfârşitul etapei
de întindere a celulelor. După această etapă se declanşează o intensificare a respiraţiei
până la un maxim (momentul maturităţii de consum), după care respiraţia descreşte în
mod continu, până la moartea celulelor. Fructele din această grupă sunt denumite cu fază
climaterică. Minimum de respiraţie atins în momentul intrării fructelor în pârgă poartă
denumirea de minim climateric, iar maxima înregistrată în urma intensificării repsiraţiei
se numeşte maxim climateric. Maximum climateric corespunde cu maturitatea de
consum a fructelor atunci când întrunesc maximum de calităţi gustative, ceea ce
62
evidenţiază ajungerea fructelor la maturitatea deplină.
După ce s-a atins maximum climateric respiraţia scade din nou ca urmare a
supracoacerii fructelor. În perioada de supracoacere are loc o diminuare continuă a
calităţilor fructelor iar, în final, survine deprecierea celulei. Excepţie de la această regulă
fac fructele sorbului şi moşmonului, care devin consumabile numai într-un stadiu avansat
de supramaturare (când pulpa este deja moale).
Durata în timp între minimum climateric şi maximum climateric dă posibilitata
păstrării în stare proaspătă a fructelor o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Cu cât
respiraţia se desfăşoară mai lent cu atât se întârzie ajungerea fructelor la maturitatea de
consum.
Prin intensificarea respiraţiei se produce autoîncălzirea fructelor prin degajare de
căldură. Ca urmare a creşterii temperaturii în mediul înconjurător are loc intensificarea
respiraţiei şi a tuturor proceselor de maturare a fructelor. Temperatura scăzută încetineşte
respiraţia şi degajarea de căldură. Prezenţa oxigenului stimulează respiraţia iar a CO2
determină reducerea respiraţiei până la un anumit prag. Formarea şi degajarea de etilen
stimulează maturarea fructelor.
Fructele lovite îşi intensifică respiraţia şi îşi accelerează maturarea motiv pentru
care ele nu se păstrează ci se dau în consum sau prelucrare imediat după recoltare.
Un alt fenomen care se petrece în fructele culese este transpiraţia. Aceasta se
intensifică pe măsură ce temperatura creşte în masa fructelor. Pentru ca transpiraţia să
aibă loc într-un ritm mai lent este obligatoriu ca temperatura să se menţină cât mai
aproape de 0ºC. Transpiraţia este influenţată şi de umiditatea relativă a aerului. Cu cât
umiditatea relativă a aerului este mai ridicată transpiraţia devine mai lentă şi invers.
Procesele de respiraţie şi transpiraţie se defăşoară pe baza consumului de hidraţi
de carbon şi solubilizarea altor substanţe organice, cu efecte negative asupra păstrării
fructelor în ansamblu.
Dacă umiditatea relativă a aerului se poate păstra aproape de limita superioară
(90-95%), se asigură o prelungire a perioadei de păstrare şi se reduce cuantumul
pierderilor.
Activitatea substanţelor bioactive este intensă şi importantă în fenofaza de
maturare a fructelor. Procesul de maturare a fructelor este dependent de acţiunea
etilenului şi a acidului abscisic (ABA). Aceasta din urmă acţionează ca inhibitor al
giberelinei (AG3), favorizând formarea etilenei.
Perioada de maturare a fructelor este variabilă în funcţie de specie, iar în cadrul
speciei este o caracteristică de soi. Maturarea fructelor, chiar pe acelaşi pom, se poate
eşalona de la un fruct la altul. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă caisul la care
maturarea fructelor începe cu cele plasate pe ramurile anticipate.
Eşalonarea maturării în cadrul unui soi se poate extinde pe o perioadă mai lungă
de timp, ceea ce impune efectuarea mai multor lucrări de recoltare (zmeur, căpşun, mur
etc.). Executarea lucrării de recoltat în mai multe reprize este dezavantajoasă, deoarece
necesită cheltuieli suplimentare de muncă manuală şi nu poate fi executată mecanizat.
Întârzierea recoltării fructelor are şi ea efecte negative, deoarece în acest caz, are
loc maturarea fructelor pe pom iar la un moment dat acestea se desprind de pe ramuri şi
cad.
Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor sunt condiţionate de asigurarea
hranei în fenofazele de creştere şi maturare.
63
Dintre elementele nutritive o importanţă deosebită o au azotul, fosforul, potasiul,
calciul, magneziul la care se adaugă microelemente ca Bo, Zn, Cu, Fe etc. Influenţa
macro- şi microelementelor asupra proceselor de creştere şi fructificare se studiază
detaliat în Capitolul 11.
Relaţiile dintre creştere şi fructificare în ciclul anual Procesul de creştere şi de fructificare se desfăşoară concmitent în cadrul ciclului
anual. Cele două procese se găsesc într-o permanentă concurenţă pentru hrană. Este
cunoscut faptul că creşterile viguroase inhibă inducţia florală cu efecte negative asupra
recoltei următoare. Supraîncărcarea pomilor cu rod are efecte negative asupra creşterii
lăstarilor şi a diferenţierii mugurilor de rod. Concurenţa se manifestă atât între fenofazele
ciclului anual curent cât şi între cele ce aparţin recoltei următoare.
C a p i t o l u l 6
ALTERNANŢA DE RODIRE LA SPECIILE POMICOLE
6.1. CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE
Alternanţa de rodire este un fenomen cu frecvenţă destul de mare ce apare cu
prioritate în plantaţiile slab îngrijite, amplasate necorespunzător sau cultivate cu anumite
specii şi soiuri care manifestă în mod natural, tendinţă de fructificare alternativă.
Fenomenul se manifestă prin succesiunea unor ani cu rod bogat sau foarte bogat,
cu alţii cu producţie mică sau chiar fără producţie. Alternanţa de rodire nu trebuie
confundată cu acţiunea unor factori naturali (ger, grindină, atac de boli şi dăunători,
secetă etc.). Tendinţa de fructificare alternativă la pomi este de natură hormonală şi
nutriţională, aspecte care dirijează cu prioritate procesele fundamentale din ciclul
biologic anual de creştere şi rodire.
Se poate afirma cu certitudine, că alternanţa de rodire este generată în special de
dezechilibrul dintre procesul de creştere şi cel de fructificare la pomii aflaţi în perioada de
mare producţie.
Problema alternanţei de rodire a preocupat numeroşi pomicultori din ţara noastră
între care CONSTANTINESCU şi colab. (1967), NEGRILA (1971), ŞUTA (1971),
POPESCU şi colab. (1982,1993) etc.
Alternanţa de rodire este un fenomen biologic care dereglează întregul ecosistem
pomicol. în practica pomicolă se cunosc speciile şi soiurile predispuse la alternanţă de
rodire, cât şi faptul că aplicarea în complex a măsurilor tehnologice duce la atenuarea
fenomenului respectiv.
BRUNNER (1982) arată că principalul factor care generează alternanţa de rodire
64
este în primul rând cel genetic, reprezentat de soi. Dar, în acelaşi timp, trebuie precizat şi
faptul că un rol important în manifestarea fenomenului îl au sistemul de cultură,
complexul de măsuri tehnologice, portaltoiul utilizat etc. Aceşti factori, indiferent cum
acţionează individual sau în interacţiune, pot modifica în sens pozitiv sau negativ rolul
factorului genetic considerat primordial.
6.2. FRECVENŢA ŞI INTENSITATEA
Cu toate că determinismul fenomenului de alternanţă de rodire este suficient de
bine cunoscut, nu în aceeaşi proproţie se ştie despre intensitatea cu care acesta se
manifestă. ŞUTA (1971) a folosit pentru estimarea intensităţii alternanţei de rodire,
formula lui HOBLYN (citat de KRAMER, 1966), care măsoară intensitatea acestui
fenomen prin indicele de alternanţă (IA).
100ani doi celor orproductiil
rod fara anului productia - rodcu anului productia = I A
Pe lângă această formulă mai sunt şi altele care au valori apropiate însă cu abateri în plus
sau în minus.
recolta) ultima + (prima - productia 2
anilor tuturor a productie de diferenta = I A
Din această relaţie se evidenţiază faptul că, cu cât raportul este mai mic, cu atât şi
indiceele de alternanţă este mai scăzut.
BRUNNER (1982) propune pentru calculul mediei procentuale a alternanţei de
rodire, următoarea relaţie:
rodcu anului productia
rod) fara anului productia - rodcu anului (productia 100 = A%
BUBAN, SCHMIDT şi KATZFUSS (1981) în scopul cuantificării intensităţii
alternanţei de rodire au utilizat coeficientul de variabilitate a producţiei (s%), care se
calculează pentru o anumită perioadă dată, însă nu mai mică de şase ani. Autorii de mai
sus consideră că intensitatea alternanţei de rodire este mai mare dacă s% > 20.
Pentru calcul se foloseşte următoarea relaţie:
1 - n
n
)x( - x
= s
2
2
iar x
100 s = s%
unde x = producţia de fructe la hectar (t/ha) în fiecare an;
n = numărul de ani în observaţie.
65
Alternanţa de rodire poate îmbrăca următoarele forme:
a) după un an cu producţie bună urmează un an cu recoltă mică sau fără recoltă;
b) după 1-3 ani cu producţie bună urmează un an cu recoltă mică sau fără
producţie;
c) o parte din pomii de pe o parcelă rodesc într-un an, iar ceilalţi în anul următor;
d) sunt destul de rare cazurile când jumătate din coroană fructifică într-un an iar
cealaltă jumătate în anul următor.
Alternanţa de rodire are frecvenţă mai mare la soiurile de măr de iarnă, păr
precum şi la cele de prun. Soiurile de vară de măr şi păr, piersic, cireş, vişin, cais nu au în
general alternanţă de rodire, deoarece în momentul diferenţierii mugurilor de rod fructele
sunt recoltate. Gutuiul, cu toate că este specia care îşi încheie ciclul de vegetaţie cel mai
târziu iar fructele se recoltează în septembrie-octombrie, nu prezintă alternanţă de rodire.
La această specie procesul de creştere şi fructificare este foarte bine autoreglat,
acumularea substanţelor de rezervă continuîndu-se toamna până în a doua jumătate a
lunii noiembrie.
Alternanţa de rodire este prezentă la toate sistemele de cultură. Declanşarea ei în
plantaţiile intensive se combate mai greu decât în cele extensive, deoarece capacitatea de
autoreglare a pomilor scade continuu ca urmare a degradării fiziologice mai puternice a
formaţiunilor fructifere, la care se adaugă competiţia pentru hrană şi lumină mult mai
accentuată în livezile intensive.
Pe măsură ce pomii avansează în vârstă se reduce plasticitatea lor ecologică şi, în
consecinţă, scade capacitatea de autoreglare. Alternanţa de rodire este generată de
scăderea capacităţii de lăstărire a pomilor ca o consecinţă a fenomenelor fiziologice
descrise anterior.
6.3. MĂSURI PENTRU ÎNLĂTURAREA ALTERNANŢEI DE RODIRE
Principala cale de normare a încărcăturii de rod este tăierea de rodire care, dacă se
face corect, asigură un raport optim între creştere şi fructificare. Pe lângă lucrări de tăiere
trebuie efectuate corect şi lucrările solului, fertilizarea, irigarea, combaterea bolilor şi
dăunătorilor etc. în vederea realizării unei fructificări echilibrate an de an.
Prin tăierile efectuate se urmăreşte asigurarea raportului, pentru fiecare mugur de
rod, a doi-trei muguri vegetativi. În acest fel, echilibrul fiziologic este apreciat ca normal
în cazul mărului atunci când creşterea lăstarilor este de 30-40 cm, la piersic de 60-80 cm
şi de 25-30 cm la celelalte sâmburoase.
Este cunoscut faptul că, în practica pomicolă, pentru a realiza o creştere anuală de
1 m se consumă aceeaşi cantitate de energie, ca şi pentru obţinerea unui kg de mere
(POPESCU şi colab., 1993).
Fructificarea relativ constantă de la un an la altul poate fi realizată prin asigurarea
a 5 muguri floriferi pe cm2 de secţiune a trunchiului sau a distanţei de 15-20 cm între
fructe (CEPOIU, 1978).
Prin răritul chimic se poate combate alternanţa de rodire. Dintre produsele testate
la noi în ţară se recomandă Paclobutazol care se aplică radicular - 1 g/pom, repartizat în
66
5-6 puncte în jurul trunchiului (BALDINI, 1986; COSTA, 1986; MITOV, 1988).
Fertilitatea echilibrată este şi ea o cale de combatere a apariţiei alternanţei de
rodire.
Principala cale de evitare a alternanţei de rodire este cultivarea de soiuri care
fructifică relativ constant an de an cum ar fi selecţiile clonale din cadrul soiului Golden
Delicious care fructifică constant, Yellow spur, Auwill spur etc..
O improtantă cale de combatere a apariţiei alternanţei de rodire o constituie
obţinerea şi lansarea în cultură de soiuri cu 1-2 flori în inflorescenţă la măr (RUDENKO,
1983).
Tratamentele fitosanitare, efectuate la timp şi la nivel calitativ corespunzător,
contribuie la menţinerea unui frunziş sănătos pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Studiile făcute de BUDAN şi COMAN (1987) arată importanţa stării de sănătate a
frunzişului în intervalul 15 mai 15 august, pentru recolta anului respectiv cât şi a anului
următor.
67
C a p i t o l u l 7
ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI
7.1. PARTICULARITĂŢILE ECOSISTEMULUI POMICOL
În natură, organismele vii, plante şi animale, trăiesc împreună, condiţionându-se şi
influenţându-se reciproc. Între ele se stabilesc relaţii de concurenţă sau de ajutor reciproc.
Aceste relaţii nu se limitează numai la raporturile dintre organismele vii, ele fiind mult
mai complexe înglobând în egală măsură şi relaţiile acestor organisme cu mediul lor de
viaţă.
Interacţiunea organismelor vii cu mediul abiotic duce în final la combinaţii de
sisteme biologice şi anorganice, care formează unităţi funcţionale de transformare a
substanţei şi energiei. Aceste sisteme sunt cunoscute sub denumirea de sisteme ecologice
sau ecosisteme.
Speciile pomicole şi cele spontane care alcătuiesc vegetaţia ecosistemului pomicol
se găsesc sub influenţa factorilor mediului înconjurător care se numesc şi factori naturali,
staţionali şi ecologici. Factorii mediului înconjurător acţionează simultan asupra
plantelor, acţiunea unui factor depinzând de măsura în care se manifestă acţiunea
celorlalţi factori. Acest aspect are o deosebită importanţă pentru practica pomicolă
fiindcă sporirea producţiei de fructe este posibilă numai prin acţiunea favorabilă
simultană a factorilor ecologici, pe care omul îi influenţează printr-o serie de intervenţii.
Factorii ecologici se împart în factori abiotici (fizico-chimici) şi factori biotici
(fitogeni şi zoogeni).
Factorii abiotici includ factori climatici (temperatură, lumină, precipitaţii, aerul
etc.), factori ecopedologici care includ orografia terenului, substratul material (roca
mamă), tipul genetic, particularităţi fizice şi compoziţie chimică.
Factorii biotici se manifestă prin intermediul organismelor vegetale (factori
fitogeni) şi animalele (factori zoogeni).
Factorii antropogeni sunt reprezentaţi de acţiunile umane care urmăresc sporirea
producţiei (cantitativ şi calitativ).
O parte dintre factorii enunţaţi cum ar fi temperatura, lumina, apa, aerul şi solul cu
componentele lui, sunt indispensabile vieţii plantelor care mai sunt cunoscuţi şi sub
denumirea de factori de vegetaţie.
68
7.2. FACTORII CLIMATICI
7.2.1. Lumina ca factor de vegetaţie
Lumina este factorul de vegetaţie prin intermediul căreia energia solară se
integrează în plantă sub formă de energie potenţială. Lumina intervine în fenomenul de
asimilaţie clorofiliană în urma căruia rezultă substanţa organică care furnizează energia
necesară creşterii şi fructificării.
Din cantitatea imensă de energie luminoasă provenită de la soare, plantele
pomicole utilizează, în condiţii normale, o proporţie redusă de numai 3-5%.
Speciile pomicole, cultivate în climatul temperat, fac parte din grupa plantelor
heliofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Acest aspect este evidenţiat de prezenţa
speciilor fructifere în luminişuri sau la marginea pădurii.
Cerinţele faţă de lumină nu sunt uniforme pentru toate speciile pomicole. în
funcţie de cerinţele pe care acestea le au faţă de lumină, ele au fost împărţite în trei grupe
distincte şi anume:
- specii cu cerinţe mari (nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul);
- specii cu cerinţe mijlocii (părul, mărul, prunul, vişinul etc.);
- specii cu cerinţe reduse (zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul), care suportă chiar
şi semiumbra.
Asigurarea luminii, în concordanţă cu cerinţele speciilor pomicole, are efecte
benefice asupra creşterii şi ramificării, măreşte rezistenţa pomilor la atacul de boli şi
dăunători, sporeşte rezistenţa lor la ger, stimulează diferenţierea mugurilor de rod,
asigurând o fructificare relativ constantă şi fructe de calitate superioare.
Existenţa luminii intense are influenţă favorabilă asupra dimensiunilor frunzelor şi
a membranelor celulare. În astfel de condiţii frunzele au dimensiuni mai mici, membrana
celulelor palisodice se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se plasează în interiorul frunzei iar
coloritul lor este mai puţin accentuat.
În climatul temperat lumina nu este un factor limitativ pentru speciile pomicole.
Dacă lumina este însoţită de temperaturi corespunzătoare, în concordanţă cu cerinţele
speciilor pomicole, şi de suficentă apă se obţin fructe de calitate, sporeşte conţinutul
fructelor în zaharuri, maturarea este mai timpurie.
Insuficienţa luminii are efecte negative asupra unor procese fiziologice ce se
desfăşoară în plantă. Ea determină mărirea suprafeţei frunzelor concomitent cu subţierea
acestora, granulele de cloroplaste se îngroaşă, declanşând tendinţa de compensare a
deficitului de lumină. La plantele umbrite se remarcă tendinţa de mărire a randamentului
fotosinteză/respiraţie, fără a egala parametrii ce se realizează în condiţii de lumină
normală.
Insuficienţa luminii influenţează nemijlocit procesul de diferenţiere a mugurilor
de rod, căderea fiziologică, dimensiunile şi coloritului fructelor. Este cunoscut faptul că
antocianul este sintetizat din zaharuri sub acţiunea nemijlocită a luminii.
Durata de strălucire şi intensitatea luminii influenţează compoziţia fructelor în
substanţă uscată, în general.
În practica pomicolă există o permanentă preocupare pentru o valorificare
superioară a luminii, cunoscut fiind faptul că în plantaţiile pomicole se foloseşte doar
69
parţial lumina solară. Existenţa unui surplus de lumină în plantaţiile de pomi dă
posibilitatea găsirii unor căi şi mijloace de sporire a producţiei la unitatea de suprafaţă.
Dacă se analizează modul de valorificare a luminii la nivelul coroanei unui pom
se poate constata că frunzele plasate la periferia coroanei beneficiază de lumină mai
multă, peste necesarul lor fotosintetic, pe când cele din interiorul coroanei şi din părţile ei
inferioare sunt slab luminate şi cu posibilităţi reduse de compensaţie. Astfel, intervenţiile,
prin care se asigură un surplus de lumină în coroana pomilor (prin tăieri) au efecte directe
şi favorabile asupra fotosintezei.
Frunzişul din coroana unui pom se comportă ca un ecran captator de lumină. În
consecinţă trebuie cunoscut modul de comportare a frunzelor şi factorii care determină
captarea şi pătrunderea luminii atât în coroana pomului cât şi în masa vegetală pe care o
plantaţie pomicolă o formează. În acest scop se determină indicele foliar.
Indicele foliar este dat de suprafaţa totală a frunzişului unui pom sau a unei
plantaţii în ansamblu raportată la unitatea de suprafaţă. Cu cât indicele foliar este mai
mare şi atinge valoarea maximă mai repede, cu atât plantaţia respectivă va beneficia de
mai multă lumină.
În tabelul 5 este prezentat indicele foliar la câteva specii pomicole.
Tabelul 5
Indicele foliar la unele specii pomicole (după Constantinescu şi colab., 1967)
Specia Indicele foliar
Păr
Piersic
Prun
Cireş
Cais
Vişin
Măr
0,5 – 0,9
0,5 – 0,9
0,6 – 1,9
0,5 – 2,6
2,2 – 6,1
2,2 – 6,1
2,2 – 6,1
Studiile făcute de WILLIAMS (citat de BALTEANU şi colab., 1991) arată că la
porumb şi orz, specii la care frunzişul este dispus aproximativ vertical, indicele foliar are
valori cuprinse între 12 şi 15.
Se poate afirma, pe baza datelor din tabelul 5, că speciile pomicole au indicele
foliar mic sau mijlociu în comparaţie cu alte plante de cultură.
Un alt element important în analiza capacităţii de interceptare a luminii îl
consituie dimensiunile frunzelor. Pentru ficare frunză, cantitatea de lumină interceptată
este direct proporţională cu suprafaţa ei. La speciile cu frunze mari lumina pătrunde mai
greu în coroană în comparaţie cu cele cu frunza mică. în consecinţă, speciile pomicole cu
frunze mici, cum ar fi prunul, se pare că ar putea suporta o anumită îndesire a frunzişului
şi, în consecinţă, să ajungă la un indice foliar superior (tabelul 6).
Studiile făcute de CONSTANTINESCU şi colab. (1967) arată că la prun suprafaţa
medie a unei frunze este de 16,7 cm2, iar la cais de 31,1 cm
2. Examinând frunzele la soiul
de măr Golden Delicious JACKSON (1977) constată că suprafaţa medie a frunzei este de
25,0 cm2.
70
Tabelul 6
Dimensiunile medii ale suprafeţei frunzelor la unele specii pomicole
Specia Suprafaţa medie a unei frunze Sursa
Prun
Măr (Golden Delicious)
Cais
16,7
25,0
31,1
Constantinescu, 1967
Jackson, 1977
Constantinescu, 1967
Pentru desfăşurarea eficientă a procesului de fotosinteză are mare importanţă
distribuţia pe verticală a frunzelor, deoarece dispunerea lor în coroană se realizează sub
formă de straturi, ca urmare a unei tendinţe de interceptare a unei cantităţi cât mai mari
de lumină.
La măr, dispunerea frunzişului în straturi, face ca lumina să pătrundă în coroană,
la cel mult un metru adâncime (POPESCU şi colab., 1993). Stratul superior de frunze
care primeşte lumina în mod direct, poate reţine până la 90% din radiaţiile utile
fotosintezei active, iar cel de al doilea strat de frunze să beneficieze de foarte puţină
lumină. Această situaţie obligă elaborarea unor căi de dirijare a frunzelor pe verticală.
Orientarea frunzişului poate fi realizată prin lucrări de tăiere şi dirijare a ramurilor
Proprietăţile optice ale frunzelor au mare importanţă în interceptarea luminii.
Frunzele lucioase reflectă mai multă lumină, respectiv, până la 30% din lumina incidentă
faţă de cele mate şi cu denivelări, pubescenţă etc.
Orientarea frunzelor faţă de lumina incidentă şi poziţia soarelui pe bolta cerească
în cursul unei zile afectează, de asemenea, interceptarea luminii. Se pare că lumina
pătrunde cu uşurinţă când frunzele au o poziţie verticală şi se realizează un indice foliar
superior, de 14 (POPESCU şi colab., 1993). În general, speciile pomicole au frunzele
dispuse orizontal, oblic sau vertical în proporţii diferite. După NICIPOROVICI (citat de
SIPOS, 1972), situaţia ideală de dispunere a frunzelor ar fi următoarea: 13% din frunze
să formeze unghiuri de 0-30º faţă de orizontală; 37% din ele să formeze unghiuri de
30-60º faţă de orizontală iar 50% din acestea să formeze unghiuri mai mari, de 60º până
la 90º. Dispunerea frunzelor cât mai aproape de verticală reduce umbrirea în coroana
pomilor.
Procesul de fotosinteză se desfăşoară cu intensitate maximă dimineaţa când
unghiul de incidenţă a razelor solare este de 45º şi se menţine la acest nivel până după
amiază, când lumina ajunge la aceeaşi unghi de incidenţă faţă de orizontală. Pentru a nu
deranja procesul de fotosinteză, în intervalul menţionat, trebuie ca umbra purtată sau
autoumbrirea să nu se producă. În acest scop se vor stabili distanţe corespunzătoare între
rânduri şi între pomi pe rând, pentru a evita umbrirea pe perioada de timp cât soarele este
mai sus de 45º faţă de orizont.
Forma şi orientarea coroanei sunt, de asemenea, factori ce influenţează captarea
luminii. Când soarele este mai aproape de orizont lumina este mai bine valorificată de
către coroanele orizontale. La acestea, curba fotosintezei se plafonează între 200 şi 250
mm3/CO2/cm
2/h, imediat ce soarele se ridică deasupra orizontului (POPESCU şi colab.,
1993).
La coroanele verticale (garduri fructifere), când soarele depăşeşte 30º deasupra
71
orizontului, intensitatea fotosintezei se accelerează, iar tendinţa de plafonare apare abia la
valoarea de 550-600 mm3/CO2/cm
2/h (POPESCU şi colab., 1993).
Stadiul de evoluţie a frunzişului este şi el important deoarece la plantele tinere,
indicele foliar este mult mai mic faţă de cele mature din aceeaşi specie şi soi.
Pentru condiţiile din ţara noastră, atunci când se urmăreşte folosirea luminii la
parametri superior, rândurile de pomi se vor orienta pe direcţia nord-sud.
Modul de utilizare a luminii în diferite tipuri de plantaţii În plantaţiile extensive (sistem agropomicol şi clasic), cu pomi de dimensiuni mai
mari, plantaţi la distanţe mari, în perioada de mare producţie ecranul fotosintetic este
discontinu şi reuşeşte să capteze până la 70% din lumina incidentă, diferenţa (30%)
ajungând pe sol. La pomii tineri procentul de captare a luminii este ceva mai redus, asfel
că nivelul de 70% se realizează numai în perioada de mare producţie. În coroanele
globuloase de dimensiuni mari, numai la exterior şi la partea superioară, pe o adâncime
de 1,0-1,5 m valorifică peste 25% din lumina solară (POPESCU şi colab., 1993). Partea
inferioară şi cea din apropierea axului sunt supuse autoumbririi, motiv pentru care în
zona respectivă producţia de fructe este scăzută şi de calitate inferioară. De aici şi
concluzia că în plantaţiile extensive lumina nu este folosită în mod eficient.
În plantaţiile intensive, cu densitate de peste 600 de pomi/ha, unde se folosesc
portaltoi de vigoare mijlocie şi coroane globunoase, se formează rapid covorul vegetal cu
dezavantajul apariţiei autoumbririi şi a lipsei de lumină
În livezile intensive de tip "garduri fructifere", a căror grosime nu depăşeşte 1,5-
2,0 m la bază şi 0,9-1,20 în partea superioară, se interceptează mai multă lumină, nu se
produce autoumbrirea, dar este prezentă umbrirea între rânduri (umbra purtată) cât şi
între pomii pe rând
Pentru a realiza o interceptare bună a luminii, în coroana pomilor, trebuie asigurat
un raport judicios între înălţimea pomilor (H) şi distanţa între rânduri (L). La gardurile
fructifere cu înălţime mai redusă, lumina ajunge repede pe sol, nefiind interceptată în
totalitate de către frunze, deci nu ajunge la randament maxim
Dacă înălţimea gardului fructifer este mai mare, umbra purtată pune rândul vecin
în condiţii mai puţin favorabile (cu prioritate în partea bazală), motiv pentru care
producţia de fructe, din zona respectivă este de calitate inferioară.
În plantaţiile superintensive, în care pomii ating o înălţime de 2,0-2,5 m şi distanţa
dintre rânduri este de 3-4 m, nu apare pericolul umbririi rândului vecin iar dacă se alege
corect distanţa de plantare pe rând, se poate realiza o valorificare eficientă a luminii.
În cazul culturii în benzi (cu rânduri multiple), apare şi umbrirea reciprocă a
pomilor de pe acelaşi rând cât şi de pe rândurile vecine. Umbrirea părţii inferioare a
coroanei atrage după sine diminuarea potenţialului productiv şi a calităţii fructelor.
Pentru evitarea neajunsurilor semnalate mai sus, în plantaţiile intensive cu rânduri
multiple, se recomandă reducerea taliei şi a grosimii gardului fructifer în aşa fel, încât să
nu se producă umbrirea între rânduri şi între pomi pe rând.
7.2.2. Căldura ca factor de vegetaţie
72
Sursa principală de căldură, ca şi în cazul luminii, este soarele. Din căldura pe
care o degajă soarele numai o cantitate infimă ajunge la suprafaţa solului pentru a putea fi
folosită de către plante (circa 1%). Constanta solară (cantitatea de căldură care ajunge la
suprafaţa solului) este de 1,94 cal/cm2/minut.
Pe lângă căldura produsă de soare, plantele folosesc şi alte surse de căldură cum
sunt: căldura acumulată prin radiaţii în timpul orelor de insolaţie, cea rezultată din
descompunerea materiei organice (1 tonă de gunoi de grajd degajă 3-4 milioane de Kcal),
cea provenită din respiraţia organelor subterane ale plantelor, căldura degajată din sol în
urma reacţiilor exoterme etc.
Dacă lumină există din abundenţă, căldura poate fi apreciată ca factor limitativ
pentru cultura speciilor pomicole din climatul temperat. Caracterul limitativ al căldurii se
poate exercita prin insuficienţa acesteia într-o regiune dată, prin temperaturi negative
extreme în timpul iernii, cât şi prin accidente climatice (brume, îngheţuri târzii de
primăvară şi timpurii de toamnă).
La amplasarea speciilor pomicole într-o anumită regiune se va avea în vedere
temperatura medie anuală. Ea oferă date utile cu privire la amplasarea speciilor pomicole
pe un anumit areal.
Speciile din climatul temperat se comportă bine în regiunile cu izoterma de
8-10ºC (măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, nuc). Regiunile cu deficit de căldură, cuprinse
între izotermele de 8-9ºC, sunt favorabile pentru speciile cu plasticitate ecologică mare
(măr, prun, vişin, arbuşti fructiferi, alun etc.). Pentru speciile pretenţioase faţă de căldură
(piersic, cais, migdal), condiţii optime de creştere şi fructificare se întâlnesc numai în
regiunile cu izotermele de 9-11ºC.
Pornirea în vegetaţie a speciilor pomicole are loc primăvara numai după atingerea
unui anumit prag de temperatură numit "prag biologic" sau "zero biologic". Pragul
biologic este caracteristic pentru fiecare specie sau grup de specii. De exemplu, pentru
arbuşti fructiferi acesta este de 4-5ºC, iar la pomii fructiferi el este de 6-8ºC.
Pentru parcurgerea fenofazelor caracteristice, speciile pomicole au nevoie de o
anumită sumă de grade de temperatură activă (bilanţ termic activ). Bilanţul termic activ
se obţine prin însumarea temperaturilor zilnice care depăşesc pragul zero biologic.
Bilanţul termic activ se calculează cu ajutorul relaţiei:
BTA = tz - Pb
unde tz = temperatura medie a zilei, iar Pb = pragul biologic.
În practica pomicolă se foloseşte mai frecvent bilanţul termic global care se
calculează prin însumarea temperaturilor medii zilnice din momentul declanşării
perioadei de vegetaţie, până toamna când se încheie ciclul de vegetaţie.
Bilanţul termic global reprezintă minimum de temperatură fără de care speciile
pomicole nu pot fi cultivate într-o anumită zonă. De exemplu, pentru pornirea în
vegetaţie a soiului de măr Jonathan sunt necesare 80,2ºC, iar pentru înflorirea lui
377,8ºC. La soiul de prun Tuleu gras pentru umflarea mugurilor sunt necesare 86,5ºC,
pentru dezmugurit 227,8ºC, pentru începutul înfloritului 293,7ºC, iar până la maturarea
fructelor 2581,4ºC.
În funcţie de cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, de modul de comportare
73
a acestora faţă de gerurile din timpul iernii şi cele târzii de primăvară, există posibilitatea
clasificării lor în trei grupe, astfel:
- Specii cu cerinţe mari faţă de căldură (cais, piersic, migdal). Acestea suportă
greu gerurile din timpul iernii, nivel la care degeră mugurii de rod şi chiar o parte din
ramuri, şi chiar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară care pot duce la compromiterea
recoltei;
- Specii cu cerinţe moderate (gutui, păr, cireş, nuc, unele soiuri de prun). La
acestea pagubele sunt mai mici (cu frecvenţă mai mare la păr şi nuc). Îngheţurile şi
brumele târzii de primăvară afectează, de regulă, mai puternic cireşul şi nucul;
- Specii cu cerinţe reduse faţă de căldură (măr, prun, soiurile rezistente la ger de
vişin, arbuştii fructiferi, alun etc.). Această grupă de specii suportă bine iernile geroase
din ţara noastră şi, de regulă, nu sunt afectate de îngheţurile şi brumele târzii.
Arealul de cultură al speciilor pomicole, pe teritoriul ţării noastre, este limitat de
rezistenţa lor la temperaturile minime absolute din timpul iernii. Rezistenţa la temperaturi
scăzute a pomilor este diferită de la o specie la alta. Limita de rezistenţă a speciilor
pomicole faţă de gerurile din timpul iernii este determinată de numeroşi factori. De
regulă, pomii aflaţi în perioada de declin au sensibilitatea cea mai mare faţă de ger. Pomii
tineri sunt mai sensibili la ger în comparaţie cu cei maturi. Speciile la care ciclul de
vegetaţie se încheie mai devreme au o rezistenţă mai bună la ger comparativ cu cele care
îşi încheie mai târziu perioada de vegetaţie.
Rezistenţa la ger depinde, în mare măsură, de felul cum vin temperaturile scăzute.
Gerurile care vin treptat sunt mai uşor suportate de plantele pomicole în comparaţie cu
cele care apar brusc. La vişin, de exemplu, geruri de -20ºC, care s-au instalat progresiv,
au distrus mugurii de rod în proporţie de 3% (POPESCU şi colab., 1993). Dacă
temperatura de -20ºC survine brusc, ponderea mugurilor distruşi este de 96%.
Zilele cu temperaturi pozitive de la sfârşitul iernii reduc rezistenţa pomilor la ger.
Dezgheţurile şi îngheţurile repetate pot provoca degerări la temperaturi mult mai puţin
scăzute decât pragul rezistenţei normale pentru diferite specii pomicole. În astfel de
cazuri, diminuarea rezistenţei este generată de faptul că plantele îşi pierd călirea. În
general, pomii bine îngrijiţi, cu condiţii bune de vegetaţie în anul precedent au o
rezistenţă sporită la ger.
În anii cu supraproducţie pomii acumulează o cantitate mai mică de substanţe de
rezervă iar rezistenţa la ger este mai redusă.
Gerurile puternice din timpul iernii pot provoca moartea pomilor sau numai a unor
părţi din coroană care sunt mai sensibile.
Ordinea de sensibilitate la ger a organelor aeriene ale pomilor este: mugurii de
rod, apoi cei vegetativi, ramurile anuale (în special partea terminală care nu este suficient
maturată).
Gerurile mari, apărute brusc la începutul iernii, provoacă înnegrirea lemnului
(CHILDERS, 1976). Dacă gerul este mare şi prelungit (2-3 zile), poate provoca crăpături
în coajă şi lemn cu repercusiuni negative asupra vieţii pomului.
Gerurile târzii de primăvară produc frecvent arsura scoarţei şi a cambiului
(datorită pierderii stării de călire).
Tabelul 7
Limita de rezistenţă la temperaturi scăzute din timpul iernii
74
la unele specii pomicole cultivate şi sălbatice
Specia Limita de rezistenţă (°C) Specia Limita de rezistenţă (°C)
Măr
Păr
Gutui
Prun
Cais
Piersic
-35 … -36
-32 … -33
-28 … -30
-30 … -32
-26 … -28
-24 … -26
Cireş
Vişin
Căpşun
Smochin
Măr siberian
Păr de usuria
-29 … -32
-30
-16 … -24
-16
-45
-40
În funcţie de rezistenţa la temperaturi scăzute din timpul iernii se poate face o
zonare a culturii speciilor pomicole în condiţiile din ţara noastră. Astfel, se aprciază că
regiunile în care temperaturile coboară sub -24ºC în timpul iernii, nu sunt recomandate
pentru cultura caisului, piersicului şi migdalului, cu toate că aceste specii pot rezista şi la
temperaturi mai scăzute.
în zonele în care iernile sunt şi mai aspre se pot cultiva mărul, vişinul, prunul (soiuri mai
rezistente), care înregistrează pagube la temperaturi mai scăzute de -30ºC.
Pentru cultura părului, gutuiului şi nucului nu sunt favorabile regiunile cu
temperaturi mai scăzute în timpul iernii de -26, -27ºC.
în unele regiuni ale ţării noastre sunt frecvente îngheţurile şi brumele târzii de
primăvară, care găsesc pomii după pornirea în vegetaţie. Pentru a limita efectul negativ al
brumelor şi îngheţurilor de primăvară se va evita amplasarea speciilor cu pornire
timpurie în vegetaţie în arealele respective. Cu toate că temperaturile sunt mai puţin
scăzute faţă de cele din iarnă, ele afectează organele florale a căror rezistenţă scade pe
măsură ce vegetaţia este mai avansată (tabel 8).
Tabelul 8
Rezistenţa speciilor pomicole la ger (ºC) în funcţie de
fenofaza în care se găsesc
Specia Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze
Boboci în faza de colorare Plină înflorire
Fructe tinere
Măr
Piersic
Cireş
Păr
Prun
Cais
-3,9
-3,9
-2,2
-3,9
-3,5
-3,9
-2,2
-2,8
-2,2
-2,2
-2,2
-2,2
-1,7
-1,1
-1,1
-1,1
-1,1
-1,9
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară afectează cu prioritate speciile care
înfloresc mai devreme (caisul, piersicul, migdalul iar, în unii ani, cireşul şi nucul, însă în
proporţii mai reduse).
Speciile care pornesc mai târziu în vegetaţie sunt mai puţin afectate de
temperaturile scăzute. Astfel, dacă temperatura nu coboară sub -2ºC pericolul de îngheţ
este mai redus (plasmoliza se manifestă mai slab şi cu posibilităţi de revenire). Dacă
temperatura coboară la -3º...-4ºC şi dezgheţul se produce lent, plantele îşi revin, spre
deosebire de cazul în care dezgheţul se produce brusc, când celulele mor. Organele
75
hipogee sunt mult mai sensibile la temperaturi scăzute decât cele epigee.
Rădăcinile mărului degeră începând de la -7...-12ºC; la păr sistemul radicular
rezistă până la -11ºC; la piersic până la -10ºC, la vişin şi mahaleb până la -14ºC, la coacăz
până la -15ºC iar la agriş până la -18ºC (POPESCU şi colab., 1993).
7.2.3. Apa ca factor de vegetaţie
Apa este factorul indispensabil desfăşurării proceselor de creştere şi fructificare.
Conţinutul în apă a organelor pomilor este mare (rădăcinile 60-85% iat fructele 77-92%).
Cerinţele speciilor pomicole faţă de apă sunt dependente de consumul specific de
apă pentru a obţine 1 kg de substanţă uscată, denumit coeficient de transpiraţie.
Coeficientul de transpiraţie diferă de la o specie la alta (la măr este de 170-300, la
piersic 300-500 etc.). POPESCU şi colab. (1993) arată că un pom, într-o perioadă mai
călduroasă, consumă 10-12 l apă în timp de o oră ceea ce înseamnă 3000-5000 m3/ha/an.
Creşterea umidităţii solului duce la mărirea coeficientului de transpiraţie. Atunci când
umiditatea relativă a aerului creşte se micşorează coeficientul de transpiraţie şi invers.
Temperatura ridicată, lumina şi vântul măresc transpiraţia, în consecinţă cerinţele
pentru apă sunt mai mari.
În funcţie de cerinţele faţă de apă, speciile pomicole au fost împărţite în patru
grupe, şi anume:
a) specii cu cerinţe foarte mari (coacăz, agriş, afin);
b) specii cu cerinţe mari (gutui, măr, prun);
c) specii cu cerinţe medii (nuc, cireş, vişin);
d) specii cu cerinţe mici (cais, piersic, migdal).
Speciile pomicole au momente critice pentru umiditate, care de regulă, se
suprapun cu creşterea intensă a lăstarilor şi a fructelor. Lipsa apei duce la diminuarea
cantitativă şi calitativă a recoltei, la o creştere slabă a lăstarilor; grăbeşte îmbătrânirea;
sistemul radicular se ramifică puternic, cu un consum mare de substanţe organice.
Efectul nefavorabil al secetei este suportat în mod diferit de speciile pomicole. În
funcţie de rezistenţa la secetă, speciile pomicole pot fi grupate după cum urmează:
a) specii foarte rezitente (caisul şi migdalul altoite pe migdal; cirşul şi vişinul
altoite pe mahaleb; părul - soiuri de vară - altoit pe franc şi sălbatic;
b) specii cu rezistenţă mijlocie (piersic - soiuri târzii - altoit pe franc; cireş şi vişin
altoit pe cireş păsăresc; soirui de păr târzii altoite pe franc sau sălbatic; prun - soiuri de
vară);
c) specii sensibile la secetă (soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi; părul şi
gutuiul altoite pe gutui; piersicul altoit pe crocoduş şi prun franc).
Excesul de apă din plantaţiile pomicole este şi el dăunător deoarece diminuează
procesul de fotosinteză, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie maturarea lemnului, şi
a fructelor, opreşte creşterea în perioadele reci şi ploioase etc.
O perioadă ploioasă la înflorit este nefavorabilă pentru polenizare, deoarece apa în
exces spală polenul de pe stigmat, împiedică zborul insectelor polenizatoare, şi
favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice.
Sensibilitatea speciilor pomicole faţă de excesul de apă este diferit în funcţie de
combinaţia soi x portaltoi.
O sensibilitate sporită faţă de excesul de apă o manifestă cireşul altoit pe cireş
76
păsăresc sau mahaleb, caisul altoit pe zarzăr, piersicul altoit pe migdal şi franc.
Părul şi gutuiul altoite pe gutui, suportă mai bine excesul de umiditate şi chiar o
inundare temporară.
Principala sursă de apă pentru pomi este cea provenită din ploaie şi zăpadă. În ţara
noastră, repartizarea precipitaţiilor pe parcursul anului este aproximativ în concordanţă
cu cerinţele speciilor pomicole, perioada mai ploioasă a anului suprapunându-se
perioadei de creştere a lăstarilor şi a fructelor.
Zăpada, înafara faptului că este o sursă importantă de apă, protejează solul şi
sistemul radicular de îngheţ iar prin adunarea ei în jurul pomilor duce la întârzierea
pornirii în vegetaţie mai ales pentru speciile care au un repaus profund mai scurt (cais,
piersic). Zăpada poate fi şi dăunătoare pomilor când se depune în cantitate mare pe
ramuri, prducând ruperea lor.
Roua contribuie cu circa 30 mm/an la asigurarea nevoilor de apă a pomilor. Ea
sporeşte umiditatea relativă a aerului şi reduce transpiraţia.
Chiciura şi poleiul provoacă asfixierea mugurilor şi chiar ruperea ramurilor.
Grindina, ca fenomen meteorologic, cade de regulă în perioadele mai calde şi
produce pagube prin degradarea frunzişului şi a fructelor, rănirea lăstarilor şi ramurilor.
Rănile provocate reprezintă porţi de intrare a agenţilor patogeni. Rănile de pe fructe chiar
dacă se cicatrizează, determină deprecierea calitativă a producţiei.
7.2.4. Aerul ca factor de vegetaţie
Aerul este un amestec format din oxigen, azot, dioxid de carbon, amoniac, vapori
de apă etc. în procesul de creştere şi fructificare plantele pomicole utilizează atât aerul
atmosferic cât şi cel din sol. Aerul influenţează creşterea şi fructificarea pomilor prin
componentele lui de bază (O, CO2, NH3, N etc).
Oxigenul din aer este indispensabil vieţii pomilor, fiind folosit în procesul de
respiraţie. Prin procesul de fotosinteză plantele degajă oxigenul cu rol important în
oxidarea substanţelor hidrocarbonate şi de formare a unor noi substanţe proteice.
Este cunoscut faptul că respiraţia se produce atât la nivelul organelor epigee cât şi
al celor hipogee.
În sol, oxigenul se găseşte în proporţie mai mică (18-19%), în special în solurile
tasate, cu exces de umiditate. Lipsa oxigenului din sol duce la diminuarea creşterilor şi
chiar la asfixierea rădăcinilor. O bună aerare a solului se realizează prin mobilizarea
solului, distrugerea crustei, drenarea apei în exces, plantarea pe biloane sau în poziţie
oblică.
Dioxidul de carbon din aer are o deosebită importanţă în desfăşurarea procesului
de asimilaţie clorofiliană. Lipsa dioxidului de carbon duce la reducerea sau chiar oprirea
asimilaţiei clorofiliene iar un aflux de dioxid de carbon intensifică fotosinteza.
Principala sursă de dioxid de carbon pentru plante este aerul, în compoziţia căruia
acesta se găseşte între 0,03 şi 0,05%.
Prin descompunerea materiei organice conţinutul în dioxid de carbon din aer
poate creşte la 0,3% până la 0,63% (POPESCU şi colab., 1993).
Azotul este un gaz inert pentru plante şi animale, ce nu poate fi asimilat sub formă
de azot elementar, ci numai sub formă de săruri ale acidului azotic şi amoniacal.
77
Azotul din atmosferă este singura sursă de formare a compuşilor azotaţi din sol,
deoarece roca mamă pe care s-a format solul nu conţine azot. Deasupra fiecărui hectar de
teren se găsesc circa 78.106 kg azot, iar în recolta obţinută pe un hectar se acumulează
100-150 kg azot.
Amoniacul se găseşte în cantitate mai mare în sol unde se formează prin
descompunerea substanţelor organice ce conţin azot sub formă proteică.
Vântul, ca mişcare a maselor de aer, stimulează transpiraţia plantelor şi măreşte
nevoile lor de apă, împiedică zborul albinelor, uscă stigmatele florilor producând
diminuarea recoltei. Vântul puternic deformează coroana pomilor, încetineşte creşterea,
rupe ramurile, spulberă zăpada. Pentru protejarea plantaţiilor pomicole se înfiinţează
perdele de protecţie perpendiculare pe direcţia vântului dominant sau se elimină de la
plantare amplasamentele expuse vânturilor puternice.
7.2.5. Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de mediul edafic
În procesul de nutriţie speciile pomicole îşi iau hrana din sol exceptând azotul care
provine din atmosferă sau din îngrăşăminte.
Principalele componente ale solului, de care se ţine cont la amplasarea speciilor
pomicole, sunt: grosimea stratului de sol, volumul edafic util, starea de structurare şi
textura lui, nivelul de gleizare, conţinutul în humus, permeabilitatea pentru apă şi aer,
gradul de aprovizionare cu macro- şi microelemente, reacţia solului, conţinutul în Ca
activ şi adâncimea pânzei de apă freatică.
Grosimea stratului de sol. În plantaţiile pomicole se consideră că un sol cu grosimea de un metru este corespunzător, cu toate că unele specii pomicole (păr, nuc, cireş, castan, prun, cais) îşi dispun o mică parte din rădăcini chiar şi la adâncimi mai mari (3-4 m). Pentru speciile pomicole nu este importantă numai grosimea stratului de sol ci şi volumul edafic util al solului (partea fină, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculată pe o secţiune de un metru (POPESCU şi colab., 1993).
Pentru a putea aprecia corect însuşirile fizice şi chimice ale solului se deschid
profile pe adâncimea de un metru şi se recoltează probe pentru analiză de la adâncimile
de: 0-20 cm, 30-50 cm şi 60-80 cm.
Alcătuirea granulometrică a solului are mare importanţă în creşterea şi
fructificarea pomilor. Ea reprezintă, de fapt, ponderea principalelor componente ale
solului (argilă, mâl şi nisip).
Cerinţele speciilor pomicole faţă de aceste componente ale solului sunt diferite.
Părul se comportă bine pe solurile cu un conţinut în argilă mai mic de 23%, mărul
suportă până la 35% argilă iar prunul se comportă bine pe soluri cu un conţinut în argilă
de 40% şi chiar peste.
Însuşirile hidrofizice ale solului (porozitatea şi capacitatea hidrică minimă sau
capacitatea de câmp pentru apă a solului). Aceste însuşiri sunt strâns legate de alcătuirea
granulometrică a solului, de starea de structurare a acestuia şi de posibilităţile de
îndepărtare a excesului de apă.
Starea de gleizare a solului este determinată de nivelul apei freatice sau de
78
existenţa izvoarelor de coastă. Aceasta poate duce la asfixierea sistemului radicular, cele
mai sensibile specii fiind cireşul, prunul, caisul şi piersicul. Solurile gleizate şi
pseudogleizate, pe cât posibil, trebuie evitate de la plantare; pe suprafeţe mici plantatul
pomilor se poate face pe biloane.
Principalele însuşiri chimice ale solului care afectează viaţa pomilor sunt:
conţinutul în humus, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, microelemente (bor,
mangan, cupru, zinc etc.) şi reacţia solului etc.
Pentru plantaţii pomicole sunt recomandate solurile cu un conţinut de 2-3%
humus, bine aprovizionate cu azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu şi microelemente.
Azotul din sol este foarte important pentru creşterea şi rodirea pomilor. Absenţa
azotului duce la încetinirea şi încetarea creşterilor, diminuarea fructificării, căderea
prematură a frunzelor. Pentru pomi este important azotul din sol sub formă asimilabilă şi
mai puţin cel din humus, masă microbiană etc.
Fosforul este foarte important pentru creşterea organelor vegetale, diferenţierea
mugurilor de rod, creşterea şi maturarea fructelor. El măreşte rezistenţa la iernare a
pomilor şi arbuştilor fructiferi. Fosfaţii din sol sunt accesibili pomilor în mică măsură, în
consecinţă solul trebuie aprovizionat cu fosfor din îngrăşăminte.
Potasiul contribuie la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, îngoşarea tulpinii,
creşterea şi maturarea fructelor, sporirea rezistenţei pomilor la ger. El participă la
numeroase procese biochimice cum ar fi: fotosinteza, metabolismul azotului, migrarea
glucidelor etc. Este considerat un regulator al consumului de apă în plantă (pe măsură ce
creşte concentraţia sa în plantă scade transpiraţia). Prezenţa potasiului în cantităţi mai
mari în plantă favorizează realizarea calităţilor gustative ale fructelor, acumularea de
zahăr, aromă specifică şi o mai bună păstrare.
Calciul din sol are o mare importanţă pentru pomi şi arbuşti fructiferi. Fiind
prezent în cantităţi mari în celulele plantelor asigură echilibrul fiziologic între elementele
şi microelementele din soluţia solului. Calciul acţionează cu un regulator al
metabolismului (măreşte sau reduce respiraţia). Un conţinut scăzut de calciu în fructe
accelerează respiraţia şi provoacă brunificarea internă a fructelor.
Magneziul este unul din componenţii clorofilei şi îndeplineşte un rol esenţial în
activitatea de fotosinteză. Magneziul are rolul de a stimula absorbţia fosforului şi
migrarea lui; participă la formarea lipidelor, favorizează formarea xantofilei şi a
carotenului, reduce transpiraţia etc.
Microelementele sunt foarte importante în procesul de creştere şi fructificare a
plantelor pomicole, în special fierul, manganul, zincul şi borul. În foarte multe cazuri
microelementele sunt blocate în complexul solului şi nu pot fi valorificate de către
speciile pomicole, motiv pentru care trebuie administrate prin stropire pe frunze.
Reacţia solului are o deosebită importanţă în procesul de creştere şi fructificare a
pomilor şi arbuştilor fructiferi. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului sunt
foarte diferite. Mărul preferă soluri uşoare, acide, pe când părul preferă solurile neutre
(pH 6,5-7,5). Răspunsul pomilor la reacţia solului este dependent şi de textura solului.
Astfel, pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase, mărul suportă un pH între 5,7 şi 8; pe soluri
cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă pH-ul optim al solului este de 5,8-7,8 iar pe
soluri grele, argiloase de 5,6-7,2.
TEACI (1985) arată că prezenţa aluminiului, într-un sol acid, în concentraţie mai
79
mare de 15 mg la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la 100 g sol pentru măr, reprezintă un
factor de restricţie, care condiţionează dezvoltarea şi distribuirea sistemului radicular în
ansamblu.
Adâncimea apei freatice este un factor limitativ pentru amplasarea plantaţiilor
pomicole. Pentru aprecierea adâncimii pânzei de apă freatică se ia nivelul maxim pe care
aceasta îl poate atinge în cel mai umed sezon al anului. Apa freatică plasată la mică
adâncime favorizează gleizarea. La mărul altoit pe franc pânza de apă freatică trebuie să
fie la adâncimea de 2,0-2,5 m, iar pe portaltoi vegetativi la minimum 1,5 m.
Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul defrişării unei plantaţii şi
înfiinţarea ei cu aceeaşi specie sau chiar cu specii diferite. La noua plantaţie se vor
observa creşteri mai slabe, intrarea pe rod întârziată, producţie mică de fructe, scurtarea
ciclului de creştere şi rodire. Aceste fenomene sunt mai pronunţate în cazul plantaţiilor
intensive şi superintensive.
Principalele cauze ale oboselii solului sunt: dereglări în procesul nutriţional,
acumularea unor substanţe toxice în sol de la cultura anterioară, consumul unor macro- şi
microelemente, înmulţirea nematozilor etc.
Pentru evitarea neajunsurilor provocate de oboseala solului se recomandă rotaţia
culturilor (noua plantaţie nu se va înfiinţa imediat după defrişare mai ales cu aceeaşi
specie). După defrişare se recomandă cultivarea terenului câţiva ani cu culturi anuale sau
perene şi abia apoi înfiinţarea noii plantaţii.
7.2.6. Relieful şi redistribuirea factorilor ecologici
Acţiunea factorilor climatici şi agropedologici este diferită în funcţie de relief. Pe
terenurile cu pantă mică sau plane factorii climatici şi de sol sunt aproximativ uniform
repartizaţi, în timp ce pe terenul în pantă apar graduări diferite ale aceluiaşi factor.
Terenurile în pantă oferă condiţii diferite pentru speciile pomicole de la baza, mijlocul şi
treimea superioară a pantei.
Treimea inferioară a pantei este mai bogată în apă, solul este mai profund, se
încălzeşte mai lent primăvara. Frecvent poate apare excesul de apă iar răcirea solului
noaptea este mai accentuată etc.
Temperatura aerului la baza pantei este mai mică cu 1-3 grade faţă de cea
superioară, ceea ce face ca vegetaţia să se încheie mai târziu la baza pantei comparativ cu
treimea sa superioară.
Treimea superioară a pantei are mai puţină apă dar este foarte bine luminată şi se
încălzeşte repede. Este mai puternic bătută de vânt şi afectată de eroziunea solului.
Astfel, pe treimea superioară a pantei, solul este subţire şi sărac în elemente nutritive.
Iarna din lipsă de zăpadă solul îngheaţă pe o adâncime mai mare însă atacul de boli
criptogamice este mai puţin favorizat.
Faţă de cele două situaţii descrise, treimea mijlocie a pantei prezintă condiţii
intermediare şi o stare de echilibru. În multe cazuri această porţiune este cea mai
favorabilă pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.
80
C a p i t o l u l 9
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL
(PEPINIERA DE POMI)
Pepinierele pomicole sunt unităţi specializate în producerea de material săditor
pomicol. În anul 1995, pe teritoriul ţării noastre funcţionau 33 de pepiniere cu o producţie
medie anuală de peste 3 milioane de pomi altoiţi, la care se adaugă materialul pomicol pe
rădăcini proprii.
Pepiniera pomicolă este o exploataţie horticolă subordonată SCPP-ului şi ICPP
Piteşti-Mărăcineni, cu excepţia pepinierei de la Aiud care este patronată de SCPVV Blaj.
9.1. AMPLASAREA ŞI ORGANIZAREA SECTORULUI PEPINIERISTIC
Pepiniera pomicolă trebuie amplasată cât mai central în raport cu bazinele şi
centrele pomicole cărora le livrează material săditor. Ele se înfiinţează în zone şi
microzone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5 şi 11 ºC iar
temperatura medie din cursul perioadei de vegetaţie este de 17-20ºC. În perioada de
repaus temperatura minimă din arealul pepinierei nu trebuie să coboare sub -26ºC, fără
brume şi îngheţuri târzii de primăvară iar toamnele să fie lungi şi secetoase, precipitaţiile
medii anuale să fie cuprinse între 500 şi 700 mm.
Terenul pepinierei trebuie să fie plan sau cu pantă mică (0-6%); solul să aibă
textură lutoasă sau luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă, să fie profund, bine structurat, fertil cu
o porozitate bună; reacţia solului să fie, de regulă, slab acidă sau neutră (pH=6,7-7,0); apa
freatică să nu urce mai mult de 1,5-2,0 m faţă de suprafaţa solului.
Pepinierele pomicole se amplasează în apropierea centrelor populate în vederea
asigurării forţei de muncă necesară pentru lucrările manuale, în apropierea unor căi de
comunicaţie, care să fie practicabile pe tot parcursul anului şi în apropierea unei surse de
apă necesară pentru irigare.
Activitatea în pepiniera pomicolă se desfăşoară în cadrul următoarelor sectoare:
a) sectorul de plante elită (mamă);
b) sectrorul de obţinere a portaltoilor şi a materialului săditor pomicol pe rădăcini
proprii;
c) sectorul de obţinere a pomilor altoiţi;
d) sectorul utilaje, set de maşini şi inventar pomicol;
e) sectorul anexe, care cuprinde construcţiile tehnologice şi auxiliare, reţeaua de
circulaţie, grupul social, platforma betonată.
9.2. ORGANIZAREA INTERIOARĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI
Lucrarea de parcelare, în cadrul pepinierei, se face prin marcarea şi delimitarea
81
fiecărui sector. În cadrul sectorului se stabilesc solele asolamentului a căror materializare
pe teren se face cu borne din ţeavă metalică încastrată în beton. Fiecare sector este
evidenţiat prin tăbliţe indicatoare. Solele, în cadrul asolamentului, se marchează cu cifre
romane (I,II,III ...).
Sectoarele şi solele se plasează lateral faţă de drumul principal, a cărui lăţime este
de 6 m. Din drumul principal, care trebuie să fie practicabil pe tot parcursul anului,
pleacă drumurile tehnologice care despart solele şi au lăţimea de 3 m, de obicei înierbate
şi cosite des. Separarea parcelelor în cadrul solei se face prin poteci (alei) cu lăţimea de
0,5-1,2 m, ce se întreţin ca ogor lucrat.
În şcoala de puieţi sau marcotieră, unde sola are suprafaţa mai mică de 5 ha,
dimensiunile parcelelor vor fi 25/100 m sau 50/100 m.
Parcelele din sectorul de producere a pomilor altoiţi au dimensiunile de 50/200 m
sau 100/200 m. Dispunerea parcelelor este sub formă de bloc, pentru a se putea trece uşor
dintr-o parcelă în alta. Separarea parcelelor se face prin poteci (alei), pe marginea cărora
este montat sistemul de irigare şi hidranţii.
Pregătirea terenului din pepinieră. În toate sectoarele terenul trebuie să fie fertil,
bine pregătit, curat de buruieni, tratat împotriva dăunătorilor şi a bolilor.
Amplasarea pepinierei după culturi de păioase, care eliberează terenul devreme, îl
lasă curat de buruieni şi nu transmit boli virotice sau dăunători.
După cultura de păioase are loc fertilizarea cu gunoi de grajd bine fermentat (30-
60 t/ha), 300 kg superfosfat şi 140 kg sare potasică. La nevoie se face şi dezinfecţia
solului, cu produsul recomandat de către laboratorul de protecţia plantelor.
Îngrăşămintele şi insecticidul se încorporează în sol printr-o arătură de dezmiriştire (15-
18 cm).
La începutul lunii august se face mobilizarea solului, la adâncimea de 30-50 cm
(pentru şcoala de puieţi).
După mobilizare, solul se discuieşte de mai multe ori pentru mărunţire şi
distrugerea buruienilor.
Asolamentul din pepinieră. Asolamentul în pepinieră, are o deosebită importanţă
deoarece asigură menţinerea fertilităţii solului şi împiedică răspândirea bolilor în sol, cum
ar fi Agrobacterium tumefaciens, Phytophtora cacctorum, specii de Pythium, Fusarium
sp., Melolontha melolontha etc.
Asolamentul poate fi de 4, 6 sau 8 ani, structura culturilor stabilindu-se în funcţie
de anumite nevoi gospodăreşti, cu realizarea unui profit maxim etc.).
9.3. SECTORUL DE PLANTE MAMĂ (ELITE)
Calitatea materialului săditor pomicol obţinut în pepinieră depinde de însuşirile
genetice şi starea fitosanitară a plantelor elită. Sectorul de plantă elită se înfiinţează
mumai cu material devirozat care este testat anual, autentic, provenit din soiurile şi
portaltoii omologaţi şi autorizaţi pentru înmulţire.
Acest sector are în componenţa sa următoarele verigi: plantaţia mamă (elită) de
seminceri; plantaţia elită pentru ramuri altoi; plantaţia elită pentru marcote şi plantaţia
elită pentru butaşi.
82
Plantaţia mamă-elită de seminceri. Această plantaţie are menirea de a furniza
seminţele/sâmburii necesari obţinerii portaltoilor care se înmulţesc pe cale generativă
(seminală). În această plantaţie sunt incluse speciile şi soiurile omologate şi autorizate ca
portaltoi generativi pentru pomii altoiţi ce se produc.
Materialul săditor utilizat la înfiinţarea acestor plantaţii trebuie să fie liber de
viroze.
Tehnologia de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor mamă-elită de seminceri
este identică cu cea a livezilor pentru fructe. Distanţele de plantare se stabilesc în aşa fel
ca fructele să poată fi recoltate şi mecanizat. Recoltarea se va efectua manual numai în
cazul în care preţul de valorificare a pulpei fructelor depăşeşte cheltuielile de recoltare.
Plantaţia elită pentru ramuri altoi. Are rolul de a furniza ramurile altoi necesare
pentru altoire. Acest tip de plantaţii este prezent în toate pepinierele pomicole şi are
menirea de a furniza întreg necesarul de ramuri altoi în structura pomilor altoiţi ce se
produc.
Amplasarea plantaţiei elită pentru ramuri altoi se face la distanţă faţă de alte
plantaţii pomicole (minimum 500-1000 m). Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,5 m între
rânduri şi 1,0-2,0 m pe rând. Pomii au talie redusă (2-3 m) iar ramurile de schelet au
lungimea de 50-70 cm. Ramurile anuale se scurtează primăvara la 2-3 muguri (după
vigoare) iar eventualele ramuri de garnisire şi florile se îndepărtează din coroana pomilor,
deoarece prin polen se pot tansmite bolile virotice.
Tratamentele fitosanitare se fac "la acoperire", cu pesticide de calitate. Principalul
sistem de întreţinere şi lucrare a solului este înţeleinrea temporară a intervalelor, iarba
cosindu-se periodic, masa vegetală lăsată pe sol sub formă de mulci ameliorat.
Pe rândul de plante solul se lucrează pe o bandă cu lăţimea de 1,0-1,5 m sau se
erbicidează. Durata de exploatare a plantaţiei mamă elită pentru ramuri altoi este de până
la 8-10 ani.
Ramurile altoi se pot recolta începând cu anul întâi de la plantare când se pot
obţine circa 10.000 de buc./ha, rareori mai mult, în funcţie de specie şi densitatea de
plantare. În anul V-VI se realizează o producţie de 100.000 buc./ha, iar de pe fiecare
ramură altoi se pot obţine, în medie, 10 muguri buni pentru altoit.
Plantaţia elită pentru marcote. Se înfiinţează cu material provenit din plantaţia
mamă-elită pentru marcote. Durata de exploatare a marcotierei este de 10-12 ani şi este
amplasează pe teren fertil, în apropierea sursei de apă pentru irigat.
Plantaţia elită pentru butaşi. Furnizează materialul necesar pentru producerea de
butaşi înrădăcinaţi. Se amplasează pe teren fertil, situat în apropierea sursei de apă.
Plantaţia mamă pentru producerea stolonilor. Are menirea de a furniza stolonii
necesari pentru înfiinţarea culturilor de căpşun. în ultimul timp o bună parte a
materialului săditor pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă a fost realizat prin culturi "in
vitro".
83
9.4. SECTORUL DE ÎNMULŢIRE A PORTALTOILOR ŞI A
ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (materialului săditor pe rădăcini proprii)
Acest sector cuprinde câmpul de obţinere a portaltoilor din seminţe (şcoala de
puieţi), câmpul de înmulţire a protaltoilor din butaşi şi câmpul de obţinere a butaşilor
înrădăcinaţi de arbuşti fructiferi.
9.4.1. Producerea materialului săditor pe cale generativă (sexuată)
Prin seminţe se dă posibilitatea obţinerii de populaţii hibride cu variabilitate mare.
Pentru a mări uniformitatea la înmulţirea prin seminţe se recomandă recoltarea fructelor
numai de la pomii verificaţi şi obţinuţi în urma unui proces de selecţie repetată.
Plantaţiile pentru seminceri au rolul de a asigura necesarul de seminţe şi sâmburi
pentru producerea portaltoilor pa cale generativă.
Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor se face după tehnologia specifică plantaţiilor
intensive. Plantaţiile se amplasează la distanţă corespunzătoare faţă de alte plantaţii, iar
între rânduri se intercalează soiul polenizator. Se aleg, în general, forme de coroană
liberă, ce nu necesită un volum mare de întreţinere, cum ar fi tufe, vas, şi chiar cu
aplatizare în lungul rândului.
Lucrarea de recoltare se face în paralel cu cea de extragere a seminţelor sau
sâmburilor pentru a împiedica intrarea fructelor în fermentaţie, fenomen ce poate
diminua capacitatea de germinare a seminţelor.
Pentru sâmburoase se folosesc soiuri cu coacere târzie şi cu procent de germinare
mai mare iar la seminţoase soiuri de vară-toamnă şi cu aceeaşi recomandare ca şi pentru
sâmburoase.
Tehnologia de obţinere a seminţelor şi sâmburilor cuprinde următoarele lucrări:
recoltarea fructelor, separarea seminţelor sau sâmburilor, uscarea acestora, condiţionarea,
păstrarea, controlul calităţii, tratarea pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători,
stratificarea.
Recoltarea fructelor se va face diferenţiat, în funcţie de momentul maturării
seminţelor. Obişnuit, această fenofază se înregistrează la maturitatea deplină a fructelor,
cu excepţia mahalebului şi măcieşului la care fructele se recoltează în pârgă (Tabel 9).
Cantitatea de seminţe sau sâmburi ce se obţine dintr-un kg de fructe este variabilă
de la o specie la alta.
Pentru a avea garanţia autenticităţii fiecărei provenienţe, recoltarea, depozitarea şi
extragerea seminţelor sau sâmburilor se va face separat pe specii şi soiuri.
Pentru a reduce cheltuielile de recoltare se practică recoltatul mecanic prin
scuturare. Recoltarea se face manual numai în cazul în care se urmăreşte valorificarea
mai eficientă a pulpei.
Tabelul 9
Epoca de recoltare, producţia de fructe, cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg
seminţe şi sâmburi şi numărul de seminţe şi sâmburi la kg, la principalii portaltoi
generativi utilizaţi în ţara noastră
84
Specia
Epoca de
recoltare a
fructelor
Producţia de
fructe/pom
(kg)
Cantitatea de fructe
necesară pentru a obţine
1 kg seminţe
Numărul
de
seminţe/kg
Măr sălbatic
Măr franc
Păr sălbatic
Păr franc
Gutui
Cireş sălbatic
Vişin
Mahaleb
Prun
Corcoduş
Zarzăr
Piersic franc
Migdal
Nuc
Castan
Alun
Porumbar
15.09-30.09
15.09-30.09
15.09-30.09
15.09-30.09
15.10-25.10
15.60-31.07
15.01-01.03
15.02-31.03
01.09-30.09
15.07-31.08
15.07-31.08
01.09-30.09
10.09-01.10
10.10-01.10
20.09-20.10
01.09-15.09
01.09-15.10
100-200
300-400
100-200
150-200
20-25
15-20
10-15
8-10
50-90
30-50
50-90
20-25
10-20
80-100
30-100
4-7
1-2
100-150
160-570
100-120
250-420
150-200
12-14
10-12
3-4
18-24
10-17
15-18
20-30
2-3
1
1
1
4-5
25.000 - 35.000
25.000 - 30.000
25.000 - 28.000
20.000 - 25.000
26.000 - 29.000
6.000 - 11.700
3.000 - 5.500
9.000 - 18.000
800 - 3.700
1.300 - 4.000
700 - 1.000
140 - 540
160 - 330
80 - 125
100 - 300
260 - 800
4.000 - 5.500
Separarea seminţelor sau sâmburilor se face diferenţiat în funcţie de modul de
valorificare a pulpei şi de specie.
La seminţoase, tehnologia de separare este diferită în funcţie de modul de
valorificare a pulpei, astfel:
Când pulpa se valorifică prin deshidratare, din fiecare fruct se extrag lojile
seminale, manual sau cu ajutorul unor dispozitive specifice. Pulpa se trece, în continuare,
prin fluxul tehnologic specific deshidratării iar lojele seminale, cu seminţele şi resturi de
pulpă, se trec prin zdrobitoare în vederea separării lor.
Pulpa, lojele seminale şi seminţele, după zdrobire se introduc în vase unde se
amestecă cu apă (în proporţie de 1/3-1/4) şi se agită puternic. Datorită diferenţei de
greutate specifică, pulpa se ridică la suprafaţă iar seminţele se aşează pe fundul vasului.
Operaţiunea se repetă de mai multe ori până seminţele rămân curate. După separare
seminţele se trec la zvântare şi uscare.
În cazul fructelor mici, la care pulpa nu se valorifică prin deshidratare, după
recoltare fructele se aşează în şoproane sub formă de prismă, unde rămân timp de 12-14
zile pentru macerarea pulpei, după care se trec prin zdrobitoarele cu valţuri, ca şi în cazul
precedent.
După spălare seminţele se trec la uscare pentru reducerea conţinutului de apă de la
40-50% la 14-15%. Uscarea se face vara în şoproane, pe prelată, în strat de 0,5-1,0 cm
grosime, lopătându-se zilnic de 4-5 ori, timp de cinci-şase zile.
După uscare, seminţele şi eventualele resturi de pulpă şi loji seminale se trec
printr-un curent de aer în vederea separării lor apoi seminţele se ambalează în săculeţi cu
capacitatea de 10-12 kg, se etichetează cu etichetă dublă şi se depozitează în magazii prin
atârnare de grindă, pentru a putea fi ferite de rozătoarele.
Seminţele de gutui nu se spală după separare deoarece în contact cu apa seminţele
se aglomerează iar separarea lor ulterioară este greoaie.
85
Sâmburoasele recoltate manual sau prin scuturare se depozitează în butoaie cu
capacitatea de 100 sau 200 l, care se umple cu fructe în proporţie de 60-70%, unde se ţin
timp de 2-4 zile. În cazul în care datorită temperaturilor mai ridicate începe fermentaţia se
adaugă în vasele cu fructe apă rece 3-4 găleţi/butoi. Sâmburii mari se pot separa manual
iar cei mici cu ajutorul pasatricelor. La speciile la care pulpa este aderentă la sâmbure,
pentru îndepărtarea resturilor de pulpă, sâmburii se freacă pe site sau cu nisip. În
continuare sâmburii se spală în 3-5 ape. Pentru separarea sâmburilor fără germinaţie de
cei viabili - se introduc sâmburii într-o soluţie de clorură de sodiu 10%. Sâmburii
neviabili se ridică la suprafaţă şi sunt eliminaţi. După separare se mai face o spălare, după
care se întind, pe timpul verii, în şoproane la umbră iar toamna la soare, pe prelată, în
straturi cu grosimea de 2-3 cm. Se lopătează zilnic de 3-4 ori timp de 4-5 zile până
umiditatea ajunge la 14-16%.
Depozitarea sâmburilor uscaţi se face în magazii cu lumină difuză, dezinfectate
anterior, prevăzute cu instalaţii de ventilare pentru a menţine temperatura între 1-10ºC şi
umiditatea relativă a aerului în jur de 50-60%.
În practica pomicolă s-a constatat că sâmburii se păstrează mai bine în recipienţi,
saci de polietilenă bine închişi, depozitaţi în beciuri sau depozite, la temperatura de
8-10ºC.
Pregătirea seminţelor în vederea semănatului constă în:
a) controlul calităţii seminţelor şi sâmburilor care se face de către laboratoarele
specializate;
b) tratarea semnţelor şi sâmburilor contra bolilor şi dăunătorilor prin prăfuire cu
Topsin-70 (1 g/kg), Acetat fenilmercuric (2 g/kg), Benlate-50 sau Bavistin (1 g/kg) etc;
c) stratificarea seminţelor şi sâmburilor în vederea parcurgerii perioadei de
postmaturare.
La recoltarea fructelor seminţele sunt mature morfologic dar nu şi fiziologic (nu
sunt apte să germineze datorită repausului seminal). Pentru a scoate materialul seminal
din repaus, seminţele şi sâmburii se ţin la temperatură cuprinsă între 0 şi 10ºC, umiditate
28-30%, în prezenţa oxigenului pentru o anumită perioadă de timp specifică fiecărei
specii în parte. În perioada de postmaturare în seminţe au loc procese biologice şi
biochimice care determină în final germinarea seminţelor.
Procesul de postmaturare este dependent de condiţiile existente. Astfel, în
momentul când condiţiile de temperatură şi umiditate depăşesc limitele precizate mai sus,
acesta se întrerupe, reluându-se imediat ce condiţiile revin la normal. Acest aspect este
evidenţiat de faptul că, în practica pomiclă, stratificarea sâmburilor se face imediat după
extragerea din fructe, de regulă, în luna iulie-august, iar scoaterea lor din şanţul de
stratificare are loc la începutul lunii martie, înainte de semănat. Durata în zile de la
stratificarea sâmburilor până la scoaterea lor din şanţul de stratificare este de 4-5 luni
(120-150 de zile). Din practica pomicolă s-a constatat că speciile cu perioada cea mai
lungă de postmaturare (circa 160 zile) se întâlneşte la corcoduşul timpuriu, cireşul şi
vişinul. Postmaturarea este necesară atât sâmburoaselor cât şi seminţoaselor.
Cercetările făcute de către MODORAN şi colab. (1959), PARNIA (1968) au
evidenţiat faptul că stratificând seminţele la temperaturi cuprinse între 0 şi 2ºC, perioada
de postmaturare se poate reduce cu 40 de zile la seminţoase şi 80 de zile la sâmburoase.
Această temperatură se poate realiza fie prin stratificarea semnţelor şi sâmburilor în
zăpadă sau în spaţii frigorifice.
86
Lucrarea de stratificare a seminţelor şi sâmburilor constă în amestecarea lor cu
nisip, perlit sau turbă în proporţie de 1/3, bine umectate, fără ca apa să curgă din amestec.
Pentru a evita deprecierea seminţelor şi a sâmburilor, pe parcursul perioadei de
postmaturare, de către boli şi mucegaiuri, se adaugă amestecului şi fungicide.
Amestecul obţinut se pune în lădiţe care au fundul perforat, se acoperă cu plasă de
sârmă contra rozătoarelor şi se introduc în gropi, beciuri sau bazine din beton speciale.
Lădiţele se izolează unele de altele şi de pereţii spaţiului de postmaturare prin straturi de
nisip. Tabelul 10
Durata perioadei de stratificare
(după Popescu şi colab.,1993)
Specia Durata stratificării
(zile)
Perioada în care se depun
la stratificat
Temperatura din
perioada de stratificare
Măr şi păr franc 90 25.11 – 01.12 1 – 3°C
Gutui franc 60 15.12 – 30.12 1 – 3°C
Corcoduş timpuriu
selecţionat 160
imediat după spălare şi
condiţionare
4-8°C în primele 3 luni
şi 2-4°C în următoarele
Prun franc 120
imediat după spălare şi
condiţionare
4-8°C în primele 3 luni
şi 2-4°C în următoarele
Cireş şi vişin timpuriu
selecţionat 160
imediat după spălare şi
condiţionare
4-8°C în primele 3 luni
şi 2-4°C în următoarele
Mahaleb şi piersic 150
imediat după spălare şi
condiţionare
4-8°C în primele 3 luni
şi 2-4°C în următoarele
Obţinerea puieţilor portaltoi. În pepinierele pomicole înmulţirea generativă se
foloseşte în vederea obţinerii puieţilor portalroi.
Pentru obţinerea puieţilor portaltoi, în practica pepinieristică se folosec
următoarele tehnologii:
a) tehnologia obţinerii puieţilor în şcoala de puieţi;
b) tehnologia obţinerii puieţilor în ghivece;
c) tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I al şcolii de pomi;
d) tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturi.
Tehnologia obţinerii puieţilor în şcoala de puieţi Şcoala de puieţi se încadrează într-un asolament de 4-6 ani. Aceasta presupune
împărţirea suprafeţei destinate şcolii de puieţi în patru sau şase sole egale, în funcţie de
asolamentul stabilit.
Exemple de asolamente de 4 şi 6 ani:
a) anul I: Cartofi
anul II: Borceag fân
anul III: Şcoala de puieţi
anul IV: Legume
b) anul I: Cartofi
87
anul II: Mazăre boabe
anul III: Şcoala de puieţi
anul IV: Sfeclă de zahăr sau furajeră
c) anul I: Lucernă
anul II: Lucernă fân
anul III: Lucernă fân
anul IV: Lucernă fân
anul V: Cartofi
anul VI: Şcoala de puieţi
d) anul I: Trifoi + borceag
anul II: Trifoi fân
anul III: Trifoi fân
anul IV: Grâu de toamnă
anul V: Cartofi
anul VI: Şcoala de puieţi
Fertilizarea şi pregătirea terenului. După desfiinţarea culturilor premergătoare se
face fertilizarea organică şi chimică dacă îngrăşămintele organice nu s-au aplicat la
cultura premergătoare.
Fertilizarea cu gunoi de grajd este foarte importantă pentru speciile seminţoase
care cresc mai greu.
După eliberarea terenului se aplică 20-30 t/ha gunoi de grajd, 60-70 kg/ha P2O5 şi
40-50 kg/ha K2O, în funcţie de starea de fertilitate.
La speciile sâmburoase, amplasate pe sol fertil, este suficientă fertilizarea cu
îngrăşăminte minerale.
Pentru combaterea dăunătorilor din sol, înainte de arătura adâncă, se
administrează insecticide adecvate. Îngrăşămintele şi insecticidele se încorporează în sol
printr-o arătură adâncă de 35-40 cm.
În cazul în care semănatul se face toamna, după arătură solul se discuieşte şi se
nivelează. La semănatul de primăvară pregătirea terenului se va face numai înainte de
semănat.
Sămânţa şi semănatul. Sâmburoasele pot fi semănate atât toamna cât şi primăvara
imediat ce se poate intra pe teren, iar seminţoasele se seamănă numai primăvara însă cât
mai devreme.
Semănatul de toamnă nu este recomandabil pe terenurile grele şi umede, în
regiunile unde lipseşte sau este spulberată zăpada, deoarece datorită temperaturilor
scăzute sâmburii nu germinează ca urmare a neparcurgerii postmaturării. Semănatul de
primăvară nu ridică probleme decă este făcut la timp, în caz contrar seminţele pot încolţi
în lădiţele de stratificare sau în săculeţi.
Semănatul poate fi făcut manual pe suprafeţe mici, semimecanizat, cu rigolele
deschise mecanic şi semnănat manual şi mecanizat, cu ajutorul sistemei de maşini.
La semănatul mecanizat se utilizează semănătorile pentru păioase (SUP-21, SUP-
29, SUP-48 etc.) pentru seminţe mici cum ar fi măr, păr, gutui, mahaleb, porumbar şi
maşinile de semănat plante prăşitoare (SPC-4, SPC-6, SPC-8 etc.), pentru sâmburi de
mărime mijlocie (cireş, vişin, corn etc.). Pentru speciile cu sâmburi mari (nuc, piersic,
88
cais, migdal etc.) se folosesc maşinile de plantat arpagic.
Distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de maşina utilizată la lucările solului
şi la tratamentele fitosanitare. În cazul executării mecanizate a lucrărilor de întreţinere se
recomandă semănatul în benzi alcătuite din două rânduri alăturate, distanţate între ele la
10-15 cm, cu 70-80 cm între benzi. Adâncimea de semănat este proporţională cu
mărimea seminţelor. Astfel, la seminţele mici adâncimea este de 2-3 cm la sâmburoasele
cu sâmburi mici şi mijlocii, 4-6 cm pentru sâmburoasele mari şi 6-8 cm pentru nuc,
castan, alun etc.
Datorită vigorii mari de creştere a plantelor sâmburoase acestea se seamănă mai
des (1-2 cm între sâmburi pe rând), iar seminţoasele mai rar pe rând (3-5 cm).
La semănatul de toamnă, pe direcţia rândulului, se face un bilon cu înălţimea de
8-12 cm, pentru a realiza la nivelul sâmburilor, a unei temperaturi care să asigure
parcurgerea postmaturării.
Cantitatea de seminţe sau sâmburi necesară pentru înfiinţarea unui hectar de
şcoală de puieţi este de 40-70 kg la măr şi păr, 400-700 kg la mirabolan, 600-1300 kg la
prun şi zarzăr, 300-500 kg la cireş şi vişin, 200-250 kg la mahaleb, 2000-3000 kg la
piersic, nuc, migdal şi castan.
Distanţa între rânduri, în cazul în care se practică semănatul în rânduri simple, pe
suprafeţe mici, este de 40 cm iar pe suprafeţele mari, unde lucrările se execută mecanizat,
distanţa între rândurile simple este de 70 cm. Unde semănatul s-a făcut manual,
acoperirea seminţelor se poate face cu mraniţă pentru a evita formarea crustei.
Lucrări de îngrijire în şcoala de puieţi. În cazul în care semănatul s-a făcut
toamna, prima lucrare care se va efectua primăvara devreme este nivelarea biloanelor. Pe
solurile care formează crustă se recomandă după desfacerea biloanelor sau a semănatului
de primăvară, să se acopere rândul de seminţe sau sâmburi cu un strat de mraniţă cu
grosimea de 2-3 cm.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile. O lucrare deosebit de
importantă după răsărirea plantelor, este rărirea acestora pe rând, când puieţii au 3-4
frunze. Seminţoasele se răresc la 5-8 cm, iar sâmburoasele la 2-3 cm şi 6-7 cm la nuc.
Dacă este necesară o fertilizare suplimentară, pentru a stimula creşterea puieţilor, aceasta
se face cu 60-70 kg/ha N, care se încorporează în sol prin lucrările mecanice executate pe
interval sau odată cu apa de irigare.
De regulă, în şcoala de puieţi se fac udări în lunile iulie şi august, când lipsa de
apă poate determina oprirea creşterii puieţilor. Cantitatea de apă ce se dă la o udare va fi
corelată cu deficitul din sol, în medie de 300-350 mc/ha.
În luna iulie se face purificarea culturilor din şcoala de puieţi cu eliminarea
plantelor netipice, precum a puieţilor afectaţi de boli.
Combaterea bolilor şi a dăunătorilor, în cursul perioadei de vegetaţie, se realizează
prin 8-15 tratamente fitosanitare. După căderea frunzelor se recomandă efectuarea unui
tratament cu US-1 sau Oleoecalux 1,5%, Oleocarbetox 3,0% pentru a distruge eventualii
dăunători.
Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor. Lucrarea se face după căderea frunzelor,
de obicei în a doua jumătate a lunii octombrie, semimecanizat.
Dacă se dispune de suficientă forţă de muncă, odată cu scosul puieţilor se face şi
89
sortatul lor în conformitate cu STAS 989/II-1977, punându-se în fiecare legătură câte
50±1 puieţi. Dacă nu se dispune de suficientă forţă de muncă la scos, se pun puieţii în
legături de câte 150-200 buc. urmând ca sortarea conform STAS-ului să se facă la
fasonare.
În toamnele lungi, când căderea frunzelor întârzie se poate recurge la un tratament
cu Ethrel 0,15% sulfat de cupru 2%, sau clorat de magneziu 0,25-0,50%, aplicând 1000 l
soluţie la hectar.
Scosul puieţilor se face cu plugul de scos puieţi, iar pe suprafeţe mici, poate fi
făcut şi manual, cu cazmaua.
După scos şi sortat puieţii se fasonează scurtând pivotul la 20-22 cm, rădăcinile
secundare la 0,5-1,0 cm; se suprimă de la inel ramificaţiile laterale. Tulpina rămâne
nescurtată până după plantare. După fasonare puieţii se mocirlesc şi se leagă în pachete
de câte 50±1 bucăţi, se stratifică în şanţuri adânci de 40-50 cm şi largi de 50 cm.
Lungimea şanţului se face după necesităţi.
Pentru stratificarea provizorie puieţii se stratifică în legături de 150+200 bucăţi iar
după fasonare se mocirlesc şi se stratifică sub formă de legături (50±1).
Tehnologia obţinerii puieţilor portaltoi la ghivece Tehnologia de producere a puieţilor la ghivece este folosită mai ales în cazul lipsei
de portaltoi generativi, cu precădere la păr, cireş şi vişin, sau în cazul în care se urmăreşte
scurtarea perioadei de obţinere a pomilor altoiţi.
După parcurgerea procesului de postmaturaţie seminţele sau sâmburii se scot de la
stratificare şi se separă de amestecul de stratificare (perlit, nisip, turbă, vermiculit), prin
spălare. Se întind pe mese la zvântare pe suport umed şi la o temperatură de 18-20ºC
pentru a stimula încolţirea în masă.
Producerea puieţilor la ghiveci se realizează în sere reci sau solarii, în care se
aşează ghivecele, cu seminţele sau sâmburii încolţiţi.
Perioada de însămânţare în ghivece sau cuburi nurtritive coerspunde cu a doua
jumătate a lunii februarie, până la mijlocul lunii martie.
Amestecurile folosite pentru umplerea ghivecelor pot fi formate din: pământ de
ţelină 33%, mraniţă 33%, nisip 34%;
b) pământ de ţelină 33%, turbă 33%, nisip 34%;
c) pământ de ţelină 23%, turbă 10%, mraniţă 33% şi nisip 34%;
d) turbă 33%, mraniţă 33%, nisipi 34%.
Componentele menţionate mai sus, se cern, se amestecă, se dezinfectează
amestecul şi se fertilizează (1 kg N, 2 kg P2O5 şi 1 kg K2O la fiecare m3 de amestec).
Umplerea ghivecelor se face manual. Ele au dimensiuni de 8/8/10 şi pot fi
cilindrice sau paralelipipedice. Ghivecele pot fi înlocuite cu cuburi nutritive (folosite şi în
legumicultură).
În fiecare ghiveci sau cub se seamănă două seminţe încolţite. După semănat,
ghivecele se aşează în solarii unde solul a fost nivelat şi acoperit cu folie de polietilenă
(sub formă de fâşii, cu lăţimea de 1,0-1,2 m seperate între ele prin poteci cu lăţimea de
0,5-0,6 m). Până la răsărire, ghivecele se ţin la temperatură de 18-20ºC iar după răsărire
temperatura trebuie menţinută ziua între 15-20ºC iar noaptea între 10-15ºC. Zilnic sau la
2-3 zile ghivecele se udă.
Săptămânal se stropesc plantele cu zeamă bordeleză 0,5% sau cu alte fungicide,
90
iar din două în două săptămâni se combat insectele.
Fertilizarea suplimentară se face prin apa de udare care se pulverizează cu ajutorul
instalaţiilor speciale sau se udă ghivecele dând 5-10 l/100 ghivece din următorul amestec
de îngrăşăminte: 1% NH4NO3; 0,1% K2SO4; 0,1% MgSO4; 0,2% superfosfat; 0,004%
borax; 0,04% sulfat de mangan.
Pe măsură ce apar buruienile se fac 1-2 pliviri la ghiveci.
În momentul când plantele au 4-5 frunze se reduce treptat temperatura şi
umiditatea pentru a se realiza călirea puieţilor. Plantarea în câmp se face în mai-iunie,
când se elimină a doua plantă din fiecare ghiveci.
Avantajele acestei tehnologii sunt:
a) producţia obţinută la hectar este de 700.000 puieţi faţă de 200.000/ha în şcoala
de puieţi;
b) necesarul de seminţe şi sâmburi se reduce cu 80%, faţă de şcoala de puieţi,
semănată direct în câmp;
c) sistemul radicular al puieţilor obţinuţi la ghiveci este puternic ramificat;
d) tulpina ramifică mai puţin;
e) se prelungeşte perioada optimă de altoire;
f) cu puieţii obţinuţi la ghiveci se pot completa golurile din câmpul I al şcolii de
pomi, în luna mai;
g) se altoiesc în anul obţinerii (scurtând perioada de obţinere a pomilor altoiţi cu
un an);
Dezavantajele tehnologiei sunt:
a) costul mai mare pe puiet, datorită cheltuielilor suplimentare (arce, sârmă
zincată, folie, salarii etc.);
b) consum mare de forţă de muncă.
Se poate afirma că aplicarea acestei tehnologii de obţinere a puieţilor este
justificată în următoarele condiţii:
a) când pepiniera nu are suficienţi puieţi pentru realizarea planului de altoire;
b) sămânţa este de slabă calitate (are un procent scăzut de germinaţie);
c) pentru obţinerea puieţilor hibrizi în scop de ameliorare.
Tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I, al şcolii de pomi Această tehnologie se poate practica numai la speciile sâmburoase cu creştere
viguroasă şi într-un ritm mai rapid, cum sunt migdalul, piersicul, mahalebul,
mirobolanul.
Puieţii speciilor menţionate ajung până în luna august la dimensiuni optime şi pot
fi altoiţi în acelaşi an în ochi dormind.
Semănatul poate fi făcut toamna, după stratificarea sâmburilor timp de 30-40 zile,
sau primăvara devreme, cu sâmburi postmaturaţi. Semănatul se face cu SPC-6 sau
maşina cu linguriţe, la 80-90 cm între rânduri şi 5-10 cm între sâmburi pe rând. Pe
suprafeţe mici semănatul poate fi făcut şi manual.
Principalele lucrări de întreţinere sunt: 4-6 praşile, răritul puieţilor pe rând la 12-
15 cm, irigarea de 2-3 ori şi, eventual o fertilizare suplimentară cu 150 kg/ha NH4NO3.
Bilonarea puieţilor când au 20-25 cm înălţime se face la 7-10 cm înălţime, iar în august,
altoirea, în ochi dormind.
91
Cu toate că acestă metodă este simplă şi reduce perioada de obţibnere a pomilor
altoiţi cu un an, ea prezintă şi unele dezavantaje în sensul că se poate aplica numai la
speciile cu creştere viguroasă; pomii obţinuţi au un sistem radicular pivotant mai puţin
ramificat şi mai sensibil la transplantare.
Pentru înlăturarea acestui ultim neajuns, se recomandă executarea semănatului cu
sâmburi încolţiţi iar în august-septembrie să se secţioneze pivotul la adâncimea de 15-20
cm pentru a stimula ramificarea acestuia.
Tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturi Această tehnologie se practică cu prioritate în lucrările de ameliorare în vederea
obţinerii puieţilor hibrizi din combinaţiile interspecifice sau intraspecifice la care
genitorul matern are o maturare extratimpurie sau timpurie a fructelor şi seminţelor.
Embrionii obţinuţi din astfel de combinaţii, de regulă mor înainte de ajungerea
fructelor la maturitate, reducând procentul de puieţi obţinuţi.
În ultima perioadă de creştere a embrionului şi a endospermului, acestea sunt
insuficient aprovizionate cu substanţe nutritive şi, drept consecinţă, embrionul moare.
Pentru salvarea acestor embrioni, ei se scot din fruct înainte de a muri şi sunt trecuţi pe
un mediu nutritiv artificial unde îşi continuă creşterea şi pot da naştere la puieţi normali.
Moartea embrionului la piersic (soiuri extratimpurii şi timpurii) are loc în ziua 75-
80-a de la înflorirea deplină, când cotiledoanele au 3/4 din mărimea normală. În acest
moment se scot embrionii, se trec pe substrat artificial în eprubete închise. Eprubetele se
ţin 30 de zile la tempratura de 5ºC, apoi următoarele 90-100 zile la temperatura de 1ºC
(pentru postmaturare). În continuare eprubetele se ţin la întuneric şi la o temperatură de
15,5ºC până începe să crească epicotilul. După ce sistemul radicular este destul de
dezvoltat iar tulpiniţa este verde, planta se trece la ghivece cu amestecul format din
pământ şi perlit în proporţie de 1/1.
Ghivecele se pun în seră, pe platforme, în condiţii de ceaţă artificială şi iluminare
continuă timp de cel puţin 7 zile. În continuare, plantele sunt puse în condiţii de lumină
naturală, iar după aclimatizare se plantează în câmp.
9.4.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor
pe rădăcini proprii prin înmulţire vegetativă
În pomicultură, pe cale vegetativă se realizează portaltoi vegetativi şi material
săditor pentru arbuştii fructiferi şi arbustoizi.
Metodele de înmulţire vegetativă se pot încadra în trei grupe, şi anume:
I. Metode de înmulţire vegetativă naturală
În această grupă sunt cuprinse metode aplicate plantelor care formează în mod
natural noi indivizi din organe vegetative. Înmulţirea prin aceste metode este simplă, dat
fiind faptul că lucrările necesare pentru obţinerea noilor indivizi sunt cele obişnuite şi
constă în intreţinerea şi lucrarea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, separarea
plantelor noi de planta mamă.
Metoda în sine include:
a) înmulţirea prin drajoni practicată la speciile care drajonează uşor (unele soiuri
de prun, vişin) şi pentru obţinerea în întregime a materilului săditor la zmeur;
92
b) înmulţirea prin stoloni, folosită la obţinerea materialului săditor la căpşun şi
frag;
c) înmulţirea prin despărţirea tufei este utilizată mai mult în sistem gospodpresc
fiindcă se obţin puţini descendenţi. Se foloseşte la înmulţirea arbuştilor fructiferi şi la
înmulţirea soiurilor de căpşun care nu formează stoloni.
II. Metode de înmulţire vegetativă artificială
Aceste metode se folosesc la plantele la care organe vegetale (rădăcini, ramuri,
lăstari), puse în condiţii favorabile, îşi pot reface părţile lipsă şi devin plante de sine
stătătoare capabile de o viaţă independentă.
Aceste metode se folosesc pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii
şi a protaltoilor vegetativi.
Metodele de înmulţire vegetativă se pot grupa astfel:
a) înmulţirea prin marcotaj este metoda în urma căreia părţile din care se formează
plante noi îşi menţin legătura cu planta mamă;
b) înmulţirea prin butaşi. În cadrul acestei metode se face mai întâi separarea
organului vegetativ de pe planta-mamă, după care acesta, pus în condiţii favorabile, îşi
reface organele lipsă;
c) înmulţirea prin altoire este metoda în cadrul căreia noua plantă se realizează
prin îmbinarea a două porţiuni de plantă astfel ca planta mamă formată să cumuleze
calităţile partenerilor din care provine.
III. Metode speciale de înmulţire vegetativă
Această grupă de metode se extinde tot mai mult în lucrările de ameliorare,
devirozare şi de înmulţire rapidă a soiurilor valoroase. Principalele metode speciale de
înmulţire vegetativă sunt următoarele:
a) Micropropagare "in vitro" cuprinde metodele prin care se obţin noi indivizi din
diferite fragmente, cum ar fi celule, ţesuturi sau din organe vegetative (frunze, muguri,
lăstari) şi generative (antere, polen);
b) Înmulţirea prin seminţe formate prin apomixie. Înmulţirea prin apomixie este
asemănătoare ca tehnologie cu înmulţirea generativă dar este totuşi o variantă a înmulţirii
vegetative deoarece embrionul unei seminţe formate apomictic, nu este rezultatul
fecundării. Înmulţirea prin apomixie se întâlneşte la unele tipuri de nuc.
Tehnologia înmulţirii prin marcotaj Marcotajul este o metodă artificială de înmulţire vegetativă prin care lăstari sau
ramrui anuale, fără a fi despărţite de planta-mamă, sunt puse în condiţii favorabile de
mediu formând rădăcini adventive. După înrădăcinare şi încheierea perioadei de viaţă
activă, fiecare ramură înrădăcinată se desprinde de pe planta-mamă, devenind o plantă
nouă care îşi poate continua viaţa independent.
Principalele forme de marcotaj sunt: marcotajul simplu, şerpuitor, chinezesc, prin
muşuroire, prin orizontalizare şi de vârf. Dintre metodele prezentate în parctica pomicolă,
cele mai utilizate sunt marcotajul prin muşuroire şi orizontalizare.
Marcotajul prin muşuroire (vertical) este metoda cea mai răspândită în tehnologia
de obţinere a portaltoilor vegetativi (la măr şi păr), cât şi la înmulţirea agrişului.
La înfiinţarea marcotierei, terenul se fertilizează cu gunoi de grajd (40-60 t/ha),
93
80-90 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O. Pentru combaterea dăunătorilor din sol se
prăfuieşte cu Heclotox (80-120 kg/ha) sau Nemagon (100-200 kg/ha). După fertilizare şi
prăfuire, solul se desfundă la 60-80 cm, apoi se nivelează prin două-trei discuiri. Lucrarea
de pregătire cu discul se execută imediat după desfundat, la plantatul de toamnă, sau
primăvara devreme, la plantatul de primăvară. Plantatul de toamnă se face în octombrie-
noiembrie iar cel de primăvară înainte de 15 aprilie.
Înainte de plantare se face parcelarea terenului. Parcelele au lungimea de 100 m şi
lăţimea de 50 m.
Plantarea marcotelor se face paralel cu lăţimea parcelei. Distanţa între rândurile de
marcote este de 1,5 m sau mai mult (la tipurile viguroase) iar între plante pe rând 0,30-
0,5o m. Plantarea se face, de regulă, în gropi de 20/20/20 cm sau cu plantatorul.
Marcotele utilizate la înfiinţarea marcotierei, provenite din plantaţia elită pentru
marcote, se fasonează înainte de plantare. Fasonarea şi pregătirea marcotelor constă din:
împrospătarea locului de prindere pe planta-mamă, scurtarea rădăcinilor la 0,5-1,0 cm şi
îmbăierea lor timp de cinci minute într-o soluţie de Ethyl-peration 50 sau Lirothion 50 în
concentraţie de 0,1% (pentru combaterea păduchelui lânos), după care se mocirlesc pe
lungimea de 18-20 cm (de la bază).
Plantarea se face la adâncimea de 18-20 cm. După plantare tulpinile marcotelor se
scurtează la 12-15 cm (3-4 muguri) deasupra solului şi se bilonează până la acoperire.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-8 praşile, eventual se aplică 2-3 udări
şi două fertilizări suplimentare cu 60-80 kg/ha N, ş.a. Prima fertilizare suplimentară se
face la apariţia lăstarilor iar cea de a doua la creşterea intensă a lăstarilor. Combaterea
bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare.
În anul II, primăvara toate ramurile anuale se scurtează la 1-2 muguri şi se execută
aceleaşi lucrări de întreţinere ca şi în anul întâi.
Anul III este primul an de producţie, astfel că pe lângă lucrările efectuate în anii
precedenţi se mai adaugă următoarele lucrări: primăvarta se desface bilonul şi se coboară
tulpina plantei la 2-3 ochi, după care marcotele se muşuroiesc pe înălţimea de 2-3 cm cu
pământ mărunt şi reavăn. Pe măsură ce cresc lăstarii se face muşuroirea lor. Prima
lucrare de muşuroire se face când lăstarii au 12-15 cm, a doua când lăstarii au 20-30 cm
iar cea de a treia când lăstarii ajung la lungimea de 50-60 cm. La fiecare muşuroire se
acoperă cu pământ reavăn şi umed circa 1/2 din lungimea lăstarului rămas neacoperit.
După ultima muşuroire înălţimea bilonului este de 25-30 cm.
După fiecare bilonare executată mecanic se face corectarea bilonului cu sapa şi
amenajarea părţii lui superioare sub formă de jgheab (la coroană). Lucrările de muşuroire
se vor face după ploaie sau după irigare pentru a introduce în bilon pământ reavăn.
Pentru combaterea buruienilor se fac mai multe praşile înainte de ultima bilonare.
După ultima bilonare nu se mai fac lucrări pe bilon pentru a nu deranja sistemul radicular
în formare, a marcotelor.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se irigă de două-trei ori, se fac fertilizări
suplimentare şi se combat bolile şi dăunătorii. Pentru pepinierele pomicole cel mai
păgubitor dăunător este păduchele lânos, care dacă nu se combate la timp, poate
compromite întreaga marcotieră.
Toamna, după căderea frunzelor, se desfac biloanele, se scutură bine tufa de
pământ şi se detaşează marcotele de pe butucul plantei-mamă. Tăierea marcotelor de pe
butuc (căpăţână) se face manual sau mecanic. Marcotele detaşate se sortează după STAS
94
989/II-1977, se leagă în pachete şi se stratifică ca şi puieţii. În perioada de plină producţie
recolta de marcote STAS poate atinge 80-150 mii buc./ha.
Marcotajul prin orizontalizare (orizontal). Această metodă de obţinere a
marcotelor a fost introdusă mai recent în ţara noastră şi se practică cu succes la portaltoii
speciilor seminţoase cu creşteri viguroase şi la unele specii sâmburoase (cireş F12/1,
C1/2) iar în Franţa şi SUA chiar la înmulţirea nucului comun (POPESCU şi colab.,
1993).
Metoda prezintă avantajul că se pot obţine producţii mai mari faţă de cea
precedentă de până la 150-300 mii marcote STAS/ha.
Fertilizarea, desfundarea şi pregătirea terenului se face ca la marcotajul muşuroit.
După fasonare, marcotele se plantează sub un unghi de 45º faţă de cota terenului şi se
scurtează la 40-60 cm.
Toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme se scurtează ramurile la
10 cm, iar în lungul rândului se deschide un şanţ adânc de 5-6 cm, în care se apleacă
marcotele şi se fixează cu cârlige. Marcota se scurtează la nivelul bazei marcotei
următoare de care se poate lega. După orizontalizare marcotele se acoperă cu un strat de
pământ de 3-5 cm. Pe măsură ce apar lăstarii, aceştia se muşurioesc de trei ori, ca şi în
cazul precedent, până bilonul ajunge la 25-30 cm.
Tehnologia înmulţirii prin drajoni Înmulţirea prin drajoni se practică în special la zmeur. Drajonii de zmeur se pot
recolta din plantaţiile elită sau de producţie.
Pregătirea terenului pentru drajonieră se face ca şi în cazul marcotierei. Pe terenul
pregătit se deschid rigole cu adâncimea de 20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m.
Distanţa de plantare pe rând este de 70 cm. După plantare tulpinile se scurtează la 15-18
cm, apoi, pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută următoarele lucrări: două-trei
praşile mai adânci pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului, urmate de alte două-
trei praşile mai superficiale la 6-8 cm; în momentul apariţiei drajonilor nu se mai execută
praşile ci doar una-două pliviri; în perioadele secetoase se udă (2-3 irigări).
În anul II, primăvara devreme, toate tulpinile de zmeur se taie la suprafaţa
bilonului. Buruienile se distrug cu săpăliga prin una sau două lucrări şi prin două pliviri.
Buruienile apărute ulterior, de cele mai multe ori sunt înăbuşite de drajoni.
Pe parcursul anului la nevoie se mai aplică 2-3 udări şi 4-5 tratamente fitosanitare,
la avertizare.
Recoltarea drajonilor se face toamna după căderea frunzelor cu plugul de scos
puieţi. Drajonii se leagă în pachete de câte 25 şi se stratifică.
Tehnologia înmulţirii prin butaşi Prin butaşi se înmulţesc relativ uşor coacăzul, agrişul şi ceva mai greu murul,
zmeurul şi afinul, care cer condiţii mai deosebite sau folosirea de butaşi de rădăcină, cu
lungimea de 4-5 cm.
Portaltoii prunului şi ai altor sâmburoase se înmulţesc mai greu prin butaşi dar, în
condiţii speciale, se pot înmulţi atât prin butăşirea în uscat cât şi în verde.
Din multitudinea de metode de butăşire folosite, mai răspândite sunt butăşirea în
uscat (butăşirea ramruilor anuale) şi butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor aflaţi în fază
95
erbacee).
Butăşirea în uscat cu butaşi din ramuri anuale. În vederea executării butăşirii în
uscat sunt necesare următoarele lucrări: recoltarea ramurilor, fasonarea butaşilor şi
pregătirea lor pentru plantat, pregătirea terenului, plantarea, întreţinerea şcolii de butaşi şi
recoltarea lor.
Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate în care se fac tăieri scurte şi
sunt eliminate în totalitate florile şi fructele formate.
La coacăz, butaşii se plantează direct în câmp (în şcoala de butaşi) iar la celelalte
specii aceştia se plantează pe platforme tehnologice cu substrat de înrădăcinare unde se
asigură temperatură constantă de 24-25ºC şi ceaţă artificială. Temperatura din partea
superioară a butaşului este mai scăzută cu câteva grade faţă de cea de la baza lui.
Platformele pot fi amenajate pe sol sau înălţate sub formă de paturi, în seră sau solarii.
În funcţie de lungimea pe care o au, butaşii pot avea lungime obişnuită de 32-35
cm după modul de fasonare pot fi simpli, cu călcâi şi cu cârlig sau de tip Mărăcineni cu
lungimea de 18-22 cm, chiar scurţi, formaţi dintr-un nod cu mugure şi un internod.
Butaşi simpli se confecţionează din ramrui anuale care se taie perpendicular sub
mugurele bazal la 2-3 mm, iar deasupra mugurelui terminal la 4-5 mm. Lungimea
butaşului este de 32-35 cm. Dacă la baza butaşului avem o porţiune de lemn de doi ani
butaşul se numeşte "cu călcâi". Butaşii care, în partea bazală, au o porţiune de lemn de
doi ani, lungă de 2-3 cm, se numesc butaşi "cu cârlig".
Recoltarea butaşilor se face toamna când conţinutul ramurilor anuale în substanţe
de rezervă este maxim. Ramurile se taie în bucăţi cu lungimea de 18-22 cm şi diametrul
de 6-8 mm. În partea bazală a butaşului se fac două tăieturi oblice de 3-4 cm pe o parte, şi
1,0-1,5 cm pe partea opusă, pentru a mări suprafaţa pe care se formează rădăcinile
adventive. în partea superioară butaşul se taie la 2-3 mm deasupra unui mugure şi sub un
unghi de 35-45º.
Pentru a stimula înrădăcinarea după fasonare butaşii se introduc cu baza într-o
soluţie de stimulator al înrădăcinării (acid beta indolil butiric sau Radistim). În
continuare, butaşii se leagă în pachete de câte 50 bucăţi se stratifică în nisip sau în locuri
cu temperatură constantă (5-7ºC).
Pregătirea terenului pentru şcoala de butaşi se face ca şi pentru şcoala de puieţi.
Toamna se bilonează terenul, biloanele având înălţimea de 30-35 cm şi o distanţă între
ele de 80-100 cm.
Primăvara pe măsură ce se poate intra pe teren (martie-aprilie), se despică
biloanele cu sapa uşor oblic (jumătate din bilon). Butaşii se plasează pe peretele bilonului
la 5-10 cm unul de altul, după care se acoperă cu pământ şi se tasează în straturi, refăcând
bilonul până sub mugurul terminal. Lucrările de întreţinere sunt aproape identice cu cele
din marcotiere. Producţia de butaşi STAS poate să ajungă până la 70-100 mii buc./ha.
Butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor). Înmulţirea vegetativă prin butaşi verzi dă
rezultate bune pentru înmulţirea portaltoilor pentru pomi, la aproape toate speciile de
arbuşti fructiferi şi chiar la unele soiuri de pomi.
Recoltarea lăstarilor pentru confecţionarea de butaşi verzi se poate face în lunile
iunie-august când aceştia se găsesc în faza creşterii intense sau încetinirea creşterii lor
(înainte de formarea mugurului terminal). Înrădăcinarea butaşilor se face în răsadniţe sau
96
solarii simple, însă cu posibilităţi de ceaţă artificială.
La speciile cu capacitate mai mică de rizogeneză se obţin rezultate bune numai în
spaţii protejate, special amenajate şi dotate cu instalaţii automate de ceaţă artificială şi cu
posibilităţi de reglare a temperaturii de 25ºC la baza butaşilor. Platformele de înmulţire la
butăşirea în verde trebuie să aibă un drenaj bun, pentru a menţine în substrat o umiditate
de 30-35%, iar umiditatea relativă de 80-85%. Ceaţa artificială se obţine prin
pulverizarea fină a apei la 8-10 atmosfere prin duze cu orificiul de 1 mm, prevăzute cu
spărgătoare de jet. Pulverizarea apei se face la intervale de 3-5 minute, timp de 3-5
secunde, prin declanşare automată.
Substratul de înrădăcinare poate fi încălzit cu ajutorul unui registru de conducte
prin care circulă apă caldă. Încălzirea apei poate fi realizată şi cu ajutorul captatoarelor
solare.
Substratul de înrădăcinare are grosimea de 15 cm şi este format din nisip de râu
spălat şi turbă, în proporţii egale sau o parte nisip şi două de turbă.
Înainte de plantare, substratul se tratează cu o soluţie pe bază de Zineb 75 sau
Mancozeb, în concentraţie de 0,2%, şi un debit 0,5 l/m2.
Recoltarea lăstarilor se face dimineaţa între orele 6 şi 10, iar fasonarea şi tratarea
lor se face în adăposturi la umbră, menţinându-i în permanenţă cu baza în apă. De regulă,
se confecţionează butaşi de vârf cu lungimea de 8-10 cm, cu 2-3 frunze în partea
superioară.
Pentru stimularea înrădăcinării, butaşii se tratează cu biostimulatori (Radistim) şi
se plantează în substrat.
Distanţa de plantare este de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm, între plante pe rând, iar
adâncimea de plantare este de 5-7 cm. La metru pătrat se pot planta 350-500 butaşi.
Lucrările de îngrijire constau din menţinerea la nivel optim a factorilor de
vegetaţie; tratamente împotriva mucegaiului cu Zineb 70 sau Mancozeb, în concentraţie
de 0,2%; plivitul buruienilor. Durata de înrădăcinare este de 50-60 zile. După
înrădăcinare butaşii se repică la ghiveci sau în câmp, fie se scot toamna şi se stratifică iar
în primăvara anului următor se plantează pentru fortificare în pepinieră.
În cazul în care butaşii se ţin pe loc până toamna, substratul trebuie să aibă şi un
strat de mraniţă. Sunt necesare, de asemenea, fertilizări suplimentare extraradiculare,
după tehnologia practicată la obţinerea puieţilor în ghiveci.
Înmulţirea prin stoloni Înmulţirea prin stoloni se practică la speciile căpşun şi frag.
Plantaţia superelită de căpşun sau frag se amplasează pe teren fertil bine
structurat, cu textură luto-nisipoasă şi posibilităţi de irigare. Planta prmergătoare e bine să
fie o prăşitoare care să lase terenul curat de buruieni şi să îl elibereze încă din august.
Fertilizarea solului se face cu 500-600 kg/ha superfosfat, 400-600 kg/ha sare
potasică, 400-500 kg/ha azotat de amoniu iar pe solurile mai sărace în humus se aplică şi
40-60 t/ha gunoi de grajd. Dacă în sol sunt larve de dăunători se prăfuieşte cu Heclotox 3
în doză de 25-70 kg/ha sau Nemagon 200 l/ha. După fertilizare şi dezinfecţie terenul se
ară la adâncimea de 30-35 cm. Cu cel puţin două săptămâni înainte de plantare se face
pregătirea terenului cu grapa cu discuri şi se nivelează.
În vederea plantării, terenul se pichetează la 1,3-1,5 m între rânduri - pentru
soiurile cu filamente scurte - şi 1,8-2,0 m - pentru cele cu filamente lungi. în lungul
97
rândului se deschid rigole cu adâncimea de 15-20 cm în care se plantează stolonii, la
distanţa de 0,4-0,5 m între plante pe rând.
Fasonarea stolonilor înainte de plantare constă în îndepărtarea frunzelor uscate şi
îngălbenite, scurtarea rădăciniilor la 15-16 cm şi mocirlirea lor. La plantare mugurele
terminal trebuie să fie situat la suprafaţa solului.
Cultura se înfiinţează toamna în septembrie-octombrie sau primăvara devreme (în
sol pregătit de toamna).
Lucrările de întreţinere constau din completarea golurilor, 5-6 praşile şi 2-3 pliviri
după apariţia filamentelor; 6-7 irigări cu 300-350 m3/ha; două fertilizări suplimentare cu
câte 150 kg/ha azotat de amoniu; se îndepărtează inflorescenţele şi se dirijează
filamentele între rânduri; se fac 12-15 tratamente fitosanitare; se elimină plantele bolnave
şi impurităţile.
Recoltarea stolonilor se face toamna în a doua jumătate a lunii spetembrie şi prima
jumătate a lunii octombrie sau primăvara devreme. Operaţiunea se poate executa cu
maşina de scos stoloni sau manual. Imediat după recoltare stolonii se transportă în locuri
umbrite şi răcoroase unde se fasonează şi se ambalează pentru livrare.
Fasonarea stolonilor constă din înlăturarea porţiunilor de filament, a frunzelor
uscate şi îmbătrânite, a excedentului de frunze sănătoase. Pe fiecare rozetă se lasă 1-2
frunze tinere. Ambalarea stolonilor fasonaţi se face în lăzi, coşuri sau pungi de
polietilenă, aşezând rădăcină peste rădăcină, pe două rânduri. Fiecare ambalaj este însoţit
de o etichetă pe care se trece unitatea furnizoare, soiul, numărul de stoloni şi data
recoltării.
Înmulţirea prin micropropagare "in vitro" Această metodă se bazează pe capacitatea unei celule sau a unui grup de celule
prelevate din meristemele apicale, de a reproduce planta iniţială. Meristemele prelevate
din vârfurile de creştere unde diviziunea celulară este deosebit de intensă sunt, de regulă,
libere de boli virotice deoarece viteza de propagare a virusurilor este mai mică decât cea
a diviziunii celulare.
În "Complexul de meristeme" de la ICPP Piteşti-Mărăcineni şi SCPP Bistriţa se
produce întreaga cantitate de plante iniţiale libere de boli virotice, care vor da naştere
superelitei, pentru principalele soiuri şi specii de plante pomicole ce se înmulţesc în
pepiniere.
Metoda se bazează pe extragerea unui explant în condiţii aseptice sub hote cu flux
de aer laminar. Explantul prelevat se trece pe un mediu de cultură agarizat, care are
compoziţie caracteristică etapei pe care o parcurge. În continuare eprubetele cu
explantele se trec în camera de creştere climatizată.
În faza a II-a mugurii formaţi se divizează şi se trec pe un alt mediu, fără
citochinină.
În faza a III-a are loc formarea sistemului radicular pe un mediu cu acid 3-indolil-
butiric. La circa o lună după apariţia primelor rădăcini plantele se separă şi se
transplantează în ghivece, după ce s-au trecut prin jet de apă pentru îndepărtarea mediului
agarizat.
În continuare, materialul trece prin faza de călire şi fortificare în câmp, după care
se face retestarea acestuia, cu indicatori ierboşi, lemnoşi sau serologici specifici, pentru a
avea garanţia că noile plante sunt libere de viroze.
98
Înmulţirea prin altoire Este metoda cu ajutorul căreia se obţine material săditor pomicol, la speciile şi
soiurile care nu emit rădăcini adventive şi nu pot fi înmulţite prin metodele de înmulţire
vegetativă prezentate anterior. În cazul înmulţirii prin altoire, noile plante se obţin prin
îmbinarea unor plante întregi : puieţi, butaşi, pomi, marcote, cu alte plante întregi sau
organe vegetative : muguri, lăstari, ramuri, de la doi sau trei parteneri cu însuşiri
biologice diferite, în vederea realizării unei plante capabile de viaţă independentă.
Planta cu sistem radicular pe care se transpune altoiul poartă denumirea de
portaltoi (hipobiont). În cazul în care altoirea se face la nivelul coletului, din portaltoi se
formează sistemul radicular al noii plante. Dacă altoirea se face la nivelul coroanei, din
portaltoi se formează sistemul radicular şi trunchiul. Altoirea în coroană se face cu scopul
de a obţine pomi cu trunchi mai rezistent la ger.
Planta sau porţiunea de plantă care se transpune pe portaltoi poartă numele de
altoi (epibiont) şi aparţine soiului nobil pe care dorim să-l înmulţim.
În cazul în care între cei doi parteneri nu se poate realiza concreşterea, din lipsă de
compatibilitate, între cei doi parteneri se interpune un al treilea care se numeşte
intermediar (mezobiont).
După locul unde se execută altoirea, din altoi se formează tulpina, numai coroana
sau numai o parte din coroană.
Altoirea se bazează pe capacitatea de care dispun plantele de a regenera ţesuturile
distruse şi de a concreşte, dacă vin în contact, cu toate că provin de la indivizi diferiţi.
Reuşita altoirii este dependentă de o serie de factori biologici şi tehnici.
Factorii biologici, de care depinde reuşita altoirii sunt următorii:
a) existenţa compatibilităţii între parteneri, care este dependentă şi de gradul de
înrudire botanică;
b) starea fiziologică a partenerilor care este exprimată prin gradul de hidratare,
rezerva de hrană şi intensitatea diviziunii celulare;
c) starea fitosanitară a partenerilor (partenerii bolnavi nu se prind sau au un
procent mic de prindere);
Factorii tehnici de care depinde reuşita altorii sunt:
a) gradul de îndemânare a altoitorului şi calitatea îmbinării partenerilor;
b) starea fitosanitară a secţiunilor de îmbinare pentru a nu se infecta zonele
generatoare de la cei doi parteneri;
c) executarea lucrărilor de îmbinare într-un timp cât mai scurt pentru a nu se oxida
ţesuturile secţionate;
d) efectuarea imediată a unei legături strânse;
e) condiţiile de mediu din timpul altoirii.
În zilele cu arşiţă lucrarea de altoire se face între orele 6-11 şi 16-22 iar pe timp
ploios nu se altoieşte.
În practica pomicolă sunt cunoscute circa 200 de metode de altoire. Din
multitudinea acestora în pepinierele pomicole se folosesc doar 10-12 însă ponderea cea
mai mare o are altoirea cu mugur (ochi) detaşat.
Tabelul 11
99
Principalele metode de altoire folosite în pomicultură
Sistemul şi metoda
de altoire
Sectorul în care se
utilizează
Epoca optimă
de altoire Observaţii
A. ALTOIREA CU MUGURE DETAŞAT
În ochi dormind Câmpul I 15.08-15.09 Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi
cu 10-12 cm mai sus
În ochi crescând Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Se foloseşte numai la speciile cu creştere
rapidă
În placaj Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Dă rezultate mai bune decât altoirea cu
mugure crescând
În dreptunghi Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nucului
În fluier Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nucului
În ochi cu scutişor Câmpul I 15.08-15.09 şi
15.04-15.05
La altoirea nucului şi a celorlalte specii în
ochi dormind şi crescând
Cu dublu scut Câmpul I sau
Câmpul II
15.07-10.09
15.03-15.04
Se utilizează pentru altoirea cu intermediar
B. ALTOIREA CU RAMURĂ DETAŞATĂ
1. Altoiri cu ramură
detaşată
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
La toate metodele este necesară acoperirea
ramurilor cu ceară de altoit (mastic)
Altoirea în copulaţie
simplă şi
perfecţionată
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă
aceleaşi dimensiuni
Altoirea în
semicopulaţie simplă
şi perfecţionată
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Se utilizează când altoii sunt mai puţini
Altoirea în
triangulaţie
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Se execută mai greu, dar asigură o prindere
mai bună
Altoirea în
despicătură
Realtoire în Câmpul II
sau III şi pomi maturi
Altoirea la masă
Febr.-mart.
Dec.-Apr.
Portaltoii mai groşi nu se mai leagă
Altoirea laterală în
placaj, în tăietură
dreaptă
Nu se foloseşte pentru
altoirea la masă
Febr.-mart. La altoirea nucului în pepinieră
Altoirea laterală în
tăietură oblică
La altoirea pomilor
maturi şi în Câmpul II
şi III
Febr.-mart. Se recomandă la realtoirea în pepinieră la
nivelul coroanei
2. Altoiri cu ramură
detaşată sub scoarţă
În câmpul II sau III şi
pomi maturi
Apr.-mai La portaltoi mai groşi se pun 2-4 altoi
Altoire sub scoartă
terminală
Realtoirea pomilor
maturi
Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
Altoire laterală în
«T»
Realtoirea pomilor
maturi
Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
Altoire laterală în
«D»
Realtoirea pomilor
maturi
Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
Altoire laterală în Realtoirea pomilor Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt
100
«L» maturi distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la
20-40 cm
101
Lucrarea de altoire se face în sectorul III de obţinere a pomilor altoiţi (şcoala de
pomi). Realizarea pomilor altoiţi şi a hibrizilor pe rădăcini proprii poate avea durată de 1-
3 ani. Deci şcoala de pomi are în componenţa sa unul până la trei câmpuri.
1) Câmpul I (anul I) de plantare şi altoire a portaltoilor.
2) Câmpul II (anul II) de creştere a altoiului sub formă de vargă la speciile mai
puţin viguroase şi de creştere şi formare a coroanei la cele cu creştere viguroasă şi de
formare a lăstarilor anticipaţi, din care se pot proiecta primele şarpante din corona
pomului).
3) Câmpul III (anul III), în care se realizează proiectarea coroanei. Acest câmp a
fost scos din şcoala de pomi ca urmare a livrării pomilor din câmpul II, pentru plantaţii
intensive şi superintensive, cu sau fără coroană formată.
9.5. TEHNOLOGIA OBŢINERII POMILOR ALTOIŢI
Plantarea portaltoilor în câmpul I (al şcolii de pomi) Plantarea portaltoilor se face toamna, în luna octombrie, sau primăvara imediat ce
se poate intra pe teren. La plantatul de toamnă terenul trebuie pregătit din timp (luna
august).
Pregătirea portaltoilor pentru plantat (puieţi sau marcote), după sortare conform
STAS 989/9-77, constă în fasonarea rădăcinilor. La puieţi fasonarea reprezintă scurtarea
rădăcinii principale (pivot) la 18-20 cm iar a rădăcinilor secundare la 0,5-1,0 cm. Tulpina
nu se scurtează, dar se suprimă de la inel toate ramificaţiile laterale. În cazul marcotelor
şi butaşilor, rădăcinile se scurtează la 0,5-1,0 cm.
Pe terenul pregătit şi nivelat se marchează rândurile prin pichetare manuală sau
mecanic, cu ajutorul marcatoarelor.
După fasonare, materialul de plantat se mocirleşte într-un amestec de pământ
galben, balegă de bovine şi apă, omogenizat până la obţinerea unei paste de consistenţa
smântânei.
Plantarea se face manual cu plantatorul sau mecanizat, cu maşini speciale de
plantat material pomicol (puieţi, marcote, butaşi). După plantare tulpina portaltoilor se
scurtează la 12-15 cm faţă de suprafaţa terenului, după care rândul de plante se bilonează,
lăsând deasupra bilonului unu sau doi muguri. Pentru realizarea unor creşteri viguroase
se recomandă lăsarea desupra bilonului a unui singur mugur. La plantatul de toamnă
bilonul va depăşi mugurul terminal cu 6-10 cm.
La sfârşitul lunii mai - început de iunie se verifică prinderea portaltoilor şi se
completează golurile cu puieţi obţinuţi în ghiveci. La puieţii fără creşteri dar porniţi în
vegetaţie (prezintă rozete de frunze), care nu au fost plantaţi corect, se reface adâncimea
de plantare.
Lucrările de întreţinere în anul I sunt următoarele:
a) udarea după plantare prin irigare (200-250 m3 apă/ha);
b) imediat ce se poate intra pe teren se bilonează rândurile şi se mobilizează solul
pe intervale cu cultivatorul la 12-15 cm adâncime;
c) pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile; 8-10 tratamente
fitosanitare; 3-4 udări; o fertilizare suplimentară cu 45-69 kg/ha N, completarea golurilor,
102
desfacerea bilonului la portaltoii vegetativi la circa 6 săptămâni de la plantare; altoirea şi
realtoirea; protejarea împotriva îngheţurilor din timpul iernii.
Pentru completarea golurilor, după plantat, se reţine din fiecare categorie de
material săditor circa 5%, care se păstrează în camere frigorifice la 1-2ºC, până se
completează golurile existente în câmp. Experienţele făcute cu trasul materialului săditor
lăsat pentru completarea golurilor la pungi de polietilenă cu dimensiuni de 10/10/20 cm
şi îngropate în şanţuri unde se udă la 2-3 zile, iar la momentul completării golurilor se
plantează cu balotul de pământ din pungă, au dat rezultate foarte bune.
Altoirea este cea mai importantă lucrare din câmpul I, de reuşita ei depinzând
proporţia de pomi altoiţi obţinută faţă de portaltoii plantaţi. Ea se execută începând din a
doua jumătate a lunii iulie sau la începutul lunii august, în funcţie de zonă.
Ordinea speciilor altoite este următoarea: cireş, vişin şi păr altoit pe franc;
urmează piersicul, caisul, prunul altoit pe prun franc, apoi prunul pe corcoduş, mărul pe
portaltoi franc, mărul şi părul pe portaltoi vegetativi şi la sfârşit gutuiul. Ordinea la altoire
se stabileşte în funcţie de afluxul optim de sevă. Dacă altoirea se face în plină fază de
creştere a lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi respinge altoiul spre exterior,
separându-l de protaltoi.
Altoirea în câmpul I se execută în ochi dormind iar îmbinarea între cei doi
parteneri se face pe lungimea de 2,5-3,0 cm. Altoirea se face cu muguri de pe ramuri
recoltate în zinua altoirii sau cu 2-4 zile înainte şi păstrate la 1-2ºC. În timpul altoirii,
ramurile se ţin în găleţi, care au la baza ramurilor apă pe înălţimea de 2-3 cm. Partea
superioară a ramurilor se îmbracă în pânză de sac umectată. Din găleată se scoate o
singură ramură de pe care se detaşează mugurii, apoi se ia următoarea.
Altoirea se execută în formaţii de lucru, respectiv un muncitor care desface
bilonul şi şterge locul de altoire, un altoitor care transpune mugurii altoi pe portaltoi, doi
până la patru legători (în funcţie de îndemănarea altoitorului) şi un muncitor care reface
bilonul după legători. Mugurul altoi se transpune imediat deasupra coletului la portaltoii
generativi, mai sus cu 8-15 cm faţă de nivelul solului la portaltoii vegetativi. Legarea se
face cu bandă elastică din material plastic, cu care se strânge şi se acoperă suprafaţa
lezată.
Pentru uşurarea desprinderii cojii la altoire se recomandă o udare cu circa două
săptămâni înainte de altoire, când este necesară.
După 12-14 zile de la altoire se verifică prinderea. Ochii prinşi sunt turgescenţi,
peţiolul este verzui iar la atingere cade uşor. La ochii neprinşi coaja devine cutată,
peţiolul îngălbenit şi deshidratat, la atingere cu degetul nu cade. Dacă nu s-a depăşit încă
perioada optimă de altoire pentru o specie dată, lucrarea se repetă mai sus cu 3 cm şi
decalat cu 90º (lateral şi mai sus faţă de prima altoire).
Pentru protejarea mugurilor altoi faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii,
toamna plantele se acoperă prin muşuroi în zona punctului de altoire (2-3 cm mai sus de
altoi).
La speciile altoite în a doua jumătate a lunii iulie frecvent mugurul altoi porneşte
în vegetaţie formând un lăstar care nu ajunge la maturitate şi degeră în cursul iernii. În
această situaţie se recomandă ciupirea lăstarului la 2-3 frunze pentru maturarea
ţesuturilor.
103
Câmpul II (de formare) În primăvara anului următor câmpul I devine câmpul II, iar mugurul altoi este
grefat pe portaltoi. În acest câmp se execută următoarele lucrări:
a) dezmuşuroitul portaltoilor care se face primăvara imediat ce se poate intra pe
teren, până sub punctul de altoire;
b) tăierea portaltoiului deasupra altoiului sau sub formă de cep cu lungimea de 10-
15 cm, pentru palisarea altoiului în prima fază de creştere a acestuia;
c) portaltoii cu muguri neprinşi nu se scurtează urmând ca aceştia să fie altoiţi din
nou în ochi crescând (în luna mai);
d) palisarea altoiului pe cep sau pe şipcă se face prin legarea în ochi şi nu în opt
pentru a uşura trecerea altoiului prin inel;
e) plivitul lăstarilor plecaţi din portaltoi cu excepţia celui trăgător de sevă;
Până la îndepărtarea cepului se fac 2-3 lucrări de plivire. Cepul se foloseşte ca
tutore la soiurile care cresc sub un unghi mai mare faţă de verticală mai ales în regiuni cu
vânturi puternice. Cultura fără cep este mai economică deoarece nu necesită lucrări de
plivit, de palisare a altoiului şi de îndepărtare a cepului.
f) eliminarea florilor apărute pe lăstarul altoi pentru a stimula creşterea acestuia (la
sâmburoase această lucrare este de prisos fiindcă mugurul care înfloreşte nu dă creştere
vegetativă);
g) ciupirea lăstarilor anticipaţi când au lungimea de peste 20 cm, operaţie ce
contribuie la îngroşarea şi creşterea altoiului;
h) proiectarea coroanei din lăstarii anticipaţi plasaţi la înălţimea de formare a
coroanei;
i) scosul cepului în a doua jumătate a lunii iulie sau cel mai târziu la începutul
lunii august;
Scosul cepului deasupra altoiului printr-o tăietură oblică, se face cu foarfeca sau
cosorul. După scosul cepului se bilonează rândurile de altoi pentru evitarea desprinderilor
de la punctul de altoire şi pentru a favoriza cicatrizarea rănii.
j) executarea lucrărilor de întreţinere care cuprind 6-7 praşile, fertilizarea
suplimentară cu 60-70 kg/ha azotat de amoniu numai dacă creşterea altoiului este slabă,
irigarea atunci când devine necesară, combaterea bolilor şi a dăunătorilor;
Inventarierea materialului produs în câmpul II se face la sfârşitul lunii mai, când
se consemnează numărul de altoi porniţi la hectar. A doua inventariere se face în luna
septembrie când se estimează producţia de pomi la ha. La prima inventariere se elimină
portaltoii neprinşi şi eventualele impurităţi.
k) palisarea altoiului pe şipcă numai pentru anumite specii şi soiuri la care lăstarul
în creştere nu se menţine în poziţie verticală;
l) se plivesc lăstarii de pe trunchi sau se ciupesc la 2-3 frunze pentru a stimula
îngroşarea trunchiului, apoi se suprimă la inel, concomitent cu suprimarea cepului;
m) verificarea stării fitosanitare se face de mai multe ori în cursul perioadei de
vegetaţie, ultima executându-se înainte de scosul pomilor;
n) estimarea producţiei se face numai la pomii care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de STAS 989/II-77 şi se face diferenţiat pe specii, soiuri, altoi şi portaltoi;
o) defolierea în vederea recoltării pomilor deoarece aceştia se scot din pepinieră
numai după căderea frunzelor (în toamnele lungi şi călduroase frunzele nu cad, fiind
necesară desfrunzirea manuală sau chimică);
104
p) scosul, sortarea şi stratificarea pomilor sunt operaţiunile finale ale câmpului II;
Scosul se face cu plugul de scos pomi care lucrează în agregat cu S-1300 sau
S-1500. După scos, pomii corespunzători STAS-ului 989/II-77 se leagă în pachete de
câte 10, se etichetează şi se stratifică. Toate aceste lucrări se fac pe specii, soiuri, altoi şi
portaltoi.
9.6. METODE DE REDUCERE (OPTIMIZARE) A TIMPULUI PENTRU
PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL
În practica pomicolă se recurge frecvent la înfiinţarea câmpului I cu puieţi
portaltoi obţinuţi la ghivece sau prin însămânţarea directă în câmpul I, iar la nuc în
câmpul II unde se plantează material altoit la masă şi forţat. Se mai practică pe scară
redusă altoirea în şcoala de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea
la masă, creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc.
Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece Terenul pe care se amplasează puieţii obţinuţi la ghivece trebuie să fie bine
pregătit, fertilizat şi irigat.
Pe măsură ce cresc puieţii se bilonează pentru a asigura creşterea lor dreaptă.
Prin această tehnologie se reduce durata de producere a materialului săditor cu un
an, se economiseşte sămânţa şi se reduce costul de producţie. Tehnologia dă rezultate
superioare la speciile păr, cireş şi vişin care au o prindere mai bună pe lemn de un an.
Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă Se practică la sâmburoase şi prezintă următoarele avantaje: costurile de producţie
sunt mai mici, se consumă mai puţină sămânţă, dar pomii obţinuţi au un sistem radicular
pivotant, slab ramificat cu efecte negative la plantarea în livadă unde se prind mai greu.
Pentru stimularea ramificării sistemului radicular se scurtează pivotul pe loc (în câmpul I,
toamna în luna octombrie), cu plugul pentru scos puieţi modificat sau cu casmaua, pentru
a nu disloca portaltoii.
În câmpul I se seamănă sâmburii în rânduri distanţate la 80-90/10-15 cm.
Sâmburii mari (piersic, cais, nuc, migdal) se seamănă în cuiburi iar după răsărire se
răresc, în concordanţă cu tehnologia de cultură.
Producerea pomilor prin altoire la masă Această tehnologie se practică pentru obţinerea nucului altoit iar uneori se aplică
şi la măr. La nuc se folosesc portaltoi Juglans regia şi Juglans nigra puieţi de un an, cu
diametrul la colet de 10-16 mm. La măr puieţii portaltoi vor avea diametrul la colet de
8-12 mm.
Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4ºC. Altoirea
începe în a doua parte a iernii şi se încheie la începutul primăverii.
Fasonarea portaltoilor constă din scurtarea pivotului la 20-22 cm la nuc şi la 18
cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm pentru nuc şi 1-2 cm pentru
celelalte specii.
105
Portaltoii se preforţează în lăzi cu rumeguş, la temperatura de 26-28ºC şi o
umiditate relativă a aerului de 80-90%, timp de 10-14 zile, iar ramurile altoi se ţin în
aceleaşi condiţii timp de 2-3 zile. În continuare materialul se spală, se zvântă şi se trece la
altoire.
Altoirea se face mecanizat în nut şi feder (scăriţă). Portaltoiul se secţionează la
colet iar ramura altoi la bază. Înainte de altoire ramurile altoi se taie la 1-2 muguri.
După îmbinarea altoiului cu portaltoiul, punctul de altoire se parafinează cu un
amestec de parafină 90% şi colofoniu 10%, încălzit la 50-55ºC. Materialul parafinat se
stratifică în rumeguş dezinfectat şi umed, în lăzi speciale, unde altoiul se acoperă cu un
strat de rumeguş de 5-6 cm. Lăzile cu materialul stratificat se aşează în încăperi
amenajate pentru forţare pe timp de 10-14 zile (la nuc). După forţare se sortează
materialul, cu alegerea celui prins, la care se înlătură lăstarii porniţi din portaltoi. În
continuare materialul se stratifică şi se păstrează în camere cu temperaturi de 1-5ºC, până
la plantare. Când se trece materialul altoit de la o temperatură superioară la una inferioară
se face treptat, pentru aclimatizare.
9.7. SCOSUL ŞI SORTAREA MATERIALULUI SĂDITOR
Pomii se scot din pepinieră prin luna octombrie, după primele brume care
determină căderea frunzelor. Desfrunzitul poate fi făcut şi manual pe suprafeţe mici, sau
chimic. Odată cu scosul pomilor se face sortarea acestora conform STAS 989/II-77 şi
legarea lor în pachete de câte 10 bucăţi care se etichetează. Pachetele de pomi se
transportă la şanţurile de stratificare în care rădăcinile pomilor şi circa 20 cm din tulpină
se acoperă cu pământ. Şanţurile de stratificare sunt amplasate în incinta pepinierei, pe
teren cu panta de 2-3% şi la 200-300 m de magazii, construcţii, unde se strâng rozătoare.
Şanţul de stratificare are lăţimea de 1 m, adâncimea de 0,6 m şi lungimea de 50 m, fiind
prevăzut cu drum de acces la ambele capete.
Transportul materialului săditor pomicol Transportul pomilor şi a materialului săditor pomicol se face, în funcţie de
distanţa dintre furnizor şi beneficiar, cu vagoane, camioane, căruţe căptuşite cu paie şi
acoperite cu prelată. Materialul săditor pomicol circulă însoţit de următoarele documente:
factură, certificat de autenticitate pentru categoria biologică respectivă, certificat
fitosanitar sau numărul acestuia. La transportul pe C.F.R. se va verifica calitatea
materialului la descărcare. Dacă acesta nu corespunde STAS-ului sau dacă pe timpul
transportului s-a degradat se va constitui o comisie de constatare formată din delegatul
furnizorului, reprezentantul beneficiarului, a C.F.R.-ului şi al primăriei, care vor întocmi
un proces verbal de constatare pe baza căruia părţile vor lua măsurile ce se impun.
106
C a p i t o l u l 10
ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE
10.1. SISTEME DE CULTURĂ A POMILOR
Plantaţiile pomicole pot fi grupate în următoarele sisteme de cultură: extensiv
(agropomicol şi clasic), intensiv şi superintensiv.
Sistemele de cultură, în funcţie de complexul de măsuri de înfiinţare şi de
întreţinere al livezilor, pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi
asociate.
10.1.1. Culturile pomicole pure
În acest caz, plantaţia pomicolă este cultura unică pe terenul respectiv. Lucrările
executate au ca scop asigurarea condiţiilor optime pentru pomi, în vederea realizării unor
producţii mari şi de calitate superioară. În această categorie pot fi încadrate plantaţiile
clasice, intensive şi superintensive.
Sistemele de cultură enumerate se deosebesc între ele prin densitate, materialul
săditor folosit, forma de coroană, consumul de forţă de mună la unitatea de suprafaţă şi
pe tona de produs, gradul de mecanizare al lucrărilor, durata necesară pentru recuperarea
investiţiilor şi viteza de recuperare, cantitatea şi calitatea recoltei, costul pe tona de
produs, profitul realizat etc.
Sistemul clasic Sistemul clasic este bine reprezentat la noi în ţară cât şi pe plan mondial. Ponderea
acestui sistem, dominant în urmă cu două-trei decenii, este în scădere de la o etapă la alta,
locul lui fiind luat de sistemul intensiv şi chiar superintensiv.
Sistemul clasic se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi de regulă pe
portaltoi generativi.
Pomii ajung la înălţimea de 8-10 m şi un diametru al coroanei de 4-8 m iar
coroanele sunt globuloase şi de volum mare.
Distanţele de plantare, în general, sunt mari (5-8 m), rezultând mai puţin de 350
pomi/ha. Distanţele mari între pomi pe rând şi între rândurile de pomi fac ca terenul să nu
fie pe deplin valorificat, nu numai în tinereţe ci şi după ce pomii intră pe rod chiar şi în
perioadele de mare producţie pomii ocupă, în acest sistem, abia 70% din spurafaţă.
Investiţiile făcute la înfiinţarea plantaţiei sunt mai mici, gradul de mecanizare este redus,
consumul de forţă de muncă este mare, productivitatea muncii este mică. Investiţia făcută
se recuperează lent deoarece pomii intră pe rod abia după 7-8 ani de la plantare iar
producţia devine economică numai după 10-12 sau chiar 15 ani de la plantare.
Producţia de fructe ajunge în perioada de mare producţie la 10-12 t/ha, recoltatul
devine greoi din cauza taliei mari a pomilor (majoritatea fructelor se recoltează de pe
107
scară). Fructele din interiorul coroanei sunt mai puţin colorate din lipsă de lumină.
Acest sistem de cultură se poate folosi la toate speciile pomicole, durata
economică a plantaţiei fiind de 40-50 de ani.
Producţia mai mică la hectar, consumul mare de forţă de muncă şi costurile de
producţie relativ mari fac ca rambursarea investiţiei să fie făcută pe o perioadă mai lungă
de timp, motiv pentru care, sistemul de cultură extensiv a fost înlocuit cu sistemul
intensiv, iar mai nou cu cel superintensiv.
Sistemul intensiv Plantaţiile intensive au început să se răspândească abia după primul război
mondial. Acest sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mijlocie sau chiar mică
(înălţimea lor este de 3-4 m), conduşi pe sistem de susţinere cu spalier; coroană aplatizată
(palmete), sau globuloasă, dar de volum mic (vas, fus tufă, fus zvelt). Distanţele de
plantare sunt mai mici comparativ cu sistemul extensiv, respectiv de 4-5 m între rânduri
şi de 2-3 m între pomi pe rând. Astfel, în funcţie de distanţele de plantare se realizează un
număr mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă. După numărul pomilor la hectar
plantaţiile intensive pot fi cu densitate mică (450-633 pomi/ha), cu densitate mijlocie
(634-833 pomi/ha) şi cu densitate mare (833-1250 pomi/ha).
Pe măsură ce densitatea la unitatea de suprafaţă creşte, terenul este valorificat mai
bine comparativ cu sistemul clasic. Spaţiul rezervat fiecărui pom este ocupat aproape în
întregime începând din primii 4-5 ani de la plantare.
Consumul de forţă de muncă pentru formarea coroanei pomilor, este mai redus (se
fac scurtări pentru ramificare şi unele răriri strict necesare). Operaţiunile de dresare şi
înclinare au pondere mare cunoscându-se faptul că prin aceste operaţiuni se grăbeşte
intrarea pe rod.
Producţia devine economică începând cu anii IV-V de la plantare, iar potenţialul
maxim de producţie se atinge începând cu anii VI-VII de la plantare.
Cu toate că investiţiile în plantaţiile intensive sunt mai mari decât în plantaţiile
clasice, ele se recuperează în 3-4 ani după ce producţia devine profitabilă.
Recolta medie de fructe în perioada de mare producţie poate depăşi 25-30 t/ha la
speciile măr şi păr, fiind de calitate superioară.
Consumul de forţă de muncă are pondere mai mare la lucrările de tăiere şi
recoltarea fructelor. Gradul de mecanizare a lucărilor este mult mai mare comparativ cu
plantaţiile clasice.
Producţia de fructe mai mare, consumul de forţă de muncă mai mic pe unitatea de
produs, duc la realizarea unui cost de producţie mai mic pe tona de fructe.
Calitatea superioară a fructelor, preţul de valorificare mai bun, corelate cu un cost
de producţie mai mic, determină o profitabilitate sporită pentru acest sistem de cultură.
În sistem intensiv se comportă bine următoarele specii: mărul, părul, piersicul,
caisul şi vişinul iar, în ultimul timp, chir cireşul. Se impune menţiunea că durata de
exploatare a plantaţiilor intensive este mai scurtă (15-16 ani la piersic; 20 de ani la cais;
25-30 de ani la măr şi păr şi ceva mai mult pentru vişin şi cireş).
Sistemul superintensiv Acest sistem se caracterizează prin pomi de talie mică (înălţimea lor este de 1,5-
108
2,25 m) ce se conduc sub formă de cordon vertical sau fus zvelt.
Distanţele de plantare sunt, în general mici, 2,5-3,0 m între rânduri şi 1,0-1,5 m
între pomi pe rând. Plantarea pomilor se poate face în rânduri simple sau în benzi.
După numărul de pomi plantaţi la unitatea de suprafaţă plantaţiile superintensive
pot fi cu densitate mare (1250-2500 pomi/ha) şi cu densitate foarte mare (peste 2500
pomi/ha).
În plantaţiile superintensive terenul se ocupă integral de către pomi şi într-un timp
foarte scurt (anul 3-4 de la plantare).
Rodirea economică începe din anul II de la plantare, atingându-se potenţialul
maxim de producţie după 4-5 ani de la plantare.
Cu toate că investiţiile, pentru înfiinţarea plantaţiilor sunt mari, ele se recuperează
repede. Producţia medie de fructe poate depăşi 60-80 t/ha la speciile măr şi păr.
Consumul de forţă de muncă este în general mai mic raportat la producţia de fructe iar
lucrările de tăiere şi de recoltare se fac de pe sol. În multe din plantaţiile superintensive
tăierile se pot efectua parţial mecanizat. Productivitatea muncii este mare, costul de
producţie mic ca urmare a gradului mare de mecanizare a lucrărilor, inclusiv a celor de
tăiat şi recoltat fructe.
Plantaţiile superintensive se practică mai mult la speciile măr, păr şi piersic, cu
tendinţa de extindere în viitor şi la alte specii pe măsură ce se vor realiza soiuri cu
vigoare mai mică.
10.1.2. Culturi pomicole asociate
În acesastă grupă sunt incluse sistemul agropomicol şi grădinile familiale.
Sistemul agropomicol Sistemul agropomicol se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi pe
portaltoi generativi. Nici în perioada de mare producţie pomii nu acoperă tot spaţiul din
livadă datorită distanţelor mari de plantare. Acesta este şi motivul pentru care cultura
pomilor se asociază cu culturi agroalimentare sau furajere. Astfel, în plantaţiile de tip
agropomicole, pe lângă producţia de fructe se are în vedere şi recolta de produse
agroalimentare sau furajere, ca producţii complementare.
Prezenţa celei de a doua culturi pe aceeaşi suprafaţă determină diferenţieri în
tehnologia de cultură comparativ cu sistemele de cultură clasic, intensiv şi semiintensiv.
Faptul că sunt două culturi pe aceeaşi suprafaţă împiedică executarea tuturor lucrărilor
caracteristice pomilor şi în primul rând, a celor de combatere a bolilor şi dăunătorilor. De
asemenea, prezenţa culturii complementare îngreunează executarea lucrărilor mecanice
asupra solului şi a pomilor.
Producţia de fructe este mică şi, în general, de calitate inferioară, ca urmare a
îngreunării efectuării tratamentelor fitosanitare la momentul optim.
Sistemul este în general ineficient, motiv pentru care se practică numai sporadic în
regiunea dealurilor înalte.
Grădinile familiale Grădinile familiale sunt amplasate pe terenul din apropierea gospodăriei şi asigură
consumul familial de fructe şi numai în mică măsură pentru valorificarea pe piaţă.
109
Producţia de fructe este foarte diversificată, în majoritatea cazurilor fiecare specie
fiind reprezentată printr-un număr mic de indivizi (1-3 exemplare). Numărul mic de pomi
dintr-o specie şi numărul mare de specii cultivate asigură în special necesarul de fructe
pentru consumul în stare proaspătă, eşalonat pe o perioadă mai lungă de timp.
Grădinile familiale, pe lângă realizarea unor producţii de fructe, au rolul de a
înfrumuseţa centrele populate şi de a asigura valorificarea, în mod recreativ, a forţei de
muncă din fiecare gospodărie.
Sistemele de cultură prezentate mai pot fi încadrate şi în plantaţii de tip comercial-
industriale, plantaţii didactico-experimentale şi plantaţii de aliniament.
Diferitele tipuri de plantaţii menţionate pot aparţine ca formă de proprietate
unităţilor de stat, proprietăţilor particulare sau asociaţiilor.
Plantaţiile comerciale-industriale Aceste plantaţii au menirea de a produce partizi mari de fructe destinate
comercializării. În funcţie de destinaţia producţiei de fructe plantaţiile comercial-
industriale pot fi pentru satisfacerea consumului intern sau pentru export.
Plantaţiile a căror producţie este destinată exportului, cuprind un număr redus de
specii (2-3), cele mai bine adaptate la condiţiile locale. Fiecare specie cuprinde un număr
mic de soiuri dintre cele cu valoare comercială superioară şi cele impuse de nevoile de
polenizare. Asocierea a două sau trei specii este determinată de consumul de forţă de
muncă şi de necesitatea obţinerii de venituri într-o perioadă mai lungă din cursul anului.
Plantaţiile comerciale destinate consumului local cuprind toate speciile care
găsesc condiţii favorabile în zonă. Fiecare specie cuprinde un sortiment bogat de soiuri,
de la cele cu coacere timpurie, până la cele târzii. Prin aceste plantaţii se asigură fructe
proaspete pe tot parcursul anului pentru populaţie sau materie primă pentru fabricile de
prelucrare.
Plantaţiile didactico-experimentale Plantaţiile didactico-experimentale sunt mai reduse ca număr şi ocupă suprafeţe
relativ mici. Ele se organizează pe lângă instituţiile de învăţământ superior sau mediu de
specialitate, cât şi în staţiunile de cercetare.
Plantaţiile din instituţiile de învăţământ au rolul de atelier-şcoală iar cele din
staţiunile de cercetare au menirea de a asigura desfăşurarea lucrărilor experimentale. În
unităţile de ameliorare a pomilor fructiferi plantaţiile cuprind numeroase specii şi soiuri
organizate în colecţii naţionale sau locale menite să asigure baza de germoplasmă
necesară lucrărilor de creare de noi soiuri.
Plantaţiile de aliniament Plantaţiile de aliniament se înfiinţează în lungul şoselelor, a drumurilor sau a
terasamentelor de cale ferată. Sunt plantate cu specii şi soiuri mai rustice care nu necesită
o îngrijire deosebită (nuc, dud şi chiar unele soiuri de măr, păr, prun). Pomii au trunchiul
înalt, coroana globuloasă, de volum mare.
110