Asistenta psihopedagogica a persoanelor cu deficiente neuro-psiho-motoriiNote de curs 2012

IntroducereConceptul de dezvoltare se refera la modificarile secventiale care apar intr-un organism pe masura ce

acesta parcurge traseul de la conceptie la moarte. In acest proces sunt implicate trei categorii de factori: factori biologici, programati ereditar, factorii de mediu si cei educogeni. In general dezvoltarea umana are loc pe trei paliere:

dezvoltare fizica, care presupune modificari in inaltime si greutate, modificari ale organelor interne si creierului, modificari ale scheletului si musculaturii etc. Toate aceste modificari au o influenta majora asupra dezvoltarii intelectuale, fizice si a personalitatii fiecaruia;

dezvoltare cognitiva, care consta in modificari aparute la nivelul perceptiei, invatarii, memoriei, limbajului, rationamentului etc. si care influenteaza dezvoltarea motorie si pe cea emotionala;

dezvoltare psihosociala, presupune modificari la nivelul personalitatii, trairilor emotionale si in relatiile cu ceilalti.

In determinarea dezvoltarii psihofizice a copilului, rolul principal apartine interactiunii dintre ereditate, factorii de mediu si educatie. Evolutia si dezvoltarea copilului se desfasoara pe etape, perioade, cicluri de dezvoltare diferite sub toate aspectele. Acest proces nu se poate desfasura decat prin parcurgerea tuturor etapelor, fiecare etapa prezentand un set de oportunitati fara de care nu ar fi posibila parcurgerea etapelor care urmeaza.

Dezvoltarea motorie si psihomotorie a copilului este parte a dezvoltarii sale generale somato-psihice, de aceea in mod normal nu exista discrepante majore intre dezvoltarea psihomotorie si cea cognitiva care se sustin si se stimuleaza reciproc. De aceea orice anomalie in conduita psihomotorie atrag atentia asupra unor tulburari la nivelul proceselor psihice elementare sau superioare. Cele doua miscari esentiale (mersul si prehensiunea) cunosc o dezvoltare stadiala iar orice intarziere evidenta constituie un semnal de alarma. Adesea, mai ales la varste mici, aceste elemente sunt foarte importante in stabilirea unui diagnostic.

DefinitiiDeficientele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, in forma si functiile fizice ale

organismului, care tulbura cresterea normala si dezvoltarea armonioasa a corpului, modifica aspectul exterior, reduc aptitudinile si puterea de adaptare a organismului la efortul fizic si diminueaza capacitatea de munca productiva a individului. Deficientele fizice se caracterizeaza prin modificari morfologice mai mult sau mai putin accentuate, produse in forma si structura corpului si manifestate prin o incetinire in crestere sau printr-o crestere excesiva, prin o tulburare a dezvoltarii sau prin o dezvoltare disproportionata, prin deviatii, deformatii sau alte defecte de structura, urmate sau precedate de tulburari functionale.

In categoria deficientelor fizice sunt cuprinsi infirmii motori sau locomotori, cei care sufera de unele boli permanente, cronice, cum ar fi cele cardiovasculare, respiratorii, diabet s.a. care influenteaza negativ capacitatea fizica precum si persoanele cu deficiente senzoriale (surzii si orbii). In lipsa altor anomalii, deficientii fizici sunt normali sub aspect intelectual dar pot dobandi o personalitate fragila, cu conflicte si tensiuni interioare, cu dificultati de relationare si de integrare in viata social-profesionala daca sunt inclusi intr-un mediu nefavorabil. Aceste deficiente sunt considerate o forma de deficienta de dezvoltare.

Cauzele deficientelor fizice si psihomotoriiCauzele sunt foarte variate si pot afecta in mod diferit organismul. Acestea pot fi sistematizate dupa

criteriile folosite:a) dupa originea cauzelor, pot fi

- cauze interne, determinate de procesele de crestere si dezvoltare, de natura functiilor psihice, organice, somatice;- cauze externe, raportate la conditiile de mediu, de viata si de educatie ale individului.

b) dupa caracterul direct/indirect avem cauze cu actiune directa care intereseaza elemente proprii deficientei si cauze indirecte, care produc o afectiune morfologica sau functionala, putand afecta tot organismul sau anumite regiuni ale corpului.

c) cauze predispozante, favorizante si determinante. Cauzele favorizante si predispozante sunt legate

1

de ereditate, de influentele nocive suferite de fat in perioada intrauterina, debilitatea congenitala, imaturitatea si nasterea prematura, accidentele obstretricale. In aceasta categorie pot fi inclusi si factorii care influenteaza negativ starea de sanatate si functionarea normala a organelor (conditiile de igiena si de viata, regimul alimentar necorespunzator, dormitul in paturi prea moi sau prea tari, regimul defectuos de viata, bolile cronice, interventiile chirurgicale, anomaliile senzoriale s.a.

Factorii determinanti sunt cei care determina dezvoltarea deficientelor fizice si psihomotorii. Acestia pot fi grupati dupa momentul actiunii lor in factori care actioneaza in perioada intrauterina, in timpul travaliului si in perioada copilariei.

Clasificarea deficientelor fizice si psihomotoriiClasificarea este dificila. Nu se foloseste un criteriu unic si se prefera o tipologizare a defectelor

fizice dupa mai multe criterii.a) dupa prognosticul lor se pot deosebi deficiente neevolutive (fixate definitiv, statice, greu de corectat) si deficiente evolutive in sens pozitiv sau negativ, care pot fi corectate mai usor;b) dupa gravitatea lor avem deficiente fizice usoare (atitudini deficiente), deficiente medii (morfologice si functionale, de ex. cifoze, lordoze, scolioze, disproportii intre segmente) si deficiente accentuate (modificari patologice ajunse intr-un grad avansat de evolutie, de ex. malformatii ale aparatului locomotor, paralizii);c) dupa localizarea si efectele deficientei putem avea deficiente functionale si deficiente morfologice.E Verza face o clasificare a deficientelor morfologice globale in: deficiente de crestere, de nutritie,

de atitudine, ale tegumentelor, ale musculaturii, ale oaselor si articulatiilor. In ceea ce priveste deficientele morfologice partiale, Acelasi autor deosebeste deficiente ale capului, fetei, gatului, toracelui, abdomenului, spatelui, coloanei vertebrale si bazinului, ale membrelor superioare si inferioare.

In categoria deficientelor fizice functionale includem: deficiente ale aparatului neuromuscular (paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm si de coordonare a miscarilor) si deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului (cardiovascular, digestiv, endocrin, sexual, s.a.).

Robanescu (1976) ofera o alta clasificare a deficientelor fizice: a) de origine osteoarticulara; b) de origine neurologica; si c) bolile cronice evolutive articulare.

Dupa cum se cunoaste, realizarea oricarei actiuni motrice presupune executie, receptie si prelucrare de informatie, sub controlul si dominarea psihicului, deci psihomotricitate. Aceasta este o functie complexa, de mare importanta in reglarea voluntara a actiunilor. Componentele psihomotricitatii sunt: schema corporala, lateralitatea, conduitele motrice de baza, organizarea, orientarea si structura spatio-temporala, perceptia si reprezentarea miscarii.

1. Elemente de psihomotricitate

1.1. Introducere in psihomotricitate

Psihomotricitatea este considerata in literatura de specialitate ca o functie complexa, o aptitudine care integreaza atat aspecte ale activitatii motorii, cat si manifestari ale functiilor perceptive. Conduitele psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza in functie de inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost supus pe tot parcursul copilariei. Ca functie complexa ce determina reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor cat si executia adecvata a actelor de raspuns. Prin componentele sale de baza, psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala), adaptarea estetica (tehnici de expresie corporala), adaptarea educativa. Referindu-se la psihomotricitate, A. De Meur a evidentiat existenta unor raporturi intre motricitate, intelect si afectivitate, iar C. Paunescu a spus ca psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si invatarii, determinand, intr-o proportie considerabila, organizarea mintala a persoanei .

Din punct de vedere al psihomotricitatii corpul uman poate fi privit ca un mijloc de relatie cu sine, cu altii si cu mediul inconjurator. De aici rezulta cele trei directii principale ale psihomotricitatii:

relatia cu sine cuprinde in special coordonarea posturala bazata pe reflexe cu componentele sale spatiale, ritmice si energetice;

relatia cu alte persoane este importanta deoarece Eul corporal este perceput doar in functie de un partener privilegiat care asigura un cadru protector (mama);

relatia cu mediul inconjurator depinde de legatura afectiva dintre mama si copil. In cadrul acestei legaturi mama ofera copilului posibilitatea studierii lumii exterioare si a obiectelor. Acestea devin elemente intermediare ale relatiei cu alte persoane. Exprimarea privilegiata a copului se realizeaza prin intermediul jocului.

Ren Zazzo considera ca educatia psihomotrica constituie o educatie de baza in scoala elementara intrucat ea conditioneaza intregul proces de invatare scolara. Procesul de invatare nu poate fi eficient daca copilul nu are constiinta corpului sau, nu cunoaste lateralitatea sa, nu se poate situa in spatiu, nu este stapn pe timp si nu a castigat o suficienta coordonare si stabilitate a gesturilor si miscarilor sale. Initierea oricarui program de terapie educationala a psihomotricitatii trebuie sa fie precedata de o evaluare a achizitiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, facandu-se astfel o comparatie cu cele pe care ar trebui sa le aiba.

Una din manifestarile esentiale ale vietii este miscarea. Aceasta se realizeaza de catre muschi in stransa legatura cu SNC si SNP. In acest mecanism complex muschii realizeaza efectiv acomodarea organismului la modificarile permanente ale mediului exterior. Pe baza informatiei primite din mediul exterior si interior, SN integreaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muschii cu care intra in legatura prin intermediul placilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contractiile musculare care se traduc prin mers, precum si prin miscari de orice alt ordin : mimica, vorbire, etc. Deci miscarea reprezinta o deplasare a corpului sau a unor segmente ale sale din pozitia de repaos prin contractia musculaturii.

Miscarea face parte din viata psihica datorita legaturilor care exista intre sistemele de contractii musculare si impresiile corespunzatoare. Asadar deosebim doua domenii cu rol important in miscare: cel al corpului propriu si al relatiei sale cu lumea exterioara. C. Albu spunea despre miscare: Miscarea presupune o actiune efectuata cu un anumit scop, fiind astfel un indiciu al unei activitati umane constiente. Discutand despre miscare trebuie sa aducem in discutie si sensibilitatea oprganismului. Sensibilitatea corpului este denumita sensibilitate proprioceptiva, iar cea dirijata spre exterior este exteroceptiva. Organele sensibilitatii exteroceptive sunt simturile. Acestor doua forme de sensibilitate le corespund activitati musculare deosebite, dar legate intre ele. Sensibilitatea proprioceptiva este legata de reactiile de echilibru si de atitudini, bazate pe contractia tonica a muschilor. Se pare ca exista o legatura si un fenomen de reciprocitate intre tonusul muscular si sensibilitatea corespunzatoare.

Sensibilitatea exteroceptiva si si activitatea musculara se gasesc la cele doua extremitati ale unui circuit. Intre ochiul care priveste si mana care-l apuca nu exista similitudini de organ. Exista totusi sisteme complexe de conexiuni nervoase intre impresia vizuala si contractia musculara. Aceste conexiuni apar dupa maturizarea organica a centrilor nervosi si se perfectioneaza prin exercitiu.

Astfel putem spune ca intre psihic si miscare se formeaza si exista legaturi foarte stranse. De altfel dupa cum subliniaza si Paunescu, psihomotricitatea constituie o directie complexa de dezvoltare a persoanei, care rezulta din interactiunea si interconexiunea dintre dispozitivele neuropsihologice (in special la nivel cortical si periferic) ce asigura elaborarea si executia miscarii, dintre procesele mentale si afective si sub coordonarea constiintei.

Asadar psihomotricitatea este formata din: miscari care sunt strans legate de psihic si implica personalitatea in totalitate; si in acelasi timp psihicul este strans legat de miscarile care ii conditioneaza dezvoltarea.

C. Buica considera ca cele mai importante elemente ale motricitatii sunt considerate a fi mersul si prehensiunea:

Mersul reprezinta o deplasare a intregului corp intr+o directie oarecare, care nu se rezuma doare la miscari alternative ale picioarelor, ci implica intrarea in miscare a mai multor grupe musculare. Este o deprindere automatizata complexa fiind, alaturi de respiratie una dintre cele mai coordonate scheme motorii;

Prehensiunea este un act motor mai fin si mai complicat decat mersul deoarece implica o integrare functionala foarte inalta a centrilor motori din SNC. Exista mai multe forme de prehensiune, cea mai complexa fiind cea formata din police si index care permite activitati psihomotorii complexe ca scrisul, cusutul. etc.

3

1.2 Componente de baza ale psihomotricitatii

A. Conduitele motrice de baza

Aceste conduite sunt mai mult sau mai putin instinctive, deci mai mult sau mai putin controlate cortical. Conduitele motrice de baza cuprind coordonarea oculo-motorie, echilibrul static si dinamic si coordonarea dinamica generala

A.1. Coordonarea oculo-motorie

Coordonarea este un proces complex iar termenul adecvat ar fi cel de coordonare senzorio-motorie. Inca din primele etape de viata copilul trece prin anumite stadii senzorio-motorii iar coordonarea intre campul vizual si cel motor este un element constituant indispensabil acestor etape de dezvoltare.

Dupa H. Walon exercitii senzorio-motorii apar la nivelul tuturor domeniilor senzoriale si motorii: tactile-kinestezice, vizualo-motorii, audio-fonice. Aceste legaturi au un dublu rezultat adica, leaga foarte bine efectul perceptibil de miscarile care-l produc si fac mai usor de recunoscut. Consecintele unor astfel de exercitii sunt considerabile, determinand formarea unor legaturi intre campurile senzoriale si motorii.

Relatii mult mai diversificate se dezvolta intre seria perceptiva si cea motorie. Exemplu cel mai concludent pe care il da acelasi autor este cel al succesiunii auditive si vocale pe care copilul le realizeaza prin gangurit. Sunetul produs mai mult sau mai putin intamplator va fi perfectionat, repetat si in cele din urma din ele se dezvolta fonemele folosite in limba vorbita ulterior.

Treptat coordonarea ochi-mana se dezvolta si se perfectioneaza, permitand controlul si ameliorarea gesurilor. Se delimiteaza astfel un nou univers reprezentat de spatiul vizual. De asemena capacitatea de a localiza o sursa sonora se suprapune peste impresia vizuala si peste verificarea manuala a copilului. In acest mod progresiv se va realiza structurarea mediului inconjurator. Coordonarea oculo-motorie reprezinta suportul pe care se cladeste prehensiunea.

La un gest bine adaptat si controlat, Pick considera ca intervin urmatorii factori: precizia legata de echilibrul general si de independenta musculara posibilitatea de repetare a aceluiasi gest fara pierderea preciziei independenta dreapta-stanga adaptarea la efortul muscular adaptarea senzorio-motrica adaptarea ideo-motrica.

Toate aceste calitati sunt valabile la aceiasi persoana, ele evolueaza pe plan fiziologic, in functie de maturizarea neuro-motorie ca si de antrenament.

Piaget insista asupra importantei miscarii in trecerea de la perceptii la reprezentari. De asemenea el insista asupra importantei motricitatii in elaborarea gandirii si a reprezentarilor spatiale. Construirea initiala a unor actiuni presupune coordonarea miscarilor oculare, in lipsa careia ordinea nu poate fi perceputa. Ulterior este necesara coordonarea miscarilor mainilor cu cele ale ochilor pentru consolidarea activitatii perceptive prin manipulare. Motricitatea spontana a nou-nascutului este necoordonata si involuntara. Ulterior se ajunge la descoperirea corpului si a mainii.

Etapele formarii prehensiunii (Bizouard) la copilul mic sunt: la 3 luni prehensiunea este doar o miscare reflexa, involuntara, reprezinta mai mult un reflex de

agatare; la 4-5 luni copilul prinde un obiect cu priza cubito-palmara, gestul este nesigur deoarece mana

planeaza asupra obiectului; catre 6 luni apare flexia degetelor, realizandu-se prehensiunea digitalo-palmara; la 9 luni priza devine radio-digitala; abia in jurul varstei de 1 an copilul foloseste pensa police-index, ceea ce reprezinta adevarata

prehensiune.Dupa cum putem vedea prehensiunea este un act complex care evolueaza pentru a ajunge la forma

definitiva pe parcursul unui an. Dupa varsta de un an antrenamentul se realizeaza prin manipularea diferitelor obiecte, iar ulterior prin desen. Evolutia desenului copilului reprezinta un element de maturizare

functionala, dar si de antrenament.In activitatea de desen motricitatea manuala controlata de vedere este doar suportul unor procese

complexe de abstractizare. G. Tanasescu considera ca in aceasta activitate actul motor este doar purtator de semnificatii ce depasesc pura miscare.

Desenul evolueaza de la cerc la dreptunghi, patrat, triunghi si romb. Posibilitatea desenarii corecte a unghiurilor rombului este un element de maturizare ce demonstreaza posibilitatea invatarii scrisului. Dezvoltarea motricitatii membrului superior si a coordonarii oculo-motorii are o importanta majora in invatarea scrisului, scrisul find o activitate complexa in care intervin mai multi factori:

maturizarea sistemului nervos stimulata de ansamblul exercitiilor motorii; dezvoltarea psihomotorie generala si in special cea legata de sustinerea tonusului si coordonarii

miscarilor; dezvoltarea activitatii fine ale degetelor si mainilor.

Achizitia prehensiunii ii permite copilului sa actioneze asupra lumii exterioare pentru a o cunoaste. Mana este organul care permite investigarea, cunoasterea si exprimarea realitatii. Activitatea senzorio-motrica se desfasoara in spatiu care va fi perceput unitar si omogen.

A.2. Echilibrul static si dinamic

Simtul echilibrului este complex si permite aprecierea pozitiei capului fata de corp si pozitia corpului fata de mediul inconjurator. Unii stimuli ai receptorilor vestibulari ajung la constiinta doar dupa ce au provocat reflexe tonice sau de redresare. Sunt si excitanti ce ajung la scoarta cerebrala si formeaza senzatii de echilibru si de orientare a miscarilor corpului. Aceste senzatii sunt legate intre ele, iar colaborarea si actiunea lor reciproca determina sa se considere ca exista un simt compus denumit simt proprioceptiv.

Senzatiile de echilibru si de miscare a corpului sunt de mai multe feluri dupa Epuran: senzatia de verticalitate si de inclinare a corpului va informa asupra pozitiei capului si a corpului in

raport cu linia verticala. Senzatia apare dupa excitatia nervoasa de catre otolite a terminatiilor nervoase din utricula si sacula;

senzatia de miscare rectilinie, este destul de putin simtita la nivelul corpului, ea aparand doar la inceputul si sfarsitul unei miscari, sau atunci cand viteza variaza;

senzatia de rotatie apare tot la inceputul si sfarsitul unei miscari sau cand apare o acceleratie sau un inceput de franare. Atunci cand miscarea de rotatie se prelungeste senzatia perceputa este intensa si apar reflexe motorii si vegetative. Senzatiile aparute sunt foarte persistente si pot determina aparitia senzatiei de ameteala.Aceasta are un caracter de reflex vegetativ provocat de o miscare accelerata, circulara, laterala sau transversala.

Echilibrul static si controlul postural

Se realizeaza prin contractia unor grupe musculare ale trunchiului in raport cu pozitia capului in spatiu. Aceasta se realizeaza printr-o activitate coordonata de sistemul nervos central si in cadrul careia intervin sistemul vestibular, sensibilitatea profunda constienta si inconstienta, sistemul extrapiramidal si analizatorul vizual.

Sistemul vestibular culege informatii referitoare la pozitia capului in spatiu. Sensibilitatea proprioceptiva transmite informatii cu privire la pozitia segmentelor corporale si tot pe aceasta cale se transmit stimulii determinati de variatiile de presiune la nivelul plantar. Sistemul extrapiramidal intervine in controlul contractiei musculare, iar analizatorul vizual are rol in perceperea modificarii relatiilor dintre corp si mediu. Raspunsurile motorii datorate actiunii reflexelor de postura formeaza mobilitatea principala, iar reflexele sunt considerate reflexe primitive deoarece sunt eliberate de controlul cortical. Pornind de la natura receptorilor senzitivi, Magnus a sistematizat reflexele de postura in:

reactii statice locale provocate de stimuli gravitationali; reactii statice segmentare a caror origine este legata de efectele unei miscari asupra extremitatii

opuse; reactii statice generale ce determina pozitia capului si a trunchiului in spatiu.

Reactia statica locala reprezinta un mecanism de mentinere a pozitiei ortostatice ca raspuns la actiunea fortelor gravitationale.

5

Epstein considera considera ca in momentul in care copilul capata pozitia verticala el trebuie sa-si reconsidere intregul corp. Toate relatiile corporale vor fi modificate:

se va schimba viziunea asupra ceea ce il inconjoara deoarece inaltimea privirii nu mai este aceiasi; apare modificarea pozitiei spatelui; talpile suporta presiunea intregului corp ceea ce determina senzatii noi; apare un nou centru de greutate ce va fi plasat cu precizie in interiorul poligonului de sustinere.Realizarea acestor modificari este foarte solicitanta si intr-o prima etapa se insoteste de reactii de

echilibrare, evidente mai ales la mers.Dupa Lapierre, pozitia de echilibru mecanic este cea in care verticala centrului de greutate cade in

interiorul poligonului de sustinere. Aceasta conditie este permanent realizata pentru mentinerea echilibrului global al corpului. Notiunea de poligon de sustinere este simpla si este data de echilibrul pe cele doua talpi. In echilibrul static talpile sunt departate la 12 centimetri una de alta. Este lungimea unui pas de 6 centimetri la dreapta si 6 centimetri la stanga, delimitand astfel un patrulater deasupra caruia centrul de gravitate se poate deplasa.

Centrul de gravitatie al corpului nu este compatibil cu cel al unui corp inert. El este permanent modificat prin miscari oscilatorii discrete. Corpul este supus continuu unor contractii musculare inconstiente, miscarile oscilatorii efectuandu-se in plan sagital, frontal si orizontal.

Notiunea de linie de gravitate are o valoare practica deosebita deoarece datorita ei apare notiunea dinamica de miscare pentru mentinerea echilibrului static. Centrele de gravitatie segmentare se pot deplasa in diferite planuri ale spatiului dar rezultanta lor oscileaza doar vertical. Oscilatia verticala este de-a lungul acestei linii de gravitatie a carei proiectie trebuie sa cada in interiorul poligonului de sustinere. Linia de gravitatie pleaca de la tragus, ajunge in mijlocul labei piciorului trecand prin fata anterioara a umarului.

Atitudinea corporala se constitue dintr-o obisnuinta posturala ce apare progresiv in cursul dezvoltarii psihomotorii a copilului, ea nu este nici constienta nici voluntara. Atitudinea normala se constitue pe o baza complexa si este inregistrata la nivelul centrilor ideo-motori sub forma unei scheme de atitudine corporala.

Din punct de vedere static se poate defini un principiu general al echilibrului considerat normal. Conform acestiu principiu, o atitudine in care fiecare segment ocupa o pozitie vecina cu cea de echilibru mecanic, este o atitudine normala. Prin pozitia de echilibru mecanic se intelege pozitia in care verticala centrului de greutate cade in interiorul poligonului de sustinere. Aceasta conditie este realizata permanent pentru echilibrul global al corpului, dar echilibrele segmentare se pot realiza de o manierea diferita, prin sisteme de compensare reciproca. Caracteristicile echilibrului normal:

fragilitatea, deoarece contractiile de echilibrare sunt de mica intensitate si de scurta durata. In aceasta situatie centrul de gravitate trece usor dintr-o parte in alta a liniei de echilibru;

economicitate, fiind necesar un efort minim pentru mentinere si restabilire;

Echilibrul dinamic

Conform definitiei, Ducroquet, mersul reprezinta o modalitate de deplasare in care se pastreaza permanent contactul cu solul, pe cand in alergare si in salt corpul ramane pentru un moment suspendat. Cele doua membre inferioare pot fi considerate ca bratele unui compas sau ca doua coloane ce sustin trunchiul. Aceste doua coloane sunt ridicate si reasezate pe sol prin contractia musculara.Din aceasta reasezare pe sol se poate desprinde ideea de durata si presiune ce poate depasi considerabil greutatea corporala. In realizarea mersului intrevine atat calea piramidala cat si extrapiramidala, sistemul vestibular, sensibilitatea profunda si sistemul muscular.

Primii pasi ai copilului sunt foarte diferiti de cei ai adultului. Atunci cand copilul mic sta in picioare, capul face o usoara miscare anterioara. In aceasta miscare, capul este urmat de gat, umeri si trunchi, iar membrele inferioare raman pe loc. Cu o clipa inainte sa cada, copilul avanseaza un picior si porneste pe varfuri, facand doi, trei pasi. Wallon considera ca de fapt copilul mic alearga dupa centrul sau de greutate.

La om comparativ cu animalele, primul pas este tardiv si apare in medie la 12 luni. La aceasta varsta copilul merge cu o mare baza de sustinere. Mersul la copilul mic se face prin jocul articulatiilor sagitale, fara miscarea bazinului. Miscarea bazinului va fi folosita mai tarziu in jurul varstei de 12-13 ani.

Adolescentul adopta un mers legat de unele elemente constitutionale. Bazinul larg necesita balansarea sau translatia umerilor in timpul mersului. Gambele scurte necesita folosirea precoce a pasului pelvin si a miscarilor compensatorii la nivelul umerilor. Din contra, gambele lungi permit tanarului sa pastreze o tinuta

rigida a trunchiului si o alura mai putin mobila. Dupa ce mersul devine mai bine controlat si apoi automat, miscarile devin suple, postura corporala corecta, balansul minim. Astfel putem urmari tinuta corpului, aspectul estetic al acestuia si armonia miscarilor.

Catre senescenta apare o scadere a elasticitatii ligamentare, relativa rigiditate vertebrala explica absenta posibilitatilor de compensare a pasului pelvin, care din acest motiv dispare. Tendinta de dezechilibrare va determina adoptarea unui mers cu baza larga de sustinere. Practic mersul unei persoane in varsta seamana cu mersul din prima copilarie: pas scurt, largirea bazei de sustinere, folosirea bastoanelor de sustinere, adica intr-o anumita masura revenirea la mersul cu patru puncte de sprijin.

In timpul mersului segmentele corporale se gasesc intr-o pozitie apropiata de cea de echilibru. Ele vor putea fi mobilizate fara inertie in orice directie, fiind un echilibru de disponibilitate ce permite adaptarea la mers. La fiecare pas membrul din fata receptioneaza dezechilibrul la care membrul din spate a plasat corpul.

Dupa Ducroquet, mersul se realizeaza in patru faze:1. In prima faza ambele membre inferioare se sprijina pe sol si sunt departate ca bratele unui compas. Aceasta faza este denumita sprijin dublu cu elan posterior. Membrul inferior posterior este cel propulsor, adica cel dinamic ce asigura inaintarea;2. Faza a doua este de oscilatii adica o etapa in care membrul inferior posterior se desprinde de pe sol si va incrucisa celalalt membru catre anterior. Este o perioada de oscilatii in jurul centrului de gravitate, iar greutatea corporala este sprijinita pe un singur picior;3. In faza a treia, membrul inferior deplasat revine pe sol inaintea celui stabil si va primi intreaga greutate corporala. Aceasta etapa se numeste de sprijin dublu anterior de receptie. Membrul interior care a inaintat are rolul de a masura, frana si echilibra avansarea;4. Faza a patra de sprijin unilateral este cea in care membrul inferior care a franat si amortizat miscarea devine unicul suport. In mod sintetic cei patru timpi ai mersului sunt reprezentati de elan, oscilatie, receptie si sprijin unilateral.

Un echilibru dinamic corect este esential pentru toate coordonarile dinamice generale mai ales pentru executia unor gesturi. Exista o transa legatura intre problemele echilibrului static si dinamic pe de o parte, si starile de anxietate si insecuritate. Lupta pentru mentinerea echilibrului consuma energie obosind psihicul si distargand atentia. Pentru a se ajunge la mers este necesar un exercitiu sustinut si dobandirea simtului echilibrului. Acest simt este invatat treptat atunci cand copilul incearca sa se ridice si sa-si mentina pozitia verticala.

A.3. Coordonarea dinamica generala

O miscare coordonata presupune control si echilibru. Activitatea coordonata este automata, neperceputa constient, desi ea poate fi realizata si constient. Coordonarea consta in achizitia capacitatii de asociere a miscarilor in vederea asigurarii unor acte motrice eficiente. Pentru ca miscarea sa fie adaptata unui scop, ea trebuie sa se desfasoare armonic in timp si spatiu, deci trebuie sa fie coordonata.

Dupa Epstein, coordonarea reprezinta invatarea unei capacitati motrice fundamentale ce permite asociere la maxim a miscarilor celor patru membre. Acest element este obiectul unei invatari permanente care dureaza mai ales in prima copilarie. Coordonarea miscarilor apare doar prin repetari permanente si se dezvolta treptat pe masura ce copilul creste. Controlul activitatii coordonate este realizat prin mecanismul de feed-back al proprioceptiei si centrilor subcorticali. Coordonarea miscarilor poate fi antrenata, ajungandu-se la rezultate remarcabila la sportivi si muzicieni.

Miscarea voluntara apare prin combinarea permanenta a factorilor motori si senzoriali. Activitatea corticala are rolul ei important. Miscarile complexe si rapide sunt elaborate in timp sau automatizate. Astfel pentru o singura miscare gandita sunt necesare cam 300ms, si o persoana poate gandi constient in acelasi timp doar 2-3 miscari simple.

Miscarile unui adult sunt formate din scheme de miscare ce devin treptat precise si automatizate. Intr-o schema de miscare intra in actiune treptat anumite grupe musculare. In perioada de invatare a miscarii sunt antrenate si grupe musculare care nu sunt necesare executiei miscarii. Treptat iradierea este limitata la nivelul centrilor nervosi ce controleaza miscarea respectiva. Pentru realizarea coordonarii schemei de miscare se foloseste invatarea prin incercare si eroare, folosind multe repetitii. Schema de miscare va fi memorata sub forma engramelor ce reprezinta secvente ale unui program motor memorizat si reutilizat la solicitarea corticala. Prin aceste engrame se pot explica miscarile rapide, controlul fiind facut in sistemul cortical motor, aria premotrica. Se poate vorbi de engrame motorii sau scheme ale functiei motorii de

7

abilitate. Informatiile de la periferie sunt conduse la nivelul acestor engrame, astfel ca erorile aparute sunt rapid

corectate. Engramele permit realizarea miscarii dorite, dar se vor inhiba si sinapsele ce nu sunt necesare in schema miscarii dorite. Cu cat engramele sunt mai bine fixate, cu atat activitatile musculare capata viteza de executie, intensitate si complexitate. Mersul, alergarea, saritura, catararea, aruncarea si prinderea sunt coordonarile de baza in activitatile copilului.

Coordonarea dinamica generala este materializata prin deprinderile motrice avand ca suport calitatile motrice (forta, viteza, rezistenta, indemanare). Afirmatia se sprijina pe analiza modului in care copilul mic reuseste ca in noianul de miscari dezordonate, sa-si perfectioneze miscarile coordonate voluntar. La inceput miscarile copilului sunt dezordonate, dar treptat el dobandeste capacitatea de a-si mentine capul, de a sta in sezut, de a se catara pentru a sta in picioare si apoi de a executa primii pasi. La baza evolutiei spectaculoase a copilului sta controlul motor in care, coordonarea dinamica generala joaca un rol important. Apare o asociere de miscari executate cu intreg corpul, in care rolul principal ii revine coordonarii dinamice generale.

Deprinderile motrice constitue activitati voluntare care joaca un rol deosebit in mentinerea echilibrului dintre organism si mediul inconjurator, fiind caracteristice sau componente ale actelor invatate care prin exersare dobandesc indici superiori de executie (coordonare, precizie, viteza, usurinta, plasticitate, automatizare).

Particularitatile deprinderilor motrice:Unicitatea si ireversibilitatea - in procesul de formare al deprinderilor motrice trebuie respectata asigurarea stabilitatii stimulilor care se vor repeta in aceleasi conditii. Practic nu putem respecta acest deziderat deoarece a doua repetare a actiunii este influentata de prima executieInlantuirea elementelor in cadrul unei actiuni complexe, fiecare miscare este dependenta de cea precedenta si o conditioneaza pe cea care urmeaza. Originalitatea executiei actele motrice chiar si cele automatizate nu se repeta identic.

La baza deprinderilor motrice sta formarea noilor coordonari a activitatii centrilor nervosi. Formarea si consolidarea deprinderilor motrice parcurge anumite etape datorita faptului ca stereotipul dinamic se formeaza si perfectioneaza treptat.

Din punct de vedere fiziologic in formarea deprinderilor motrice distingem urmatoarele etape:1. Etapa miscarilor inutile, a lipsei de coordonare. Actele izolate se reunesc intr-o actiune unitara, dar apar o serie de miscari inutile; actiunea este imperfect coordonata si se realizeaza cu o cheltuiala mare de energie. In scoarta cerebrala apar zone intinse de excitatie, pe cand inhibitia este slaba. Apar miscari generalizate la nivelul aparatului locomotor.2. Etapa miscarilor rigide, incordate. Miscarile sunt executate in concordanta cu scopul actiunii, dar necesita contractii musculare puternice. Uneori miscarile pot fi eronate sau inutile.In aceasta etapa apare o diferentiere a proceselor de excitatie si inhibitie la nivelul scoartei. In consecinta iradierea procesului de excitatie se reduce, si apare un proces de concentrare. Inhibitia duce la proces de selectie si sistematizare a actului motor.3. Etapa stabilizarii. Rigiditatea dispare, activitatile se realizeaza usor cu precizie si rapiditate. In scoarta cerebrala procesele de excitatie si inhibitie sunt delimitate, iar alternanta lor se realizeaza intr-o succesiune bine delimitata.

Sub raport psihologic, studiul formarii deprinderilor motrice trebuie realizat in concordanta cu procesele fiziologice. Astfel Fitts formuleaza trei etape:

etapa cognitiva in care subiectul percepe modelul, isi contureaza indicatori clari, dar raspunsul este instabil;

etapa de organizare in care operatiile coordinative receptor-efector sunt bine organizate, viteza si coordonarea progreseaza, iar deprinderea este relativ bine stabilizata;

etapa de perfectionare in care activitatea este autonoma iar deprinderile capata stabilitate

Din punct de vedere metodic etapele nu trebuie confundate cu mecanismele fiziologice ale deprinderilor motrice. Cunoasterea etapelor fiziologice ale deprinderilor permite explicarea celor psihologice, si pe pbaza lor se desfasoara procesul instructiv-educativ. Epuran considera urmatoarele etape ale instruirii: formarea reprezentarii miscarii; invatarea miscarii;

fixarea deprinderilor si perfectionarea lor.Etapele formarii deprinderii nu trebuie privite izolat. Ele sunt in stransa legatura si interdependenta

influentandu-se reciproc in cadrul acestui proces.

B. Conduitele neuromotrice

Neuromotricitatea considera miscarea in faza sa de realizare, adica de la stimularea neuronului piramidal cortico-motor, pana la contractia musculara ce determina deplasarea oaselor in jurul articulatiilor. Sistemul neuromotor este un sistem ierarhizat avand la baza muschiul iar in etajul superior cortexul. Intre aceste doua segmente se intercaleaza centrii nervosi cu functii din ce in ce mai complexe.

La fiecare nivel exista legaturi senzitivo-motorii automatice datorita carora o excitatie senzitiva poate declansa un raspuns motric. In constructia automatismelor motor-senzoriale, ce stau la baza activitatii motrice controlate, mecanismele proprioceptive au un rol esential. Ele conditioneaza in particular variatiile tonusului in celor trei manifestari esentiale: tonusul de fond, de actiune si de comportament motor.

B.1. Tonusul muscular

Tonusul muscular poate fi definit ca starea de semicontractie in care se gaseste un muschi in repaus. El rezulta dintr-o activitate de origine reflexa (reflex miotatic) a carui arc se inchide la nivelul maduvei. Ca orice reflex are un element receptor, o cale aferenta, un centru, o cale eferenta si un element efector.

Dupa Mamo, activitatea tonica musculara se diferentiaza in: tonusul de repaus ce reprezinta contractia musculara usoara a muschiului in repaus si care este

determinat de activitatea reflexa medulara; tonusul de postura reprezinta contractia musculara necesara asigurarii pozitiei corpului in raport cu

capul. El este realizat prin controlul superior la nivelul cerebelului, a nucleilor cenusii, neocortex si a formatiunii reticulare;

tonusul de atitudine asigura contractia musculara necesara mentinerii intr-o anumita pozitie a corpului si a membrelor fata de pozitia capului. El se afla sub control cerebelos;

tonusul de comportament motor in care controlul este asigurat la nivelul complexului hipotalamus-cortex cerebral

La copilul mic aceasta functie a tonusului atinge numai prin etape succesive dezvoltarea completa. Centri nervosi de care depind aceasta functie nu ajung toti la maturizare in acelasi timp. Echilibrul lor functional se schimba odata cu varsta. In acesti centri pot sa persiste diferente in functie de individ. Din aceste considerente rezulta tipuri motorii si psihomotorii diferite. Relatiile care exista intre manifestarile tonusului si psihic sunt legate prin intermediul echilibrului, a atitudinilor si datorita conexiunilor ce exista in creierul mijlociu, de centrii sensibilitatii afective si cei ai diferitelor automatisme.

In perioada copilariei se modifica natura si distributia periferica a tonusului. La nou-nascut predomina tonusul flexorilor, el nu poate sa-si intainda complet membrele iar pumnul este strans. Treptat hipertonia membrelor cedeaza si copilul incearca sa le intinda. Extensia membrelor este legata de cresterea tonusului pe muschii extensori. Catre luna a 7-a sau a 8-a extensia este inlocuita de flexie datorata mielinizarii fascicolului piramidal ce progreseaza de sus in jos. In acest fel impulsurile scoartei ajung pana la nivelul centrilor medulari ai membrelor inferioare. Aceasta alternanta reprezinta un exemplu al schimbarii produse de integrarea unor centri nervosi in alti centri nervosi.

Actiunea alternata sau combinata a diversilor centri nervosi se manifesta prin reactiile din periferie, deci la nivel muscular. Structura musculara singura nu poate explica efectele contractile variate ce apar in muschi.

Elementele constitutive ale muschilor sunt miofibrilele si sarcoplasma. Miofibrilele sunt instrumentul activitatii clonice, adica a miscarilor involuntare manifestate sub forma de contractii musculare de mare amplitudine si de scurta durata, iar sarcoplasma ar fi instrumentul activitatii tonice. In acest fel Wallon incearca sa explice diferentele functionale prin diferente organice. Totusi tonusul muscular nu este simplu, iar rolul tonusului in mecanismul motor este diferit.

Renvier considera ca exista doua tipuri de muschi. Unii sunt specializati in mentinerea statiunii bipede, iar altii sunt adaptati la miscarile dinamice. Este vorba de fapt de predominanta unei functii si nu de o functie unica, deoarece muschii de sustinere participa activ la unele miscari dinamice si invers.1. Muschii predominant cinetici (de miscare) au un tonus scazut, sunt foarte elastici si contractili, au o

9

coloratie palida, sunt in general lungi, subtiri si au o rezistenta scazuta la oboseala. Aceste caracteristici le permit o adaptare optima la miscarile dinamice rapide, de mare amplitudine, dar de intensitate si durata mica. Este vorba in mod special de muschii bratelor si ai gambelor. 2. Muschii predominant tonici (de sustinere) au un tonus crescut, sunt mai putini elastici si contractili, au o culoare rosie inchisa, sunt scurti, grosi si au o rezistenta deosebita la oboseala. Aceste caracteristici fac ca acesti muschi sa fie bine adaptati la contractiile lente, sustinute de mica amplitudine dar de mare intensitate. In aceasta categorie intra muschii antigravitationali, adica muschii gatului, ai coloanei vertebrale si cei abdominali. Acesti muschi intervin in mentinerea statiunii bipede, iar contractia tonica a acestora conditioneaza atitudinea generala a corpului.Dupa Arcan avem o impartire a tonusului in tonus de repaus, de postura si de actiune:

Tonusul de repaus este definit ca starea de tensiune usoara sub care se gaseste in mod normal un muschi in activitatea de repaus. Intensitatea sub care se gaseste aceasta tensiune este variabila si se armonizeaza in fiecare moment. Acesta stare de tensiune desi se manifesta mai ales in repaus, apare si in toate activitatile cinetice sau posturale. Tonusul de repaus este prezent in pozitia culcat.

Tonusul de postura poate fi considerat ca o forma de contractie statica. El reprezinta forta tesaturii de fond, a activitatii motrice si posturale, pregatind miscarea, fixand atitudinea, sustinand gestul, mentinand statica si echilibrul (Lapierre). Din reglarea automata a tonusului de postura rezulta atitudinea care face parte din motricitatea generala. Tonusul postural se evidentiaza prin cercetarea reflexelor de postura.

Tonusul de actiune se observa in timpul miscarilor voluntare. El insoteste miscarea dandu-i sprijinul necesar progresiei sale constante si dozarii exacte. Raspandit in tot corpul tonusul asigura echilibrul necesar executarii fiecarui gest, realizand atitudini stabile, fie mobile, in functie de fazele actului motric. Tonusul de actiune depinde de pragul de excitabilitate, adica de intensitatea minima a unei excitatii pentru a obtine o contractie.

B.2. Senzatii proprioceptive

Excitantii specifici ai receptorilor analizatorului motor sunt reperezentati de contractiile musculare, de presiunile si tractiunile exercitate asupra tendoanelor si articulatiilor. Sensibilitatea proprioceptiva este legata de reactiile de echilibru si de atitudinile bazate pe contractia tonica a muschilor. In timpul unei miscari simtul kinestezic ofera informatii asupra caracteristicilor ei, dand scoartei posibilitatea de comanda pentru urmatoarea actiune. Excitatiile ajung pe calea sensibilitatii proprioceptive in cerebel, la mezencefal, la talamus si asigura reflexele tonice de postura sau caracterul coordonat al miscarii.Simtul kinestezic informeaza scoarta despre:

pozitia partilor corpului miscarea partilor corpului rezistenta intalnita la miscare

Pozitia partilor corpului este cunoscuta la nivel cervical indiferent de miscarea efectuata. Astfel, daca ridicam un brat reusim sa-l ridicam si pe celalalt in aceiasi pozitie chiar daca tinem ochii inchisi. Simtul kinestezic ne permite sa avem permanent un control asupra pozitiei corpului si a segmentelor corporale in timpul efectuarii unei actiuni, mai ales cand au un grad inalt de complexitate

Miscarile partilor corpului depind de nivelul de pregatire, de experienta motrica, de gradul de dificultate al actiunilor motrice. Treptat experienta subiectului se imbunatateste, el devine mai capabil sa perceapa directia, amplitudinea, rapiditatea, miscarii precum si forta necesara realizarii ei. Simtul kinestezic joaca un rol important in cadrul miscarilor statice, regaland intensitatea contractiilor in functie de actiunea unor factori externi.

Rezistenta intalnita de segmentele corporale in miscare sau rezistenta ce trebuie invinsa prin miscare, permite compararea a doua greutati sau aprecierea presiunii sau tractiunii exercitate concomitent sau alternativ asupra corpului sau segmentelor.

C. Structuri si conduite perceptiv motrice

Psihomotricitatea presupune o optica psihologica ce considera miscarea in faza de elaborare: reprezentarea mentala, impulsul psihologic, controlul derularii actului. Aceasta elaborare pune in joc toti factorii psihici constienti sau inconstienti proprii individului: perceptie, inteligenta, memorie, afectivitate, etc.

C.1. Schema corporala

Termenul de schema corporala este ambiguu, fapt amplificat de utilizarea unor termeni sinonimi ca imaginea corpului, reprezentarea propriului corp, schema posturala, imagine de sine, etc.

Conceptia unei organizari globale este greu de definit deoarece se regasesc termeni ca schema corporala legati de realitatea neurologica, si termeni ca imaginea de sine ce evidentiaza o realitate psihica. Diferentierea este greu de facut, studiile realizate de H. Wallon se orienteaza catre o incercare de clasificare a relatiilor existente intre corpul vizual si corpul kinestezic, de identificare a unei imagini exteroceptive si a unei trairi proprioceptive.

Notiunea de imagine corporala trebuie deosebita de notiunile apropiate de origine neurologica sau genetica. In neurologie prin imaginea corpului se intelege un proces integrator superior al unei competente sau achizitii. Este vorba de identificarea, localizarea, orientarea corecta a diverselor parti ale corpului. In acest caz este mai corect sa folosim notiunea de schema corporala pentru a evita confuzia.

Notiunea de imagine corporala este des utilizata in neurologie pentru a explica senzatia de membru fantoma, apoi in psihiatrie pentru a explica distorsiunile senzatiilor corporale in unele psihoze. In final ea a fost folosita de psihologi care s-au preocupat de imaginea corporala la copil. Achizitia progresiva a unei imagini corporale depinde de achizitii multiple vizuale sau kinestezice, cognitive, afective si sociale. Sinteza finala a dezvoltarii imaginii corporale consta in perceperea propriului corp ca unic si diferit de al celorlati.

In general exista doua modalitati de percepere a propriului corp. Prima modalitate priveste corpul prin prisma proprietatilor fizice si spatiale si a fost denumita imaginea spatiala a corpului. In cea de-a doua modalitate sunt incluse perceptiile, reprezentarile si afectele legate de propriul corp si formeaza o imagine afectiva a corpului.

Lapierre considera ca trebuie sa facem o distinctie intre corpul propriu si schema corporala. Prin corpul propriu intelegem reprezentarea mentala pe care si-o face fiecare persoana despre propriul corp, constientizarea fiecarei parti a corpului, constientizarea situatiei lor si constiinta unicitatii corpului. Notiunea de schema corporala este mai larga, organizarea corporala nu este izolata ci se extinde si asupra relatiilor spatio-temporale pe care copilul le are cu lumea inconjuratoare.

Eul corporal se formeaza pornind de la urmatoarele elemente:schema corporala bine elaborata, care este un element neurologic si este imprimata la nivelul sistemului nervos; o reprezentare psihica a corpului ce va permite realizarea unor strategii de operare; o experienta afectiva a corpului, adica trairea unor satisfactii sau neplaceri.

Definitia clasica a schemei corporale a fost data de Porot, si reprezinta imaginea pe care o are fiecare despre corpul sau, imagine totala sau partiala, perceputa in stare statica sau dinamica sau in raportul partilor corpului intre ele si, mai ales, a raporturilor acestuia cu spatiu si mediul inconjurator.Schema corporala se construieste putin cate putin datorita achizitiilor senzoriale si kinestezice. Aceste achizitii sunt integrate progresiv in viata cognitiva a copilului. Caracterul fundamental al schemei corporale este legat de faptul ca ea pune in relatie doua spatii esentiale: cel al propriului corp si spatiul obiectiv inconjurator.

Formarea schemei corporale incepe de la nastere prin ingrijirile acordate de mama, ingrijiri legate de nevoile biologice ale copilului: alimentatie, curatenie, siguranta afectiva. Aceste ingrijiri sunt insotite de un contact cutanat si de comunicare verbala. Repetarea acestor ingrijiri duce putin cate putin la realizarea unei constientizari generale si globale a corpului, chiar daca copilul este incapabil sa se situeze si sa reproduca pozitia partilor corpului. El capata astfel o cunoastere a corpului care este mai mult sau mai putin precisa in functie de varsta si maturizarea nervoasa.

Perceptia schemei corporale se face pe plan static si dinamic: pe plan static perceptia se face prin cunoasterea diferitelor parti ale corpului; pe plan dinamic prin cunoasterea posibilitatilor si limitelor praxice.

Schema corporala nu este perceputa si creata decat plecand de la miscari. De asemenea ea nu este anatomica ci functionala. Dupa Boulch, schema corporala reprezinta organizarea senzatiilor legate de propriul corp in relatie cu elementele mediului exterior. Aceasta organizare este punctul de plecare a diverselor posibilitati de actiune a subiectului. Ele implica: perceptia si controlul propriului corp; o lateralitate bine afirmata;

11

independenta segmentelor corporale in raport cu trunchiul si unele fata de celelalte; controlul respiratiei.

Muchielli considera ca acest ansamblu ce formeaza schema corporala se dezvolta foarte lent la copil si nu este dezvoltat normal decat catre varsta de 11-12 ani. Constructia si integrarea schemei corporale se realizeaza in trei etape (Lapierre):1. Prima etapa este cea de diferentiere a eului corporal in care copilul isi percepe propriul corp2. Etapa urmatoare este cea de unicitate a eului corporal sau perioada denumita de Wallon stadiul oglinzii. Catre 6 luni copilul are revelatia propriei imagini atunci cand priveste o oglinda. Pornind de la aceasta imagine el isi poate construi o imagine spatiala asupra propriului corp, avand ca element de referinta imaginea altor persoane si mai ales imaginea mamei. Este prima perceptie constienta din care se va naste perceptia de corp in spatiu si care va servi ca element de baza pentru intreaga organizare a perceptiilor. 3. A treia etapa este cea de identitate a eului corporal, in care copilul se identifica pe sine corporal. Daca pana la 3 ani el vorbeste despre sine la persoana a treia, acum el vorbeste despre sine la persoana intai. Aceasta etapa se termina catre varsta de 6 ani cand copilul se afirma ca o personalitate distincta.

Construirea schemei corporale este influentata de actiunea unor variabile distincte: Temporalitatea este importanta deoarece nu ne putem imagina constiinta corpului fara a ne referi la

notiunea de prezent; Limbajul permite generalizarea experientelor motrice si fixarea lor sub forma unui sistem de

reprezentari; Imaginea in oglinda sau imaginea reflectata are un rol important deoarece este precisa, permitand

confruntarea cu propria identitate.Dupa alti autori cum ar fi A. De Meur, dezvoltarea schemei corporale parcurge 4 etape: Descoperirea propriului corp sau trairea corporalitatii. La inceput copilul percepe propriul corp

global, ca un tot. In aceasta etapa nu este vorba de cunoasterea numelor diferitelor parti ale corpului, ci de posibilitatea de miscare libera, de a se simti bine in propria piele. Aceasta traire se structureaza incepand de la doi ani si jumatate, permitand copilului sa execute miscari globale si precise.

Cunoasterea partilor corpului apare dupa ce copilul a luat cunostiinta globala cu propriul corp. Copilul va invata diferitele parti ale corpului prin perceptiile traite si prin modalitatile ce permit abstractizari. Aceasta se face de o maniera interna, simtaind fiecare parte din corp, si externa, vazand fiecare segment in oglinda, jucandu-se cu mainile si picioarele, vazand o imagine sau un alt copil. Aceasta etapa incepe la 2,5 ani continuand pana la 4 ani.

Orientarea spatio-corporala apare dupa varsta de 4 ani, cand copilul isi perfectioneaza simturile, percepe orientarile si pozitiile pe care le poate lua fiecare segment corporal, si poate asocia diferitele segmente corporale cu obiectele corespunzatoare (mana cu manusa). Aceasta etapa dureaza aproximativ un an.

Organizarea spatio-corporala apare dupa varsta de cinci ani. Copilul isi poate folosi toate posibilitatile sale corporale. El va putea executa miscari complkexe ce solicita o buna perceptie corporala, o analiza a miscarii, coordonarea acesteia si memorarea unui sistem de actiuni motrice. Din acest moment copilul executa miscari cu un scop determinat, care solicita precizia gestului si o buna orientare in spatiu. Tot din aceasta etapa copilul intelege semnificatia unor gesturi executate de altii (mimica) si isi poate exprima sentimentele prin gesturi. Este o etapa destul de lunga care dureaza pana la opt ani.

Organizarea relatiilor spatiale intre obiecte este posibila doar dupa stabilirea eului corporal. Organizarea corporala este elementul de baza pentru perceptiile corporale. Notiunea de timp se naste

din miscare si el este perceput ca o modificare mai mult sau mai putin durabila, mai mult sau mai putin rapida a raporturilor spatiale.

C.2. Lateralitatea

Lateralitatea este legata de functia dominanta a unei emisfere cerebrale, functie ce determina inegalitatea jumatatilor dreapta si stanga a corpului. Fenomenul de asimetrie este inascut si are la baza o anumita organizare functionala a structurilor de baza. Dupa Lafon, lateralitatea exprima inegalitatea

functionala a unei parti a corpului ca o consecinta a diferentei de dezvoltare si de repartitie a functiilor in emisferele cerebrale. Ea reprezinta practic dominanta functionala a unei parti a corpului asupra celeilalte.

Pana la 6-7 luni nu exista o prevalenta manuala, dar pana la 4-5 ani apar fluctuatii ale lateralitatii. La aceasta varsta jumatete din copii sunt dreptaci, 10% sunt stangaci si 40% sunt ambidextri si vor avea o lateralizare tardiva. Abia catre 6-7 ani lateralitatea devine stabila.

Dominanta cerebrala este unul din factorii cel mai des utilizati pentru explicarea lateralitatii si, mai ales pentru explicarea dominantei manuale. Aceasta ipoteza se confirma in studiile de pe unii subiecti afazici, la care afectarea emisferului stang duce la aparitia hemiplegiei drepte si la afectarea limbajului.

In stabilirea lateralitatii sunt implicati factori multipli care se combina si pun in evidenta trei elemente esentiale: usurinta, rapiditate, precizie. Lateralitatea este importanta in evolutia normala a copilului deoarece ii permite formare unei idei despre sine, ii permite perceperea axei corporale si ii permite sa-si stabileasca structura spatiala prin raportatea mediului la aceasta axa corporala. Lateralitatea se poate clasifica in functie de natura, grad de intensitate si omogenitate (Musu si Paunescu):

Dupa natura sa lateralitatea poate fi normala si patologica. Lateralitatea normala apare ca urmare a localizarii comenzii cerebrale in emisfera dreapta sau stanga. Cea patologica apare atunci cand emisfera stanga este lezata si comanda este preluata de emisfera dreapta;

Intensitatea se manifesta sub forma de lateralitate puternica sau slab conturata. Lateralitatea puternica apare atunci cand asimetria functionala este intensa. Cea slab conturata se identifica cu folosirea in egala masura a ambelor parti ale corpului , in special folosirea ambelor membre superioare;

Dupa omogenitate lateralitatea poate fi omogena, neomogena si contrariata. Lateralitatea omogena apare atunci cand copilul este dreptaci sau stangaci pentru o mana, ochi sau picior. Neomogenitatea apare atunci cand este diferita pentru diverse membre, de exemplu copilul foloseste membrul superior drept si membrul inferior stang in mod frecvent. Lateralitatea contrariata apare atunci cand prin constrangeri, copilul este obligat sa utilizeze mana dreapta desi el este stangaci (de exemplu la scris, desenat etc.).

Conceptul de lateralitate este complex si presupune integrarea in alte doua notiuni care ades sunt confundate. Este vorba de notiunea de dominanta laterala si preferinta manuala.

Dominanta laterala reprezinta preferinta copilului de a folosi predilect un anumit membru, ochi sau ureche in activitatile ce solicita fidelitate.

Preferinta manuala reprezinta capacitatea copilului de a folosi in special, una din maini atunci cand se desfasoara activitati ce necesita finete si precizie.

De asemenea lateralitatea trebuie deosebita de cunoasterea notiunii stanga-dreapta. Lateralitatea reprezinta dominanta unei parti corporale in raport cu cealalta, in realizarea unor gesturi sau acte precise. Cunoasterea notiunilor stanga-dreapta presupune perceptia axei corporale. Aceasta cunoastere apare doar dupa ce lateralitatea este net afirmata si structura spatiala bine stabilita.

Prin dominanta unei emisfere cerebrale spatiul proprio si exteroceptiv se va orienta in functie de dreapta si stanga. Apare o orientare a partilor corpului care se va detasa progresiv, generalizandu-se si devenind abstracta. Initial apare orientarea obiectului in raport cu corpul propriu , gen mingea este in dreapta mea. Ulterior apare orientarea intregului corp in raport cu obiectele, adica eu sunt in dreapta jucariei.

Cunoasterea stabila a partii drepte si stangi apare catre varsta de 5-6 ani. Reversibilitatea, adica posibilitatea de a arata mana dreapta sau stanga a unei persoane din fata sa apare la 6-7 ani. Ulterior apare posibilitatea de incrucisare a datelor, adica poate arata urechea stanga cu mana dreapta.

C.3. Structura si organizarea spatiala

Orientarea spatiala reprezinta structurarea mediului exterior prin raportare la sine ca element de referinta si apoi la alte obiecte sau persoane statice sau in miscare.

Spatiul este perceput si construit pe plan mintal ca urmare a sesizarii pozitiilor, directiilor, distantelor si deplasarilor. Spatiul se organizeaza plecand de la nivelul senzori-motor al perceptiilor de actiune, pe baza cunoasterii schemei corporale proprii, recunoasterea stanga-dreapta (6 ani), a schemei corporale a partenerului (8-9 ani), a diverselor pozitii imtre ele. Pentru a opera cu aceste relatii, este necesar un nivel de dezvoltare mintala de cel putin 8-9 ani. Deci, dupa Paunescu, structurarea si organizarea spatiala este strans legata de dezvoltarea tuturor structurilor perceptiv-motrice.

Notiunea de spatiu este complexa si apare progresiv in timpul dezvoltarii psiho-motrice a copilului.

13

Dezvoltarea incepe prin diferentierea eului corporal in raport cu mediul inconjurator. Se dezvolta un spatiu interior in cadrul caruia schema corporala se va diferentia treptat. Aceasta perceptie a spatiului corporal este atat proprioceptiva cat si exteroceptiva.

Dupa perceptia propriului corp, apare posibilitatea perceptiei spatiului exterior. Acest spatiu exterior este explorat pornind tot de la perceptiea exteroceptiva si proprioceptiva simultana. Perceptia exteroceptiva presupune vizualizarea obiectului iar proprioceptiva presupune gestul facut pentru a-l apuca. Spatiul extern este perceput ca o distanta fata de eul corporal si solicitand un anumit gest pentru apucarea obiectului si, de asemenea o anumita directie in raport cu corpul ( sus, jos, fata , spate). Situarea si orientarea corpului face apel la notiunea de reversibilitate. La baza intregii relatii corp-obiect stau notiunile de simetrie si asimetrie:

obiectul este departe de mine, deci eu sunt departe de el, simetrie; obiectul este in fata mea, deci eu sunt in spatele lui, asimetrie;

Perceptia spatiului permite orientarea in cele mai diferite situatii. Obiectele cu care copilul vine in contact in spatiu au marime, forma, volum. Treptat copilul percepe profunzimea si miscarea obiectelor, ceea ce ii permite adaptarea la particularitatile lor.

Perceptiile se realizeaza prin colaborarea mai multor analizatori, din care cel vizual si motor joaca un rol important. Perceptia marimii si formei obiectelor in spatiu se realizeaza prin legatura dintre analizatorul vizual si cel kinestezic. Componenta kinestezica permite ca prin contractii ale muschilor sa se realizeze o acomodare a cristalinului, pentru a aduce pe retina o imagine clara a obiectului si pentru realizarea convergentei si paralelismului celor doua axe ale ochilor. Perceptia volumului obiectelor si profunzimea asezarii lor pune foarte bine in evidenta colaborarea dintre analizatori.

Dupa A. De Meur structura spatiala se formeaza in patru etape:1. Cunoasterea notiunilor este prima etapa in care copilul invata sa se deplaseze in spatiul sau familiar, sa situeze adecvat obiectele, sa le deosebeasca si sa le ordoneze dupa criteriul marimii. Tot in aceasta etapa el incepe sa perceapa formele, marimile si greutatile obiectelor. Aceasta etapa dureaza de la doi la patru ani si jumatate2. Orientarea spatiala este urmatoarea etapa care apare la varsta de 4 ani si dureaza un an. Este o perioada importanta si cu multiple implicatii in invatarea scolara. In acest moment se consolideaza si notiunea de stanga-dreapta. Copilul invata sa orienteze obiectele si sa foloseasca diversi termeni spatiali: inainte, inapoi, sus, jos. Treptat el percepe ce este orientat in acelasi sens si aseaza obiectele intr-o anumita succesiune in functie de o pozitie data .3. Organizarea spatiala este cea de-a treia etapa ce incepe de la 5 ani pana la 6 ani. In acest moment copilul cunoaste notiunile spatiale si se dezvolta capacitatea de orientare si de combinare a mai multor orientari, de cunoastere a pozitiei oblice, de ocupare a unui spatiu prevazut, de respectare a unui traseu.In acest moment copilul isi organizeaza spatiul in care traieste in vederea realizarii unui anumit obiectiv. 4. Intelegerea relatiilor spatiale apare dupa varsta de 5-6 ani. Aceasta intelegere se bazeaza pe rationamentele ce se formeaza in momentul perceperii anumitor realitati spatiale. Este etapa de formare a structurii spatiale in care copilul intelege tot ce este la fel si intelege criteriul dupa care este alcatuita o succesiune. In concluzie putem spune ca structura spatiala permite:

Cunoasterea situarii propriului corp in mediul inconjurator; Cunoasterea relatiei existente intre obiecte; Permite persoanei sa se organizeze in functie de mediul inconjurator si sa organizeze obiectele

unele in raport cu altele.

C.4. Structura si orientarea temporala

Structura si orientarea temporala, reprezinta dupa A. De Meur, capacitatea unei persoane de a se situa in functie de succesiunea evenimentelor, de durata intervalelor, de ritm, de cadenta, reluarea ciclica a unor perioade de timp si de ireversibilitatea timpului. In functie de succesiunea evenimentelor, copilul invata notiunile de inainte, dupa, in timpul, iar in raport de durata intervalului, el percepe perioadele lungi sau scurte, cadenta rapida sau lenta, ritmul regulat sau neregulat. Reluarea ciclica a unei perioade de timp, cuprinde notiunea de zi, saptamana, luna , anotimp.

Organizarea timpului se face tot plecand de la schema corporala. Realizarea structurii temporale este strans legata de structurarea spatiului, deoarece durata unei miscari separa doua perceptii spatiale succesive. La prescolar dezvoltarea perceptiei de timp evolueaza indoua etape:

Cea de definire a timpului; Cea de orientare verbala in timp.

Prima etapa este cea a definirii timpului prin actiuni si contiguitati. Cea de-a doua se caracterizeaza prin orientare verbala in timp , astfel copilul foloseste termeni ca : acum, atunci, imediat, dupa. Timpul este imaterial, el nu poate fi exprimat in durata sa, obiectivat, decat prin sunet. Atunci cand sunetul se accentueaza la intervale regulate, el devine tempo, iar atunci cand revine si se accentueaza la intervale neregulate se numeste structura ritmica.

Tempoul reprezinta cantitatea ciclurilor repetate in unitatea de timp. Putem vorbi de tempo si in actele motrice in care ciclurile nu se repeta cu rigurozitatea celor din alergare. Astfel intr-un joc putem vorbi de un tempo rapid atunci cand actiunile sunt rapide, au o mare densitate in unitatea de timp sau cand se schimba repede.

Ritmul reprezinta o forma specifica de organizare a timpului. Termenul de ritm rezulta din activitati si notiuni diferite. Ritmul nu este un termen univoc ci este un termen generic, in sensul ca exista un sens general al cuvantului ritm cu doi poli principali: periodicitate si structura. Perceperea ritmului presupune sesizarea alternarii regulate in timp a anumitor grupe de stimul si reliefarea unora prin accentuare. In ritm intalnim intervale regulate de timp care se repeta intre elementele cu rol de reper. In aceste intervale delimitate de repere, actiunile se pot succede chiar neregulat. Ca si structura spatiala, ritmul se elaboreaza pe doua planuri distincte, perceptiv si reprezentativ. Structurarea orientarii temporale parcurge dupa A de Meur, patru etape:

1. Ordinea si succesiunea este prima etapa si apare incepand de la 4 ani cand copilul intelege unele elemente temporale:- ce se petrece inainte, dupa, acum;- in ce ordine trebuie facute anumite gesturi;- ce trebuie facut initial si ce ulterior;- foloseste ordinea cronologica a unor imagini succesive din viata obisnuita.

2. Durata intervalelor este etapa urmatoare ce apare tot dupa varsta de 4 ani. In acest moment copilul trebuie sa deosebeasca activitatile care dureaza mult de cele care dureaza putin, percepe notiunea de timp si scurgerea timpului, face diferenta intre o ora si o zi, etc.

3. Revenirea ciclica a unor perioade este perceputa tot dupa varsta de 4 ani cand copilul percepe si asociaza anumite activitati cu zilele, saptamanile sau anotimpurile. Astfel copilul asociaza paltonul sau cizmele cu iarna. In aceasta etapa el introduce in vocabularul sau intrebarea cand.

4. Ritmul reprezinta ultima etapa de dezvoltare si cuprinde notiunile de ordine, succesiune, durata, alternanta. Din acest motiv ritmul reprezinta un stadiu de sine statator. Perceperea ritmului apare dupa varsta de 4-5 ani. In acest moment copilul percepe ritmul scrisului, percepe structura ritmului care i se cere intr-o activitate.

Conduita necesara se formeaza cu dificultate. Ea presupune capacitatea de a se situa in functie de succesiunea evenimentelor (inainte, in timpul, dupa), de durata intervalelor,de ritm, cadenta. Tulburarile structurii temporale se pot manifesta in incapacitatea de a gasi ordinea si succesiunea evenimentelor, incapacitatea de organizare a timpului, lipsa de percepere a intervalelor, inexistenta unui ritm regulat.

C.5. Perceptia si reprezentarea miscarii

Pentru realizarea in bune conditii a structurilor perceptiv-motrice, si in special cea spatio-temporala, un rol important il joaca perceptia miscarii si reprezentarea ideo-motrica.

1.Perceptia miscariiPerceptia si reprezentarea miscarii joaca un rol extrem de important in realizarea adecvata, corecta a structurilor perceptiv-motrice (mai ales a celei spatial-temporale). Perceptia miscarii vizeaza perceptia miscarii obiectelor si a propriilor miscari. Perceptia miscarii obiectelor exterioare subiectului are la baza perceptia spatiala, la care se adauga componente motrice specifice. Deplasarea persoanelor are o valoare deosebita deoarece copilul va incerca sa imite actiunile celor din jur, raportandu-si propriile miscari la cele

15

percepute in anturaj. Perceptia propriilor miscari reprezinta conditia esentiala pentru conducerea actiuniiin orice activitate motrica, pe baza engramelor senzitive controlandu-se suma miscarilor efectuate de corp sau de anumite segmente ale lui.Pentru a aprecia perceptia miscarii, trebuie sa ne amintim dezvoltarea motorie a copilului din primul an de viata, cand se realizeaza controlul motor si apare mersul. Perceptia miscarii cuprinde elemente ale perceptiei spatiale si temporale, astfel felul miscarii, amplitudinea si forma ei sunt legate de spatiu. Viteza miscarii, durata si ritmul ei sunt legate de componentele temporale. In consecinta perceptia miscarii reprezinta o unificare specifica a elementelor spatiale si temporale, iar experienta anterioara capata un rol corector.

2. Perceptia miscarii obiectelor exterioare subiectului are la baza perceptia spatiala la care se adauga componente motorii specifice. Miscarea obiectelor in spatiu este apreciata prin intermediul aparatului vizual, si se concretizeaza prin formarea imaginii pe retina, prin miscarea ochilor si a capului. Deplasarea obiectelor permite aprecierea directiei, vitezei, formei, amplitudinii si raportarea acestor particularitati la pozitia corpului in miscare sau in repaus. Deplasarea observatorului este importanta, mai ales cand se insoteste de deplasarea obiectelor si a persoanelor. Raportarea propriei miscari la repere ce nu au un caracter fix, reprezinta de fapt fondul perceptiei de miscare.

3. Perceptia propriilor miscari reprezinta conditia esentiala pentru conducerea actiunii in orice activitate motrica. Pe baza engramelor senzitive si motorii se controleaza suma miscarilor efectuate de corp. Perceptia propriilor miscari se refera la aprecierea miscarii corpului in general sau a segmentelor corporale. Aprecierea miscarii segmentelor corporale se face mai ales pentru membrele superioare ce sunt urmarite cu vederea si au un rol esential in timpul activitatii scolare sau profesionale. Coordonarea miscarilor membrelor superioare este prima coordonare dobandita de om in copilaria mica.

4. Reprezentarea ideomotrica: reprezentarile sunt considerate elemente de baza in executia si invatarea actelor motrice. Primele forme pot apare catre varsta de 8-9 luni atunci cand se cauta permanenta obiectului. Reprezentarile ideomotorii sunt legate de o experienta motrica anterioara. In activitatea motorie o deosebita importanta o are caracterul voluntar al reprezentarilor ideomotorii, care au o actiune de antrenare a miscarilor, determinand o executie mai corecta si mai precisa .

Reprezentarea miscarii are un caracter complex depasind elementul vizual si motor. Dezvoltarea ei depinde de activitatea practica a copilului , iar schimbarea caracteristicilor depinde de modificarea continutului activitatii. Directia de cresterea a reprezentarilor este indreptata spre cresterea elementului generalizator. Ele trebuie privite ca componente dinamice ce insotesc intregul proces al deprinderilor motrice si nu ca o prima etapa. Evident ca in prima etapa de insusire a unui act motric reprezentarea are un rol decisiv, dar pe masura ce se perfectioneaza executia, se modifica si reprezentarea. Reprezentarea miscarii poate fi privita ca un punct de plecare in invatarea unui act motric si totodata ca un fond in continua miscare provenit din executiile anterioare pe care se proiecteaza cele urmatoare.

Tulburari ale psihomotricitatii

Tulburarile de psihomotricitate cunosc o paleta extrem de variata care se pot grupa in urmatoarele categorii (dupa Paunescu & Musu):

Tulburari ale motricitatii: intarzieri in dezvoltarea motorie, marile deficite motorii, debilitatea motrica, tulburari de echilibru, de coordonare, de sensibilitate.

Tulburari de schema corporala, de lateralitate, de orientare,organizare si structurare spatiala, de orientare si structurare temporala.

Instabilitate psihomotorie. Tulburari de realizare motrica : apraxia, dispraxia, disgrafia motrica. Tulburari psihomotrice de origine afectiva.Recuperarea psihomotrica se numara printre cele mai recente metode utilizate in domeniul terapeutic,

ocupand un loc important in sistemul metodelor de recuperare atat in psihiatria infantila cat si in psihopedagogia speciala. Importanta ei este mare atat pentru copilul normal, cat si pentru cel cu deficienta,

considerand corpul sub dublul aspect: de instrument de actiune asupra lumii si de instrument in relatie cu altul.

Depistarea copiilor cu deficiente este un act complex care cuprinde cel putin doua aspecte: cunoasterea si orientarea spre un specialist in vederea precizarii diagnosticului. In acest sens, cunoasterea se refera la sesizarea unor simptome, a unor particularitati morfo-functionale care diferentiaza sau incep sa diferentieze copilul cu handicap de restul copiilor. In multe cazuri insa, diferentierea nu este clar conturata, exista incertitudini si indoieli. Depistarea nu inseamna numai cunoasterea unor simptome, ci presupune si orientarea lui spre un specialist in vederea precizarii diagnosticului. Este un fapt bine stabilit, depistarea copiilor cu deficiente trebuie facuta cat mai precoce, depistarea precoce fiind unul din imperativele majore ale medico-psihopedagogiei celor cu deficiente. Depistarea precoce se considera pana la 6 ani, adica pana la punerea problemei scolarizarii copiilor.

Organizarea unei depistari precoce active si eficiente implica pe de o parte o buna cunoastere a dezvoltarii psihomotrice a copilului normal, dar si existenta unor instrumente accesibile in vederea determinarii periodice a nivelului de dezvoltare psihomotrica a copilului. Dezvoltarea psihomotorie se examineaza de regula la copii mici (0-5 ani) si sta la baza depistarii precoce a copilului cu deficiente.

Tulburarile motrice intra intotdeauna ca element important in structura tabloului psihopatologic al copilului deficient mintal. Exista o legatura logica intre deficienta mintala , nivelurile si tulburarile de motricitate: cu cat gradul deficientei mintale este mai pronuntat, cu atat si nivelul motricitatii este mai scazut si tulburarile sunt mai variate si mai grave, si invers. Eficienta motrica a deficientilor este unul din parametrii principali pe care se construieste pregatirea pentru munca si prin aceasta integrarea profesionala si sociala a acestora.

Pentru activitatea terapeutic-recuperatorie, o importanta deosebita o are diagnosticarea precoce, care da posibilitatea instruirii rapide a tratamentului, astfel incat sa se evite formarea cailor motorii incorecte si vicierea consecutiva a impulsurilor proprioceptive. Diagnosticul precoce stabilit determina instituirea imediata a masurilor terapeutice.

Precocitatea interventiei terapeutice este hotaratoare in obtinerea unui rezultat optim. Primul care examineaza copilul este medicul pediatru care ingrijeste respectivul copil inca din perioada intrauterina. Deficienta trebuie recunoscuta cu mult inainte ca ea sa fie vizibila pentru parinti. Recuperarea si readaptarea copilului cu deficienta neuromotorie, si nu numai, se poate concepe numai printr-o munca de echipa. Pentru certificartea diagnosticului sau pentru elucidarea lui, ca si pentru stabilirea celei mai corecte atitudini terapeutice, pediatrul trebuie sa apeleze la consult. Copilul va fi trimis la un specialist neurolog sau ortopedist, dupa natura afectiunii sale, sau la un neuro-psihiatru. Medicul respectiv, la randul sau, va avea nevoie de consultul altor specialisti, care sa completeze intregul tablou clinic al pacientului( exemplu:defectologi, ergoterapeuti, protezisti, chirurgi ortopezi). Sunt necesare si unele examene complementare, radiografii, EEC, EKG, audiograme, analize biologice de laborator. Din punct de vedere psihologic, este bine sa fie ferit copilul de examinari multiple, inutile, de prezenta unor aparate complicate. Decizia necesitatii unui examen suplimentar, ca si interpretarea lui trebuie sa apartina exclusiv medicului.

2. Deficiente fizice si neuro-motorii

Sunt considerate handicapate fizic acele persoane care prezinta deficiente fizice suficient de grave pentru a impiedica sau a face dificila derularea normala a vietii cotidiene. In general, cand se vorbeste de deficiente fizice, se au in vedere infirmitatile motorii, dar pot fi incluse in aceasta categorie si deficientele functiei cardio-respiratorii, care influenteaza negativ capacitatea fizica. In Clasificarea Internationala a deficientelor, incapacitatilor si handicapurilor, varianta experimentala adoptata de OMS, deficientele scheletului si ale aparatului de sustinere sunt interpretate intr-un sens larg, cu excluderea organelor interne ca o reflectare a dispozitiei corpului si a partilor sale vizibile, incluzand alterarile mecanice si functionale ale fetei, capului gatului, trunchiului si membrelor, precum si lipsa totala sau partiala a membrelor.

Exista mai modele de clasificare a deficientelor fizice si neuro-motorii. Deficientele si deformarile care nu afecteaza miscarile corpului, cum ar fi diformitatile nasului, ale

capului, tumori, depigmentari, cianoze sunt incluse in categoria deficientelor estetice, acestea fiind

17

considerate a avea consecinte in relatiile sociale. Astfel, principalele deficiente ale scheletului si ale aparatului de sustinere, prezentate pe scurt, sunt:

a) deficiente ale fetei, capului, gatului- deficiente mecanice si motrice ale maxilarului - ocluzie, prognatism, timus (contractie spastica

involuntara a muschilor mandibulei ce impiedica deschiderea gurii);- paralizie faciala, miscari involuntare ale fetei (ticuri, miscari automate), miscari anormale ale capului,

torticolis;b) deficiente ale staticii si posturii: devierea coloanei vertebrale (cifoze, lordoze, scolioze), miscari

involuntare ale corpului, miscari bizare sau stereotipe, cum ar fi balansarea sau leganarea;c) deficiente ale staturii si corpolentei: nanism, gigantism, achondroplazie, obezitate;d) deficiente mecanice si motrice ale membrelor superioare: anchiloze, articulatii instabile, dislocari si

intepeniri cu reducerea sau pierderea miscarii;e) deficiente mecanice si motrice ale membrelor inferioare, cauzate de lungimea inegala: luxatii

congenitale de sold, deficiente ale genunchiului, gleznei, piciorului etc.;f) paralizie spastica a mai multor membre (hemiplegii, paraplegii, tetraplegii);g) paralizie cu flascitatea membrelor;h) alterari ale axei membrelor: restul unui membru asemanator amputarii ce se poate manifesta ca un

defect de dezvoltare (amelie, facomalie, apodie) sau ca rezultat al interventiei chirurgicale.

n unele studii, deficientele fizice sunt grupate, alaturi de deficientele senzoriale, in categoria deficientelor somatice sau biologice. Clasificarea deficientelor fizice nu este deloc o sarcina usoara, un criteriu unic de clasificare fiind greu de identificat si de aceea se prefera tipologizarea deficientelor fizice in functie de mai multe criterii:

a) din punctul de vedere al prognosticului (evolutiei) deficientei fizice vorbim despre: deficiente neevolutive (statice, fixate definitiv, foarte greu de corectat) si despre deficiente evolutive (care progreseaza sau regreseaza, putand fi corectate, intr-o proportie mai mare sau mai mica, mai usor sau mai greu);

b) din punctul de vedere al gravitatii exista:

- deficientele fizice usoare, care includ micile abateri de la normalitatea corporala si sunt considerate atitudini deficiente globale sau segmentare, care prin executarea de miscari corective (de timpuriu) se pot corecta destul de usor si total (ex.: deficienta cifotica, gatul inclinat lateral sau inainte, umerii adusi inainte sau asimetrici, torace in flexiune, picioare abduse sau adduse etc);

- deficientele de grad mediu, in care sunt inglobate defectele morfologice si functionale stationare sau cu evolutie lenta, care se corecteaza partial sau raman nemodificate; cele mai multe asemenea deficiente sunt de tip segmentar (ex.: cifoze, lordoze, deformatii ale abdomenului, toracelui etc), existand insa si deficiente medii globale (ex.: hiposomii, disproportii intre segmente etc);

- deficientele accentuate, care constau in modificari patologice ajunse intr-un stadiu avansat de evolutie; cele mai multe deficiente de acest tip sunt determinate in viata intrauterina (ex.: malformatiile aparatului locomotor) sau ca urmare a unor paralizii, traumatisme osoase si articulare, a unor infectii ale oaselor, muschilor, articulatiilor sau ale vaselor de sange;

c) din punctul de vedere al localizarii si al efectelor deficientei avem:

- deficiente morfologice (cand este afectata forma corpului sau a segmentelor lui);

- deficiente functionale (cand sunt afectate structura si functionarea organismului).

Ambele categorii mari de deficiente pot fi subimpartite in functie de intinderea si de profunzimea deficientei in: deficiente globale (generale sau de ansamblu) si deficiente partiale (regionale, segmentare sau locale).

DEFICIENTELE MORFOLOGICE GLOBALE

E. Verza clasifica deficientele morfologice globale in: deficiente de crestere (hiposomie - nanism, hipersomie - gigantism, intre inaltime si greutate de exemplu, disproportionalitate - intre cap si trunchi de exemplu), de nutritie (obezitate, debilitate fizica), de atitudine (atitudine global insuficienta, de exemplu: rigida sau global asimetrica), deficiente ale tegumentelor (palide sau vinetii, uscate sau umede, cu pete, cicatrici, eczeme, cu hipertricoza - pilozitate pe tot corpul,), deficiente ale musculaturii (hipotonii sau hipertonii), deficiente ale oaselor, ale articulatiilor.

DEFICIENTELE MORFOLOGICE PARTIALE

A doua categorie de deficiente fizice morfologice - dupa E. Verza - sunt deficientele morfologice partiale in care sunt incluse: deficiente ale capului (ex.: cap macrocefal - supradimensionat in raport cu corpul, cap microcefal - subdezvoltat in raport cu corpul, cap brahicefal - fara proeminenta occipitala, cap doliocefal - cu diametrul antero-posterior alungit si cu o "sa" la mijloc, cap hidrocefal etc), ale fetei (fata prea ovala, prea alungita, latita, cu cicatrici, malformatii, cu pareze, fata cu afectiuni ale ochilor - strabism, ochi infundati sau prea apropiati etc, sau ale nasului, urechilor, fata cu dinti vicios implantati etc), deficiente ale gatului (un gat prea lung sau prea scurt, prea gros sau prea subtire, gat cifotic, lordotic sau scoliotic, gat rasucit - torticolis, gat cu relief tiroidian accentuat etc), deficiente ale trunchiului/ale toracelui (prea lung, prea scurt, ingust, prea larg, prea bombat, plat, cu semne de rahitism, strangulat sau cu stern infundat), ale abdomenului (un abdomen prea proeminent, strangulat, cu hernii sau prea moale), ale spatelui (spate cifotic, scoliotic, asimetric), deficiente ale coloanei vertebrale, ale bazinului (cazut prea mult in jos, inclinat lateral etc).

O alta categorie de deficiente morfologice partiale sunt cele ale membrelor superioare, care pot fi inegale (in lungime sau grosime), asimetrice, ramase in flexie/extensie, cu umeri prea ingusti/largi, prea cazuti sau "teposi", sau "adusi", cu brate inegale, cu coate in flexie/entensie, in O sau in X, cu antebrate curbate, asimetrice, sau cu sechele traumatice, cu degete cu anomalii sau cu omoplati asimetrici etc.Tot deficiente morfologice partiale sunt si deficientele membrelor inferioare, membre care pot fi inegale, cu contracturi, cu solduri cu relief accentuat sau asimetrice, cu genunchi ramasi in flexie/extensie sau asimetrici, cu gambe recurbate sau cu sechele traumatice, cu glezne strambe, in X sau scobite si cu degete "in ciocan" - in flexie cu sprijin pe unghii - sau strambe, suprapuse sau deformate etc

DEFICIENTELE FUNCTIONALE

A doua mare categorie de deficiente fizice este reprezentata de deficientele functionale, in care includem:- deficiente ale aparatului neuromuscular (diferitele forme si grade de paralizii, tulburarile de mers, de echilibru, de ritm, de coordonare a miscarilor);

- deficiente ale marilor aparate si functiuni ale organismului (ale aparatului respirator - ex.: insuficienta respiratorie, ale aparatului cardiovascular - ex.: hipertensiune arteriala, ale aparatului digestiv si functiilor de nutritie - ex.: obezitate, ale sistemului endocrin - ex.: insuficienta sexuala, nanism, deficiente ale organelor de simt).

O alta clasificare a deficientelor fizice (motorii) este oferita de Robanescu (1976), care imparte aceste deficiente in trei categorii:

a) deficiente fizice de origine osteo-articulara - in care sunt incluse malformatiile congenitale (ex.: luxatie congenitala de sold, amputatie congenitala, picior stramb congenital), deformarile osoase aparute in timpul procesului de crestere (inegalitatea membrelor, rahitism, cifoze, scolioze etc.) sau sechelele temporare sau definitive ale accidentelor mai ales cele de circulatie si postcombustie);

b) deficiente fizice de origine neurologica care sunt reprezentate de: infirmitatea motrica de origine cerebrala (ce presupune pareze, paralizii spastice, probleme de coordonare, miscari involuntare-sincinezii, tulburari de echilibru la care se adauga si tulburari asociate de genul epilepsiei, tulburarilor senzoriale, instrumentale - ex.: executia gesturilor etc), bolile neuronului motor periferic (sechelele de poliomelita si afectiunile

19

neurologice evolutive-miopatiile, distrofiile neuromusculare);

c) bolile cronice evolutive articulare (polioartritele reumatismale ale copilului si artropatiile din hemofilie).in categoria tulburarilor de psihomotricitate includem toate tulburarile lateralitatii (ex: incrucisata, contrariata), ale conduitelor motrice de baza (ex: ale mersului, saritului, ale controlului postural), tulburarile de realizare motrica (apraxia - pierderea capacitatii de executie a gesturilor, a miscarilor adaptate unui scop, dispraxia -incapacitatea de coordonare a gesturilor, disgrafia motrica - afectarea vitezei si a fortei scrisului etc), tulburari ale conduitelor perceptiv-motrice {ale orientarii spatiale - necunoasterea termenilor spatiali, perceperea gresita a pozitiilor in spatiu, orientarea incorecta in spatiu, lipsa memoriei spatiului si ale orientarii temporale)