consilierea.material studenți 2012
-
Upload
victoria77 -
Category
Documents
-
view
12 -
download
1
Transcript of consilierea.material studenți 2012
Tema: ‚Personalitatea consilierului’’
Concepte-cheie: competențe profesionale; competențe personale;
capacitate de mentalizar; sine fals; sine adevărat; psihoterapeut conținător;
capacitate de metabolizare; integritate; autenticitate; analiză personală;
autoanaliză;
Personalitatea consilierului şi eficienţa procesului de consiliere
La întrebarea cine sunt consilierii psihologul britanic Richard Nelson-
Jones susține că îi consideră consilieri pe toți cei care sunt formați profesional și
acreditați pentru a acorda consiliere. Autorul menționează că cei care se folosec
de abilitățile de consiliere pot fi împărțiți în două grupuri:
consilieri/psihoterapeuți acreditați profesional și 2) persoane care acordă sprijin.
Persoanele care acordă sprijin sunt acelea care se folosesc de abilitățile de
consiliere în cadrul rolurilor lor profesionale, în activitățile de voluntariat sau în
grupurile de suport. De exemplu, învățătorii, educatorii, asistentele medicale
sunt categorii profesionale care în virtutea specificului profesiei pot fi în situația
de a acorda consiliere psihologică.
Dacă vom încerca să definim prima categorie de consilieri – cei acreditați
profesional – vom spune că este persoana care a urmat un program universitar
de formare în psihologie, psihopedagogie, Evident că acest cadru de formare
academică nu este suficent pentru a considera pe cineva sau pentru a se
considera bun pentru activitatea de psihoconsiliere. Analizînd opinile
specialiștilor din domeniu veți reuși la finalul temei să înețelegeți de ce. tp
Încercînd să evalueze rezultatele procesului de consiliere, psihologii au
identificat anumiți factorii care determină eficiența consilierii psihologice:
Climatul psihologic. O importanţă deosebită, chiar esenţială, în
activitatea de consiliere are “atmosfera emoţional-afectivă” sau climatul
psihologic care se stabileşte în cadrul întîlnirii dintre consilier și client, acesta
constituind garanţia desfăşurării positive, precum şi a rezultatelor oricărei
activitate de psihoconsiliere.
Personalitatea consilierului. Personalitatea consilierului are o importanţă
covîrşitoare în procesul de psihoconsiliere, consilierul reprezentînd reperul
demersului de schimbare al clientului.
Motivația clientului. Motivația clientului poate fi prezentă chiar de la
începutul procesului de consiliere sau putem avea parte și de clienți neimplicați
(care vin la îndemnul părinților, profesorilor etc.). Absența motivației pentru
consiliere poate fi determinată de lipsa de informație privind specificul
consilierii, de anumite prejudecăți, stereotipuri, de anxietate (momentul
implicării în consiliere este destul de anxiogen pentru majoritatea clienților).
Relația cu consilierul și spațiul de consiliere poate să-i trezească clientului
motivația pentru consiliere, în cazul în care climatul psihologic este unul pozitiv
și dacă reușește să-și manifeste calitățile sale terapeutice și să se implice cu
sinceritate și autenticitate în problematica clientului.
În scopul obţinerii rezultatelor positive în consiliere, C. Enăchescu
consideră că se impune respectarea mai multor condiţii de care depinde un
climat psihoterapeutic pozitiv:
1) Încrederea clientului în persoana consilierului;
2) Buna reputaţie a consilierului;
3) Capacitatea consilierului de a capta atenţia şi interesele clientului său,
în scopul realizării unei comunicări şi colaborări cu efecte positive;
4) Capacitatea consilierului de a asculta şi de a pătrunde cu înţelegerea sa
personalitatea şi problematica clientului;
5) Crearea unei ambianţe fizice positive, plăcute, liniştite a spaţiului
terapeutic;
6) Anumite calităţi psihologice absolut indispensabile unui bun consilier,
caracterizate prin tact, răbdare şi interes;
7) Nivel de pregătire profesională temeinică şi o experienţă în acest
domeniu;
8) Nivel de inteligenţă superioară;
9) Plasticitatea gîndirii, capacitatea de a se adapta la înţelegerea clientului
şi reacţiile acestuia.
Dacă încercăm să analizăm condițiile/calitățile evidențiate de C.
Enăchescu, observăm că cu excepția punctului (7), toate aceste condiții țin de
anumite calități general-umane, care sunt solicitate nu doar de profesia de
consilier, ci reprezintă un ansamblu de calități caracteristice unei persoane
instruite, care tinde să se dezvolte ca personalitate și să comunice într-o manieră
asertivă cu ceilalți.
Calitățile profesionale ale unui consilier
Iolanda Mitrofan evidențiază anumite competențe și cunoștințe
indispensabile consilierului:
cunoașterea principalelor etape ale dezvoltării umane;
cunoașterea problematicii familiei și a riscului de a deveni înlocuitor al
părinților;
cunoașterea sistemului de valori al copiilor și adolescenților;
cunoașterea rețelei de instituții de stat și de organizații
neguvernamentale;
cunoașterea principalelor reglementări privind protecția copilului.
La aceste competențe identificate de I. Mitrofan voi adăuga:
Cunoașterea specificului funcționării psihice în registrele normalității
și a patologiei; chiar dacă conform formalităților profesionale consilierul nu
lucrează cu realități psihice din registrul patologicului, consilierul trebuie să
poată diferenția aceste două registre. În plus, diferențiarea normal-patologic nu
este o procedură nici chiar în cadrul psihoconsilii;
Cunoașterea specificului funcționării psihice în registrele
comștientului și inconștientului. Vom discuta mai detaliat la tema despre
abordarea analitică în consiliere, dar consilierul și în acest caz nu poate face o
delimitare netă în discursul clientului între registrele conștient și inconștient.
Discursul clientului chiar și în consiliere, care se dorește a fi mai superficială,
(în sensul profunzimilor psihice abordate, nu în sensul relației terapeutice sau a
profesionalismului intervenției), nu este unul care se pliază pe schema formală a
cadrului învățat din manuale, ci este un discurs care redă funcționarea clientului
în unicitatea lui, cu problematicile care nu pot fi despărțite după criteriul
rațional sau inconștient. Consilierul trebuie să cunoască fundamentele
funcționării inconștientului cel puțin pentru a lucra la nivel ipotetic dacă nu
directiv/la nivel de intervenție, sau pentru a înțelege clientul în complexitatea sa.
Susan Horward menționează despre cîteva calități ale consilierului, calități
care invocă concepte ce aparțin mai mult domeniului psihanalitic, dar care mi se
par a fi pertinente pentru acest subiect.
Capacitatea de mentalizare – procesul mental prin care o persoană
interpretează acțiunile sale și ale altora ca fiind semnificative, pe baza stărilor
mentale intenționale cum ar fi dorințele, nevoile, sentimentele, credințele și
motivele personale (Bateman, Fonagy, 2004, apud. S. Howard). Capacitatea de a
ne reprezenta ce ar putea simți sau gîndi alți oameni necesită un salt în
imaginație. În același timp, a ști că nu putem cunoaște într-un mod absolut tot ce
gîndește și simte cineva este un indicator al unei stări avansate de mentalizare.
S. Howard susține că avem nevoia să știm că alți oameni au propriile minți și să
fim capabili să intuim intențiile lor, dar în același timp să fim deschiși față de
posibilitatea că am înțeles greșit aceste intenții din cauza modului personal în
care tindem să interpretăm lumea. A fi capabil de mentalizare variază în funcție
de stările mentale, de exemplu oamenii tind să-și piardă într-un anumit grad
capacitatea de mentalizare în condiții de stres semnificativ.
Fonagy și Target (2003) – o parte importantă a mentalizării implică a fi
capabili de a privi în interior și a ne experimenta ca ființe mentalizatoare.
Uneori, oamenii traumațizați în copilărie dezvoltă o formă parțială de
mentalizare în sensul în care sunt sensibili, chiar hiperatenți la nevoile și stările
mentale ale altor oameni, dar sunt capabili să reflecteze asupra propriei stări
mentale doar într-o manieră limitată. Acest fapt este cauzat în parte de tema de
ceea ce pot vedea dacă privesc în interiorul lor. Nu este un fapt neobișnuit
pentru oamenii care prezintă această formă limitată de mentalizares ă fie atrași
de profesiile care oferă ajutor.
Capacitatea de mentalizare este una din abilitățile fundamentale, împreună
cu abilitatea de a relaționa cu ceilalți și a reflecta asupra contribuției pe care o
aducem în relațiile cu ceilalați. Mulți terapeuți vor descoperi că această însușire
se dezvoltă odată cu analiza personală.
Capacitatea de mentalizare exclude riscul unei raportări tehnice la client.
Unul dintre psihoterapeuții care a descris/ a gîndit această dilemă a tehnicii și a
comținerii/ mentalizării este D. Winnicott. El vorbește despre importanța
mediului facilitator pentru dezvoltarea bebelușului și susține că deseori spațiul
psihoterapeutic devine un spațiu care repetă mediul familial, iar psihoterapeutul-
mamă devine obiectul maternant. Conceptul de mamă suficient de bună a lui
Winnicott se referă la mama/obiectul maternant care nu atît face totul corect din
punct de vedere tehnic, ci care poate regresa la vîrsta bebelușului, se poate
identifica, poate empatiza cu el, astfel fiind capabilă să-i înțeleagă necesitățile
psihoemoționale. Sintagma psihoterapeut-mama folosită de Winnicott presupune
că psihoterapetul/consilierul trebuie să aibă dezvoltate aceste abilități pentru a fi,
ca să-l parafrazăm pe Winnicott, un ‘psihoterapeut suficient de bun’’.
Aportul lui W. Bion. Capacitatea de metabolizare a mamei, mama care
detoxifică angoasele bebelușului, fiind capabilă să realizeze acest lucru prin
capacitatea de reverie maternă. Reveria descrie starea mentală receptivă la toate
proiecțiile obiectului iubit/copilului și capabilă să primească identificările lui
priective bune sal rele (W. Bion, apud. Roussillon, 2007).
Capacitatea de a conține identificările proiective a clientului. Conceptul
de conținător a lui Bion are relevanță pentru spațiul de consiliere. Consilierul
poate sau nu fi în situația cînd trebuie să conțină starea clientului?
Autenticitatea. Autenticitatea se referă la capacitatea consilierului de a se
raporta la clientul său prin intermediul unui răspuns emoțional real, nu fabricat.
Acest lucru înseamnă a fi capabil să răspunzi clientului din poziția Sinelui
Adevărat mai degrabă decît din poziția Sinelui Fals (Winnicott, 1965). Un
consilier ce răspunde clientului din poziția Sinelui Fals nu poate întîmpina în
mod spontan și autentic nevoile clientului său. O persoană cu organizare a
personalitățiide tip Sine fals are nevoie de un travaliu terapeutic îndelungat pînă
va fi în contact cu un sine autentic și Winnicott avertizează asupra pericolelor
geenrate de acest tip de persoane în travaliul psihoterapeutic. Conceptul de Sine
Fals al lui Winnicot pornește de la ideea existenței unui Sine adevărat /Sine
cenral care se dezvoltă chiar de la naștere. Dezvoltarea sinelui în termeni de
adevărat/fals ține de reacția mediului la gestul spontan și ideea personală.
În lucrarea sa ‘Perturbarea Eului în termeni de sine aevărat și fals’’ cu
referință la relația dintre minte și sinele fals Winnicott spune: ‘ Cînd într-un
individ care are un potențial intelectual ridicat ajunge să fie organizat un Sine
Fals, va apărea o puternică tendință ca mintea să devină domiciliul Sinelui
Fals, situație în care se dezvoltă o disociere între activitatea intelectuală și
existența psihosomatică’’. Această ideie a lui Winnicott ne face să reflectăm
asupra situațiilor în care consilierul ar putea să se foloseacă de potențialul său
intelectual pentru a-și menține un sine fals în acțiune și pentru a nu lucra asupra
propriei autocunoașteri.
Sarcină: reflectați asupra conceptelor de mentalizare, sine fals,
psihoterapeut mamă, capacitate de a comține clientul. Cît de relevante vă par
aceste concepte pentru spațiul consilierii.
Sarcină: cîtă deschidere există în consiliere pentru conceptele
psihanalitice.
Conceptul de ‘Eu observator’’. A avea un eu observator implică
abilitatea de a ne observa propriile intenții și acțiuni așa cum ar fi văzute de
ceilalți și a recunoaște că reacțiiile și comportanmentele noastre pot fi
direcționate atît de nevoi interne, inconștiente, cît și de nevoi conștiente. O
persoană poate avea un eu observator doar cu condiția preexistenței unui
sentiment de sine suficient de dezvoltat.
Integritatea. Susan Horward susține că integritatea include trăsături de
carácter cum ar fi onestitatea, onorabilitatea, a fi demn de încredere, respectul și
verticalitatea. Autoarea menționează că această trăsătură de caracter nu poate fi
predată dar poate fi sporită prin formare și analiză personală și ea este o
caracteristică importantă deoarece formează baza unei practici etice și
profesioniste.
Psihoterapeuții de orientare psihanalitică consideră că dezvoltarea
calităților indispensabile unui bun consilier, psihoterapeut, poate fi determinată,
pe lîngă formarea teoretică și practică, și de psihoterapia personală. Acesteia
poate să i se alăture și autoanaliza în calitatea sa de fundal autoreflexiv care
marchează funcționarea/existența consilierului sau a psihoterapeului. Vă prezint
conceptele de analiză personală și autoanaliză pentru a reflecta asupra
relevanței/nonrelevanței acestora în spațiul consilierii.
Analiză personală. Analiza didactică reprezintă procesul de psihanaliză
personală pe care îl urmează cel care se va dedica exercitării profesiei de
psihanalist. Analiza didactică reprezintă una dintre cele trei dimensiuni
constitutive, obligatorii ale procesului de formare profesională a
psihanalistului : formarea teoretică, supervizarea cazurilor clinice și analiza
personală. Obligativitatea analizei personale a derivat din descoperirea lui Freud
că practicarea psihanalizei este posibilă numai în cazul în care psihanalistul își
cunoaște propriul inconștient, a proceselor care se petrec în preconştient, a
rezistenţelor, a manifestărilor transferenţiale. Deoarece practica psihanalizei
presupune că este cercetat psihicul uman, în special inconștientul uman cu
ajutorul altui psihic/inconștient, apar întrebări referitoare la obiectivitatea
cercetării, la posibilele deformări ale materialului clinic sau la percepția
stereotipă a materialului clinic. Pentru a se evita aceste deformări în analiza
pacientului, pentru a evita așa-numitele ‘puncte oarbe’’ în analiza pacientului, în
1901, la primul Congres de Psihanaliză, s-a instituit regula psihanalizei
personale: fiecare candidat la profesiunea de psihanalist este obligat să realizeze
analiza personală care să-i permită cunoașterea propriei funcționări psihice, în
special a propriului inconștient, dezvoltarea abilităților de autoanaliză,
deblocarea și înțelegerea propriilor conflicte psihice
Autoanaliza - analiza de sine a unei persoane realizată în mod mai mult sau
mai puțin sistematic și care recurge inclusiv la anumite procedee psihanalitice –
asocierea liberă, analiza viselor, interpretarea de conduită etc. (Pontalis,
Laplanche).
S. Freud și-a început propria autoanaliză în 1896, la scurt timp după
moartea tatălui său (‚evenimentul cel mai important din viaţa unui bărbat”, va
scrie el mai tîrziu). Autoanaliza lui Freud se derulează aproximativ între anii
1896 și 1899 și în mare parte se conține în corespondența cu prietenul său W.
Fliess. A. i-a permis lui Freud să realizeze progrese importante în cunoașterea
de sine și să înțeleagă mai bine funcționarea psihicului uman.
Actualmente se consideră că în context profesional a. nu se poate substitui
unei psihanalize (a fi analizat de altă persoană în cadrul curei psihanalitice). A.
rămîne un exercițiu important de autocunoaștere, dar nu permite o
înțelegere/interpretare obiectivă a propriei personalități.
Calităţile personale ale consilierului
Deși cunoștințele teoretice, competențele metodologice și practice sunt
foarte importante, Iolanda Mitrofan consideră că una dintre cele mai importante
competențe ale consilierului, dacă nu cumva cea mai importantă, este aceea de a
se cunoaște pe sine însuși, ca persoană. Referindu-se la calitățile personale,
Iolanda Mitrofan susține că cea mai importantă calitate a unui consilier eficient
este autenticitatea, deoarece consilierea solicită un practician dispus să
abandoneze rolurile stereotipe și capabil să se manifeste ca o persoană reală într-
o relație. În contextul relații autentice consilier-client, beneficiarul consilierii
poate experimenta astfel creșterea personală. Iolanda Mitrofan menționează că
dacă un consilier alege să se ascundă în spatele siguranței rolului profesional,
clientul va răspunde în aceeași manieră, ascunzîndu-se, la rîndul său, de
consilier: ‘Dacă rămînem doar experți tehnici și abandonăm propriile reacții,
valori și propriul sine, rezultatul va fi o consiliere sterilă’’. Autoarea
menționează că tocmai prin autenticitatea noastră vom putea ajunge foarte
aproape de problemele clienților. În calitate de consilieri devenim deseori repere
și modele pentru clienții noștri. Dacă vom fi autentici și ne vom dezvălui la
momentul potrivit, clienții vor tinde să preia aceste calități și, astfel, vor fi onești
în interacțiune cu noi.
Analizînd consilierii care s-au dovedit a fi eficienţi G. Gorey identifică unn
ansamblu de calităţi şi caracteristici personale (apud. I. Mitrofan, 2005):
Consilierii eficienţi au o identitate. Ei știu cine sunt, ce sunt capabili să
devină, ce-și doresc să facă în viață. La fel, sunt dispuși să-și reexamineze
scopurile și valorile. Nu se gîndesc doar la ce așteaptă ceilalți de la ei și se
străduiesc să trăiască după anumite standarde interioare.
Se respectă şi se autoapreciază. Deoarece au simțul propriei valori, ei pot
oferi ajutor și dragoste.
Sînt capabili să-şi recunoască şi să-şi accepte propria putere. Se simt
adecvați cu ceilalți și le permit altora să fie puternici în prezența lor. Nu-i
subapreciază pe ceilalți pentru a resimți putere față de ei. Își folosesc puterea de
caracter în mod sănătos, în beneficiul clienților și evită să abuzeze de ea.
Sînt deschişi la schimbare. Au curajul de a părăsi ceea ce este sigur și
cunoscut, atunci cînd nu sînt satisfăcuți cu ceea ce au sau cu ceea ce sunt.
Îşi exind cunoştinţele de sine şi de alţii. Realizează că o conștiință limitată
înseamnă o libertate limitată;
Pot experimenta şi cunoaşte lumea clientului. Empatia lor este non-
posesivă. Sunt conștienți de propriile conflicte și suferințe și au un cadru de
referință pentru a se identifica cu alții. În același timp nu-și pierd propria
identitate prin supraidentificare cu ceilalți.
Sunt autentici, sinceri şi oneşti. Fără a emite pretenții încearcă să fie și să
facă ceea ce gîndesc și simt.
Au simţul umorului. Sunt capabili să privească evenimentele vieții într-o
perspectivă mai largă. Nu au uitat să rîdă, în special de propriile slăbiciuni și
comentarii. Simțul umorului îi face să-și vadă problemele și imperfecțiunile într-
o perspectivă de ansamblu.
Fac alegeri și opţiuni care le modelează viaţa. Nu sunt victimele
deciziilor pripite. Sunt capabili să le revizuiască dacă este necesar.
Fac greșeli și sunt dispuși să le admită. Învață din greșeli, fără să se
supraîncarce cu învinuiri despre cum ar fi putut sau trebuit să acționeze.
Sunt capabili să se ‘reinventeze’’. Pot revitaliza și recrea relații
semnificative din viața lor. Iau decizii asupra modului în care ar vrea să se
producă schimbarea și lucrează pentru a deveni persoana care le-ar plăcea să
devină.
Încearcă să trăiască în present. Nu sunt fixați în trecut sau în viitor. Sunt
capabili să experimenteze, să trăiască ’aici și acum’’ alături de alții. Pot
împărțăși emoțiile altora, în bucurie sau suferință și sunt deschiși față de propria
experiență emoțională.
Sunt sincer interesați de bunăstarea altora. Această preocupare este
bazată pe respect, grijă, încredere și evaluare reală a celorlalți.
Se implică profund în munca lor şi extrag din ea sensuri noi. Pot accepta
recompensele rezultate din munca lor și pot admite cu onestitate nevoile Eului
gratificate astfel. În același timp nu sunt sclavii muncii lor și faptul de a avea o
viață plină nu depinde exclusiv de ea. Au și alte interese care le dau sentimentul
sensului și autorealizării.
Citind această informație despre calitățile unui consilier există riscul să
vedeți consilierul într-o manieră idealizată. Realitatea profesională arată că în
procesul muncii de consiliere cei care oferă ajutor pot avea perioade marcate de
situații dificile, oboseală, deprimare, incertitudine etc.. Pentru a evita surmenajul
și momentele dificile este bine să ne elaborăm o strategie de prevenție și de
refacere. Aceasta poate să includă:
Suportul colegilor cu care lucrați în acest domeniu. Este util pentru
toate persoanele care lucrează în domeniul consilierii să participe la
grupuri de suport profesional și supervizare. Aceasta presupune că
puteți să discutați cu colegii dvs. (respectînd confidențialitatea) despre
anumite cazuri mai dificile sau despre reacțiile dvs. la numite situații
de consiliere.
Să fiți supervizat de un coleg mai experimentat cu care veți putea
discuta subiectele dificile din activitatea de consiliere sau anumite
aspecte ale funcționării dvs. personale în relațiile cu clienții.
Supervizările de grup sau individuale sunt necesare atît pentru depășirea
situațiilor dificile din activitatea noastră profesională, cît și pentru a fi cît mai
obiectivi în raport cu funcționarea noastră în rolul de consilieri.
Bibliografie:
1. Dafinoiu I., Elemente de psihoterapie, editura Polirom, Iaşi, 2000.
2. Enăchescu C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1998.
3. Holdevici I., Neacșu V., Consiliere psihologică și psihoterapie în situațiile de criză,
editura Dual Tech, București, 2006
4. Susan Howard, Psihoterapie și consiliere psihodinamică, Editura Herald, București,
2010
5. Georgescu M., Introducere în consilierea psihologică, editura Fundației Romaniei de
Maine, București, 2004
6. Mitrofan, A. Nuţă, Consilierea psihologică. Cine, ce şi cum?, Editura Sper, Bucureşti,
2005.
7. Winnicott D., Perturbarea Eului în termeni de sine adevărat și fals, în volumul
Procesele de maturizare, Editura Trei, București, 2004
Tema : ‚Relația consilier-client’’
Obiective:
La nivel de cunoaştere: Să definească conceptele definitorii ale relației terapeutice;
Să evidenţieze specificul relației consilier-client;
La nivel de aplicare: Să analizeze obiectivele și principiile deontologice ale consilierii
psihologice;
Să compare relația consilier-client din perspectivele umanistă și psihanalitică;
La nivel de integrare: Să aplice în contextul psihoconsilierii cunoştinţele obţinute;
Să-şi formeze o opinie proprie privind relația consilier-client.
Concepte cheie: spațiu participativ; disponibilitatea consilierului;
atitudine pozitivă necondiționată; autoactualizare; imagine pozitivă
condiționată; transfer; contratransfer; transfer pozitiv; transfer negativ;
Crearea unui cadru participativ
Nu doar calitățile umane și profesionale sunt necesare pentru o bună
relație consilier- client, ci și construirea unui cadru general de consiliere.
Nelson-Jones (2009) oferă sugestii privind tehniciile de transmitere a
mesajelor corporale care demonstrează interes și atenție:
1. Fiți disponibil. Consilierii trebuie să le transmită clienților mesaje clare
despre disponibilitate și acces.
2. Adoptați o postură relaxată și deschisă. O postură a corpului relaxată,
care să nu fie molatică sau greoaie, contribuie la mesajul conform căruia
consilierul este receptiv. În cazul în care consilierii sunt tensionați sau
încordați, clienții lor ar putea simți în mod conștient sau intuitiv că sunt
mult prea preocupați de propriile probleme.
3. Folosiți o privire potrivită și contactul vizual adecvat. Abilitățile care
țin de privire indică interesul consilierului și îi oferă posibilitatea de a
primi mesaje faciale importante. Abilitățile privind contactul vizual
implică faptul că persoanele care acordă sprijin să se uite în direcția
clienților, pentru a oferi posibilitatea ca ochii lor să se întîlnească suficient
de des. Există un nivel de echilibru pentru contactul vizual în relațiile de
consiliere ce depinde de gradul de anxietate al clientului și al
consilierului, de cît de dezvoltată este relația. O privire insistentă poate
speria clienții, pentru că ar putea să se simtă dominați sau ar putea să
creadă că cealaltă persoană vede prin ei. La fel, clienții îi pot percepe pe
consilieri ca fiind tensionați sau plictisiți dacă se uită adesea în jos sau în
alte părți.
4. Exprimați expresii faciale potrivite. Fețele oamenilor constituie
principalul mod de transmitere a mesajelor corporale privind sentimentele
lor. O expresie prietenoasă, relaxată, zîmbitoare, dovedește în mod
obișnuit interes. Cînd clientul vorbește, expresiile faciale ale consilierului
trebuie să arate că este conectat la ceea ce spune. De exemplu, în cazul în
care clientul plînge sau este furios, este necesar ca persoana care oferă
ajutor să își adapteze expresia facială astfel încît să indice că le înțeleg
sentimentele.
5. Folosiți gesturi potrivite. Gesturile sunt mișcări corporale folosite pentru
exprimarea gîndurilor și sentimentelor. Consilierii pot răspunde prin
aprobarea din cap, gesturi ale brațelor sau ale mînilor pentru a-și dovedi
atenția și interesul față de clienți. Totuși, consilierii care folosesc prea
mult sau prea puțin mișcările brațelor pot surprinde în mod neplăcut.
Există gesturi care dovedesc lipsă de atenție și descurajează clienții:
jucatul nervos cu pixuri sau creioane, împreunarea degetelor de la mîni,
faptul de a bate ritmul cu degetele, de a se juca distrat cu părul, de a-și
ține mîna peste gură, de a se trage de lobul urechii, de a se scărpina etc.
6. Fiți atenți la spațiul personal și la înălțime. Consilierea presupune
respectarea spațiului personal al clienților. În cazul în care consilierul este
așezat prea departe, clientul poate fi nevoit să vorbească mai tare sau ar
putea să-l perceapă pe consilier ca fiind distant emoțional. Înălțimea cea
mai potrivită pentru conversațiile din cadrul consilierii este cea în care
capetele ambelor persoane se află la același nivel. Acei consilieri care
stau pe scaune mai înalte și mai sofisticate decît clientul lor pot să le
inducă acestora un sentiment de inferioritate.
Perspectiva umanistă asupra relației consilier-client
Fiind la capitolul despre cadrul consilierii și al relației consilier-client este
oportun să ne referim la anumite principii psihoterapeutice introduse în
consiliere și psihoterapie de către Carl Rogers, unul dintre principalii
reprezentanți ai abordării umaniste în psihoterapie. Le prezentăm în acest
capitol, pentru că ele sunt considerate principii definitorii de lucru în consiliere,
principii care ghidează cadrul și relația consilier- client.
Conform abordării umaniste relațiile interpersonale sunt considerate a fi
cheia dezvoltării individului, iar terapia și consilierea oferă o relație care este
astfel structurată încît va permite actualizarea resurselor, facilitarea
dezvoltării și a maturizării. Carl Rogers evidențiază anumite principii care să
caracterizeze relația consilier-client:
1. Două persoane intră într-o relație semnificativă pentru fiecare dintre ele.
2. Clientul se află într-o stare de incongruență, adică este vulnerabil și
anxios; el trăiește sentimentul că nu corespunde imaginii pe care o are
despre sine.
3. Terapeutul furnizează clientului o relație congruentă și integrată; adică
terapeutul este el însuși congruent cel puțin în relația cu clientul.
4. Terapeutul acordă clientului o atenție pozitivă necondiționată și acceptă
toate experiențele acestuia, întrucît ele alcătuiesc persoana unică pe care o
are în fața sa.
5. Terapeutul retrăiește universul interior al clientului într-o manieră
empatică și încearcă să returneze către acesta experiențele astfel receptate.
(C. Rogers, apud. Dafonoiu).
Este important să menționăm că respectul și atitudinea pozitivă
necondiționată față de client sunt două principii fundamentale ale consilierii și
psihoterapiei, principii care reprezintă elementele definitorii ale relației
consilier-client.
Relația terapeutică trebuie să inversese realitatea cotidiană sau realitatea
psihică a clientului în care acesta este dominat de impactul unei imagini
pozitive condiționate: el se simte valoros ca individ uman doar dacă va
respecta/ va îndeplini anumite condiții. Aceste condiții pot varia de la variante
mai soft pînă la variante drastice, perfecționiste, deprimante. Această imagine
pozitivă condiționată poate fi rezultatul unor mesaje educative inadecvate din
partea persoanelor semnificative (părinți, profesori etc.) sau poate fi o realitate
psihică a clientului care implică atît preceptele real induse, cît și
fantasmaticul/inconștientul clientului.
Alt concept al abordării umaniste pe care îl vom regăsi în spațiul consilierii
atît la nivel de obiective, cît și la nivelul relației consilier-client este cel de
autoactualizare și ideea tendinței/necesității de actualizare și maturizare. Aceste
idei introduse de A. Maslow ‚a umanizat umanul’’, acesta fiind scos de sub
stigmatul instinctualității și asociat mai mult cu tendințele/necesitățile creative,
cu potențialul spiritual și cultural. Consilierul sau terapeutul trebuie să fie la
rîndul lui o persoană autoaactualizată, care să fi trecut prin travaliul actualizării
și conștientizării creșterii lui personale. Abordarea umanistă și psihanaliza cred
că se reunesc la subiectul travaliului de cunoaștere/dezvoltare personală, în
sensul în care consilierul poate fi eficient doar atunci cînd a trăit travaliului
procesului/procedurii în care îl invită pe client. TP.
Sarcină: reflectați asupra conceptului de acceptare pozitivă necondiționată
și asupra capacității dvs. de a respecta această condiție în relațiile umane și
într-un spațiu de consiliere. Care este travaliul necesar de efectuat unui
psiholog pentru a îndeplini această condiție?
Perspectiva psihanalitică asupra relației consilier-client
Transferul și contratransferul sunt două concepte eminamente
psihanalitice și pînă nu demult nu se regăseau în manuale de consiliere. Am
putea identifica cîțiva factori care excludeau la nivel teoretic aceste două
concepte din cadrul psihoconsultativ. Consider că această excludere a fost
determinată de următorii factori: tp
Faptul că psihanaliza, fiind o știință a inconștientului, a fost asociată cu
intervenții ‚prea abisale’ în comparație cu spațiul consilierii care, atît în virtutea
duratei prea scurte, căt și a obiectivelor mai directive, concrete – a îndepărtat
aceste două domenii pentru o anumită perioadă de timp, atît la nivel teoretic, cît
și tehnic. Astăzi știm că atît în realitatea cotidiană, cît și în cabinetul
psihoconsilierului, comunicăm nu doar de la conștient la conștient, ci și de la
inconștient la inconștient, această realitate a comunicării pe diferite registre fiind
identificată și cercetată de Freud și astăzi preluată și acceptată de majoritatea
școlilor psihoterapeutice. tp
Alt factor este asocierea exclusivă, deci greșită, a psihanalizei cu
sexualitatea, învinuirea de pansexualism. Este important să șrtim că psihanliza a
detabuizat mai multe subiecte, pe lîngă sexualitate, aceasta s-a referit la
agresivitate, distructivitate, narcisism, și contrar opiniilor profane, a umanizat
ființa umană umanizînd aceste tendințe, dîndu-le o interpretare și oferind calea
de a fi integrate în funcționarea noastră. tp
În ce măsură aceste concepte psihanalitice pot fi incluse în spațiul
psihoconsilierii - este o întrebarea importantă și o invitație pentru reflecții în
domeniul consilierii psihologice. tp
Transferul este un termen introdus progresiv de S. Freud pentru a
desemna un proces constitutiv al curei psihanalitice prin care dorințele
inconștiente ale analizandului în raport cu diverse ‚obiecte’’ – persoane
semnificative pentru client, se repetă în cadrul relației analitice, asupra persoanei
analistului. Este vorba de o repetiție a unor prototipuri infantile, trăită cu un
sentiment puternic de actualitate. Aceste prototipuri care constau în sentimente,
gînduri, atitudini, comportamente, s-au format în prima copilărie în relaţia cu
părinţii sau substituţii lor.
Este important să menționăm că transferul nu este un fenomen specific
doar pentru terapia psihanalitică, el se regăsește în diferite relații umane (relaţii
de autoritate medic-pacient, profesor-student, conducător-subordonat) sau în
relaţiile de prietenie şi de dragoste. Psihologia populară a sesizat de mult că ne
alegem parteneriii de viaţă după modelul părinţilor.
În cadrul curei psihanalitice transferul se manifestă la o altă intensitate,
fiind stimulat de specificul curei psihanalitice. S. Howard susține că transferul
este stimulat/intensificat de terapie/consiliere deoarece însuși actul de a căuta
ajutor în privința unei probleme pe care nu o putem rezolva singuri are drept
consecință activarea sistemului nostru de atașament. Aceasta ne predispune la
sentimentul de vulnerabilitate, în special față de persoana căreia îi cerem
ajutorul, și alimentează dorințele transferențiale și anxietățile față de acea
persoană.
Freud a sesizat existenţa transferului încă de la începutul activităţii sale
psihoterapeutice. Încă în „Studii asupra isteriei” (1895) Freud este interesat de
anumite fenomene ce se întîmplă între pacient și medic și folosește pentru a le
defini expresia de „falsă legătură”. La acel moment îi atribuia încă un rol
negativ, considera că transferul este obstacol în calea terapiei. Primele reflecții
inovatore sunt realizate în 1905, atunci cînd Freud oferă publicului interpretarea
psihanalitică cazului Dora. Transferul capată o valorizare pozitivă, fiind apreciat
ca un fenomen normal, de dorit. El devine mijlocul ajutător cel mai important
pentru terapeut.
Fiind interesat mai departe de acest fenomen, Freud diferenţiază transferul
pozitiv de transferul negativ. În timp ce transferul negativ constituie principala
sursă de rezistenţă, transferul pozitiv reprezintă un ajutor esenţial pentru
terapeut.
În cadrul consilierii și al psihoterapiei transferul negativ poate fi
determinat de:
Repetarea unei relații semnificative din trecut;
Actulizarea unei trăiri emoționale din trecut;
Repetarea în contextul consilierii a unui pattern existențial
fundamental.
Freud fundamenteaza importanţa transferului pentru cunoaşterea
inconştientului analizandului: prin proiectare asupra persoanei terapeutului, care
apare doar ca un ecran sau oglingă, dorinţele şi conflictele infantile ale
pacientului se prezintă în forma sa originară. Nevroza adultului este înlocuită
de o nevroză de transfer.
În ceea ce priveşte conţinutul transferului, W. Mertens arată că Freud
consideră mai întîi că analizandul transferă dorinţele şi aşteptările sale
pulsionale. Pentru că persoanele importante din copilărie sînt investite cu
libido/iubire, pacientul transferă asupra analistului dorinţele sale. Fac
obiectul transferului doar dorinţele nesatisfăcute, refulate. După 1923, cînd
apare studiul lui Freud „Eul şi Se-ul”, apare ideea că sînt transferate şi
cerinţe ale Supraeului. Analizandul consideră că psihanalistul îl observă şi
judecă din perspectiva unor criterii morale severe.
Ana Freud „Eul şi mecanismele de apărare”, 1936, teoria transferului se
îmbogăţeşte cu un element nou: nu numai impulsurile nesatisfăcute ale Se-ului,
cerinţele Supraeului, sînt transferate, ci şi mecanismele de apărare ale Eului.
În analiză ele se manifestă ca rezistenţe şi deaceea trebuie să fie analizate în
primul rînd.
Astăzi importanța transferului este unanim acceptată în mediul
psihanalitic, rolul transferului în tratamentul psihanalitic rezumîndu-se la fraza:
‚Unde nu există transfer, nu există psihanaliză’’.
În ceea ce privește cauzele apariției transferului, Freud face referință la
compulsia la repetiție.
Compulsie la repetiţie – la nivelul psihopatologiei concrete, proces de
origine inconştientă, prin care subiectul se plasează activ în situaţii neplăcute,
repetînd astfel experienţe vechi, fără a-şi aminti de prototipul lor; dimpotrivă,
subiectul are impresia foarte puternică că este vorba de ceva pe deplin motivat
în actualitate (Laplanche, Pontalis).
Aceste fenomene de repetiție inconștientă ne sunt accesibile în observarea
realității cotidiene, reprezentînd situațiile în care anumite persoane spun că
‚nimeresc în aceleași situații, aleg același tip de parteneri, repetă aceleași
scenarii existențiale cu final traumatizant sau neplăcut’’.
Termenul apare în premieră în anul 1914 în lucrarea lui S. Freud
Rememorare, repetiție, perlaborare și este dezvoltat ulterior în lucrarea Dincolo
de principiul plăcerii (1920). Freud este inspirat inițial în crearea acestui termen
de fenomenele de actualizare și repetare a conflictelor infantile în cadrul unei
cure psihanalitice, în raport cu persoana terapeutului. Ulterior Freud ajunge la
concluzia că c. la r. se exprimă prin simptomele nevrotice care au caracter
repetitiv (de ex. ritualurile obsesionale), prin visele repetitive traumatice ce
urmează unui eveniment traumatizant sau poate contribui la constituirea unei
adevărate nevroze de destin (scenariu de viață caracterizat prin revenirea
periodică aleatorie a unor evenimente identice, de obicei nefericite, subiectul
avînd impresia că este supus unei fatalități). C. la r. apare și se perpetuează
datorită unei fixații subiective inconștiente la un eveniment cu mare încărcătură
emoțională din trecut, și reprezintă o încercare în contextul fiecărei ‚repetări’’
de a rezolva situația conflictuală la care subiectul a rămas fixat.
Sarcină: reflectați asupra conceptului de compulsie la repetiție. Încercați
să analizați tendința umană de ‚a repeta’’. Cît de frecventă vă pare această
tențință? Se poate regăsi în spațiul consilierii? Argumentați-vă poziția.
Reprezentanţii psihologiei Eului susţin un alt punct de vedere: tendinţa la
repetiţie este expresia nevoii fundamentale de a rezolva „problemele relaţionale
nerezolvate în copilărie”. Ar fi vorba despre o incapacitate de a găsi soluţii
pentru conflictele dintre trebuinţele şi aşteptările subiectului şi persoanele
importante ale copilăriei. De aici rezultă o presiune internă permanentă care se
concretizează în încercări repetate de a relua dezvoltarea din punctul în care a
fost blocată. În viaţa cotidiană, astfel de încercări sînt duse la îndeplinire pe căi
ocolite, necesită foarte mult timp, iar reuşita nu este niciodată satisfăcătoare.
Drumul drept şi, implicit, scurt îl reprezintă, după Mertens, psihoterapia.
Clienții ne comunică lumile lor interne și relațiile transferențiale printr-o
varietate de feluri, inclusiv prin poveștile pe care le spun. Luborscky și Crits-
Cristoph 1988 au găsit dovezi ale faptului că poveștile clienților referitoare la
relațiile lor dezvăluie nucleul conflictului cu care se confruntă. Ei au dezvoltat
Tema Nucleului Conflictual al Relației (CCRT) ca o modalitate de înțelegere a
substratului poveștilor clienților. Cercetarea lor a demonstrat o legătură între
poveștile pe care clienții le spun în legătură cu persoanele semnificative din
viața lor și modul în care clientul interacționează cu terapeutul(apud. Howard).
Contratransferul este un concept psihanalitic care se referă la relația
psihoterapeut-client și care reprezintă reacţia inconştientă a psihoterapeutului la
transferul unui pacient. Freud a definit contratransferul în 1910 în lucrarea
‚Perspective de viitor ale terapeuticii psihanalitice’’ ca ‚influență pe care o
exercită pacientul asupra sentimentelor inconștiente ale analistului său’’ și
pentru ca psihoterapeutul să recunoască și să stăpînească în interiorul său acest
contratransfer, recomandă acestora să întreprindă o analiză personală.
Descoperind existența contratransferului, Freud îşi îndemna colegii psihanalişti
să învingă contratransferul, care adesea, dar nu întotdeauna, s-ar origina în
propriile lor conflicte nevrotice. „Am devenit atenţi la contratransfer care se
instalează la medic prin influenţa pacientului asupra sentimentelor inconştiente
ale medicului şi nu sîntem departe de a ridica pretenţia ca medicul să
recunoască la sine însuşi acest contratransfer şi să trebuiască să-l stăpînească.
Am remarcat că fiecare psihanalist ajunge atît de departe pe cît îi permit
propriile sale complexe şi rezistenţe interne şi cerem de aceea ca activitatea sa
să înceapă cu propria analiză şi aceasta să se aprofundeze pe parcurs.”
Această ideea freudiană a fost dezvoltată ulterior, mai ales în contextul
discuțiilor referitoare la obiectivitatea reacțiilor și interpretărilor analistului.
Astfel, în anii 70, 80 s-a stabilit în unanimitate că psihoterapeutul nu este un
observator distanţat, ci participativ, care acţionează şi el în mai multe feluri la
discursul pacientului.
Contratransferul a fost descris și ca o formă avansată de empatie. Ca și
transferul, contratransferul are atît manifestări cotidiene, cît și un rol specific în
travaliul dinamic. Capacitatea de a fi sensibili la proiecțiile și transferurile
celorlalți variază de la o persoană la alta, iar o parte a formării psihodinamice
implică stimularea dezvoltării acestei capacități (S. Howard).
Contratransferul este indus de pacient prin intermediul identificării
proiective, el poate deveni un mijloc extrem de important pentru cunoaşterea
inconştientului pacientului. Astfel, Racker susține că sentimentele manifestate
în contratransfer pot fi folosite de către terapeuți drept barometru care indică
ceea ce se întîmplă în inconștientul pacientului. De exemplu, dacă terapeutul ar
începe să se simtă plictisit, el ar putea presupune că pacientul evită ceva; dacă s-
ar enerva pe pacient, aceasta ar indica de obicei că pacientul și-a dorit să-l
enerveze pe terapeut; iar dacă terapeutul ar simți o stare de excitație sexuală,
aceasta ar trebui atribuită seducției inconștiente a pacientului. Prin urmare, în
cadrul tratamentului, contratransferul a fost considerat de Racker la fel de
important ca transferul.
Sarcină: reflectați asupra conceptelor de transfer și contratransfer. Puteți
identifica aceste realități psihice în viața cotidiană? Care ar fi modalitățile prin
care un viitor consilier ar putea lucra asupra cunoașterii de sine, așa încît să
evite în consiliere greșelile ce ar deriva din relația transfer-contratransfer?
În literatura psihanalitică sunt identificate cîteva tipuri de contratransfer, care
se constituie în funcție de problematica nerezolvată a psihoterapeutului.
Consider și că cunoașterea acestor concepte și reflectarea asupra acestor realități
psihice pot contribuie la o relație consilier-client mai eficientă.
Contratransferul erotic
Uneori în terapie sau în practica de consiliere pot apărea momente în care
pacienții de ambele sexe să fie seductivi cu terapeuții lor. A fi seductiv este atît o
formă de a-i face pe plac terapeutului (manifestînd interes sexual), cît și o
încercare de a-i zmulge controlul, de a-l da jos de pe piedestalul
profesionalismului. Terapeuții care nu și-au rezolvat nevoile sexuale sau
narcisice se pot trezi tentați să reacționeze neadecvat, neprofesionist acestor
nevoi. Este important să știm (vezi conceptul de transfer) că seducția sau
‚îndrăgostirea’’ clientului în cadrul de consiliere sau psihoteraie nu este dedicată
psihoterapeutului, ci altei persoane semnificative din trecutul
clientului/pacientului. Așa cum, pentru o anumită perioadă de timp,
psihoterapeutul sau consilierul devine la rîndul său o persoană foarte importantă
pentru client, acesta poate repeta inconștient trăirile din copilărie. Este imporatnt
în astfel de situații, să analizăm în supervizare această situație.
Contratransferul sadomasochist
În contratransferurile sadomasochiste, pericolul este întotdeauna ca
terapeutul să se implice într-o luptă pentru putere cu pacientul. Uneori,
terapeutul are nevoia de a domina, manipula sau controla pacientul (de a acționa
sadic), situație în care el își va vedea pacientul ca pe persoană ce trebuie
educată, învățată. Sau terapeutul poate avea nevoia inconștientă de a fi dominat,
controlat sau manipulat de pacient (de a acționa masochist), caz în care el își va
privi pacientul ca pe un persecutor.
Un terapeut sadomasochist își poate, de exemplu, folosi pacientul ca mijloc
de a-și demonstra capacitățile și puterile de terapeut. Astfel de terapeuți își pot
desfășura terapia într-un mod care să nu țină cont de nevoile și dorințele reale
pacienților. Alți terapeuți pot pretinde ca pacienții lor să le accepte interpretările
fără discuție, de parcă ei ar fi legea și ar deveni iritați dacă pacienții lor nu le-ar
accepta ca atare. În astfel de cazuri, pacienții vor simți că sunt folosiți pentru a
satisface nevoia de putere a terapeutului și vor răspunde cu o atitudine de sfidare
sau de complianță; în niciuna dintre alternative nu se va întîmpla nimic autentic.
Ostilitatea unui pacient va provoca adesea o reacție de contratransfer
sadomasochist. La un moment dat, într-o terapie reușită, toți pacienții vor
manifesta ostilitate față de terapeuții lor. De obicei, această ostilitate se
manifestă prin critică la adresa terapeuților și acei terapeuți care nu și-au
rezolvat complet accesele de furie față de figurile parentale nu vor fi în stare să
suporte ostilitatea pacienților.
Contransferul narcisic
Contratransferurile narcisice presupun traducerea în act a unor sentimente de
stimă de sine scăzută, furie, depresie sau dependență. De exemplu, terapeuții
narcisici au uneori nevoia de a avea mereu dreptate, de a fi ‚terapeuți perfecți’’,
din cauza problemelor de stimă de sine. Prin urmare, vor face presiuni asupra
pacienților ca aceștia să se facă bine, ceea ce va duce la o deteriorare a stării lor
sau la o recădere. Alți terapeuți, avînd un acting aut al sentimentelor narcisice,
vor încerca să-și impresioneze pacienții; cum e de așteptat, pacienții se vor arăta
impresionați și se va crea o înțelegere tacită: terapeutul devine ‚tăticul cel bun’’
și pacientul ‚copiul cel bun’’ și astfel nimic autentic nu se va întîmpla. Încă o
dată, terapeuții cu trăsături narcisice pot încerca să-și susțină insecuritatea
căutînd să creeze idealizare și admirație. Acest lucru va veni în conflcit cu
capacitatea terapeutului de a asculta și va menține pacientul într-o stare de
dependență, în loc să-i întărească puterea eului și autonomia, creșterea,
independența și judecata originală.
Uneori terapeuții narcisici au atitudinea de ‚dumnezei’’ care urmează să-și
remodeleze pacientul după propria lor imagine. Vor avea, prin urmare, un plan
pentru pacient care, în mod invariabil, va fi în opoziție cu nevoile acestuia. Ei se
vor aștepta ca pacientu să devină o extensie narcisică a lor, care să le accepte
valorile și să-și rezolve problemele personale în același mod ca ei. Un terapeut
narcisic depresiv poate face apel la pacient, printr-un limbaj nonverbal
inconștient, pentru a fi protejat și salvat. Dacă terapeutul este rănit narcisic de
către pacient – acesta neputîndu-l salva sau exprimîndu-și în schimb ostilitatea -,
terapeutul ar putea reacționa cu furie narcisică.
Sarcină: identificați în realitatea cotidiană situații în care relația umană era
dominată de seducție, relaționare sado-masochistă sau vulnerabilitate
narcisică. Încercați să analizați situațiile și să vă amintiți trăirile pe care le-ați
avut.
Considerați că astfel de situații/relații pot apărea în spațiul de consiliere?
Argumentați-vă răspunsul.
Bibliografie:
Dafinoiu I., Elemente de psihoterapie integrativă. Editura Polirom, Iași,
2000
Maslow A., Motivație și personalitate. Editura Trei, București, 2007
Howard Susan, Psihoterapie și consiliere psihodinamică. Editura Herald,
București, 2010