Conferinta de La Munchen Si Consecintele Ei
-
Upload
negoiescu-robert -
Category
Documents
-
view
49 -
download
3
description
Transcript of Conferinta de La Munchen Si Consecintele Ei
Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Istorie şi Psihologie
Catedra de Istorie Medie, Modernă şi Conemporană Universală
Teză de licenţă
Conferinţa de la München (1938) şi consecinţele ei
Autor:,
studentă, anul 5, f/f
Conducător:
Chişinău 2006
Cuprins
Introducere.....................................pag. 3
Capitolul I. Premisele diplomatice şi politice ale acordului de la München
în contextul situaţiei politice internaţionale din anul
1938......................................pag.8
Capitolul II. Conferinţa de la München şi lichidarea Cehoslovaciei
……..................pag.22
II.I Desfăşurarea negocierilor anglo-franco-germane şi consecinţele lor directe
asupra Cehoslovaciei......................pag.22
II.II Cotropirea Cehoslovaciei.......pag.34
Capitolul III. Urmările acordului în plan european.. Aprecierea în mediul politic
şi istoric………………………pag.38
Capitolul IV. Europa de sud-est şi România după Conferinţa de la München
…………………….pag.52
Incheiere………………………………..pag.62
Bibliografie Selectiva..............................pag.71
2
Introducere
Problema Conferinţei de la Munchen, din 1938, a rolului ei pentru
popoarele ceh şi slovac, a impactului asupra politicii europene şi
internaţionale de mai departe, constituie o problemă de maximă importanţă
acum , cînd istoricii lumii întregi încearcă să abordeze cît mai imparţial
problemele legate de declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Acum , cînd atît Cehia, Slovacia, cît şi Germania, sunt membre ale
Uniunii Europene, mai mult decît atît –a NATO, ni se prezintă drept deosebit
de importantă sarcina relevării unor aspecte tragice a istoriei acestor două
ţări, căzute-atît din punct de vedere intern, cît şi extern-pradă agresiunii
nazismului către anii 30 ai secolului trecut.Pacea ce domneşte în Europa de
astăzi, credem noi, este rezultatul conştientizării, fie şi întîrziate, a necesităţii
renunţării la conflictele armate ca mijloc al soluţionării litigiilor teritoriale,
fapt pentru care, tema noastră ni se pare foarte şi foarte atuală.
Tema tezei de faţă este : Conferinţa de la Munchen din 1938.
Scopul prezentei teze de licenţă este, aşadar, examinarea , din punct de
vedere istoric şi documentar , a condiţiilior desfăşurării Conferinţei de la
Munchen, a contextului european şi internaţional în care s-a desfăşurat, a
impactului ei asupra statelor europene în general şi a poporului nostru în
special.
În vederea atingerii acestui desiderat, ne propunem a realiza
următoarele obiective intermediare :
1.Examinarea contextului european şi internaţional anterior conferinţei de la
Munchen
2. Analiza documentară ,memorialistică şi monografică a desfăşurării
propriu-zise a conferinţei
3. Studierea impactului conferinţei asupra statelor europene
4. Aprecierea istoriografiă dată conferinţei în istoriografia internaţională.
3
5. Critica izvoarelor
Cadrul cronologic cuprinde anii 1938-1939, ani în care s-a desfăşurat
conferinţa şi s-au produs principalele ei efecte: cucerirea Cehoslovaciei ,
încheiată în martie 1939. Limita inferioara este prima parte a anuluzi 1938,
cînd, pentru prima oară, în rîndurile politicienilor occidentali , apare ideea
divizării Cehoslovaciei pentru ca, astfel, să fie satisfăcute, credeau ei
definitiv, pretenţiile teritoriale ale lui Hitler.Limita cronologică superioară
este constiruită de anul 1939, pînă către vara acestui an, cînd se manifestă cu
pregnanţă consecinţele grave ale partajului munchenez pentru statele est-
europene, dar şi pentru Europa în general.
Nu putem să ne imaginăm realizarea unei lucrări ce pretinde a fi ştiinţifică ,
în afara cadrului metodologic. Considerăm drept absolut necesară relevarea
principiilor metodologice la care ne referim.
Un principiu metodologic este cel al raţionalismului. Acest concept
filosofico-gnoseologic impune tratarea autentică, obiectivă şi certă a fenomenului
studiat, în legătură interacţională cu alte fenomene şi domenii de cercetare.
De o deosebită importanţă este istorismul, ce se bazează pe studiul
fenomenelor prin prisma evoluţiei tripartite, dezvoltarea şi dispariţia lui. Sub
aspect ştiinţific, această normă metodologică este, probabil, cea mai importantă,
necesitînd conştientizarea factorului temporal-spaţial în cercetare. În plus –
istorismul presupune existenţa unor legi şi legităţi universal valabile şi invariabile
pentru fenomenele şi procesele istorice.
Principiul umanismului se înscrie în contextul celor expuse mai sus,
presupunînd studierea trecutului istoric prin prisma omului – în particular şi a
societăţii – în general, implicînd respectarea valorilor general-umane, universale.
4
Un principiu ce nu trebuie ignorat este cel logico-dialectic. Este, probabil, cel mai
complex principiu din cele expuse pînă acum, reprezentînd prin sine un sistem de
categorii logico-filosofice, realizate ca sistem general şi stând la baza oricărui
proces cognitiv. Logica dialectică presupune nu doar axarea pe valorile logicii
formale, ci şi pe algoritmi complecşi, pe cunoaşterea euritmică (=multicauzală).
Acest principiu implică abordarea sinergetică a fenomenelor, avînd la bază
principiul metodologic al determinismului.
Determinismul este un principiu de bază al metodologiei istorice, noi
depunînd toate eforturile pentru a-l aplica consecvent pe parcursul prezentei
lucrări. Determinismul analizează orice fenomen sau proces de pe poziţiile
cauzalităţii obiective, fiind apropiat, în sens ştiinţifico-metodologic de istorism
prin stabilirea strictă a cauzalităţii ca fiind de natură spaţial-temporală. În sens
matematic, determinismul prevede inseparabilitatea spaţiului şi timpului, în
continuă evoluţie şi schimbare interdependentă.
În alcătuirea prezentei lucrări ne-am condus de o bogată şi variată
bibliografie internaţională a problemei tratate.Dată fiind conotaţia idologică
şi politică a temei, am putea identifica cel puţin două curente în tratarea
problemei, şi anume :
procomunist , reprezentat de istoriografia statelor comuniste, de pînă la
1991 şi
imparţial, reprezentat , în special, de către istoricii occidentali.
Primul curent este reprezentat, aşadar, de : Внешняя политика Советского
Союза,Москва,1976 ;История внешней политики Советского Союза.1917-
1976,Москва,1976 ;История международных отношений и внешней
политики Советского Союза,Москва,1967 ;Летопись советской внешней
политики..1917-1967, Москва,1968 ; Buzatu Gh., Dosare ale războiului mondial,
Iaşi, 1978 ;Zaharia Gh., Al doilea război mondial(schiţă istorică), Bucureşti,
1974 ; Marea conflagraţie a secolului XX , Bucureşti, 1971 ;Poltorak A.I., De la
5
Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963 ;Zaharia Gh., Cupşa I., Vianu Al., Al
doilea război mondial , Bucureşti, 1975 ;Ludo I., Soluţia a patra , Bucureşti,
1960;Daşicev V., Despre rolul militariştilor germani în pregătirea celui de-al
doilea război mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al doilea război
mondial, Bucureşti, 1960 ;Deborin G., Scopurile şi orientarea falsificării istoriei
celui de-al doilea război mondial//Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al
doilea război mondial, Bucureşti, 1960 ;Jilin P., Împotriva denaturării rolului
URSS în cel de-al doilea război mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui
de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1960 .
Curentul imparţial este reprezentat de : Gaillard J.-M., Istoria continentului
european de la 1850 pînă la sfîrşitul secolului al XX-lea, Chişinău,
2001 ;Habsbawn E., O istorie a secolului XX:era extremelor, Chişinău,
1999 ;Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial , Bucureşti,
1998 ;Stokesbury J., Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial , Bucureşti,
1993 ;Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris, 1980
;Commager H., The Story of Second World War, N.Z.-Washington, 1991 ;Michel
H., La seconde guerrte mondiale,Tome 1, Paris, 1968 ;Shirer W., Le troisieme
Reich des origines a la chute, Paris, 1962 .
Un rol aparte îl au şi culegerile de documente referitoare la momentele
importante ale perioadei 1938-1946, şi anume Documente şi materiale din
ajunul celui de-al doilea război mondial, vol. I, Bucureşti, 1964 ;Procesul de la
Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti, 1958 . Ele ne-au fost de un
real folos în ceea ce priveşte elucidarea imparţială a unor aspecte importante ale
Conferinţei de la Munchen, bazîndu-ne chiar pe spusele participanţilor nemojlociţi
al acelui ruşinos tîrg din partea Germaniei..
Dincolo de partizanatul politic , de care am încercat să ne distanţăm, al unei
sau altei lucrări, ne vom referi la unele din ele , care ne furnizează informaţii
deosebit de preţioase privind subiectul cercetat de noi. Ne referim la memoriile
unor actori importanţi ai scenei politice şi militare a perioadei cercetate: primul
ministru al Angliei din anii războiului Churchill W., Al doilea război mondiual,
6
vol. 1-2, Bucureşti, 1996; comandantul grupului de armate Ucraina de Sud,
generalul german hans Frisner ( Проигранные сражения, Москва, 1966)
mareşalul sovietic Gheorghii Jukov ( Воспоминания и рaзмышления, Москва,
1970) .Memoriile lui W. Churchill furnizează informaţii preţioase despre politica
conciliatorismului britanic faţă de hitlerism în ultimii ani ai deceniului al patrulea
al sec. al XX-lea, condamnînd-o cu vehemenţă. Ultimele două lucrări furnizează
informaţii indirecte despre Munchen totuşi, în special G. Jukov şi Daşicev V.
(Despre rolul militariştilor germani în pregătirea celui de-al doilea război
mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al doilea război mondial,
Bucureşti, 1960) dau o apreciere clară a potenţialelor militare comparate ale
URSS şi Germaniei în ajunul conflagraţiei mondiale.
O expunere detaliată a desfăşurării conferinţei, a premiselor ei în plan politic
internaţional, a urmărilor ei pentru Europa ne oferă Ludo I.( Soluţia a patra ,
Bucureşti, 1960), lucrare nu lipsită de partizanat sovietic.
Lucrarea este alcătuită din 4 capitole, după cum urmează :
Capitolul I. :Premisele diplomatice şi politice ale acordului de la
München în contextul situaţiei politice internaţionale din anul 1938;
Capitolul II. Conferinţa de la München şi lichidarea Cehoslovaciei;
Capitolul III. Urmările acordului în plan european.. Aprecierea în mediul politic
şi istoric şi
Capitolul IV. Europa de sud-est şi România după Conferinţa de la München.
7
Capitolul I
Premisele diplomatice şi politice ale acordului de la München în
contextul situaţiei politice internaţionale din anul 1938
Cotropirea Austriei a îmbunătăţit simţitor poziţiile militare şi strategice
ale Germaniei hitleriste. [1]În acest sens sînt cît se poate de semnificative
mărturisirile lui Jodl, consilierul militar cel mai apropiat al lui Hitler, care, la
7 noiembrie 1943, declara :
„Anschluss-ul Austriei a dus, la rîndul său, nu numai la realizarea unui vechi
scop naţional, ci a avut totodată drept rezultat întărirea capacităţii noastre de
luptă şi îmbunătăţirea substanţială a poziţiilor noastre strategice, în timp ce
înainte de aceasta teritoriul Cehoslovaciei se înfigea într-un mod ameninţător
în Germania , acum Cehoslovacia însăşi a ajuns în cleşte. Poziţia ei
strategică a devenit atît de nefavorabilă, încît ea trebuia inevitabil să ajungă
victima oricărui atac energic înainte de a putea primi un ajutor efectiv din
Occident" .[2]
Numai după procesul de la Nurnberg, după autopsia anatomopatologică a
Münchenului făcută acolo, Munchcnul a încetat să mai fie „un semn de
întrebare" chiar pentru acei oameni din Occident care mai credeau în
sinceritatea „făcătorilor de pace" de la München.
În acelaşi timp istoria a arătat în mod clar că Münchenul a fost, în ultimă
instanţă, un eşec politic zdrobitor al puterilor occidentale. Ele n-au reuşit să
înşele istoria, ci, dimpotrivă, au plătit un preţ scump pentru atitudinea lor şi,
daca n-ar fi fost eforturile Armatei Sovietice, nimeni n-ar fi putut garanta
pentru soarta „democraţiei occidentale".
Istoria diplomaţiei burgheze nu cunoaşte o pagină atît de ruşinoasă ca
Münchenul. Însuşi cuvîntul „muncheaez" a devenit o jignire.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, numeroşi oameni
politici occidentali, chiar dintre aceia care în perioada Münchenului găseau
8
politicii müncheneze diferite justificări, au fost nevoiţi să admită că politica
de la München s-a terminat cu un eşec şi că ca a dus la întărirea imperialismului
german şi a dat o lovitură serioasă Occidentului. [3]
Cu toate acestea, după război, pe măsură ce cercurile conducătoare ale
puterilor occidentale au început sa se îndepărteze de la politica colaborării cu
Uniunea Sovietică, pe măsură ce antisovietismul a început să determine într-un
mod hotărî tor linia lor de orientare, au început să se facă auzite tot mai des
voci în apărarea politicii de la München. [4]
Întreaga politică postbelică a Occidentului în problema germană, politică
care constă în restabilirea militarismului german şi în transformarea Germaniei
occidentale într- un cap de pod în vederea unui atac împotriva Uniunii
Sovietice şi altor ţări socialiste, constituie o mărturie grăitoare a faptului că
unele cercuri din Occident ar dori sa repete cu mai mult succes experienţa
antebelică de la München.
Falsificatorii istoriei se străduiesc fără încetare să justifice Münchenul şi
pe autorii lui. (Chuchill, care în memoriile sale despre cel de-al doilea război
mondial apreciază în general critic politica lui Chamberlain, afirmă că la
München Chamberlain era animat de „o dragoste sinceră pentru pace".
Istoricul englez John W. Willer-Bennet, care foloseşte cuvinte destul de tari la
adresa militarismului german, caută în acelaşi timp să justifice poziţia lui
Chamberlain şi a lui Daladier la München, făcînd aluzie la „simţul unei
politici realiste" de care ar fi dat dovadă. [5]
Cunoscutul filozof' englez Bacon, parafrazînd un proverb latin, sfătuia ca
despre morţi să nu se spună nimic sau să se spună numai adevărul. Multe
organe ale presei engleze n-au ţinut seama de acest sfat al marelui lor
compatriot atunci cînd au hotărît să sărbătorească cea de-a 20-a aniversare a
Münchenului. Astfel, influentul ziar englez „Observer" a publicat la 28
septembrie 1958 un amplu articol al lui Sebastian Haffner, care justifică politica
lui Chamberlain. Haffner îl minte pe cititor, afirmînd că organizatorii
9
Münchenului n-au avut de ales decît între un mare război, pentru care Eu ropa
nu era pregătită, şi cedarea Cehoslovaciei către Hitler. „Exista — scrie Haffner
— următoarea alternativă : să se opună Germaniei rezistenţă, ceea ce implica
riscul serios al unui nou război, sau să se ţină seama de raportul de forţe
creat şi sa se reexamineze în mod corespunzător frontierele şi alianţele europene
în favoarea Germaniei şi să se încheie un acord cu ea". Dar, exclamă Haffner,
Hitler nu a spus că doreşte „să şteargă de pe faţa pamîntului pe cineva" ; el
şi-a pus un scop limitat, care putea fi atins şi care nu era de loc lipsit de sens :
unirea tuturor germanilor puri într-un singur Reich. „...Nemţii îşi apărau în
Boemia specificul lor naţional".[6]
Astfel se încearcă în zilele noastre să se justifice, printre altele, politica
agresivă hitleristă împotriva Austriei, Cehoslovaciei şi Poloniei, deoarece, după
cum se ştie, agresiunea împotriva acestor ţări a avut loc sub steagul „unirii
tuturor germanilor şi al apărării lor împotriva oricăror persecuţii" în alte ţări.
Trebuie oare să mai reamintim cititorului că şi în prezent suita lui
Adenauer, mergînd în această privinţă pe urmele predecesorilor lor nazişti,
promovează un program revanşard insolent de cotropiri teritoriale sub steagul
„comunităţii rasiale" ? Din nou revanşarzii germani ţipă despreAnschluss-
ul Austriei şi cotropirea regiunii sudete, revendică teritorii poloneze. [7]
Ziarul englez „Manchester Guardian" din 30 septembrie 1958 încearcă să
convingă pe cititori că toţi participanţii la tîrgul de la München erau animaţi
de intenţii sincere, „în ce lumină va apărea în faţa noastră, după 20 de ani,
acest eveniment răsunător despre care s-a făcut atîta zgomot la timpul său ? —
întreabă ziarul. — Oare Hitler a considerat obţinerea regiunii sudete ca o
etapă pe calea dezlănţuirii războiului mondial şi oare Chamberlain a vrut să-
1 ajute în acest sens ?'
„Nimic din toate acestea nu este adevărat — scrie „Manchester Guardian".
— Principalii actori ai dramei de la München au fost sinceri... Ei au considerat
într-adevăr că au asigurat pacea în Europa..."
10
J. P. Taylor, "autorul acestui articol din „Manchester Guardian", afirmă că
cei care au participat la „München" au capitulat în faţa lui Hitler întrucît erau
convinşi de atotputernicia militară a Germaniei naziste şi de slăbiciunea
Angliei şi Franţei în perioada respectivă, „în faţa participanţilor la
consfătuirea de la München — scrie Taylor — se contura imaginea lugubră a
Guernicăi1. Toţi considerau că Londra şi Parisul vor fi rase de pe faţa
pămîntului în primele ore după începerea războiului".[8]
Dacă în Anglia se fac încercări de a se justifica Münchenul şi pe
Chamberlain, istoriografia americană propagă o versiune care contrazice
realitatea istorică ; ea susţine că Statele Unite ale Americii, care promovau o
politică a „izolaţionismului", s-au situat în afara treburilor europene, şi în
mod special a Münchenului. [9]
Astfel, falsificatorii occidentali încearcă pînă în prezent să denatureze esenţa
Münchenului. Falsificînd istoria, afirmînd printre altele că guvernul
cehoslovac burghez al lui Benes a făcut totul pentru a salva republica, aceşti
falsificatori încearcă în acelaşi timp să denigreze politica principială şi
consecventă a Uniunii Sovietice, în aceste eforturi provocatoare, ei ajung la
afirmaţii făţiş calomnioase, susţinînd că Uniunea Sovietică n-ar fi avut
intenţia să acorde Cehoslovaciei un ajutor efectiv.
Despre München s-a scris mult şi de pe poziţii diferite : de pe poziţiile
adevărului şi de pe poziţiile unei minciuni sfruntate. Că politicienii occidentali
au minţit în zilele Münchenului, n-a putut şi nu poate mira pe nimeni. Dar că
mint atît de cinic în prezent, după ce Europa a trecut printr-un război atît de
sîngeros căruia Münchenul i-a pregătit o „şosea asfaltată", nu poate decît să
trezească un sentiment de profundă indignare. Ce lipsă de respect faţă de
memoria umană dacă astăzi, după 20 de ani, se denaturează într-atit istoria.
Autorul nu-şi propune să descrie întregul complex al problemelor legate de
München. în acest domeniu există o literatură bogată. Autorul încearcă doar să
completeze tabloul istoric al Münchenului, ca de altminteri şi întreaga
preistorie a celui de-al doilea război mondial, cu materiale necunoscute sau,
11
mai precis, puţin cunoscute cercului larg al cititorilor, şi anume cu materiale
referitoare la procesul de la Nürnberg. [10]
La cîteva zile după Anschluss, guvernul sovietic, neliniştit de soarta viitoare
a păcii, avertiza celelalte ţări că, dacă nu se vor adopta măsuri colective
pentru înfrînarea agresorului, Austria va fi doar primul, dar nici pe departe
ultimul episod în lanţul politicii agresive a lui Hitler.
„În primul rînd — se arăta în declaraţia comisarului poporului pentru
afacerile externe al U.R.S.S. din martie 1938 — s-a creat o ameninţare pentru
Cehoslovacia, dar primejdia generată de caracterul contaminant al agresiunii
poate duce la noi conflicte internaţionale..." [11]
Guvernul sovietic a declarat că în ceea ce-1 priveşte este gata, cum a fost şi
pînă atunci, să participe la măsurile colective care ar fi elaborate împreună
cu el şi care ar avea drept ţel să oprească desfăşurarea ulterioară a
agresiunii şi să îndepărteze pericolul unui nou măcel mondial, pericol care se
intensifică. El a chemat statele să înceapă imediat discuta rea împreună cu alte
puteri, în cadrul Ligii Naţiunilor sau în afara ei, a măsurilor practice dictate de
împrejurări. „Mîine poate fi prea tîrziu — se arată în această declaraţie —,
dar astăzi timpul încă n-a trecut pentru ca toate statele, şi în special marile
puteri, să se situeze pe o poziţie fermă, neechivocă în ceea ce priveşte
problema salvării colective a păcii" .
Nesocotind avertismentele Uniunii Sovietice şi respingînd toate propunerile
ei îndreptate spre crearea unui sistem de securitate colectivă, puterile
occidentale au făcut totul pentru a accelera apropierea acestui „mîine", iar
poziţia lor fermă şi neechivocă şi-au manifestat-o prin înfăptuirea scopului
pe care 1-a avut complotul de la München : atacarea Uniunii Sovietice.
Iată de ce, după Austria, diplomaţia nazistă s-a bucurat de sprijinul cel
mai larg al Occidentului în pretenţiile sale agresive faţă de Cehoslovacia. [12]
La 14 martie 1938 influentul ziar englez „Daily Express" scria : „Anexarea
Austriei de către Germania nu schimbă nimic. La urma urmelor, Austria a fost
o ţară germană şi înainte ca Hitler să-şi fi trimis acolo trupele. Noi trebuie să
12
ne vedem de treburile noastre, Cehoslovacia nu ne priveşte" 2. Aceasta n-a fost
numai părerea ziarului englez. A fost punctul de vedere al întregii diplomaţii
occidentale. Cu mult timp înainte de München, soarta Cehoslovaciei fusese
pecetluită. Şi aceasta nu pentru că conducătorii imperialişti ai Occidentului ar fi
fost intimidaţi de forţa maşinii de război hitleriste ; ei ştiau cît se poate de
bine că la începutul anului 1938 naziştii nu dispuneau de o asemenea forţă. Ei
erau speriaţi de uriaşele succese ale poporului sovietic în construcţia socialistă
paşnica, erau orbiţi de ura lor de moarte faţă de primul stat al muncitorilor şi
ţăranilor. Desigur, libertatea şi independenţa Cehoslovaciei nu erau treaba lor,
şi în această privinţă putem fi întru totul de acord cu declaraţia din „Daily
Express". A oferi Cehoslovacia lui Hitler şi a împinge cu ajuto rul acestei
victime agresiunea hitleristă spre Răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, iată spre
ce tindea în realitate diplomaţia occidentală.. [13]
Este semnificativ faptul că imperialiştii germani considerau la început — şi
despre lucrul acesta cercurile reacţionare din ţările occidentale erau bine
informate - - că pentru acapararea Cehoslovaciei va fi necesar un atac armat.
Ei nici nu se gîndeau că pofta lor de cotropire va fi satisfăcută atît de uşor.
Tocmai în scopul unei invazii armate în Cehoslovacia a fost elaborat faimosul
„plan verde", în directiva elaborată în conformitate cu acest plan, Hitler
spunea : „Am luat hotărîrea definitivă de a zdrobi Cehoslovacia prin acţiuni
militare în viitorul apropiat" . [14]
Dar „planul verde" a fost lăsat la o parte. Puternica manifestaţie patriotică a
maselor populare din Cehoslovacia care s-au ridicat în apărarea patriei
lor, .poziţia hotărîtă a Uniunii Sovietice, care a declarat că este gata să
acorde ajutor militar efectiv Cehoslovaciei, toate acestea au potolit zelul răz-
boinic al cotropitorilor nazişti şi i-au silit să caute alte căi pentru realizarea
agresiunii lor.
Cînd pericolul unei agresiuni militare a Germaniei împotriva Cehoslovaciei a"
început să planeze asupra Europei, Uniunea Sovietică, credincioasă spiritului
Tratatului sovieto-cehoslovac din 1935, a fost singurul stat care a declarat în
13
mod ferm şi fără echivoc că este gata să lupte împotriva agresorilor nazişti. La
23 aprilie 1938, ambasadorul cehoslovac la Moscova, Zdenek Firlinger, a
comunicat guvernului cehoslovac : „Uniunea Sovietică, dacă i se vr. cere este
gata ca, pe baza unui acord cu Franţa şi Cehoslovacia, să ia toate măsurile în
ceea ce priveşte securitatea Cehoslovaciei". [15]
Potrivit acordului sovieto-cehoslovac din 1935, ajutorul ce urma să fie
acordat Cehoslovaciei de către Uniunea Sovietică în cazul unei agresiuni
militare depindea de ajutorul Franţei, încă un obstacol stătea în calea acordării
acestui ajutor : guvernele burgheze ale Poloniei şi României refuzau să permită
trecerea trupelor sovietice prin teritoriile lor, iar Uniunea Sovietică nu avea
pe atunci frontieră comună cu Germania sau cu Cehoslovacia. Cu toate
acestea, guvernul sovietic era ferm hotărît să acorde ajutor militar poporului
cehoslovac chiar în cazul în care Franţa ar renunţa la obliga ţiile sale de a
acorda ajutor (cum s-a şi întîmplat în zilele Münchenului). Faptul acesta este
demonstrat într-un mod incontestabil de o serie întreagă de declaraţii făcute în
acele zile de conducătorii Statului sovietic, încă la 15 martie 1938, adjunctul
comisarului poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S., V.P.
Potiomkin, a declarat ambasadorului cehoslovac în U.R.S.S., Zdenek
Firlinger, că Uniunea Sovietică este hotărîtă să-şi îndeplinească în mod
necondiţionat datoria sa care decurge din tratatul cu Cehoslovacia . La
sfîrşitul lunii martie 1938, reprezentantul Forţelor Armate ale Uniunii
Sovietice în Cehoslovacia a asigurat statul-major cehoslovac, fără a se
mai referi la ajutorul francez, că trupele sovietice vor acorda imediat
ajutor Cehoslovaciei în cazul cînd ea ar fi atacată de Germania hitleristă 2.
Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S., M.I. Kalinin, în
raportul cu privire la situaţia internaţională a arătat că Tratatul sovieto-
cehoslovac „permite fiecăreia dintre părţi să-şi acorde ajutor fără să
aştepte Franţa" . în sfîrşit, în mai 1938, guvernul sovietic a declarat
oficial că Uniunea Sovietică este gata să acorde ajutor militar
14
Cehoslovaciei chiar în cazul cînd Franţa nu va face acest lucru şi chiar
în cazul cînd Polonia lui Beck şi Romînia vor refuza să permită trecerea
trupelor sovietice. Dar, sublinia guvernul sovietic, Uniunea Sovietică poate
să acorde ajutor Cehoslovaciei cu o singură condiţie : dacă Cehoslovacia
însăşi va opune rezistenţă agresorului şi va cere ajutorul sovietic. [16]
Poziţia Uniunii Sovietice a fost confirmată în numeroasele declaraţii
ale reprezentanţilor guvernului cehoslovac de atunci. Printre altele,
ministrul afacerilor externe al Cehoslovaciei, Krofta, a declarat la 30 mai
1938 reprezentantului diplomatic sovietic la Praga, Aleksandrovski, că
Cehoslovacia este îmbărbătată de „convingerea că U.R.S.S. intenţionează
cît se poate de serios şi fără nici un fel de re zerve să acorde ajutor
Cehoslovaciei în caz că va fi nevoie".[17]
Tot atunci, în primăvara anului 1938, comisarul poporu lui pentru
afacerile externe al U.R.S.S., la sesiunea ordinară a Ligii Naţiunilor, a
propus ministrului francez al afacerilor externe, Bonnet, începerea unor
tratative între reprezentanţii Statelor-Majore sovietic, francez şi
cehoslovac şi adoptarea unor măsuri comune de influenţare diplomatica a
Poloniei şi Romîniei în scopul modificării poziţiei lor m problema trecerii
unităţilor Armatei Roşii în caz că ar fi nevoie să se acorde un ajutor efectiv
Cehoslovaciei. Diplomaţia sovietică s-a preocupat şi de crearea unor condiţii
internaţionale favorabile pentru acordarea de ajutor Cehoslovaciei. [18]
Astfel, Uniunea Sovietică a făcut atunci tot ce depindea de ea pentru ca
poziţia sa să fie clară atît pentru Cehoslovacia cît şi pentru Franţa şi pentru
ca această poziţie să fie bine înţeleasă şi de hitlerişti. Documentele citate mai
sus dovedesc cît se poate de evident hotărîrea fermă a Uniunii Sovietice de a
acorda ajutorul militar necesar Cehoslovaciei în cazul cînd aceasta ar fi
atacată de Germania nazistă. [19]
Situaţia determinată de poziţia U.R.S.S. şi de avîntul patriotic al poporului
cehoslovac, hotărît să-şi apere patria, i-a silit pe nazişti să-şi tempereze zelul,
15
în condiţiile create, o soluţie pur militară nu mai convenea nici hitleriştilor.
în acel moment, „planul verde" a fost părăsit. Au început căutări febrile ale
unei alte soluţii, care putea fi găsită numai cu ajutorul activ al puterilor
occidentale, atît de interesate să-1 împingă pe Hitler spre Răsărit.
Şi Hitler n-a greşit. Diplomaţia puterilor occidentale a desfăşurat în acele
zile o activitate intensă, exercitînd cele mai diferite presiuni asupra
Cehoslovaciei pentru a o sili să capituleze în faţa lui Hitler. [20]
La 13 iunie 1938, ambasadorul american la Londra, Kennedy, într-o
convorbire cu ambasadorul german la Londra, Dirksen, a promis Germaniei
„libertatea de acţiune în est şi sud-est" . După cum a mărturisit secretarul de
stat al Ministerului de Externe german, Weitzecker, ambasadorul american
Wilson a împărtăşit în întregime nemulţumirea diplomaţiei germane, cauzată de
faptul că „politicienii cehi nu s-au dat pe brazdă." [21]
Dorinţele hitleriştilor au găsit tot sprijinul şi înţelegerea diplomaţiei
americane. Ambasadorul american Wilson a considerat necesar (această părere
a adus-o la cunoştinţa guvernului englez) ca Marea Britanic să declare în mod
oficial că „poporul britanic va manifesta simpatii (faţă de Cehoslovacia)
dacă Benes va dovedi o tendinţă reală spre compromis şi conciliere".
Acelaşi Wilson, în timpul misiunii sale la Praga, 1-a asigurat pe Beneş de
„intenţiile paşnice ale guvernului de la Berlin" şi a încercat să demonstreze că
denunţarea Tratatului cehoslovaco-sovietic este unul dintre principalele ţeluri pe
care le urmăreşte Germania. Wilson 1-a „sfătuit" totodată pe Benes să satisfacă
pretenţiile germane .
Presiunile asupra Pragăi, surprinzătoare prin grosolănia şi cinismul lor,
se intensificau tot mai mult. [22]
La 14 septembrie 1938 guvernul englez a hotărît ca Chamberlain să-1
viziteze pe Hitler la Berchtesgaden. A doua zi, ziarul american „New York
Times" scria că „eforturile lui Chamberlain se bucură... de o caldă aprobare".
Aceste eforturi au avut drept urmare că Hitler şi Chamberlain au căzut imediat
16
de acord în privinţa alipirii regiunii sudete la Germania. [23]
Înţelegînd tot pericolul unei soluţionări pur militare a problemei
cehoslovace, Hitler a dat subordonaţilor săi directive de a crea cu ajutorul
propagandei o stare de spirit care să arate cît se poate de clar lipsa totală de
perspectivă a situaţiei militare a Cehoslovaciei .
Este uimitor cît de repede a ajuns această directivă nu numai la Goebbels
şi la departamentul său, ci şi la Londra, Paris şi chiar la Washington. Ca la
comandă a început o campanie de propagandă deşănţată.
Încercînd să oblige Cehoslovacia să capituleze în faţa lui Hitler, în acele zile
critice propaganda occidentală a căutat pe toate căile să creeze impresia
atotputerniciei militare a Germaniei, a semănat panică în întreaga Europă.
Eforturile guvernelor reacţionare ale puterilor occidentale erau îndreptate nu
în direcţia organizării unei rezistenţe în faţa expansiunii hitleriste, ci în
direcţia creării unei atmosfere de teamă, nesiguranţă şi panică. Chamberlain şi
cei de seama lui strigau că „Franţa este slabă din punct de vedere militar", că
„U.R.S.S. nu este în stare să acorde ajutor Cehoslovaciei". [24]
Inspiratorii englezi ai Münchenului creau, în special în ţara lor, impresia
pericolului inevitabil al unui mare război. Englezului de rînd i se inocula ideea
că „o regiune sudetă oarecare" poate costa întreaga Europă un război. Şi pentru
ca aceste cuvinte să nu se deosebească de fapte, la 22 septembrie 1938 au
fost deschise la Londra 14 puncte de împărţire a măştilor de gaze. Oraşul a
început să se pregătească în mod demonstrativ pentru apărarea antiaeriană, în
parcuri erau săpate şanţuri şi adăposturi. Pe străzi au apărut saci cu nisip. Se
difuzau cu insistenţă zvonuri că Londra va fi evacuată.
La Paris, datorită eforturilor lui Bonnet, se făcea acelaşi lucru. Se
construiau tranşee împotriva bombardamentelor, în multe locuri erau instalate
baterii antiaeriene. Agravînd atmosfera de panică, Departamentul de Stat al
S.U.A. a dat indicaţia ambasadelor şi consulatelor sale din Europa „să
recomande" cetăţenilor americani să se evacueze de urgenţă din Anglia, Franţa
17
şi din alte ţări europene. La 14 septembrie consulatele S.U.A. din ţările eu-
ropene au propus cetăţenilor americani aflaţi în Europa să părăsească „imediat"
continentul, dat fiind „apropierea unui pericol militar". Ambasadorii S.U.A. la
Paris şi Londra, Bullit şi Kennedy, au contribuit la crearea atmosferei de panică,
recomandînd cu insistenţă cetăţenilor americani să părăsească Anglia şi Franţa,
în acelaşi sens au acţionat ambasadele S.U.A. din Ungaria, Cehoslovacia,
Polonia. A început fuga în panică a americanilor din Europa. [25]
Este inutil să ne oprim mai amănunţit asupra impresiei pe care toate aceste
acţiuni trebuiau s-o producă asupra europeanului de rînd. El vedea că
Cehoslovacia este izolată, că ţările occidentale nu sînt pregătite de război, şi i se
spunea că dacă lui Hitler nu i se va da ceea ce cere, Europa va fi ameninţată
de o invazie fascistă. Singura ieşire, singura posibilitate de a preîntîmpina
războiul este „pacificarea".
Care era situaţia în realitate ? Poate că Cehoslovacia nu era într-adevăr în
stare să ţină piept Germaniei. Poate că superioritatea militară hitleristă era atît
de evidentă, încît făcea orice rezistenţă pur şi simplu lipsită de sens.
Pe atunci, în 1938, conducătorii militari hitlerişti răspîndeau pe toate căile
zvonuri despre atotputernicia lor. [26]
După război, la Potsdam, feldmareşalul hitlerist Keitel semnează actul de
capitulare. A mai rămas foarte puţin timp pînă cînd Keitel, împreună cu ceilalţi
membri ai clicii hitleriste, va lua loc în boxa acuzaţilor la procesul de la
Nürnberg.
Este greu de uitat încordarea ce domnea în întreaga sală a Tribunalului
internaţional cînd lui Keitel, fostul şef al Statului-Major al Comandamentului
suprem al forţelor armate ale Germaniei hitleriste, i-a fost pusă o întrebare
în aceasta problemă.
Iată un extras din stenogramă :
„NELTE (avocatul lui Keitel) : Cu toate acestea, nu s-a ajuns la un
război cu Cehoslovacia, întrucît a fost încheiat acordul de la Munchen. Cum
18
aţi apreciat dv. şi generalii acest acord ?
KEITEL : Noi am fost extrem de fericiţi că lucrurile nu au dus la
operaţii militare, întrucît eram convinşi că mijloacele noastre militare de
atac sînt insuficiente pentru a putea .pătrunde prin întăririle de frontieră ale
Cehoslovaciei. Aşadar, examinînd situaţia din punct de vedere pur militar,
pentru ofensivă şi pentru pătrunderea prin aceste întărituri noi nu aveam
forţe".
,,...Dacă lucrurile ar fi ajuns la război, noi nu am fi putut apăra în mod
eficient nici frontiera din vest, nici cea din est şi, dacă Cehoslovacia ar fi
opus rezistenţă, ne-am fi oprit, fără îndoială, la întăriturile de frontieră,
întrucît practic nu aveam forţe de a le străpunge. Aşadar, în acest caz,
incontestabil, nu se poate vorbi despre încercări de ordin militar. Mai curînd a
fost vorba de o încercare a nervilor în domeniul politicii". Aceste cuvinte au
fost de asemenea rostite la procesul de la Nürnberg şi aparţin unuia dintre
conducătorii militari hitleristi : feldmareşalul Manstein. Mai mult decît atît,
la procesul de la Nürnberg au fost prezentate documente interesante din care
reiese că vîrfurile armatei germane în acea perioadă îl puneau în gardă în
mod insistent pe Hitler împotriva unui conflict militar, într-unul din aceste
documente citate de acuzatorul american Olderman se spunea că minis trul
de război german de atunci, von Blomberg, aprecia , în mod deosebit
întăriturile militare cehoslovace de la frontiera cu Germania, comparîndu-le
cu linia Maginot, şi-1 avertiza în legătură cu aceasta pe Hitler împotriva
unor măsuri extreme . [27]
În mărturiile sale făcute în faţa Tribunalului internaţional de la
Nürnberg, feldmareşalul Rundstedt relata despre memorandumul în care
şeful statului-major al armatei germane, Beck, se pronunţa împotriva unui
război pentru regiunea sudetă. „Am fost întrebaţi care este părerea noastră
în legătură că memorandumul — spunea Rundstedt. — Am considerat în
19
unanimitate că nu trebuie să aibă loc un război. Noi eram de părere, şi în
memorandum se. spunea acelaşi lucru, că armata germană nu este în stare să
ducă acest război..." Sînt deosebit de interesante în această problemă,
afirmaţiile reprezentanţilor puterilor occidentale în Germania. Ataşatul militar
englez la Berlin, colonelul Mason-Macfarlan, scria la 9 mai 1938 :
„Armata germană este departe de a-si fi terminat organizarea şi înarmarea"
şi „nici vorbă să fie pregătită pentru un război european". Acelaşi ataşat
militar, pe baza unei studieri îndelungate a situaţiei militare în Germania,
raporta la 27 iulie din Berlin : „Descopăr mereu noi dovezi că Germania în
întregul ei nu este pregătită să înceapă războiul toamna aceasta", în acelaşi
timp, ambasadorul Marii Britanii la Berlin, Neville Henderson, îi mărturisea
lui Halifax : „Dacă ne-am arăta cum trebuie ghearele, Hitler nu s-ar aventura
astăzi într-un război".[28]
Şi, într-adevăr, Cehoslovacia dispunea pe atunci de forţe armate deosebit
de puternice, fără să mai vorbim de starea morală excepţională a ţării.
Generalul Foche, şeful misiunii militare franceze la Praga, apreciind
posibilifăţile militare ale Cehoslovaciei, scria : „Chiar dacă am presupune
că Cehoslovacia s-ar afla singură în faţa Germaniei, războiul ar putea să
dureze multe luni. Să ne gîndim doar la faptul că armata cehă dispune de
40 de divizii. Asta înseamnă că superioritatea forţelor lor n -ar fi mai
mare decît superioritatea forţelor germane asupra celor franceze la
Verdun. Hitler ştie aceasta şi, fără îndoiala, n-ar ataca niciodată
Cehoslovacia dacă n-ar convins ca ea va fi părăsită de Franţa şi de Anglia.
[29]
Concluzii
Cotropirea Austriei a fost doar prima etapă pe calea politicii
müncheneze a puterilor occidentale, al căror ţel principal consta, ca şi pînă
atunci, în împingerea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice.
A venit rîndul Cehoslovaciei. La orizont se contura tranzacţia de la
20
München în forma sa clasică. Se poate afirma cu toată tăria că în nici o etapă a
politicii antebelice puterile occidentale n-au manifestat atîta grijă faţă de
Hitler, atîta zel de a accelera înfăptuirea planurilor lui agresive ca îu
perioada martie-septembrie 1938.
Nimic nu a contribuit atît de mult la apropierea cataclismului mondial din
anii 1939—1945, cu nenumăratele lui jertfe, cu oceanul de suferinţe
umane, ca politica puterilor occidentale din acea perioadă.
Desigur, nu fiecare om îşi dădea seama atunci, în 1938, că în spatele
Münchenului se ascundea un mare război, nu tuturor le era clar că
Chamberlain, Halifax şi Bonnet minţeau cu neruşinare cînd se intitulau, la
întoarcerea de la München, „creatori ai păcii", oameni care au salvat Europa
de război.
21
Capitolul II
Conferinţa de la München şi lichidarea Cehoslovaciei
II.I Desfăşurarea negocierilor anglo-franco-germane
şi consecinţele lor directe asupra Cehoslovaciei
În aceste condiţii, guvernul nazist a putut trece nestingherit la asal tul
asupra Cehoslovaciei. Cînd la 20 aprilie 1938 Konrad Henlein, şeful Partidului
naţional-socialist din regiunea sudetă, a cerut autonomia şi dreptul acestei
regiuni de a se administra în conformitate cu legislaţia Germaniei naziste,
reprezentantul diplomatic la Praga
ai Franţei Lacroix, a sfătuit guvernul cehoslovac să satisfacă pretenţiile
lui Henlein. Slabele încercări de rezistenţă faţă de provocările
hitleriste la frontiera
sudetă au fost paralizate de guvernul . La 19 iulie 1938, reprezentantul
diplomatic al Angliei i-a comunicat lui Beneş că succesul naţional-
socialiştilor dfn regiunea Sudetă la alegerile comunale a produs o
puternică impresie în străinătate. [30]
In consecinţă, la 19 septembrie, guvernele englez şi francez prezentau
guvernului cehoslovac propuneri privind cedarea regiunii Sudete
Germaniei hitlenste sub supravegherea unei comisii intenţionale pro
iuţind garanţii pentru restul teritoriului cehoslovac. La protestul
guvernului cehoslovac care arăta că singurul în măsură să ia hotărască
în această privinţă era parlamentul ţării şi atrăgea atenţia asupra
consetinţelor cedării , nu numai pentru Cehoslovacia, ci în general pentru
situaţia internaţională, guvernul britanic răspundea la 21 septembrie că
în cazul că nu acceptau propunerilor anglo-franceze, Londra îşi declină
22
orice răspundere şi că Germania era hotarîtă să rezolve prin forţa
armelor pretenţine ei. [31]
In situaţia data, guvernul cehoslovac a păşit,la rîndul său, pe calea
capitulării , acceptînd propunerile anglo-franceze .
Uniunea Sovietică recomandase în repetate rînduri guvernului ceho-
slovac sa nu accepte nici un compromis; dar în împrejurările create
comisarul pentru afacerile externe, Litvinov, declara la Geneva într-un
discurs în plenul Societăţii Naţiunilor că, U.R.S.S considera problema
sudetă drept o chestiune internă a Cehoslovaciei, înţelegînd să se abţină de
la orice imixtiune în tratativele cehoslovaco-germane , în cazul cîndad
Germania avea sa săvîrşească un atac armat asupra Cehoslovaciei
Deşi guvernul cehoslovac acceptase in principiu propunerile anglo-franct-
ze, vizita lui Chamberlain la Hitler în zilele de 22—23 septembrie determină
pe nazişti să-şi sporească pretenţiile, cerînd ocuparea militară imediată a
regiunii sudete ; guvernele ungar şi polon s-au asociat, reven-dicînd şi ele
teritorii din Cehoslovacia. Noul guvern cehoslovac de concentrare naţională
respinse de astă dată pretenţiile naziste. [32]
În acest climat, guvernele englez şi francez au cedat din nou şantajului
nazist şi au consimţit să se întîlnească cît mai repede cu reprezentanţii
germani şi italieni pentru aplanarea crizei prin sacrificarea Cehoslovaciei.
Pînă acum a fost vorba de participarea Angliei id şi a Franţei la
München. Dar ce făceau Statele Unite ale Americii ? Care a fost rolul lor în
tragedia de la Munchen ? [33]
Cercurile monopoliste din S.U.A. erau serios neliniştiţi de creşterea forţei
economice a Germaniei naziste. Wall Streetul urmărea foarte alarmat
expansiunea economică A Germaniei pe pieţele Europei occidentale, Asiei şi
Amenc n latine. Departamentul de Stat al S.U.A. a înţeles foarte cu-rînd acest
pericol ; încă în 1936 el a exprimat nemulţumire.i cercurilor conducătoare ale ţării
în legătură cu faptul că, „printr-o politică comercială şi financiară îngustă,
23
arbitrară şi artificială", Germania a înlăturat o parte considerabilă a mărfurilor cu
marca Made in U.S.A. de pe pieţele Amcricii latine . Intensificarea continuă a
luptei de concurenţă, întărirea forţei militare a Germaniei hitleriste, care în acel
timp intrase în alianţă cu Japonia imperialistă — principalul concurent al S.U.A.
în regiunea Pacificului —, nu puteau să nu alarmeze Casa Albă. Iată de ce la
Washington au fost primite cu multă nelinişte ştirile sosite prin canalele agen-
ţiilor că în locul unui „Drang nach Osten", despre care Hi- tler ţipa atît de mult
şi atît de tare în ultimii ani, Germania fascistă încearcă să pornească spre Apus.
Un atac încununat de succes împotriva ţărilor occidentale i-ar fi dat lui Hitler
posibilitatea să' acapareze în întregime piaţa capitalistă europeană şi să-i
îndepărteze de acolo pe exportatorii americani. Iată de ce, la şedinţa cabinetului
american din 27 ianuarie 1939, preşedintele şi secretarul de stat au declarat că,
„dacă Hitler va hotărî să se îndrepte spre Apus şi nu spre Răsărit", lucrul acesta
va avea „urmări serioase" pentru S.U.A., care vor intra „în acest caz în
perioada cea mai critică din întreaga lor istorie".[34]
În situaţia creată la sfîrşitul deceniului al patrulea, S.U.A. vedeau soluţia
radicală a problemei îndepărtării pericolului german în canalizarea agresiunii
hitleriste spre Răsărit. Tocmai în acest sens acţiona cu deosebită energie
propaganda imperialistă în S.U.A., aţîţînd pe toate căile poftele milita-riştilor
germani în direcţia pămînturilor sovietice. „Viitoarea înaintare a Germaniei în
orice altă direcţie decît spre est sau sud-est va fi foarte grea sau imposibilă",
scria pe atunci revista „Annalist", organul cercurilor de afaceri din S.U.A. în
acelaşi sens acţiona şi diplomaţia americană. Năzuinţele intime ale cercurilor
monopoliste din S.U.A. au fost dezvăluite de cunoscutul reacţionar american
Bullit, pe atunci ambasadorul S.U.A. la Paris, într-o convorbire cu ambasadorul
polonez în S.U.A., contele Potocky, el a declarat fără ocolişuri că S.U.A. sînt
interesate într-un război al Germaniei cu U.R.S.S. El chiar i-a sugerat lui
Hitler că în cursul unui asemenea război ar fi necesar să se creeze un stat
ucrainean „independent".[35]
In sfera marii burghezii americane, un rol important îl aveau cercurile
24
monopoliste profasciste şi cele legate de capitalul german. Tocmai aceste cercuri
se străduiau, în anii care au precedat războiul, să facă totul pentru a se ajunge
la o reglementare a divergenţelor cu Germania fascistă şi la o înţelegere cu ea.
O manifestare elocventă a activităţii intense a acestor cercuri a constituit-o
conferinţa secretă care a avut loc în noiembrie 1937 la San Francisco şi la care au
participat de o parte emisarii hitlerişti von Tippelskirch şi von Killinger, iar de
cealaltă parte senatorul Vandenberg, marii monopolişti americani Lammote,
Dupont, Alfred Slown (preşedintele trustului „General Motors") şi alţi patru
americani. La această conferinţă s-a ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte
împărţirea între S.U.A. şi Germania a pieţelor U.R.S.S. şi Chinei, precum şi
sprijinirea pe viitor de către S.U.A. a Germaniei hitleriste în promovarea
politicii ei externe. [36]
În ianuarie 1938, Departamentul de Stat al S.U.A. a propus Londrei
convocarea unei conferinţe a reprezentanţilor Angliei, Franţei, Germaniei şi
Italiei pentru reglementarea situaţiei din Europa. Este deosebit de caracteristic
faptul că Uniunea Sovietică nu a fost menţionată printre statele participante.
Lucrul acesta este uşor de înţeles, întrucît propunerea americană a fost, în fond,
expresia complotului imperialiştilor americani şi europeni împotriva U.R.S.S.
Această conferinţă nu s-a ţinut, probabil pentru că contradicţiile anglo-americane
au împiedicat acest lucru.
Dar cursul evenimentelor în lunile hotărîtoare ale anului 1938 a arătat că
cercurile monopoliste din S.U.A. aveau tot interesul să fie îndepărtate orice fel de
piedici din calea politicii hitleriste de cotropire a Răsăritului. Iată de ce unul
dintre cei mai promotori ai politicii externe americane, Bullit, a făcut tot ce a
putut ca puterile occidentale, în special Franţa, să nu acorde nici un fel de ajutor
Cehoslovaciei. Din aceleaşi motive, în perioada crizei din mai 1938, într-o
telegramă adresată Departamentului de Stat, Bullit a propus să se încerce
găsirea unui mijloc care să permită francezilor să se elibereze de obligaţia lor
„morală", de a acorda, în virtutea tratatului, ajutor Cehoslovaciei împotriva
pericolului german. Bullit nu s-a ruşinat să invoce în sprijinul propunerii sale
25
argumentul că altfel „bolşevicii se vor întinde de la un capăt la altul al
continentului".[37]
Cînd în septembrie 1938 englezii şi francezii au trimis guvernului de la Praga
un ultimatum, cerînd să cedeze pretenţiilor teritoriale ale lui Hitler, ambasadorul
S.U.A. în Cehoslovacia, Karr, a cerut insistent guvernului cehoslovac să accepte
imediat aceste propuneri.
Poziţia deosebit de binevoitoare a S.U.A. faţă de planurile hitleriste de cotropire
a Cehoslovaciei au semnalat-o în repetate rînduri, în rapoartele lor trimise la
Berlin, diplomaţii germani. „Nu încape nici o îndoială — scria la 24 mai 1938
ambasadorul german în S.U.A., Dieckhoff — că în situaţia actuală guvernul
american împărtăşeşte într-o măsură considerabilă punctul de vedere anglo-
francez". în iunie-iulie 1938 au avut loc convorbiri între ambasadorul german la
Lorulu, Dirksen, şi ambasadorul american în Anglia, Kennedy. „în decursul
convorbirii — raporta Dirksen — ambasadorul Kennedy şi-a exprimat de cîteva
ori convingerea că în problemele economice Germania trebuie să aibă libertate
de acţiune atît în est cît şi în sud-est". Dirksen înţelegea foarte bine ce voia
să spună Kennedy prin „probleme economice". Nu existau îndoieli nici în
privinţa sensului atribuit de diplomatul american cuvîntului „Răsărit". De
altminteri, Kennedy nu dorea nici el să lase lucrurile nelămurite. „Kennedy
— scrie Dirksen — a emis păreri deosebit de pesimiste în ceea ce priveşte
situaţia din Uniunea Sovietică".[38]
În zilele hotărîtoare din septembrie 1938, acelaşi Bullit a propus
Departamentului de Stat să convoace la Haga o conferinţă a reprezentanţilor
Angliei, Franţei, Italiei, Germaniei şi Poloniei. Totodată Bullit â subliniat că
„este important ca în rîndul participanţilor la conferinţă să nu fie inclus
guvernul Rusiei Sovietice".[39]
Este la fel de interesant de subliniat că nici Cehoslovacia, în detrimentul
căreia urma să fie încheiat tîrgul, nu a fost invitată la această conferinţă, în
vederea realizării planului lui Bullit, Casa Albă a adresat la 26 septembrie
26
1938 un mesaj către şefii guvernelor Germaniei, Angliei, Franţei şi
Cehoslovaciei, chemîndu-le, în scopul soluţionării „conflictului", la
continuarea convorbirilor, care, după cum se ştie, au dus în ultimă instanţă
la acordul de la Munchen. .Cercurile conducătoare ale Angliei şi ale Franţei
făceau nenumărate referiri la acest mesaj pentru a dovedi opiniei publice că
S.U.A. sprijină întru totul ideea tratativelor cu Hitler. Guvernele Angliei şi
Franţei şi-au exprimat aprobarea faţă de iniţiativa S.U.A., iar Hitler,
răspunzînd Casei Albe, a declarat că „apreciază intenţiile nobile" ale S.U.A.
[40]
În vederea desfăşurării acţiunilor de împărţire a Cehoslovaciei, Germania se
consulta şi cu URSS, fiindu-i necesară poziţia acesteia din urmă în cazul unei
eventuale invazii în Cehoslovacia. La 22 august 1938, ambasadorul german, von
der Schulenburg, îndeplinind indicaţia şefului său, Ribbentrop, 1-a vizitat pe
M.M. Litvinov, comisarul poporului pentru afacerile externe al U.R.S.S.
Schulenburg i-a declarat că „Germania va invada Cehoslovacia numai în cazul
unei provocări din partea cehilor", înţelegînd cît se poate de bine scopul unei
asemenea declaraţii, M.M. Litvinov a răspuns : .„O provocare din partea
cehilor este de neconceput şi, în orice conflict care ar putea avea loc, germanii
vor fi, indiscutabil, agresorii" . [41]
Dezvăluind ţelurile reale ale agresorilor germani, M.M. Litvinov a continuat :
„Dv. doriţi distrugerea Cehoslovaciei, dv. doriţi să cuceriţi această ţară. Evident,
aţi prefera să va realizaţi scopul prin mijloace paşnice. Războiul este tot-
deauna un risc. Oricine ar încerca să evite un război dacă ar putea să-
şi .realizeze scopurile fără el". Prin M.M. Litvinov, guvernul sovietic a
avertizat din nou Germania nazistă că Uniunea Sovietică „a promis
Cehoslovaciei sprijinul său ; ea îşi va ţine cuvîntul şi va face tot ce îi va sta
în putinţă".
Pentru ca, în condiţiile crizei care se sovietică să fie clară nu numai ţării ce
se pregătea să atace Cehoslovacia, ci şi ţărilor de a căror poziţie depindea dacă
27
Hitler se va hotărî sau nu să treacă la o agresiune, Litvinov a informat despre
convorbirea sa ambasadele engleză şi franceză la Moscova, precum şi misiunea
cehoslovacă. [42]
Cum a fost apreciată declaraţia lui M.M. Litvinov de la 22 august de către
presa străină ? Răspunsul poate fi găsit în ziarul „Daily Telegraph and
Morning Post" din 27 august 1938. Ziarul scria că răspunsul dat de Litvinov lui
Schulenburg a fost cît se poate de precis „şi nu a lăsat nici un echivoc în ceea
ce priveşte urmările pe care !c poate avea o acţiune din partea Germaniei.
Ambasadorului i s-a spus că orice operaţie militară împotriva Republicii Ceho-
slovace va duce neîntîrziat la îndeplinirea garanţiilor date de Soviete.
Ambasadorului. german i s-a declarat că Uniunea Sovietică va îndeplini
imediat şi în modul cel mai fidel tratatul".[43]
La 2 şi 5 septembrie 1938, ca răspuns la întrebarea Ministerului Afacerilor
Externe al Franţei, Comisariatul poporului pentru afacerile externe a declarat
că, după părerea guvernului" sovietic, este necesar : să fie sesizată Liga Naţiunilor,
conform articolului 11 al Statutului ei, că Germania hitleristă ameninţă să
cotropească Cehoslovacia, pentru a se constata pericolul de agresiune şi a se
influenţa în mod corespunzător Polonia şi Romînia ; să fie convocată de urgenţă
o conferinţă internaţională, cu participarea Angliei, Franţei şi U.R.S.S., pentru
ca de comun acord să se elaboreze o declaraţie care 1-ar putea obliga pe Hitler
să renunţe la ideea atacării Cehoslovaciei ; să fie convocată o conferinţă a
reprezentanţilor marilor state-majore ale Franţei, U.R.S.S. şi Cehoslovaciei
pentru a se stabili în comun formele concrete în care să se vină în ajutor Ceho-
slovaciei. Paralel cu aceasta, reprezentanţilor Franţei li s-a declarat, într-o formă
care nu putea da loc la echivoc, că Uniunea Sovietică este ferm hotărîtă să
îndeplinească împreună cu Franţa obligaţiile ce-i revin în virtutea Tratatului
sovieto-cehoslovac. [44]
Nu este greu să ne dăm seama că, dacă puterile occidentale ar fi sprijinit
Cehoslovacia la fel de hotărît ca Uniunea Sovietică s-ar fi preîntîmpinat nu
28
numai cotropirea Cehoslovacie! de către nazişti, ci şi evenimentele tragice
care au urmat după aceasta. Din păcate însă, pe lîngă poziţia trădătoare a
cercurilor conducătoare reacţionare din Occident un rol important 1-a avut şi
politica trădătoare promovata de guvernul Beneş. Beneă ştia foarte bine că
Unmnea Sovietică era hotărîtă să acorde ajutor militar Cehoslovaciei (chiar m
cazul în care Anglia şi Franţa n-ar făcut acest lucru), în cea de-a doua jumătate
a lunii septembrie 1938, cînd guvernele englez şi francez şi-au intensificat in
mod considerabil, presiunile asupra Cehoslovaciei, guvernul cehoslovac a
pus următoarele întrebări URSS:
1. Va acorda oare U.R.S.S., potrivit tratatului, ajutor imediat daca
Franţa va respecta tratatul şi va acorda de asemenea ajutor ?
2. Va ajuta oare U.R.S.S. Cehoslovacia, ca membru al Ligii Naţiunilor,
in conformitate cu art. 16—17 ale statutului Ligii, dacă, în urma unui
atac al Germaniei, Beneş se va adresa Consiliului Ligii cu rugămintea să fie
aplicate aceste articole ?
Guvernul sovietic a dat imediat un răspuns pozitiv, informind despre
aceasta şi guvernul Franţei.
În răspuns se arată că 1) Uniunea Sovietică va acorda un ajutor imediat
şi efectiv dacă Franţa va respecta tratatul şi 2) U.R.S.S. îşi va îndeplini
obligaţiile care decurg din art. 16 şi 17 ale statutului Ligii Naţiunilor.
Lucrul acesta a fost comunicat guvernului cehoslovac atît prin ambasadorul
sovietic, Aleksandrovski, cît şi prin ambasadorul cehoslovac în U.R.S.S.,
Firlinger. în acelaşi timp s-a comunicat că Unmnea Sovietică va asigura din
punct de vedere tehnic operaţiile necesare. [45]
Foarte semnificativ a fost însă faptul că guvernul cehoslovac nu s-a interesat
niciodată dacă Uniunea Sovietică va acorda ajutor Cehoslovaciei
independent de poziţia Franţei şi a poziţiei Ligii Naţiunilor şi nu a pus niciodată
ambasadorului sovietic această problemă. Adjunctul comisarului poporului
pentru afacerile externe al U R S S, V. Potiomkin, şi-a exprimat chiar
29
surprinderea în faţaambasadorului cehoslovac că Benes nu a pus această
întrebare. [46]
Cu cîteva luni,înainte de evenimentele de la München, la 16 februarie
1938, între Benes şi trimisul german la Praga, E. Eisenlohr, a avut loc o
convorbire cît se poate de semnificativă. Benes nu şi-a ales de loc
expresiile. Iată un extras din însemnările făcute la această convorbire de
către Eisenlohr, care redă cuvintele lui Benes : „Pactul cu Rusia este o
relicvă a epocii trecute, deşi nu poate fi pur şi simplu aruncat la coş.
Dar el (Benes) nu permite să se ducă o propagandă comunistă în ţară şi
doreşte să stabilească o colaborare sistematică între poliţia cehoslovacă
şi cea germană pentru a fi urmărite şi arestate persoanele care duc o
asemenea propagandă". Paralel cu aceasta, la 17 mai 1938, Benes a
declarat trimisului britanic B. Newton : „Dacă Europa occidentală va
avea o atitudine indiferentă faţă de soarta Rusiei, Cehoslovacia va
proceda în acelaşi fel. Ţara lui va fi întotdeauna legată de Europa
occidentală şi nu de Europa răsăriteană".[47]
Aceste declaraţii dezvăluiau în suficientă măsură poziţia lui Benes,
care era mai curînd gata să sacrifice independenţa Cehoslovaciei decît să
accepte ajutorul Uniunii Sovietice. Benes se temea de poporul său, el era
speriat de avîntul patriotic al oamenilor muncii din Ceho slovacia, hotărîţi
să apere cu arma în mînă patria lor împotriva oricăror atentate ale
fascismului german. Poporului cehoslovac îi devenise clară poziţia
capitulantă a lui Benes. Iată cum înfăţişează situaţia în aceste zile
dinainte de München reprezentantul diplomatic sovietic în Cehoslovacia,
într-o telegramă trimisă la Moscova : „La Praga au loc scene zguduitoare...
Mase de oameni cîntă imnul naţional şi li teralmente plîng. Se cîntă
«Internaţionala», în discuţii, în cuvîntări, speranţa cea mai mare se pune în
ajutorul U.R.S.S.,se fac apeluri la apărare, la convocarea parlamentului, la
răsturnarea guvernului. [48]
30
Dar guvernul lui Benes, care se temea de aceste manifestaţii populare
puternice, nu a putut şi nu a vrut să se situeze în fruntea mişcării patriotice a
maselor populare. Coducerea cehoslovacă şi-a pus interesele sale de clasă mai
presus de cele ale ţării. Ea a consimţit la o tranzacţie cu reacţiunea
internaţională şi şi-a trădat poporul. Astfel poporul Cehoslovaciei a devenit
victima combinaţiilor mîrşave, în lanţul cărora una dintre verigi o constituia
politica trădătoare a occidentaliei naţionale. [49]
La 30 septembrie, fără consultarea guvernului cehoslovac, Adolf Hitler,
Benito Mussolini, Neville Chamberlain şi Edouard Daladier au semnat la
Munchen acordul cu privire la cedarea de către Cehoslovacia a regiunii
sudete către Germania hitleristă.
Iată cum s-a produs aceasta ( din amintirile participanţilor):
27 septembrie... Manifestînd o stare de nervozitate, Casa Albă trimite o
nouă telegramă guvernelor de la Berlin, Roma, Londra, Paris şi Praga, cu
propunerea „de a se convoca o conferinţă specială".
„Nu pot să înţeleg ce anume 1-a influenţat direct pe Hitler — scrie în
jurnalul său Harold Ickes, pe atunci ministru al afacerilor interne al S.U.A.
—, dar este cert că Hitler a anunţat convocarea unei conferinţe speciale la
Munchen la cîteva ore după primirea mesajului preşedintelui S.U.A." Două
săptămîni după Munchen, revista new-yorkeza „Nation" scria că mesajul
Casei Albe a venit în sprijinul lui Chamberlain „în acţiunea de dezarmare şi
de trădare a cehilor" şi a constituit „un ajutor pretenţiilor naziste".[50]
München. 28 septembrie . Ora 6 seara. Goring ţine minte foarte bine
cum s-au adunat Hitler, Mussolini, Chamberlain şi Daladier lîngă marele
cămin din holul casei lui Hitler.Mussolini se aşează, în stînga lui ia loc într-
un fotoliu primul ministru englez, Chamberlain. De data aceasta Hitler este
îmbrăcat în civil, pentru a nu şoca prea mult cu uniforma sa nazistă pe
respectabilul aristocrat Neville Chamberlain. Dar „führerul" n-a uitat,
totuşi, să-şi pună o banderolă cu zvastică. În dreapta lui Mussolini se afla
31
Daladier. în spatele fiecăruia dintre primii 'miniştri stăteau consilierii lor. [51]
După Conferinţa de la München, Göring a răsfoit presa europeană.
Doamne, ce zarvă se făcea în legătură cu curajul şi spiritul de sacrificiu al
bătrînului şi gîrbovitului Chamberlain şi în jurul lui Daladier, îngrijorat de
soarta păcii. Dar Goring nu-şi poate aduce aminte despre vreo dovadă a aces tui
curaj, în memorie îi revin amănunte care vorbesc despre contrarul. Şi, tot ,
vorbind cu Gilbert, Göring îi povesteşte :
„În realitate, toate acestea s-au petrecut destul de simplu. Nici Chamberlain, nici
Daladier, în ultimă instanţă, nu erau interesaţi să sacrifice sau să rişte ceva pentru
a salva Cehoslovacia. Pentru mine acest lucru a fost limpede ca lumina zilei.
Soarta Cehoslovaciei a fost hotărîtă, în esenţă, în decurs de trei ore. Apoi, timp
de patru ore ei au discutat despre «garanţii». Părea că pe Chamberlain această
chestiune nu-1 interesează de loc. Daladier, în general, nu prea acorda importanţă
acestui lucru. El stătea cam aşa (Goring îşi întinse picioarele, se lăsă mai pe
spate, cu o faţă fără nici o expresie). — Nu făcea altceva decît să aprobe din
cînd în cînd ceea ce spunea Hitler. N-avea nici un fel de obiecţii. Am fost pur şi
simplu stupefiat văzînd cu cîtă uşurinţă obţinea Hitler tot ce voia. Ei ştiau prea
bine că uzinele Skoda şi alte uzine militare se aflau în regiunea sudetă şi că
acapararea lor însemna că Cehoslovacia va fi la cheremul nostru. Cînd Hitler a
cerut ca unele uzine militare aflate în afara regiunii sudete să fie transferate pe
teritoriul regiunii sudete în momentul în care aceasta va fi alipită de noi, am
aşteptat o explozie de proteste. Dar nimeni nici n-a crîcnit măcar. Am impus
tot ce am dorit. Am obţinut totul cît ai bate din palme. Ei nici n-au insistat
măcar ca cehii să fie consultaţi, cel puţin de formă. La sfîrşitul şedinţei,
ambasadorul Franţei în Cehoslovacia a spus : «Bine, acum trebuie să transmit
condamnaţilor sentinţa !» Asta a fost tot. Discuţia îndelungată despre
«garanţii» â fost rezolvată prin aceea că lui Hitler i s-a dat dreptul să
garanteze pentru restul Cehoslovaciei. Toţi înţelegeau foarte bine ce înseamnă
aceasta".[52]
La ora 2 şi 30 de minute noaptea, ruşinoasa conferinţă de la München a luat
32
sfîrşit. Chamberlain şi Daladier se întorc la hotel cu maşinile, însoţindu-i cu
privirea, Hitler, cu un sentiment de dispreţ şi de desconsiderare, îi spune lui
Ribbcntropp şi lui Otto Abetz : îngrozitor ce nulităţi sînt ăştia !
Faptele istorice pot fi înfrumuseţate, pot fi minimalizate, dar, mai
devreme sau mai tîrziu, falsificarea tot va ieşi la iveală. Chiar şi autorul
articolului din „Manchester Guardian", J. P. Taylor, în contradicţie evidentă
cu afirmaţia sa 'privitoare la intenţiile şi la acţiunile nobile ale regizorilor
dramei de la München, este silit să recunoască faptul că Hitler „a pornit să
forţeze uşa Cehoslovaciei numai atunci cînd guvernul britanic a început să
afirme cu insistenţă că ea s-a şi deschis". Acelaşi autor declară că, „indiscutabil,
armata cehă era suficient de puternică pentru a se opune nemţilor". Astfel,
cei care propagă deschis ideile ce au drept scop reabilitarea Münchenului,
fără să-şi dea seama, nu fac decît să-şi taie craca de sub picioare, în acele
zile critice, numai Uniunea Sovietică a folosit orice posibilitate de a încerca să
preîntîmpine agresiunea hitleristă împotriva Cehoslovaciei. [53]
In urma ultimatumului guvernului polonez din aceeaşi zi de a ceda oraşul
Teschen în 24 de ore, iar în 10 zile zona cu acelaşi nume şi Friestadt,
guvernul cehoslovac a admis (la l octombrie) şi această cedare, începînd
din ziua de 2 octombrie. La 3 noiembrie 1938, prin primul ministru ,
Ungaria declara nu putea rămîne în nici un caz departe de conflictul cehoslovaco-
german şi ar fi participat la el de partea Germaniei, făcînd mărturisiri de
credinţă faţă de Axa Roma-Berlin.
Concomitent, guvernul ungar continua presiunile pe lîngă guvernul de la
Belgrad în vederea distanţării de România şi apropierii de Ungaria. Acţiunea era
sprijinită de guvernul italian, care dorea o apropiere ungaro-iugoslavă,
propunînd încheierea unui pact de prietenie .între cele două state. Guvernul
iugoslav a respectat însă acordul stabilit cu România privind acţiunea de
destindere cu Ungaria, în care se stabilea realizarea unor înţelegeri bilaterale
33
cu aceasta, făcute „paralel şi solidar".[56]
Sub presiunea guvernului celui de-al III-lea Reich, la 13 ianuarie 1939
Ungaria a aderat la Pactul Anticomintern şi a ieşit din Societatea Naţiunilor, ceea
ce a sporit îngrijorarea guvernelor de la Bucureşti, Praga şi Belgrad.
Demersurile guvernului român făcute la Varşovia în zilele de 3—6 martie de
a extinde alianţa româno-polonă erga omnes au rămas fără rezultat. [57]
II.II Cotropirea Cehoslovaciei
Guvernul nazist avusese prea multe dovezi, iar ultima — Miindie-nul - -
î i întărise convingerea că Marea Britanie şi Franţa îi lăsaseră mînă liberă în
centrul şi sud-estul Europei, că deci îşi putea desăvîrşi planurile îndreptate
contra Cehoslovaciei fără teama de a primi vreo ripostă serioasă. In
consecinţă, naziştii au păşit imediat la organizarea diversiunilor necesare
trecerii la acţiune. Cele cinci luni care au urmat după Munchen creaseră în
Europa o atmosferă de suspiciuni încurajatoare pentru asaltul hotărîtor pe care
Hitler îl pregătea asupra Cehoslovaciei; Germania întîrzia să se alăture
garanţiilor date de Franţa şi Marea Britanie Cehoslovaciei; după intervenţiile
făcute de guvernul cehoslovac în februarie 1939 la Berlin „Khvalkovsky,
ministrul de externe ceh, s-a înapoiat mai pesimist de cum se aştepta — nota
ambasadorul român la Praga —, deoarece exigenţele germane sînt şi mai
mari, iar Cehoslovacia, prinsă în cleştele german, va trebui să se supună".
Pentru a curma orice demersuri în privinţa cotropirii Cehoslovaciei, la 13
martie guvernul german a înmînat reprezentanţilor Marii Britanii şi Franţei cîte
o notă prin care aducea la cunoştinţă că „momentul oportun pentru garantarea
statutului teritorial al Cehoslovaciei trebuia lăsat la aprecierea Germaniei", că
„orice amestec al puterilor occidentale în această parte a Europei nu va
contribui la organizarea păcii".[58]
La începutul lunii martie se semnalaseră deja însemnate concentrări de
34
trupe la frontiera germano-cehoslovacă, iar propaganda contra Cehoslovaciei se
intensificase. Guvernul hitlerist rîvnea arsenalul cehoslovac, nodurile de
comunicaţii din Cehoslovacia şi poziţii apropiate de frontierele Poloniei şi
României. Speculînd disensiunile dintre cehi şi slovaci, prin şantaje şi
ameninţări naziştii au obţinut la 14 martie proclamarea „independenţei"
Slovaciei.
Guvernul de la Praga ceru ca preşedintele republicii să fie primit la
Berlin pentru a lămuri situaţia. Ajunşi acolo la ora 23, preşedintele Hasha, şi
ministrul de externe, Khvalkovsky, au fost informaţi la gară că Moravska-
Ostrava era de la ora 20 ocupată de. trupele germane. Apoi, la reşedinţa
nouă a cancelariatului, preşedintele a fost sornat să semneze un protocol
pregătit de nazişti prin care declararea „pentru a obţine o pacificare definitivă,
pe deplin conştient, încredinţează soarta poporului şi a ţării în mîinile führerului
şi ale Reichuîui german". In dimineaţa zilei de 15 martie, trupele de ocupaţie
au început invazia fără a primi vreo ripostă. Trupe maghiare intrară în Ucraina
subcarpatică, Ungaria anexînd-o în întregime. [59]
Datele privind potenţialul militar al Cehoslovaciei şi al aliaţilor ei arată
că — chiar în acele momente — era pe deplin posibilă zdrobirea agresiunii
naziste prin organizarea unei riposte corespunzătoare. Un asemenea gînd n-au
avut însă nici Marea Britanie şi nici Franţa, care garantaseră integritatea
Cehoslovaciei, nici guvernul cehoslovac, în ciuda furtunii stîrnite în mase, în
rîndul partidelor politice şi al oamenilor de bună-credinţă care priveau cu
îngrijorare ascensiunea celui mai grav pericol din toate cîte cunoscuse omenirea
pînă atunci, în locul unor măsuri energice, reprezentanţii guvernelor Franţei şj
Angliei la Berlin — Coulondre si Henderson — au înmînat guvernului german
proteste împotriva actului, calificat drept „renegare a spiritului de la Munchen".
Adevărata poziţie a guvernului britanic a fost expusă de Chamberlain în Camera
Comunelor, la 15 martie : „Starea de lucruri pe care noi am considerat-o
întotdeauna ca fiind doar vremelnică a încetat să mai existe şi, în consecinţă,
35
guvernul majestăţii sale nu se mai poate considera legat de această obligaţie".
[60]
Hitler şi aliaţii săi îşi continuau agresiunea. „Cehoslovacia — după expresia
lui Jean-Paul Boncour — murea la douăzeci de ani, părăsită de cei care o
făcuseră să ia naştere şi care o predau Germaniei hitleriste". Boemia şi Moravia
au fost transformate în protectorate germane, Slovacia s-a constituit în stat
aparte, dependent de Germania, iar Ucraina subcarpatică a rămas sub ocupaţia
maghiară.Germania hitleristă, punînd stăpî-nire pe patrulaterul Boemiei,
deţinea o poziţie strategică de prim ordin în Europa. La 23 martie, Germania
ocupă Memelul (Klaipeda) port din Lituania.
La 28 martie fascismul pecetluise înfringerea Spaniei republicane ; în
aceeaşi perioadă, la frontierele cu Polonia începuseră primele incidente, iar
la 7 aprilie Italia fascistă cotropise Albania, în aceste condiţii, Anglia şi
Franţa au dat garanţii Greciei, României şi Turciei (13 aprilie), garanţii
similare cu acelea date Poloniei. [61]
La sfîrşitul lunii, ca răspuns la acceptarea garanţiilor franco-britanice,
Hitler declara că pregăteşte „marşul asupra României", denunţa acordul naval
cu Anglia şi pactul de neagresiune cu Polonia. La 22 mai se semna tratatul de
alianţă politică-militară germano-italian.
Concluzii
Numai după procesul de la Nurnberg, Munchcnul a încetat să mai fie „un
semn de întrebare" chiar pentru acei oameni din Occident care mai credeau în
sinceritatea „făcătorilor de pace" de la München.
În acelaşi timp istoria a arătat în mod clar că Münchenul a fost, în ultimă
instanţă, un eşec politic zdrobitor al puterilor occidentale. Ele n-au reuşit să
înşele istoria, ci, dimpotrivă, au plătit un preţ scump pentru atitudinea lor şi,
daca n-ar fi fost eforturile Armatei Sovietice, nimeni n-ar fi putut garanta
pentru soarta „democraţiei occidentale".
36
Istoria diplomaţiei burgheze nu cunoaşte o pagină atît de ruşinoasă ca
Münchenul. Însuşi cuvîntul „muncheaez" a devenit o jignire.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, numeroşi oameni
politici occidentali, chiar dintre aceia care în perioada Münchenului găseau
politicii müncheneze diferite justificări, au fost nevoiţi să admită că politica
de la München s-a terminat cu un eşec şi că ca a dus la întărirea imperialismului
german şi a dat o lovitură serioasă Occidentului.Munchenul a lovit, e drept,
direct doar în mica Cehoslovacie, indirect, însă, peste doar un an, lovitura o
va resimţi întreaga Europă.
37
Capitolul III
Urmările acordului în plan european.
Aprecierea în mediul politic şi istoric
Politica cîrdăşiei cu agresorii nazişti şi-a găsit încununarea în tranzacţia de la
Munchen, prin care puterile occidentale au dat Cehoslovacia pe mîinile
militariştilor germani, urmărind să-i determine ca,, în schimb, ei să dezlănţuie
agresiunea împotriva Uniunii Sovietice.
Politica munchenistă — politică a egoismului de clasă şi a fricii occidentaliei
faţă de forţele popoarelor, politică de împingere a fascismului german pe calea
agresiunii împotriva U.R.S.S. — a fost aliatul cel mai bun al hitle-rismului. Ea a
contribuit într-o măsură uriaşă la creşterea agresivităţii Germaniei naziste şi la
dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial. [62]
George Kennan, diplomat şi publicist american, recunoaşte că dacă în 1938—
1939 s-ar fi încheiat o alianţă adevărată între S.U.A., Anglia şi Franţa, de o parte,
şi U.R.S.S., de cealaltă parte, acest lucru ar fi făcut cu neputinţă războiul. Este
caracteristic însă faptul că, paralel cu aceasta, Kennan examinează şi o altă
posibilitate: o alianţă împotriva U.R.S.S., încheiată între S.U.A., Anglia şi
Franţa, de o parte, şi Germania hitleristă, de cealaltă parte, şi se declară în mod
vădit în favoarea acestei căi.
In această ordine de idei, Kennan vorbeşte despre politica münchenistă, deşi
nu-i pomeneşte numele. El se întreabă : poate că într-adevăr „oamenii de stat din
Occident ar fi procedat înţelept dacă şi-ar fi elaborat politica astfel încît să asmuţă
una asupra alteia" Uniunea Sovietică şi Germania, ceea ce „ar fi dus la
epuizarea lor reciprocă şi ar fi asigurat securitatea democraţiilor occidentale?”.
Kennan nu numai că nu condamnă această linie politică, ci, dimpotrivă, o
aprobă, reproşîndu-le con-ducştorilor de atunci ai Occidentului că nu au fost
suficient de energici în promovarea acestei politici. „A crede că în nefasta epocă
din 1930—1940 politica occidentală ar fi fost capabilă de o asemenea acţiune des-
38
perată, în spirit machiavelic — scrie Kennan —, înseamnă a avea o părere prea
măgulitoare despre energia şi clarviziunea acestei politici”.
Kennan cel puţin încearcă să fie sincer. Prin aceasta, el se deosebeşte de
numeroşi alţi istorici occidentali care se străduiesc să creeze impresia că
conferinţa de la Miin-chen — acest eveniment decisiv pe drumul care a dus la
război — nici nu ar fi avut loc. Pînă şi culegerea oficială anglo-franco-americană
în care sînt publicate documente din arhivele Ministerului Afacerilor Externe al
Germaniei a fost întocmită astfel încît documentele legate de tranzacţia de la
München sînt împinse pe planul al doilea şi sînt prezentate drept ceva cii totul
neesenţial, o mică rectificare a frontierelor Cehoslovaciei. [63]
Această „rectificare" a frontierelor s-a încheiat însă cu cotropirea totală şi
dezmembrarea Cehoslovaciei şi a fost însoţită de semnarea unor declaraţii
solemne anglo-germane şi franco-germane care aveau drept scop să asigure
puterile occidentale împotriva agresiunii naziste germane şi să o canalizeze spre
Răsărit. Cu prilejul semnării declaraţiei franco-germane, Bonnet, pe atunci
ministru de Externe al Franţei, a spus lui Ribbentrop, superdiplomatul (cum i se
spunea în Anglia) hitlerist: „Lăsaţi-ne imperiul nostru colonial şi atunci Ucraina
va fi a voastră" . [64]
Personalităţile oficiale din S.U.A. prezintă adeseori conferinţa de la München
drept o dovadă a greşelilor pe care diplomaţia anglo-franceză le-a săvîrşit din
cauză că acţiona fără participarea şi îndrumările Statelor Unite. Dar „participarea
şi îndrumările" S.U.A. nu au lipsit, ci au fost prezente în toate etapele
tranzacţiei de la München. Ideea unei asemenea conferinţe a fost preconizată de
diplomaţia americană încă în ianuarie 1938. Convocarea ei a fost precedată de
un apel adresat de preşedintele Roosevelt către viitorii participanţi la conferinţă.
In sfîrşit, Chamberlain a primit din partea cercurilor oficiale din S.U.A. o
apreciere lapidară a eforturilor pe care le-a depus la München, exprimată într-un
singur cuvînt — „bravo". Ziarul „New York Times" scria în acele zile:
„Speriatul porumbel chamberlainist al păcii, care fîlfîie obosit pe drumul de la
39
Munchen spre casă, este opera americanilor. Trebuie să fim mîndri de acest
lucm".[65]
Mulţi dintre partizanii de azi ai Münchenului prezintă Münchenul aproape
ca un triumf al diplomaţiei occidentale. Ei afirmă cît se poate de serios ca la
München Chamberlain şi adepţii săi 1-au înfrînt pe Hitler. Aceste denaturări
provoacă nu numai un zîmbet ironic, ci nelinişte şi îngrijorare. Münchenul n-a
fost obiectul unei călătorii de agrement pentru prim-miniştrii englez şi francez
; el a constituit un act nefast, ale cărui urmări tragice le-a trăit la scurt timp
după aceea întreaga lume, inclusiv popoarele Franţei şi Angliei, care au plătit
scump politica imperialistă, antisovietică a cîrmuitorilor lor. Nu se poate trece
acest lucru sub tăcere, nu se poate face abstracţie de el. Este greu de presupus
că reprezentanţii englezi sau francezi î-n Tribunalul internaţional care i-a
judecat pe criminalii hitlerişti la Nürnberg aveau intenţia să demaşte politica
puterilor occidentale în ajunul celui de-al 'doilea război mondial. Dimpotrivă,
interogîndu-i pe acuzaţi, ei căutau în fel şi chip să ocolească tot ceea ce er.i în
legătură directă cu München. Şi, totuşi, judecătorii englezi, francezi şi
americani nu o dată au fost puşi într-o situaţie neplăcută de complicii lui
Hitler cînd aceştia încercînd să justifice agresiunea germană, aminteau de
München, de îngăduinţa conştientă a puterilor occidentale, care au creat condiţiile
pentru această agresiune. Acest lucru este uşor de înţeles : tabloul trădării de la
München, completat cu tot ceea ce au recunoscut în această privinţă criminalii de
război hitlerişti, a apărut în faţa lumii întregi cu detalii şi fapte atît de
Compromiţătoare, încît perfidia monstruoasă şi orbia politică a organizatorilor
ruşinosului tîrg nu mai puteau da loc la nici o îndoială. [66]
Asistăm la interogatoriul lui Schacht. Dictatorul economic al Germaniei
hitleriste este enervat. El este demascat ca unul dintre complicii la pregătirea şi
la dezlănţuirea războaielor agresive împotriva unor ţări europene. Schacht în-
cearcă să se dea drept un adversar al lui Hitler. Vine vorba despre Cehoslovacia.
Schacht neagă participarea sa la dezmembrarea Cehoslovaciei. Atunci
acuzatorul american Jackson îi reaminteşte că, imediat ce Hitler a cotropit Ceho-
40
slovacia, el, Schacht, a confiscat toate valorile Băncii Cehoslovace.
Judecînd după dialogul care a urmat, Schacht este indignat pînă şi de ideea
că englezii şi americanii încearcă să prezinte lucrurile ca şi cum ei ar fi .fost
apărători ai Cehoslovaciei. El ţine bine minte în ce fel puterile occidentale, cu
cîteva zile înainte de München, au trimis Cehoslovaciei note în care îi cereau să
capituleze în faţa lui Hitler ; el n-a uitat că Chamberlain îi intimida pe cehi,
spunîndu-le că, dacă nu vor da regiunea sucletă Germaniei, Occidentul va lăsa
Cehoslovacia în voia soartei. în ceea ce priveşte America, Schacht refuza să
înţeleagă de ce un comunicat oficial al Departamentului de Stat al S.U.A. în
care tîrgul de la München era aprobat şi întîlnirea dintre Chamberlain şi Hitler
era denumită „o conferinţă istorică" dă acuzatorului american dreptul să se erijeze
în demascator şi să-i considere cotropitori numai pe hitlerişti. [67]
De aceea, cînd Jackson i-a amintit, pe bună dreptate, lui Schacht participarea sa
la jefuirea economică a Cehoslovaciei, Schacht, tot pe bună dreptate, i-a răspuns :
„Dar, să am iertare, Hitîer nu a luat această ţară cu forţa. Aliaţii pur şi
simplu i-au dăruit-o" . Şi în continuare a urmat un dialog şi mai caracteristic :
„SCHACHT : Nu pot răspunde la întrebarea dv., întrucît, după cum am spus,
nu a avut loc o cotropire, ci s-a oferit an cadou.. Dacă mi se face un cadou ca
acesta, îl primesc cu mulţumirile cuvenite.
JACKSON : Chiar dacă acest cadou nu aparţine celui care îl face ?
SCHACHT: Da. Şi. îi las pe cei care tac un asemenea cadou să judece cît
este de onorabil procedeul lor".
Cred că nu mai este necesar să fie comentat acest dialog. De data aceasta nu e
cazul să vorbim despre cinismul politic extrem al lui Schacht. E mult mai
important să lămurim esenţa dărniciei acelora care-1 copleşeau pe Hitler cu
asemenea „cadouri". De altminteri, dacă facem abstracţie de încercările odioase şi
repetate ale lui Schacht de a folosi tribuna procesului de la Nürnberg pentru
reabilitarea sa, pentru a demonstra că el a> fost un antihitlerist, trebuie să
recunoaştem că el nu a fost chiar atît de departe de adevăr în explicarea politicii
41
Occidentului. Unora din Occident, spunea Schacht, Republica de la Weimar nu le
era pe plac. Şi, într-adevăr, Republica de la Weimar a fost aceea care a încheiat
Tratatul de la Rapallo cu Rusia Sovietică. De aceea, a spus Schacht, de cîte ori
Republica de la Weimar se adresa Occidentului, i se răspundea „nu". „Cînd a
venit la putere Hitler, totul s-a schimbat. Luaţi întreaga Austrie, remilitarizaţi
regiunea renană, luaţi regiunea sudetă, luaţi întreaga Cehoslovacie, luaţi totul, —
noi nu vom spune nici un cuvînt. Pînă la încheierea pactului de la München, Hitler
nu a îndrăznit nici măcar să se gîndeascâ la includerea regiunii sudete în Reich.
Singurul lucru la care se gîndea era autonomia regiunii sudete. Apoi însă
prostănacii de Daladier şi Chamberlain i-au oferit totul pe o tavă de aur. De ce n-
au acordat ei Republicii de la Weimar nici a zecea parte din acest sprijin ?"
[68]
Schacht juca, desigur, teatru cînd se mira de această dărnicie a Occidentului.
Ca om de afaceri trecut prin ciur şi prin dîrmon, el înţelegea foarte bine că toată
această politică Müncheneză consta tocmai în a arunca un ciolan imperialismului
german pentru a-1 împinge spre Răsărit, împotriva Uniunii Sovietice.
De repetate ori în timpul şedinţelor Tribunalului militar internaţional s-a creat
o situaţie curioasă : de îndată ce hitle-riştii erau acuzaţi de agresiune împotriva
Cehoslovaciei, ei se agăţau de Chamberlain şi de Daladier ca de un colac de sal-
vare, în ochii- opiniei publice mondiale, acest lucru, desigur, nu constituia o
justificare a acţiunilor clicii hitleriste. Dar atunci cînd, discutîndu-se problema
agresiunii împotriva Cehoslovaciei, acuzaţii sau avocaţii-lor de la Nurnberg au
arătat că ei au acţionat cu asentimentul Angliei şi Franţei, reprezentanţii puterilor
occidentale la Tribunalul internaţional au trăit momente penibile. Astfel, de pildă,
cînd acuzatorul englez, sprijinindu-se pe arhivele secrete ale guvernului hitlerist, îl
demasca pe Kibbentrop ca părtaş la pregătirea şi la realizarea „planului verde"
împotriva Cehoslovaciei, avocatul lui Ribbentrop, Horn, adresîndu-se
preşedintelui, lordul Lawrence, a declarat: „Domnule preşedinte, obiectez
împotriva discutării acestei probleme. Cred că pentru a face economie de timp
42
trebuie să arătăm că patru mari puteri — Anglia, Franţa, Italia si Germania —,
precum şi acordul de la Munchen, care a constituit o desăvîrşire a politicii
germano-sudete, au sancţionat această politică. De aceea nu văd aici o crimă din
punctul de vedere al dreptului internaţional".[69]
La prima vedere, asta nu dezminte de loc teza că acordul de la München a fost
dezavantajos diplomaţiei hitleriste, întrucît nu i-a permis să dezlănţuie atunci
un mare război.
Dacă materialele citate mai sus nu sînt suficiente, poate că ar fi util să ne
referim la următoarea declaraţie a lui Ribbentrop : „în ceea ce priveşte problema
germano-sudetă, trebuie spus că guvernul regal britanic a semnat el însuşi, la
Munchen, acest acord şi că această problemă a fost soluţionata aşa cum am vrut-o
eu din punctul de vedere al diplomaţiei germane".
Dacă ar fi să dăm crezare istoriografilor contemporani ai Münchenului, Marea
Britanic a făcut totul pentru a salva Cehoslovacia din ghearele lui Hitlcr. lăţit
însă că . Ribbentrop nu este de acord cu aceasta. „Eu ştiu - - declară el
tribunalului — din convorbirile mele particulare de pe vremea cînd eram
ambasador la Londra că problema regiunii sudete era cît se poate de clară pentru
Foreign Office şi că Anglia, chiar pînă în 1938, colabora foarte des cu Konrad
Henlein" . [70]
„În ultima decadă a lunii septembrie — a spus Ribbentrop — am fost
vizitat de ambasadorul francez, care mi-a spus că a adus ştiri favorabile în
legătură cu problema sudetă". După aceea „ambasadorul francez şi apoi cel englez
1-au vizitat pe führer şi i-au arătat pe hartă modul practic de rezolvare a
problemei sudete, asupra căruia Franţa, Anglia şi Italia căzuseră, probabil, de
acord. Führerul, ţin minte, i-a demonstrat ambasadorului francez că această
propunere este nesatisfăcătoare". Hitler a cerut să i se mai dea o bucată din
Cehoslovacia. Ce era să facă, doar nu puteau să dea peste cap întregul plan : a
trebuit să i se dea tot ce cerea, pentru a-1 împinge mai departe spre Răsărit.
„După aceasta — a continuat Ribbentrop — ambasadorul francez a explicat că
43
despre această problemă se va putea vorbi, desigur, ca şi despre problema
repartiţiei teritoriale a populaţiei germane, adică vor putea fi discutate limitele
regiunii sudete. în orice caz, führerul poate să fie convins că din partea Angliei şi
a Franţei există intenţia -de a rezolva problema în spiritul dorinţelor germane, cît
se poate de rapid" . [71]
Este puţin probabil că Beverley Baxter şi cei care gîndeau ca el ar putea găsi
în documentele procesului de la Nürnberg exemplificările necesare pentru versiunea
lor total falsă că Miinchcnul ar fi constituit o înfrîngere a lui Hitler. La
Munchen a avut loc practic o consfătuire a diplomaţilor englezi, francezi'
germani şi italieni despre felul cum poate fi mai comod dezmembrat un stat
independent. Singurii neinvitaţi au fost reprezentanţii Statului cehoslovac. O
dată re acela care trebuie să fie operat îşi dă asentimentul pentru operaţie (şi
exact aşa s-a comportat, în ultimă instanţă, el nu mai este, bineînţeles, întrebat cum
să se lucreze cu cuţitul. De dragul adevărului trebuie să subliniem că
Chamberlain, ca reprezentantul unei diplomaţii burgheze mai subtile, a făcut o
încercare prudentă de a ieşi cu faţa curată în ochii generaţiilor viitoare. După
cum a declarat Ribbentrop la proces, „primul ministru englez a avut la început
unele reticenţe, spunînd că, poate, va trebui să mai stea de vorbă cu cehii,
adică cu Praga. Ministrul francez a declarat că, din moment ce s-au apucat să
rezolve această problemă, cele patru mari puteri vor trebui să hotărască aici .
Pînă la sfîrşit, toţi cei patru oameni de stat au ajuns la această părere şi a fost
încheiat pactul de la München".[72]
După ce miniştrii Angliei şi Franţei s-au întors de la München, presa
franceză şi engleză, pregătită în modul cuvenit, a început să facă o zarvă
nemaipomenită. In mod special depunea eforturi presa franceză de dreapta.
„Ei au salvat pacea !", „Bonnet a preîntîmpinat războiul !", „Glorie diplomaţiei
franceze !" Se făcea totul pentru a-i feri de biciul opiniei publice pe „eroii
Münchenului". Dar în corul acestor vociferări isterice se făceau auzite şi
unele glasuri critice : „Şi nu-i este oare ruşine lui Georges Bonnet, care stă în
fotoliul marelui Talleyrand, că a fost înşelat atît 'de ruşinos de Hitler ?", scria
44
un ziar francez:, în fond, aceasta a fost o încercare întîrziată de a salva faţa
diplomaţiei franceze. Doar e clar că Bonnet n-a fost înşelat de colegul său
Ribbentrop. Nu era atît de prost Bonnet, iar Ribbentrop, mai ales, nu era
atît de dotat cu inteligenţă pentru a se putea întîmpla aşa ceva. Cînd, la
începutul procesului de la Nurnberg, ziariştii americani omniprezenţi 1-au
întrebat pe Schacht ce-1 aşteaptă, după părerea lui, pe Ribbentrop la proces,
ministrul hitlerist al economiei a răspuns : „Nu ştiu pentru ce anume vor să-1
spînzure pe Ribbentrop ; eu însă 1-aş spînzura pentru prostie".Prin urmare,
Bonnet însuşi a vrut să fie înşelat şi, dată fiind această situaţie, resursele
intelectuale ale lui Ribbentrop au fost suficiente. [73]
Documentele incluse în culegerea „Noi documente din istoria Münchenului",
publicată anterior de Ministerul Afacerilor Externe al U.R.S.S. şi de Ministerul
Afacerilor Externe al Republicii Cehoslovace, arată încă o dată în mod
convingător adevăratul sens al politicii „pacificatorilor" munchenişti. Ele arată,
totodată, şi atitudinea nobilă a Uniunii Sovietice care în tragicele zile ale
Münchenului a fost singurul prieten credincios al poporului cehoslovac.
In timp ce, invocînd pretextul că e cu neputinţă să se opună militariştilor
nazişti germani, guvernele Angliei şi Franţei au renunţat să apere Cehoslovacia şi
să dea Germaniei hitleriste riposta cuvenită, Uniunea Sovietică se pregătea, cu
calm şi siguranţă, să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin tratatul sovieto-
cehoslovac. Comisariatul Poporului pentru Apărare al U.R.S.S. a trimis ataşatului
aerului al U.R.S.S. în Franţa o telegramă prin care-1 însărcina să transmită
comandamentului francez următoarele:
„Comandamentul nostru a luat deocamdată următoarele măsuri
preventive:
1. Treizeci de divizii de infanterie au fost aduse în raioanele situate în
imediata vecinătate a frontierei de vest. Aceeaşi măsură s-a luat şi în privinţa
unor diviziide cavalerie.
45
2. Unităţile au fost completate în mod corespunzător cu rezervişti.
3. Cît priveşte trupele noastre tehnice — aviaţia şi unităţile de tancuri —
ele sînt complet gata de luptă.
4. Tratatul sovieto-cehoslovac obliga Uniunea Sovietică să acorde ajutor
Cehoslovaciei numai în cazul cînd un astfel de ajutor i-ar fi fost acordat şi din
partea Franţei. Dar încă în aprilie 1938, M. I. Kalinin, în raportul „Despre situaţia
internaţională", arătase că „pactul nu interzice nici uneia dintre părţi să acorde
ajutor, fără a mai aştepta Franţa" . [74]
In zilele critice din septembrie 1938, V. P. Potiomkin, locţiitorul
comisarului poporului pentru Afacerile Externe al U.R.S.S. 1-a întrebat pe
ambasadorul cehoslovac de ce guvernul lui „nu a ridicat niciodată problema că
Uniunea să-i acorde ajutor necondiţionat". Guvernul cehoslovac nu a ridicat
această problemă pentru că a preferat să respingă propunerea de ajutor făcută
de guvernul sovietic. Occidentalia cehoslovacă a preferat să capituleze ruşinos
în faţa Germaniei naziste.
Poporul cehoslovac era animat de năzuinţa patriotică de a-şi apăra cu arma în
mînă independenţa naţională. Armata cehoslovacă era formată din 45 de divizii
bine înarmate, dintre care 3 erau divizii de tancuri. Armata germană dispunea în
acel moment de 35 de divizii de infanterie, 5 divizii de tancuri şi 4 divizii
motorizate. Tinînd seama de faptul că U.R.S.S. era gata să vină în ajutorul
Cehoslovaciei, se poate spune că în acea vreme raportul de forţe nu era de loc
favorabil Germaniei. [75]
Întreaga politică antebelică a puterilor occidentale era subordonată unui singur
ţel: izolarea U.R.S.S. pe plan internaţional, crearea unui larg front antisovietic.
Aşa se şi explică bucuria cu care cercurile guvernante din aceste ţări au salutat
rezultatele conferinţei de la Munchen. Ziariştii americani Michael Sayers şi
Albert Kahn, apreciind în mod just sensul acordului de la Munchen, scriu:
„Guvernele Germaniei naziste, Italiei naziste, Angliei şi Franţei au semnat pactul
de la Munchen — s-a realizat «Sfînta Alianţă» antisovietică la care reacţiunea
46
mondială visa încă din anul 1918. Pactul a lăsat Rusia fără aliaţi. Tratatul franco-
sovietic — piatra unghiulară a securităţii colective în Europa — a fost
înmormîntat. Regiunea sudetă a Cehoslovaciei a fost încorporată la Germania
nazistă. In faţa hoardelor hitle-riste s-au deschis larg porţile spre Răsărit.
După conferinţa de la München, campania unui front antisovietie unit al puterilor
occidentale împotriva U.R.S.S. părea atît de iminentă, încît Japonia occidentală,
ca „să nu rămînă de căruţă", a iniţiat pe rîul Halhin-Gol un conflict care a luat
forma unor acţiuni militare serioase. [76]
Uniunea Sovietică , oficial, a condamnat cu hotărîre acordul de la
Munchen. Într-un comunicat special al agenţiei TASS, anunţa că guvernul
sovietic nu are nici un fel de legătură cu tîrgul de la Munchen. De la început
guvernul sovun, a considerat acordul de la Munchen drept punctul culminant
în politica de încurajare a agresiunii germane-naziste împotriva Uniunii
Sovietice şi de dezlănţuire a celui de-al doilea război mondial, politică
promovată de Anglia, Franţa şi S.U.A.
Guvernul sovietic a prevăzut că agresorii nazişti nu se vor limita la
cotropirea Cehoslovaciei, că, întărindu-şi poziţiile după primirea
„cadoului de la München", Germania hitlefistă îşi va desfăşura pe un
plan lărgit acţiunile sale agresive. [77]
După cum se ştie, previziunile guvernului sovietic s-au adeverit în
întregime. La 15 martie 1939 Hitler a cotropit întreaga Cehoslovacie,
transformînd o parte a ei în protectorat, iar cealaltă parte într-un stat
slovac marionetă. Puterile occidentale n-au binevoit să mişte nici măcar un
deget cînd au văzut cum este lichidat un stat european independent, a
cărui existenţă şi frontiere tot ele le garantau. Şi asta era hotărît de
mult. în cartea sa „Apărarea păcii" , Georges Bonnet relatează despre
conferinţa secretă de la Londra din 28 aprilie 1938 a reprezentanţilor
guvernelor englez şi francez. Potrivit stenogramei, Chamberlain a
declarat la această conferinţă că el „se îndoieşte foarte tare că d-1 Hitler
47
tinde spre distrugerea statului cehoslovac. Dacă Germania doreşte însă să-l
distrugă, primul ministru, vorbind cît se poate de sincer, nu ştie ce s-ar putea,
face împotriva acestui lucru" . [78]
Cotropirea Cehoslovaciei şi lichidarea ei ca stat independent au -întărit
considerabil poziţiile Germaniei. Puternica industrie cehoslovacă a devenit
în întregime un arsenal al armatei germane. Tot sub controlul hitleriştilor
a trecut şi „linia Maginot cehoslovacă", care consta dintr-o reţea de
fortificaţii de fier şi beton.
Pe lîngă o întărire considerabilă a potenţialului militar şi economic
al Germaniei hitleriste, cotropirea Cehoslovaciei a pus la dispoziţia
naziştilor baze noi de la care ei puteau porni un nou război agresiv,
atacînd Polonia, într-o convorbire cu delegaţia nazistă slovacă în iarna
anului 1938— 1939, Goring a declarat : „Bazele de aviaţie din
Slovacia au o mare importanţă pentru folosirea forţelor militare aeriene
germane împotriva Răsăritului" . [79]
În convorbirea avută cu Mussolini şi Ciano la 15 aprilie 1939, Goring,
punîndu-şi aliaţii italieni la curent cu planii rile de pregătire a unui mare
război, s-a oprit asupra impm tanţei pe care o avea în această privinţă
cotropirea Cehoslovaciei. „Armamentul greu al Cehoslovaciei arată însă, cît
de periculoasă putea fi ea în cazul unei ciocniri serioase chiar şi după
München. Vorbind despre puternicul pot m ţial economic al Cehoslovaciei,
Goring subliniază că acapararea lui „contribuie la o întărire considerabilă
a forţei axei... în plus, această ţară nu mai prezintă nici un pericol, aşa că
Germania nu mai este nevoită să menţină aici nici o divizie pentru a se
apăra în cazul izbucnirii unui conflict mai serios". Goring avea în vedere,
desigur, atacul împotriva Poloniei. „Atunci Germania va putea ataca această
ţara din ambele flancuri şi se va afla la o distanţă de 25 de minute cu
avionul de un nou centru industrial..." [80]
48
Ce mai au de spus după toate acestea dl. Beverley Baxter şi adepţii săi, care
încearcă să demonstreze că Münchcnul .A însemnat o victorie a cauzei păcii
şi o puternică înfrîngcre a lui Hitler, că generalii germani „considerau
Munchenul ca o adevărată catastrofă pentru ei". Dacă tot ce s-a spus pîna"
acum pare cumva puţin pentru a demonstra că Miinchcnul a fost o trădare
monstruoasă a popoarelor, vom mai aduce încă o dovadă. De data aceasta vom
lăsa să vorbească cine v.i care îşi dă mai bine seama decît Beverley Baxter
dacă Germania hitleristă a pierdut de pe urma Münchenului sau a cîştigat.
Este vorba de Ribbentrop.
Ribbentrop şi-a scris memoriile în 1946, în celula îmi ii sorii din Nürnberg.
în general, ele nu prea diferă de declaraţiile sale făcute la proces, în memoriile
sale, apărute la Londra, Ribbentrop scrie lucruri care, în ultimă instanţă,
spulberi afirmaţiile falsificatorilor contemporani ai istoriei. [81]
„După ce am fost arestat, în cursul interogatoriilor, Kirkpatrick l-a
întrebat : „Este adevărat că führerul a fost foarte nemulţumit de acordul de
la München, dat fiind ci acesta nu i-a permis să înceapă războiul şi că,
nefiind mul ţumit, a spus la München că data viitoare «îl va da jos de pe
scări pe Chamberlain cu compromisurile lui cu tot» ?" Numai după procesul
de la Nurnberg, după autopsia anatomopatologică a Münchenului făcută acolo,
Munchcnul a încetat să mai fie „un semn de întrebare" chiar pentru acei
oameni din Occident care mai credeau în sinceritatea „făcătorilor de pace" de
la München.
În acelaşi timp istoria a arătat în mod clar că Münchenul a fost, în ultimă
instanţă, un eşec politic zdrobitor al puterilor occidentale. Ele n-au reuşit să
înşele istoria, ci, dimpotrivă, au plătit un preţ scump pentru atitudinea lor şi,
daca n-ar fi fost eforturile Armatei Sovietice, nimeni n-ar fi putut garanta
pentru soarta „democraţiei occidentale".
Istoria diplomaţiei burgheze nu cunoaşte o pagină atît de ruşinoasă ca
Münchenul. Însuşi cuvîntul „muncheaez" a devenit o jignire.
49
După terminarea celui de-al doilea război mondial, numeroşi oameni
politici occidentali, chiar dintre aceia care în perioada Münchenului găseau
politicii müncheneze diferite justificări, au fost nevoiţi să admită că politica
de la München s-a terminat cu un eşec şi că ca a dus la întărirea imperialismului
german şi a dat o lovitură serioasă Occidentului [82].
„Pot spune că acesta este un mare neadevăr. Führerul a fost foarte
mulţumit de München. Nu 1-am auzit niciodată afirmînd altceva. Mi-a
telefonat imediat după ce primul ministru a plecat şi mi-a comunicat că este
foarte bucuros de semnarea protocolului suplimentar. L-am felicitat pe
Hitlerîn aceeaşi zi, la gară Hitler şi-a exprimat încă o dată satisfacţi'a în
legătură cu acordul de la Munchen.
Orice alte versiuni în legătură cu punctul de vedere al lui Hitler sau al meu
nu sînt decît ficţiuni".[83]
Incursiunile nereuşite ale lui Baxter şi ale colegilor săi în domeniul
evenimentelor istorice recente ar putea să rămînă neobservate dacă în spatele
revizuirii tîrgului de la Munchen nu s-ar ascunde scopurile, care ţintesc departe,
ale moştenitorilor spirituali ai Münchenului. [84]
Concluzii
Istoricii şi politicienii din Occident n-ar trebui să uite că Munchenul a
generat nu numai războiul Germaniei naziste, împotriva Uniunii Sovietice, ci şi
războiul Germaniei naziste împotriva puterilor occidentale, a democraţiei şi
libertăţii încăşi. Munchenul a fost un eşec politic răsunător al puterilor
occidentale. La numai doi ani după Munchen, pe care propaganda îl
prezenta ca pe o victorie strălucită a diplomaţiei occidentale, bombele germane
explodau asupra Londrei şi Coventryului, iar tancurile germane semănau moarte
pe cîmpiile Franţei. Chamberlain şi amicii lui au vrut să înşele istoria, dar
istoria şi-a bătut joc de ei în mod cinic. Acordul de la München s-a înscris
pentru totdeauna în conştiinţa popoarelor ca un stigmat ruşinos pe obrazul
50
diplomaţiei occidentale, ca un simbol al mişeliei, făţărniciei şi capitulării
criminale în faţa agresorului. Acest fapt a fost înţeles, deşi prea tîrziu, de către
politicienii şi istoricii occidentali.
51
Capitolul IV
Europa de sud-est şi România după Conferinţa de la München
Lăsate de către aliaţii lor la bunul plac al statelor naziste, guvernele ţărilor
ameninţate din centrul şi sud-estul Europei au manifestat tendinţe de a stabili
înţelegeri cu vecinii lor în scopul renunţării la forţă pentru rezolvarea unor
diferende ce s-ar fi putut ivi între ele. La 31 iulie 1938 a fost semnat la Salonic
un acord între înţelegerea Balcanică şi Bulgaria. In acelaşi sens au fost şi
acordurile încheiate de România şi Iugoslavia cu Ungaria. Pe linia spri jinirii
Cehoslovaciei, paralel cu acţiunile comune duse in cadrul celor două
organizaţii regionale antirevizioniste, România a refuzat să încheie cu Ungaria
o înţelegere bilaterală fără o înţelegere similară a acesteia cu Cehoslovacia.
Cu ocazia sesiunii din mai 1938 a Micii înţelegeri, N. Petrescu-Comnen,
ministrul afacerilor externe, declara cu privire la condiţia pusă de „Budapesta,
probabil inspirată de alte capitale'', de a abandona Cehoslovacia, că „România
nu va comite niciodată un act de felonie şi că „abandonarea Cehoslovaciei va fi
semnalul pentru disoluţia Iugoslaviei şi României". [85]
Declaraţiile guvernului român au fost însoţite de aprobarea survolului
avioanelor sovietice peste teritoriul românesc, fapt semnalat de ministrul
Germaniei la Bucureşti încă din aprilie 1938, cînd relata la Berlin că şapte
bombardiere sovietice, care treceau în Cehoslovacia, au făcut escală în România.
La 6 septembrie Comnen confirma lui Thierry, ministrul Franţei la Bucureşti,
hotărîrea guvernului român de a-şi respecta obligaţiile ; cinci zile mai tirziu, el
repeta acelaşi lucru lui Bonnet la Geneva. La rîndul său, ministrul afacerilor
străine al Cehoslovaciei, Krofta, informa pe ambasadorul S.U.A. la Praga
despre faptul că „totul este pregătit pentru trecerea armatelor sovietice
traversînd România".
52
Toate acestea erau întreprinse pentru a determina guvernele Angliei şi
Franţei să păşească la acţiuni hotărîte. Evident, guvernanţii români concepeau
problema trecerii trupelor sovietice numai în acord şi în strânsă legătură cu
Anglia, Franţa si Polonia. Cînd guvernanţii români au aflat că Franţa refuzase
propunerea sovietică de a aduce chestiunea Cehoslovaciei in faţa Societăţii
Naţiunilor şi că guvernul britanic declarase că nu va ajuta Franţa dacă ea va
respecta prevederile pactului de asistenţă mutuală cu Cehoslovacia, la 15
septembrie 1938 ministrul de externe al României relua, în faţa delegaţiei Marii
Britanii la Geneva, argumentele expuse în Juna mai a aceluiaşi an ministrului de
externe francez, G. Bonnet, că, „în caz de atac împotriva Cehoslovaciei urmat de
o intervenţiune franco-engleză, este posibil ca războiul să se generalizeze. In
această ipoteză, în cel mai scurt timp Polonia, statele Micii înţelegeri şi cele ale
înţelegerii Balcanice se vor alătura puterilor occidentale". El declara tot odată
delegaţiei britanice că, „chiar dacă angajamentele României faţă de
Cehoslovacia sînt cît se poate de clare, ea nu va putea totuşi porni
singură ; ...ajutorul Poloniei constituie cheia întregii situaţii din Europa
răsăriteană. Linia naturală de comunicaţii a Rusiei cu Cehoslovacia trece prin
Polonia şi dacă aceasta din urmă va permite ca ajutorul rusesc să treacă pe
teritoriul ei, atunci va putea porni şi România pe această cale..." Ministrul
României a adăugat că „aşteaptă noi ştiri care să indice o schimbare în tendinţa
politică a Poloniei", exprimîndu-şi totodată părerea că „o astfel de schimbare a
liniei politice ar putea fi accelerată, în cazul în care Regatul Unit ar putea
promova relaţii mai cordiale cu Polonia". [86]
Ministrul român la Berlin a comunicat oficial lui Goring la 30 mai 1938 că
avioanele sovietice care ar zbura spre Cehoslovacia la 3 000—4 000 m
înălţime vor fi lăsate să treacă, deoarece la o atare altitudine nu se putea
interveni .
In legătură cu cele de mai sus este de menţionat notaţia lui W. Churchill din
memoriile sale, în care, referitor la consimţămîntul guvernului român privind
53
trecerea trupelor sovietice, afirmă că „Nu era de loc greu a-1 obţine, după cum
mi-a remarcat M. Maiski, sub presiunea şi cu garanţiile unei mari coaliţii
plasate sub protecţia Societăţii Naţiunilor". [87]
La 22 septembrie 1938 guvernul român a făcut un nou demers pe lîngă
guvernul englez şi unul pe lîngă guvernul de la Belgrad, chemîndu-1 pe acesta
din urmă să adopte măsuri comune pe baza tratatului Micii înţelegeri în scopul
împiedicării unui atac ungar contra Cehoslovaciei.
După Munchen, România a respins propunerile guvernului polon de a
participa alături de Ungaria şi Polonia la împărţirea în continuare a Cehoslovaciei
şi a întreprins noi demersuri la Varşovia, Paris şi Londra pentru a se pune capăt
acestei drame.
Pentru România, menţinerea statului cehoslovac avea o importanţă capitală ;
deşi în urma Münchenului pierduse fortificaţiile de 4a frontierele cu Germania,
Cehoslovacia rămînea un aliat potenţial contra ingerinţelor revizionismului
horthist, iar industria de armament cehoslovacă era încă principalul furnizor al
României. Toate acestea, adăugate unor tradiţii îndelungate de prietenie,
completează tabloul mobi-lurilor care au determinat poziţia activă a României
în sprijinul Cehoslovaciei, ceea ce a constituit dominanta activităţii diplomatice
româneşti în toamna şi iarna anilor 1938—1939. [88]
Subliniind însemnătatea pentru toate ţările din estul şi sud-estul continentului
a menţinerii statului cehoslovac independent, la mijlocul lunii noiembrie, cînd
Ungaria horthistă îşi disloca trupe la frontiera româno-cehoslovacă, guvernul
român a concentrat la rîndul său trupe în Transilvania la frontiera de nord-vest în
vederea preîntîmpinării unor acţiuni armate asupra teritoriului României.
Pentru clarificarea mai exactă a poziţiilor puterilor occidentale şi a Germaniei
faţă de România, în noiembrie regele Carol a făcut vizite ia Londra (15—18
noiembrie), Paris (19—21 noiembrie) şi Berlin (22—28 noiembrie), în cursul cărora
atît el, cît şi ministrul de externe, Comnen, au susţinut drepturile României,
pledînd la Londra şi Paris şi cauza Cehoslovaciei . [89]
54
Corelarea acţiunilor Ungariei horthiste cu cele ale Germaniei naziste, aderarea
Ungariei la pactul anticomintern (13 ianuarie 1939) şi ieşirea ei din Societatea
Naţiunilor, poziţia complet concesivă a Angliei şi Franţei, atitudinea oscilantă a
Iugoslaviei, poziţia însăşi a guvernului cehoslovac făceau greu de realizat o
acţiune militară românească nemijlocită pentru Cehoslovacia în spiritul
convenţiilor militare încheiate în cadrul Micii înţelegeri. Din aceleaşi motive,
România nu a trecut la o astfel de acţiune nici în martie 1939, cînd a decretat
mobilizarea parţială, mărginindu-se la măsuri de apărare a frontierei nord-
vestice prin constituirea unui grup de forţe, denumit „Maramureş", între 18 şi
26 martie se aflau pe această frontieră două corpuri de armată, totalizînd şapte
divizii. [90]
După evenimentele din Cehoslovacia, într-o sinteză întocmită de Marele stat-
major al armatei române, autorul ei se întreba: „încotro va fi îndreptat acum
efortul german: spre est, pentru dezvoltarea spaţiului vital, sau se va considera
ca îndestulător pentru a se întoarce spre vest ?" Dîndu-şi singur răspunsul, el
conchidea: „Sînt de părere că ce s-a cotropit şi cît s-a putut obţine prin
aranjamente economice nu dă o asigurare şi că va mai urma o perioadă de
expansiune şi de consolidare...
Fortificaţiile la vest dau libertate de acţiune Germaniei pentru operaţiuni
către est, dar si către sud".
In lumina celor de mai sus, apare nefondată afirmaţia făcută în unele
lucrări de istorie care, prezentînd poziţia României unilateral şi desprinsă de
contextul internaţional atît de complex şi contradictoriu, încearcă să acrediteze
ideea — fără a ţine searra de realităţi — că ea a avut unul din rolurile
principale în tragedia cehoslovacă [92]
Incepînd cu invadarea Austriei şi cu declanşarea crizei cehoslovace, poporul
român şi-a unit glasul de protest cu cel al opiniei publice democratice şi
progresiste din întreaga lume. In covîrşitoarea lui majoritate, el şi-a manifestat
solidaritatea cu poporul cehoslovac.
55
O importantă acţiune de simpatie a avut loc la 16 martie 1939, cînd mii de
cetăţeni şi-au exprimat la sediul misiunii diplomatice a Cehoslovaciei
solidaritatea cu cauza poporului cehoslovac, urmată de o demonstraţie de
protest în faţa legaţiei germane. Muncitori şi funcţionari din Maramureş şi din
alte. judeţe ale ţării au subscris din salariile lor modeste la fondul de ajutorare a
refugiaţilor, adăugîndu-se alocaţiilor acordate de organele locale de stat şi
Crucea Roşie. In oraşele din nord-vestul ţării, autorităţile civile şi militare au
asigurat grabnica adăpostire şi aprovizionare a miilor de refugiaţi cehoslovaci,
fiind primiţi cu prietenie şi căldură de cetăţenii ţării noastre, care încercau să le
dea un dnm de alinare şi să le ridice moralul.
Atitudinea poporului român , de sprijinire a Cehoslovaciei reprezenta o
acţiune de curaj în loialitatea sa faţă de un popor prieten. [93]
In noua conjunctură irternaţională din primăvara anului 1939, România, aflată
tot mai mult sub ameninţarea şi presiunea forţelor naziste agresive, a început să
se orienteze spre modalităţi care să evite agresiunea Germaniei, mizîr.d pe
compromisuri de natură economică. Cercurile guvernante române nădăjduiau
totodată să obţină pe această cale şi promisiunea guvernului de la Berlin de a nu
sprijini pretenţiile revizioniste ale guvernului horthist şi de a garanta
integritatea teritorială a României. Guvernul german însă nu dorea să-şi ia
angajamente de acest fel; el nu dorea nici relaţii economice, normale, ci aspira
la situaţia de a avea cuvîntul hotărîtor atît în relaţiile economice, cît şi în cele
politice cu România. In acest sens, el activizase mijloacele sale diplomatice şi
coloana a cincea. [94]
Stimulate şi de discuţiile din lunile februarie-martie 1939 pentru încheierea
unor acorduri economice anglo-germane şi franco-germane, guvernul român a
purtat la începutul anului 1939 noi negocieri pentru încheierea unui tratat
economic româno-german pe termen lung. Dar, ca şi cele anterioare, nici acestea
nu au fost lipsite de rezerve şi de rezistenţe din partea unor importante grupări
politice şi cercuri de afaceri, precum şi a unor personalităţi oficiale, care au
impus noi tatonări diplomatice la Londra şi Varşovia pentru a obţine angajamente
56
politice referitoare la garantarea statu-quo-ului teritorial şi ajutor militar în acest
scop.
Măsurile adoptate de guvernul român contra Gărzii de Fier în toamna anului
1938 şi activitatea diplomatică desfăşurată pentru evitarea încheierii
negocierilor cu Germania în condiţiile pe care aceasta căuta să le impună au
fost apreciate de guvernul sovietic, care a încercat să vină în întîmpinarea
guvernului român, făcîndu-i încă din decembrie 1938 unele sugestii referitoare la
posibilitatea încheierii unui pact al Mării Negre. Propunerilor sovietice nu li s-a
dat însă curs, datorită tradiţionalelor bariere de clasă, poziţiei anticomuniste şi
grijii de a nu spori prin aceasta iritarea guvernului german. [95]
Noul ministru de externe în funcţie de la 23 decembrie 1938, Grigore Gaîencu,
exprima în instrucţiunile date la 23 ianuarie 1939 teama că „Germania ar
pretexta supărarea de azi... pentru a impune o main-mise a ei asupra României,
spre a.putea dispune de petrolul nostru şi a cuceri si o poziţie sigură la gurile
Dunării". Pe această bază trebuie înţelese şi discuţiile lui cu Wohlthat de la 22
februarie 1939, cînd propunea semnarea unei declaraţii solemne care să definească
principiile politice ale relaţiilor româno-germane. Gafencu i-a confirmat atunci
lui Wohlthat că României i se propusese încheierea unui pact al Mării Negre cu
U.R.S.S., adăugind : „Deşi nu avem nici un interes să respingem brutal ofertele
ruseşti, totuşi nu vom lua în considerare nici o altă propunere ..pînă cînd nu vom
ajunge la lămurirea raporturilor noastre cu Germania".
Momentul culminant al presiunilor naziste s-a produs în săptămina 15—23
martie, cînd, ;n urma invadării Cehoslovaciei, trupe hitleriste şi horthiste
ocupaseră poziţii la frontierele ţării. Violenţa limbajului lui Wohlthat şi
ameninţările brutale de recurgere la forţa armelor au determinat guvernul, în
ciuda opoziţiei unora dintre membrii săi, să semneze „tratatul asupra
promovării raporturilor economice între Regatul României şi Reichul german",
în speranţa că va putea astfel evita un conflict armat. Tratatul stabilea elaborarea
unui plan economic pe mai mulţi ani, care să ţină seama în primul rînd de
57
„cerinţele de import german" în funcţie de „posibilităţile de dezvoltare a
producţiunii române". Se preconiza extinderea acestui plan îndeosebi asupra
dezvoltării şi orientării producţiei agricole, „mai ales a furajelor, oleaginoaselor
si plantelor textile"; dezvoltarea exploatării silvice şi a lemnului; livrarea din
partea germană de maşini şi instalaţii pentru exploatările miniere ; fundarea
unei societăţi mixte româno-germane pentru exploatarea petrolului;
colaborarea pe teren industrial; crearea de zone libere în care se vor instala
întreprinderi industriale şi comerciale, antrepozite şi instalaţii de transbordare
pentru navigaţia germană; livrarea din partea germană de armament şi
echipament pentru armata şi industria română de armament; dezvoltarea căilor
de comunicaţie şi a mijloacelor de tranzit, a reţelei de drumuri şi a căilor pe
apă ; conlucrarea între băncile române şi germane pentru finanţarea diverselor
angajamente ş.a. [96]
Tratatul economic româno-german avea să atragă asupra ţării, în condiţiile
si împrejurările interne şi externe date, grave repercusiuni.
Apărător consecvent al intereselor fundamentale ale poporului, Partidul
Comunist Român arăta că poziţia capitulantă a dictaturii regale pe tărîmul
economic ştirbea independenţa şi ducea „la cucerirea ţării noastre, la fel cum s-a
întîmplat cu Austria şi Cehoslovacia". Partidul comunist cerea arestarea imediată
a agenţilor hitlerişti aflaţi în ţară, desfiinţarea organizaţiilor germane, curăţirea
organelor de stat de elementele trădătoare, denunţarea tratatului economic
româno-german, reintroducerea libertăţilor democratice, iar „cheltuielile de
înarmare să fie suportate în mai mare măsură de bogaţi".
Clasa muncitoare, masele ţărăneşti, intelectualitatea, forţele democratice şi
patriotice s-au pronunţat împotriva tratatului. Pe poziţii potrivnice acestuia au
continuat să se situeze din motive diferite si cu multe inconsecvenţe si anumite
cercuri ale claselor dominante, ca, de pildă, parte din gruparea occidentaliei
liberale din jurul Băncii Naţionale si al Băncii Româneşti şi parte din membrii
parlamentului care-şi manifestaseră în repetate rînduri adversitatea faţă de
58
ideologia nazistă şi politica agresivă a Germaniei hitleriste. Acest potenţial de
luptă avea însă să slăbească pe măsură ce situaţia internaţională se va agrava.
încheind tratatul în condiţiile deteriorării relaţiilor internaţionale, sub presiunea
celui de-al III-lea Reich, factorii de răspundere ai politicii oficiale româneşti
nădăjduiau că prin concesii economice făcute Germanici vor evita obligaţii
politice şi vor cîştiga timp. In această perspectivă, numeroşi membri ai
cabinetului A. Călinescu nu s-au grăbit să pună în aplicare stipulaţiile
tratatului. Pînă în iulie 1939 se încheiaseră numai două protocoale (la 13 şi 20
mai) privind un proiect de plan în sectorul silvic, o convenţie privind traficul de
mărfuri şi plăţi între România şi protectoratul Boemiei şi Moraviei şi o altă
convenţie privind reglementarea chestiunilor vamale între România şi
protectoratul ceh, prelungindu-se totodată pînă la 31 decembrie 1939 acordurile
încheiate cu Cehoslovacia. In concluzie, direcţia economică din M. A. E. arăta la
3 iulie că „din punctul de vedere al aplicării practice a tratatului din martie nu
s-a făcut nimic efectiv pînă în prezent". In schimb au fost făcute sforţări în con-
tinuare pentru a se asigura concursul Angliei, cu care s-a reuşit încheierea, la 11
mai, a unui acord economic, si al S.U.A., pentru consolidarea înţelegerii Balcanice
si menţinerea unor relaţii corecte cu U.R.S.S. [97]
Dacă comparăm relaţiile economice externe ale României cu
Germania, Anglia,Franţa şi S.U.A. între anii 1929 şi 1939 luîud ca bază anul
1929, constatăm în 1933o scădere a indicelui valoric al exportului către
Germania la 18,78% ; în anii următori el s-a menţinut sub nivelul anului de
bază, deşi a înregistrat creşteri uşoarepînă la 75,65% în 1937 ; abia în 1939
exportul depăşea nivelul anului 1929 cu 8,24%. In ceea ce priveşte
importul, el era asemănător cu exportul.
In acelaşi timp indicele valoric al exportului României în Anglia,
Franţa si S.U.A. a evoluat în 1933 respectiv la 116,87—135,26 şi 65,91 ; în
1937, la 149,06— 139,89 şi 1204,55 ; în 1939 a fost de 201,85—70,60—625.
Cu alte cuvinte, dacă în ultimii zece ani premergători celui de-al doilea
război mondial indicele valoric al exportului României în Germania a
59
ajuns să depăşească numai în 1939 cu 8,240% pe cel din 1929 . [98]
Încheierea acordului economic cu Germania hitleristă în împrejurările
cunoscute a dat naştere unor vii comentarii internaţionale. La 25 martie
„Pravda" scria că „România a capitulat în faţa fascismului german", fapt
simptomatic care constituia „încă o dovadă că ţările mici nu pot conta pe
susţinerea şi pe ajutorul aşa-ziselor mari puteri democratice", şi trăgea concluzia
că „popoarele acestor ţări mici, ameninţate direct de pericolul agresiunii
germane, nu vor să cadă sub jugul fascist, după cum nu a vrut aceasta nici
poporul cehoslovac, trădat şi înşelat de aşa-zisele ţări democratice şi de propria lui
pătură conducătoare". La sfîrşitul lunii martie, subliniind caracterul exclusivist al
aranjamentelor încheiate cu Germania, comisarul poporului pentru afacerile
externe al U.R.S.S. declara reprezentantului român la Moscova că „U.R.S.S. ar fi
dispusă să contribuie la ajutorarea noastră în caz că sîntem atacaţi”. [99]
Aprecieri similare cu privire la caracterul tratatului economic româno-
german au fost făcute şi în presa occidentală. Intervenită după cotropirea
Cehoslovaciei, semnarea acordului sporise îngrijorarea opiniei publice franceze
şi britanice, care făcea presiuni asupra guvernelor respective de a lua măsuri
împotriva agresiunii naziste.
Reacţia stîrnită a stimulat acţiunile acelor cercuri economice şi politice
româneşti, care se opuneau unor relaţii cu Germania ce ar fi putut depăşi
anumite limite. Guvernul, dominat de reprezentanţii acestor cercuri, a trimis
imediat un ofiţer superior din Marele Stat-Major la Paris şi la Londra „pentru
a urmări de acolo desfăşurarea evenimentelor, de a lua contact direct cu toate
sursele informative capabile a lămuri noile situaţii în care este pusă ţara
noastră" şi a pleda pentru menţinerea creditelor necesare mai ales cumpărării de
armament. [100]
In memoriul din 15 aprilie 1939, ministrul de externe român, după ce
amintea condiţiile în care a fost încheiat tratatul din 23 martie, conchidea :
„Acest acord... cere însă de pe acum organizarea unei acţiuni interne de
rezistenţă sistematică în toate domeniile economiei noastre împotriva cererilor
60
germane care ar depăşi cadrul sau măsura învoielilor noastre. Această rezistenţă
poate fi cu atît mai efectivă dacă se poate întinde şi poate fi sprijinită pe
raporturile noastre cu alte ţări".
In aceste scopuri, în a doua jumătate a lunii aprilie, ministrul de externe
român a întreprins călătorii în Anglia, Italia şi Franţa, sondînd totodată terenul
în Germania. [101]
Concluzii
Cîrdăşia de la München a demonstrat statelor sud-est europene, României
în primul rînd, netemneinicia garanţiilor acordate lor, anterior, de către Franţa
şi Marea Britanie. Părăsite de către Franţa şi Anglia la bunul plac al statelor
naziste, guvernele ţărilor ameninţate din centrul şi sud-estul Europei au
manifestat tendinţe de a stabili înţelegeri cu vecinii lor în scopul renunţării la
forţă pentru rezolvarea unor diferende ce s-ar fi putut ivi între ele. La 31 iulie
1938 a fost semnat la Salonic un acord între înţelegerea Balcanică şi Bulgaria.
In acelaşi sens au fost şi acordurile încheiate de România şi Iugoslavia cu
Ungaria. Pe linia sprijinirii Cehoslovaciei, paralel cu acţiunile comune duse in
cadrul celor două organizaţii regionale antirevizioniste, România a refuzat să
încheie cu Ungaria o înţelegere bilaterală fără o înţelegere similară a
acesteia cu Cehoslovacia. Diplomaţia românească declara , exprimînd, credem,
poziţia toturor ţărilor sud-est europene, cu privire la condiţiile Conferinţei de
la Munchen: că „România nu va comite niciodată un act de felonie şi că
„abandonarea Cehoslovaciei va fi semnalul pentru disoluţia Iugoslaviei şi
României".Dispariţia Cehoslovaciei marca, deci, dispariţia Europei de sud-est prin
înghiţirea ai de către agresori: Germania , Italia şi Ungaria.
61
Încheiere
Ocuparea Austriei a fost doar prima etapă pe calea politicii müncheneze
a puterilor occidentale, al căror ţel principal consta, ca şi pînă atunci, în
împingerea Germaniei hitleriste împotriva statelor europene.
A venit rîndul Cehoslovaciei. Se poate afirma cu toată tăria că în nici o
etapă a politicii antebelice puterile occidentale n-au manifestat atîta grijă
faţă de Hitler, atîta zel de a accelera înfăptuirea planurilor lui agresive ca îu
perioada martie-septembrie 1938.
Nimic nu a contribuit atît de mult la apropierea cataclismului mondial din
anii 1939—1945, cu nenumăratele lui jertfe, cu oceanul de suferinţe
umane, ca politica puterilor occidentale din acea perioadă.
Desigur, nu fiecare om îşi dădea seama atunci, în 1938, că în spatele
Münchenului se ascundea un mare război, nu tuturor le era clar că
Chamberlain, Halifax şi Bonnet minţeau cu neruşinare cînd se intitulau, la
întoarcerea de la München, „creatori ai păcii", oameni care au salvat
Europa de război.
Poziţia guvernului britanic faţă de soarta Cehoslovaciei a fost exprimată
fără echivoc la 26 martie 1938 în Camera Comunelor de primul. ministru
Neville Chamberlain, care declara că Marea Britanie nu va acordaasistenţă
Franţei în cazul cînd, Cehoslovacia fiind atacată, guvernul francez s-ar hotărî
să respecte tratatul franco-cehoslovac. Declaraţiile şefuluicabinetului britanic
aveau să-si pună hotărîtor amprenta asupra deciziilor guvernului francez.
La rîndul ei, politica de „conciliere" a guvernelor Chamberlain şi Daladier
avea să influenţeze şi mai mult politica ţărilor est şi sud-est europene, să ascută
divergenţele lor politice, să slăbească puterea de rezistenţă a acelora dintre ele
62
care continuau să se opună expansiunii germane, modificării statu-quo-ului
teritorial existent.
Cercurile guvernante din Occident n-ar trebui să uite că Munchenul a
generat nu numai războiul Germaniei naziste, împotriva Uniunii Sovietice, ci şi
războiul Germaniei naziste împotriva puterilor occidentale. Munchenul a fost un
eşec politic răsunător al puterilor occidentale. La numai doi ani după
Munchen, pe care propaganda îl prezenta ca pe o victorie strălucită a
diplomaţiei occidentale, bombele germane explodau asupra Londrei şi
Coventryului, iar tancurile germane semănau moarte pe cîmpiile Franţei.
Chamberlain şi amicii lui au vrut să înşele istoria, dar istoria şi-a bătut joc de
ei în mod cinic. Acordul de la Munchen s-a înscris pentru totdeauna în conştiinţa
popoarelor ca un stigmat ruşinos pe obrazul diplomaţiei occidentale, ca un
simbol al mişeliei, făţărniciei şi capitulării criminale în faţa agresorului. Pentru
oamenii simpli din toată lumea, cuvîntul „Munchen" înseamnă un prevestitor al
evenimentelor tragice pe care le-a trăit omenirea în zilele celui de-al doilea
război mondial, dezlănţuit de cotropitorii s hitlerişti cu sprijinul direct al protecto-
rilor lor occidentali.
Numai după procesul de la Nurnberg, Munchcnul a încetat să mai fie „un
semn de întrebare" chiar pentru acei oameni din Occident care mai credeau în
sinceritatea „făcătorilor de pace" de la München.
În acelaşi timp istoria a arătat în mod clar că Münchenul a fost, în ultimă
instanţă, un eşec politic zdrobitor al puterilor occidentale. Ele n-au reuşit să
înşele istoria, ci, dimpotrivă, au plătit un preţ scump pentru atitudinea lor şi,
daca n-ar fi fost eforturile Armatei Sovietice, nimeni n-ar fi putut garanta
pentru soarta „democraţiei occidentale".
63
Istoria diplomaţiei burgheze nu cunoaşte o pagină atît de ruşinoasă ca
Münchenul. Însuşi cuvîntul „munchenez" a devenit o jignire.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, numeroşi oameni
politici occidentali, chiar dintre aceia care în perioada Münchenului găseau
politicii müncheneze diferite justificări, au fost nevoiţi să admită că politica
de la München s-a terminat cu un eşec şi că ca a dus la întărirea imperialismului
german şi a dat o lovitură serioasă Occidentului.Munchenul a lovit, e drept,
direct doar în mica Cehoslovacie, indirect, însă, peste doar un an, lovitura o
va resimţi întreaga Europă, şi în primul rînd Europa de sud-st.
Părăsite de către Franţa şi Anglia la bunul plac al statelor agresoare,
guvernele ţărilor din centrul şi sud-estul Europei au manifestat tendinţe de a
stabili înţelegeri cu vecinii lor în scopul renunţării la forţă pentru rezolvarea
unor diferende ce s-ar fi putut ivi între ele. La 31 iulie 1938 a fost semnat la
Salonic un acord între înţelegerea Balcanică şi Bulgaria. In acelaşi sens au
fost şi acordurile încheiate de România şi Iugoslavia cu Ungaria. Pe linia spri-
jinirii Cehoslovaciei, paralel cu acţiunile comune duse in cadrul celor două
organizaţii regionale antirevizioniste, România a refuzat să încheie cu Ungaria
o înţelegere bilaterală fără o înţelegere similară a acesteia cu Cehoslovacia.
Diplomaţii români , iar prin ei toţi reprezentanţii Europei de sud-est înţelegeau că
dispariţia Cehoslovaciei marca, deci, dispariţia Europei de sud-est prin înghiţirea ai
de către agresori: Germania , Italia şi Ungaria.
64
Referinte
1. Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag.24
2. idem
3. ibidem, pag.36
4. Shirer W., Le troisieme Reich des origines a la chute, Paris, 1962,
pag. 45
5. ibidem, pag. 47-48
6. Gaillard J.-M., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Chişinău, 2001, loc. cit.
7. Shirer W., Le troisieme Reich des origines a la chute, Paris, 1962,
loc.cit.
8. Внешняя политика Советского Союза,Москва,1976, pag. 176
9. idem
10.Shirer W., Le troisieme Reich des origines a la chute, Paris, 1962,
pag. 55
11.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag. 57-
58
12.Gaillard J.-M., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Chişinău, 2001, pag. 241-242
13.idem şi Zaharia Gh., Cupşa I., Vianu Al., Al doilaea război mondial ,
Bucureşti, 1975, loc.cit.
14.История внешней политики Советского Союза.1917-
1976,Москва,1976, pag.59
15.Zaharia Gh., Cupşa I., Vianu Al., Al doilaea război mondial ,
Bucureşti, 1975, pag. 54
16.ibidem, pag. 57
17.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, loc.cit.
65
18.Churchill W., Al doilea război mondiual, vol. 1-2, Bucureşti, 1996,
pag. 35
19.idem
20.ibidem, pag.44
21.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958
22.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958
23.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag.71
ibidem, pag. 75
24.Shirer W., Le troisieme Reich des origines a la chute, Paris, 1962,
pag.59-60
25.ibidem, pag. 54-56
26.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958
27.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958, loc.cit.
28.Deborin G., Scopurile şi orientarea falsificării istoriei celui de-al
doilea război mondial//Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al
doilea război mondial, Bucureşti, 1960, pag.17
29.idem
30.ibidem, pag.75-77
31.Gaillard J.-M., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Chişinău, 2001, pag.261-262
32.idem
33.История внешней политики Советского Союза.1917-
1976,Москва,1976, pag. 80
66
34.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag. 82
35.idem
36.Jilin P., Împotriva denaturării rolului URSS în cel de-al doilea război
mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al doilea război
mondial, Bucureşti, 1960, pag.81
37.idem
38.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag. 83-
85
39.История внешней политики Советского Союза.1917-
1976,Москва,1976, pag. 191
40.idem
41.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag. 90
42.idem
43.ibidem, pag. 92-93
44.Jilin P., Împotriva denaturării rolului URSS în cel de-al doilea război
mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al doilea război
mondial, Bucureşti, 1960, pag.109
45.idem
46.Shirer W., Le troisieme Reich des origines a la chute, Paris, 1962, loc.
cit.
47.Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris, 1980,
pag. 121
48.Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial , Bucureşti,
1998, pag. 82
49.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, pag.93
50.ibidem, pag.102
51.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
67
1958
52.Gaillard J.-M., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Chişinău, 2001, loc. cit
53.idem şi Michel H., La seconde guerrte mondiale,Tome 1, Paris,
1968,loc.cit.
54.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, loc.cit.
55.ibidem, pag.
56.Habsbawn E., O istorie a secolului XX:era extremelor, Chişinău,
1999, pag.136
57.Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris, 1980,
loc. cit.
58.Habsbawn E., O istorie a secolului XX:era extremelor, Chişinău,
1999, loc. cit.
59.Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial , Bucureşti,
1998,pag. 141
60.ibidem, pag. 143
61.Habsbawn E., O istorie a secolului XX:era extremelor, Chişinău,
1999, pag. 174
62.ibidem, pag. 180-182
63.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963, loc. cit.
64.Habsbawn E., O istorie a secolului XX:era extremelor, Chişinău,
1999,loc.cit.
65.Commager H., The Story of Second World War, N.Y.-Washington,
1991, pag.145
66.Churchill W., Al doilea război mondiual, vol. 1-2, Bucureşti,
1996,loc.cit.
67.Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris,
1980,loc.cit.
68
68.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958,loc.cit. şi Marea conflagraţie a secolului XX , Bucureşti,
1971,pag. 346
69.Летопись советской внешней политики..1917-1967, Москва,1968,
loc.cit
70.ibidem, pag. 289
71.Commager H., The Story of Second World War, N.Y.-Washington,
1991,loc.cit.
72.Churchill W., Al doilea război mondiual, vol. 1-2, Bucureşti,
1996,loc.cit.
73.Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris, 1980,
pag. 231
74.Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958 , loc.cit. şi Marea conflagraţie a secolului XX , Bucureşti,
1971,pag. 352
75.idem
76.ibidem, pag. 357-358
77.Buzatu Gh., Dosare ale războiului mondial, Iaşi, 1978
78.idem
79.Deborin G., Scopurile şi orientarea falsificării istoriei celui de-al
doilea război mondial//Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al
doilea război mondial, Bucureşti, 1960, loc.cit.
80.Летопись советской внешней политики..1917-1967,
Москва,1968,pag.356
81.ibidem, pag.358
82.История международных отношений и внешней политики
Советского Союза,Москва,1967,loc.cit.
83.Внешняя политика Советского Союза,Москва,1976,pag.178
84.idem
85.Фриснер Г., Проигранные сражения, Москва, 1966,pag.13
69
86.Жуков Г., Воспоминания и рзмышления, Москва, 1970,pag.32
87.Ludo I., Soluţia a patra, Bucureşti,1960,pag.112
88.ibidem, pag. 115
89.Documente şi materiale din ajunul celui de-al doilea război mondial,
vol. I, Bucureşti, 1964,pag.161
90.Documente şi materiale din ajunul celui de-al doilea război mondial,
vol. I, Bucureşti, 1964,pag.174
91.Ludo I., Soluţia a patra, Bucureşti,1960,pag.119
92.idem
93.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963,pag.67
94.ibidem,pag.70-71
95.Zaharia Gh., Cupşa I., Vianu Al., Al doilaea război mondial ,
Bucureşti, 1975,pag.83
96.Ludo I., Soluţia a patra, Bucureşti,1960,pag.126-127
97.ibidem, pag.130
98.Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris,
1980,pag.236
99.idem
100. Michel H., La seconde guerrte mondiale,Tome 1, Paris,
1968,pag.114
101. Ludo I., Soluţia a patra, Bucureşti,1960,pag.142
70
Bibliografie Selectivă
Documente:
1. Churchill W., Al doilea război mondiual, vol. 1-2, Bucureşti, 1996
2. Documente şi materiale din ajunul celui de-al doilea război mondial,
vol. I, Bucureşti, 1964
3. Procesul de la Nurnberg. Culegere de materiale, vol. II, Bucurteşti,
1958
4. Фриснер Г., Проигранные сражения, Москва, 1966
5. Жуков Г., Воспоминания и рзмышления, Москва, 1970
Monografii:
6. Buzatu Gh., Dosare ale războiului mondial, Iaşi, 1978
7. Deborin V., Al doilea război mondial , Bucureşti, 1960
8. Gaillard J.-M., Istoria continentului european de la 1850 pînă la
sfîrşitul secolului al XX-lea, Chişinău, 2001
9. Habsbawn E., O istorie a secolului XX:era extremelor, Chişinău, 1999
10.Lidell Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial , Bucureşti, 1998
11.Ludo I., Soluţia a patra, Bucureşti,1960
12.Marea conflagraţie a secolului XX , Bucureşti, 1971
13.Poltorak A.I., De la Munchen la Nurnberg, Bucureşti, 1963
14.Stokesbury J., Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial ,
Bucureşti, 1993
15.Zaharia Gh., Al doilea război mondial(schiţă istorică), Bucureşti,
1974
16.Zaharia Gh., Cupşa I., Vianu Al., Al doilaea război mondial ,
Bucureşti, 1975
17.Bouillen J., Histoire:Le monde contemporain.1914-1945, Paris, 1980
18.Commager H., The Story of Second World War, N.Y.-Washington,
1991
71
19.Michel H., La seconde guerrte mondiale,Tome 1, Paris, 1968
20.Shirer W., Le troisieme Reich des origines a la chute, Paris, 1962
21.Внешняя политика Советского Союза,Москва,1976
22.История внешней политики Советского Союза.1917-
1976,Москва,1976
23.История международных отношений и внешней политики
Советского Союза,Москва,1967
24.Летопись советской внешней политики..1917-1967, Москва,1968
Articole:
25.Daşicev V., Despre rolul militariştilor germani în pregătirea celui
de-al doilea război mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui
de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1960
26.Deborin G., Scopurile şi orientarea falsificării istoriei celui de-al
doilea război mondial//Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al
doilea război mondial, Bucureşti, 1960
27.Jilin P., Împotriva denaturării rolului URSS în cel de-al doilea război
mondial //Împotriva falsificatorilor istoriei celui de-al doilea război
mondial, Bucureşti, 1960
72