Politica privind concurenta si regulilecomunitare de concurenta

Studenta:

1. Continutul dreptului comunitar al concurentei

Pentru moment şi, fără îndoială, pentru încă mult timp de acum încolo dreptul comunitar al concurenţei este, relativ, autonom şi specific. El se orientează, întotdeauna, în jurul a doua axe principale, şi anume: în primul rand, el cuprinde regulile care se adresează intreprinderilor si, in al doilea rand, pe cele care vizeaza comportamentele statelor membre sau ale autoritatilor publice.

In tratatele care pun bazele Comunitatilor europene se regasesc, cu cateva exceptii, aceleasi reglementari. Totusi, se poate observa ca Tratatul de la Paris instituind CECA, prezinta o anumita originalitate care se explica prin contextul sau economico-politic: era vorba, la acea vreme , de a lupta impotriva cartelurilor siderurgice si, in special, impotriva celui din zona Ruhr-ului. Apropierea sfarsitului celui de al doilea razboi mondial explica aceasta preocupare, care astazi este depasita. Acesta este motivul pentru care Tratatul de la Paris continea dispozitii specifice cu privire la concentrarile de intreprinderi. In ceea ce priveste Tratatul instituind Euratom, acesta, din motive diametral opuse, este mai retinut in ceea ce priveste imperativele concurentei.

Oricare ar fi diferentele dintre Tratatele constitutive, acestea au fost, intr-o oarecare masura, atenuate datorita unificarii reglementarilor privind autoritatile insarcinate cu aplicarea dispozitiilor comunitare si, aceasta, dupa fuziunea institutiilor, intervenita la 8 aprilie 1965, prin Tratatul de la Bruxelles.

In continuare, ne vom limita numai la Tratatul de la Roma, care este, fara drept de apel, cel mai important, si vom enunta, succesiv, regulile care se adreseaza intreprinderilor si pe cele care se adreseaza statelor.

Regulile care se adreseaza intreprinderilor se sprijina pe trei piloni: in primul rand, interzicerea intelegerilor edictata de articolul 81, apoi a abuzului de pozitie dominantă, intalnit in articolul 82 si, in cele din urma, controlul prealabil al operatiunilor de concentrare care nu figureaza in tratat, ci se regasesc in Regulamentul Consiliului 4064/89, din 21 decembrie 1989.

Regulile care se adreseaza statelor sau autoritatilor publice pot fi grupate in jurul a doi poli: in primul rand, este vorba despre regulile care vizeaza intreprinderile publice, intreprinderile titulare de drepturi speciale sau exclusive si intreprinderile insarcinate cu gestionarea serviciului de interes economic general sau care prezinta caracterul de monopol fiscal; in al doilea rand, avemin vedere regulile care privesc ajutoarele de stat.

Concurenta neloiala nu are relevanta celei sanctionate de Tratatul de la Roma. Reprimarea sa releva, intotdeauna, drepturi si jurisdictii interne. Aceasta nu inseamna ca ea ar trebui sa ramana in afara preocuparilor celor care redacteaza Tratatul. Ea este reglementata, indirect, de articolele 81 si 82. Neloialitatea nu este, totusi, justitiabila dreptului comunitar, decat atunci cand rezulta din intelegerile sau din exploatarile abuzive ale pozitiilor dominante care efectueaza concurenta pe piata.

2. Regulile comune ale concurentei si ale pietelor comune speciale

Bazele juridice ale politicii în domeniul concurenţei Deşi politica comunitară în domeniul concurenţei este tot mai mult determinată de

considerente economice, constrângerile la care este supusă sunt în principal de ordin juridic.Baza legală (juridică) a PDC este oferită, în primul rând, de prevederile incluse în

Tratatului UE , respectiv: • Articolul 81, privind practicile restrictive • Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă

• Articolul 86, privind întreprinderile publice• Articolele 87-89 privind ajutorul de stat. În al doilea rând, referiri se găsesc în legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de

Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în aceasta categorie se includ:

• Regulamentul Consiliului 17/1962; • Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin

Regulamentul 1310/1997; • Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri

care privesc situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia autovehiculelor, etc.

În al treilea rînd, un număr în creştere instrucţiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce mod va acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de predictibilitate al acţiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de Primă Instanţă. Nu în ultimul rînd, trebuie menţionate şi acordurile internaţionale în care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind concurenţa.

Redactorii tratatelor au luat in considerare specificul anumitor sectoare, in care, adesea, interventia statelor este puternica si traditionala. Consideratiile politice sunt cele care explica aceste alegeri. Astfel, se poate observa ca vizavi de Piata comuna, pe care am putea-o califica ca fiind generala, exista piete comune speciale, asupra carora regulile concurentei nu se aplica in mod automat, ei numai daca institutia Consiliului a decis aplicarea lor si in masura in care acesta a facut-o. Se poate cita piata transporturilor sau cea a agriculturii .

Pentru a ne limita la Tratatul de la Roma, articolul 87, devenit 83, permitea Consiliului sa adopte regulamente care sa excluda anumite sectoare de la aplicarea regulilor comune ale concurentei. Consiliul, insa, nu a dat curs acestei dispozitii. Sfera de aplicare ratione materiae a cestor reguli este, deci, foarte vasta. Anumite profesii au incercat, fara succes, sa faca sa prevaleze specificul lor pentru a se excepta de la articolele 85 si 86, devenite art. 81 si 82.

O trecere in revista a diferitelor texte generale care au fost enumerate dau impresia ca ele se sprijina, fiecare, pe un antagonism intre permis si interzis. Astfel, de exemplu, articolul 85, devenit 81, alin. 1, impune principiul interzicerii intelegerilor restrictive de concurenta sau articolul 86, devenit 82, sanctioneaza exploatarile abuzive de pozitii dominante. Cu toate acestea, o lectura mai atenta si examinarea jurisprudentei comunitare arata ca aceste texte nu contin definitia a ceea ce este permis si a ceea ce nu este. Prin aceasta relatie cu obiectivele generale ale tratatului si constructia europeana se determina, permanent limitele prohibitiilor. Regulile concurentei sunt, asadar, mijlocul de a exprima politica, comunitara de concurenta.

3. Politica in domeniul concurenţei

O definiţie a politicii în domeniul concurenţei a fost dată în cadrul Conferinţei Ministeriale de la Singapore din anul 1996, sub patronajul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), în care se precizează, că în sens larg, politica în domeniul concurenţei cuprinde toate măsurile care se referă la competiţia în cadrul pieţei, incluzând politica comercială şi politicile de reglementare şi măsurile adoptate de către guverne pentru combaterea practicilor anticoncurenţiale ale întreprinderilor din sectorul privat şi public. În sens restrâns, politica în

domeniul concurenţei se referă la legislaţia şi politicile care reglementează comportamentul anticoncurenţial al întreprinderilor.

Concurența se referă la comportamentul agenţilor economici, rivalitatea dintre aceştia pentru clienţi, cote de piaţă, profit, vânzări sau alte obiective de afaceri pe care aceştia şi le stabilesc.

Concurenţa stă la baza economiei de piaţă, o piaţă perfect concurenţială însemnând: un numar mare de producători şi cumpărători, cu acces liber, fiecare producător având o cotă mică de piaţă, produsul este omogen şi nu există bariere de intrare sau ieşire de pe piaţă precum nici asimetrie în ceea ce priveşte gradul de informare. „Într-o astfel de piaţă, producătorii sunt cei care acceptă preţurile, nu cei care le fac.”

O astfel de piaţă este eficientă din punct de vedere al alocării bunurilor, şi anume atunci când alocarea către o persoană nu se face cu preţul nealocării bunului către altă persoană şi este eficientă din punct de vedere al productivităţii atunci când bunurile sunt produse cu cel mai mic cost posibil. În condiţii de concurenţă apare şi eficienţa dinamică şi anume încurajarea inovaţiei, dezvoltării de noi produse şi creşterii tehnologice. Desigur noţiunea de concurenţă perfectă şi tot ce presupune ea este un ideal-tip, ea nu există în viaţa reală, fiind un instrument de ghidaj al politicilor în domeniul concurenţei şi de măsurare a situaţiilor reale de pe piaţă. Un termen propus de un economisti al anilor 50, acela de „concurenţă prelucrabilă” (workable competition), adică aranjamente concurenţiale care sunt realizabile, este mult mai realist, precum şi termenul folosit de Uniunea Europeană, de „concurenţă eficientă”.

Concurenţa văzută din perspectiva Uniunii Europene îşi are rădăcinile în şcoala ordoliberală germană (Freiburg), care vedea legea concurenţei ca un fel de „constituţie economică”, „concurenţa este necesară pentru bunăstare economică, iar libertatea economică este necesară pentru libertatea politică” Şcoala ordoliberală stabileşte o legătura puternică între puterea politică şi cea economică, susţinând dispersarea puterii economice către întreprinzătorii privaţi, pentru a împiedica concentrarea puteri politice.

Pentru buna funcţionare a unei pieţe concurenţiale este nevoie atât de o politică a concurenţei precum şi de o lege a concurenţei. Politica de concurenţa se referă la un set de instrumente care încurajează concurenţa, facilitează intrarea uşoară pe piaţă, comerţul liberalizat, politicile industriale relaxate ş.a, iar legislaţia în domeniul concurenţei se referă la un set de regulamente, interdicţii şi măsuri punitive ce au ca ţintă practicile anti-concurenţiale, precum cartelurile şi aranjamentele anti-concurenţiale, abuzarea de poziţie dominantă de către o întreprindere, şi fuziunile anti-concurenţiale, ce provoacă daune în economie, consumatorilor şi societăţii. Daunele sunt şi mai mari în contextul unor ţări în curs de dezvoltare pentru că pieţele sunt în general mai fragile, iar diferenţa între practicile anti-concurenţiale precum carteluri, poziţia dominantă de pe piaţă este mult mai pronunţată, iar autorităţile însărcinate cu reglarea acestor mecanisme au puţine resurse şi abilităţi în a trata problema.

McLachlan și Swan(1963) evidențiază faptul că politicile anti-trust(concurențiale) sunt create pentru a ajuta crearea pieței unice europene. Acestea încearcă să protejeze competiția, deoarece se consideră că beneficiile viitoare, atât din punct de vedere al eficienței cât și a rezultatelor, vor apărea tocmai datorită stimulării concurenței. În primul rând, ”o concurență loială ar duce la atomizarea piețelor cu rezultate favorabile asupra eficientizării utilizării resurselor”, iar în al doilea rând, competiția este considerată a fi mijlocul prin care costurile și prețurile sunt minimizate, și pune bazele unei dezvolări bazată pe cercetare și inovare.

Laura Parett se referă la politica de concurenţă ca fiind un set de politici şi legi ce nu restricţionează bunăstarea economică, iar pe lângă dimensiunea economică aceasta mai pune

accent şi pe dimensiunea politică: „măsuri guvernamentale care afectează direct comportamentul companiilor şi structura industriei”, dimensiune care se referă la legea concurenţei. Practicile de afaceri restrictive sunt atât acordurile anti-concurenţiale precum şi abuzurile de dominanţă. Aceste acorduri se clasifică în acorduri orizontale, şi anume cartelurile, aranjamente de firme ce produc şi vând acelaşi produs, îşi fixează un preţ (price-fixing cartels), fie îşi împart teritoriul pe segmente, fiecare având monopol pe teritoriul cuvenit, fie restricţionează producţia şi alte practici. Acordurile verticale, sunt de tipul unei relaţii principal-agent(mandant-mandatar) ce se stabilesc între producator şi micul comerciant, producator ce doreşte controlul comerciantului, impunându-i preţul ş.a.

Politica de concurenţă a UE este identificată mai degrabă ca fiind un intrument pentru atingerea obiectivelor finale ale Uniunii Europene, decât un obiectiv în sine. Se face distincţia între obiective de interes public, şi anume obiective care nu sunt neapărat de natură economică, cum ar fii protecţia socială sau a anumitor sectoare strategice economice, obiective esenţiale cum ar fii o mai mare eficienţă economică şi obiectivele din zona gri, de exemplu asigurarea concurenţei loiale, pentru că oferă o mare varietate de produse şi servicii pe piaţă la un preţ mic, fiecare întreprinzător dorind să atragă cât mai mulţi clienţi printr-o calitate cât mai bună a produselor, protejarea IMMurilor, acestea având o forţă economică mică situate în faţa companiilor mari, însă sunt un sector important al economiei, reprezentând mulţi producători care se luptă pe segmente mici de piaţă, ceea ce înseamnă că la nivelul IMMurilor, calitatea, preţul mic, inovaţia ş.a sunt mult mai aşteptate. De asemenea, intrarea pe piaţa IMMurilor se face relativ uşor, însă eficienţa economică face diferenţa, deoarece concurenţa este acerbă.

Bishop şi Walker găsesc două obiective ale politicii de concurenţă: integrarea şi scopul economic, Motta aduce pe lângă acestea obiective sociale şi politice. Alte scopuri identificate de alţi autori sunt: libertatea economică, integrare de piaţă, eficienţă, bunăstare şi corectitudine.

În ceea ce priveşte integrarea pieţelor, politica de concurenţă are un rol foarte important, este ceea ce oferă unicitate politicii Europene spre deosebire de cea a Statelor Unite „noi protejăm competiţia, voi protejaţi competitorii” şi este în complementaritate cu cele patru libertăţi. Aranjamente sau comportamente abuzive pot crea obstacole în comerţul inter-statal, şi în libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor. În ceea ce priveşte comparatia cu politica SUA, UE îşi bazează discursul pe concepte precum: cotă de piaţă, bariere la intrare, poziţia pe piaţă şi comportamentul competitorilor si puterea cumpărătorului, în timp ce SUA menţionează pe primul loc răul făcut consumatorilor.

Libertatea economică susţine necesitatea libertăţii economice a indivizilor, libertatea de a produce şi a consuma liber, precum şi controlul puterii economice private şi puterii politice. Însă nu orice situaţie care încalcă libertatea economică este considerată ca o politică anti-concurenţială, depinzând foarte mult de circumstanţe.

Referitor la eficienţă, politica de concurenţă ţinteşte spre o eficienţă alocativă, productivă precum şi dinamică. Eficienţa este foarte des legată de bunăstarea consumatorului: „concurenţa nu este un scop în sine ci un instrument pentru atingerea bunăstării consumatorului şi eficienţei”. Politica în domeniul industriei este legată de politica în domniul concurenţei prin ajutoarele de stat si reglementările privind practica de dumping(vanzarea de produse sub preţul de producţie cu scopul de a elimina alţi concurenţi de pe piaţă), precum şi prin reglementări privind fuziunea anumitor companii. Fiind determinată de scopul integrării europene, accentul după Lisabona, este pus pe o politică concurenţială industrială care se axează pe inovaţie şi creştere, politica în domeniul concurenţei ajungând să aibă un rol foarte important în politica industrială. Protecţia

IMM-urilor poate fi inclusă în politica industrială, Comisia Europeană având asteptări foarte mari de la acestea în termeni de inovaţie şi crearea de locuri de muncă.

4. Rolul strategiilor şi politicilor concurenţial

Poziţia concurenţială a întreprinderii pe piaţa de referinţă constituie un criteriu important atunci când se urmăreşte adoptarea unor strategii concurenţiale. Astfel, conform unor studii efectuate de firma de consultanţă Artur D. Little, o întreprindere poate avea în raport cu concurenţa următoarele poziţii:- dominantă, situaţie în care întreprinderea poate influenţa comportamentul celorlalţi concurenţi, având la dispoziţie un număr mare de variante strategice;- puternică, situaţie în care întreprinderea acţionează independent de liderul pieţei, având posibilitatea să-şi menţină poziţia în faţa atacurilor concurente;- favorabilă, situaţie în care întreprinderea îşi consolidează poziţia pe piaţă, profitând de anumite oportunităţi oferite de mediu şi având disponibilităţile necesare;- durabilă, situaţie în care poziţia intreprinderii pe piaţă este satisfăcătoare, nu poate fi îmbunătăţită uşor şi trebuie decis dacă rămâne sau se retrage de pe piaţă;- slabă, caz în care rezultatele obţinute de către întreprindere sunt nesatisfăcătoare, optându-se pentru retragerea de pe piaţă.

O altă modalitate de determinare a poziţiei concurenţiale deţinută de o întreprindere are în vedere analiză capacităţii efective şi potenţiale a pieţei, precum şi cotele de piaţă ce revin fiecărui competitor. În acest mod se poate cunoaşte dacă întreprinderea se situează într-o poziţie de lider pe piaţă (poate deţine o cotă de până la 40%), de challenger (poate deţine o cotă de piaţă de până la 30%), de urmăritor (cota de piaţă poate ajunge până la 20%) sau de firmă mică (cota de piaţă fiind de maxim 10%).Ţinând cont de toate aceste aspecte, în final, întreprinderea poate opta pentru două variante strategice în funcţie de poziţia competitivă deţinută pe piaţă:a) Strategia ofensivă, care este aleasă de către întreprinderile puternice, cu o poziţie consolidată pe piaţă (lideri sau challengeri), care urmăresc îmbunătăţirea poziţiei pe piaţă prin creşterea cotei de piaţă. Strategia ofensivă poate fi aleasă şi de alte întreprinderi, care deţin un anumit avantaj competitiv la un moment dat.b) Strategia defensivă, aleasă de către întreprinderile cu o poziţie modestă în cadrul pieţei, care urmăresc fie menţinerea cotei de piaţă, fie restrângerea acesteia. Pentru această variantă strategică poate opta un “urmăritor” sau o firmă mică specializată pe o nişă de piaţă, mai rar challengerul, aceştia dorind să-şi menţină poziţia deţinută în cadrul pieţei.

Pornind de la cele două tipuri de strategii, ofensivă şi defensivă, Philip Kotler le dezvoltă, denumindu-le sugestiv strategii concurenţiale, utilizând variante strategice din domeniul militar, care au la bază atacul sau apărarea, în funcţie de poziţia deţinută pe piaţă. Astfel, un lider de piaţă va urmări să-şi apere poziţia pe care o deţine la un moment dat, ceea ce se dovedeşte a nu fi un lucru tocmai uşor. Challengerul va continua să atace poziţia liderului, dar şi să şi-o apere pe a sa de atacurile urmăritorilor. Aceştia, împreună cu firmele mici, vor trebui să atace pentru a ocupa o poziţie mai bună pe piaţă.

Strategiile adoptate de liderii de piaţă urmăresc păstrarea poziţiei ocupate, ceea ce se poate realiza prin următoarele modalităţi:1. Extinderea pieţei totale, care are în vedere:

- găsirea de noi utilizatori pentru produsele întreprinderii. În această situaţie pot fi folosite trei tipuri de strategii: strategia pătrunderii pe o piaţă (convingerea consumatorilor relativi de a cumpăra produsul); strategia pieţei noi (convingerea unor noi categorii de consumatori de a cumpăra produsul); strategia expansiunii teritoriale (comercializarea produsului în alte zone).- găsirea de noi utilizări pentru produsele intreprinderii;- utilizarea mai frecventă a produselor întreprinderii.2. Apărarea poziţiei ocupate sau protejarea cotei de piaţă, prin strategii concurenţiale similare cu strategiile militare de apărare. Ca variante strategice, există şase strategii de apărare ce pot fi utilizate de către un lider:- apărarea pasivă, presupune întărirea poziţiei actuale a firmei;- apărarea flancului, presupune apărarea zonelor unde există puncte slabe;- apărarea preventivă, presupune lansarea unui contraatac preventiv împotriva concurenţei;- contraofensiva, ca răspuns la acţiunile concurenţilor de reducere a preţului, de promovare rapidă, de îmbunătăţire a produsului sau de invadare a teritoriului întreprinderii;- apărarea mobilă, presupune extinderea liderului pe noi pieţe, care îi vor servi ca bază de atac şi de apărare, prin activităţi de extindere a pieţei şi de diversificare sortimentală;- apărarea prin retragere, presupune abandonarea teritoriilor mai greu de apărat şi concentrarea resurselor pe poziţiile mai puternice.3. Creşterea cotei de piaţă, bazată pe faptul că odată cu înregistrarea unor creşteri mici ale cotei de piaţă, acestea vor determina creşteri mari ale vânzărilor, profitabilitatea sporeşte pe măsură ce creşte cota relativă a întreprinderii pe piaţa deservită. Dar creşterea cotei de piaţă nu conduce automat şi la creşterea rentabilităţii, răspunzătoare de acest lucru fiind strategia utilizată.

Strategiile aplicate de urmăritori se bazează pe faptul că aceste firme-urmăritori nu atacă direct liderul, ci încearcă să-l imite, îmbunătăţind programele de marketing şi produsele acestuia. Această strategie de imitare poate fi foarte avantajoasă, dar urmăritorii trebuie totuşi să-şi păstreze clienţii, să atragă alţii noi, oferind avantaje distincte. Prin urmare, vor încerca să-şi menţină costuri de producţie scăzute, să-şi îmbunătăţească calitatea produselor şi să ofere servicii de calitate.

“Urmăritorii” pot adopta trei tipuri de strategii:- strategia de copiere, care presupune copierea întocmai a produselor, distribuţiei, publicităţii şi a altor elemente ale politicii de marketing a liderului;- strategia de imitare, care presupune copierea unor elemente ale produsului liderului, dar şi diferenţierea prin modul de ambalare, preţ, publicitate;- strategia de adaptare, constă în preluarea produselor liderului şi chiar îmbunătăţirea acestora, comercializarea produselor pe alte pieţe pentru evitarea unor confruntări directe cu liderul.

Strategiile aplicate de firmele mici au în vedere că acestea dispun de resurse limitate, fiind nevoite să recurgă adesea la specializarea în funcţie de piaţă, clienţi, produse, ceea ce le determină ca prin mixul de marketing să servească anumite nişe de piaţă. Profitabilitatea acestei strategii de servire a nişelor de piaţă se bazează pe o cunoaştere mai bună a consumatorilor şi satisfacerea nevoilor acestora mai bine decât o poate realiza un alt concurent. O firmă, care

deserveşte o nişă de piaţă, poate obţine profituri mari datorită posibilităţii de practicare a unui adaos comercial ridicat peste preţul de cost, corespunzător valorii adăugate.

Datorită riscului crescut de atacare a unei nişe sau chiar de dispariţie a acesteia, firmele mici încearcă să se specializeze pe două sau mai multe nişe de piaţă. Specializarea poate fi de mai multe feluri:- specializarea pe consumatorul final;- specializarea pe verticală (pe o anumită verigă a lanţului de producţie-distribuţie);- specializarea în funcţie de mărimea clienţilor (clienţi mici, medii sau mari);- specializarea pe anumiţi clienţi;- specializarea geografică;- specializarea pe calitate-preţ;- specializarea pe servicii.Pe măsură ce nişa de piaţă va creşte în dimensiune şi va deveni mai atractivă, există riscul de a fi atacată de challengeri, firmele mici trebuind să facă faţă acestor atacuri. Este evident că toate aceste variante strategice posibil de abordat de către o organizaţie cu orientare spre piaţă presupun cunoaşterea profundă a competitorilor din cadrul pieţei, o analiză atentă a mediului de afaceri şi o măiestrie în abordarea şi utilizarea marketingului. Scopul acestor strategii competitive va fi de a transforma o organizaţie fără viziune de marketing într-o organizaţie învingătoare, adaptată unei competiţii reale, libere şi loiale.

5. Politici anticoncurentiale

Articolul 5 din Legea concurentei nr.21/1996

(1) Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc:a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale;b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor;c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;e) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte;g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

(2) Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită la alin. (1) înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit. a)-d) şi una dintre condiţiile prevăzute la lit. e), după cum urmează:

a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate;b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată;c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e);d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor ori serviciilor la care se referă;e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii;2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

(3) Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a acesteia, termenele, informaţiile de prezentat, durata şi condiţiile dispensei se stabilesc de către Consiliul Concurenţei, prin regulamente şi instrucţiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la alin. (2) se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţii de agenţi economici sau practici concertate şi se stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensă, probând îndeplinirea condiţiilor stabilite la alin. (2).

(4) Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2), precum şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de Consiliul Concurenţei, prin regulament.

(5) Înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practicile concertate care se încadrează în vreuna dintre categoriile exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2) şi stabilite prin prevederile alin. (3) sunt considerate legale, fără obligaţia notificării sau obţinerii unei decizii din partea Consiliului Concurenţei. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici, care se prevalează de beneficiul exceptării pe categorii, sunt ţinuţi să facă dovada îndeplinirii condiţiilor şi citeriilor prevăzute la alin. (3) şi (4).

(6) Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici ori practici concertate, emise în aplicarea prevederilor alin. (3), vor prevedea data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum şi condiţiile şi obligaţiile ce trebuie respectate de către beneficiari.

(7) Dispensa acordată conform alin. (6) pentru o înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici ori practică concertată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condiţiile cerute, şi poate fi revocată dacă condiţiile în care a fost acordată nu mai

corespund; decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informaţii false, inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.

Articolul 6 din Legea concurentei nr.21/1996

Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor.

Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Bibliografie:

1. Dumbrava, Vasile; Concurenta, competitivitate si inovare- suport curs;

2. http://beta.ier.ro/documente/formare/Politica_concurenta.pdf 3. http://lege5.ro/Gratuit/heydcmrv/legea-concurentei-nr-21-1996

i