compendiu de kinetoterapie.doc
-
Upload
papara-oana -
Category
Documents
-
view
507 -
download
18
description
Transcript of compendiu de kinetoterapie.doc
Tratamentul kinetoterapeutic în afecţiunile specifice atletismului
1
Planul lucrăriiCapitolul 1
I.1 ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI..........................5
I.2 SCURT ISTORIC AL KINETOTERAPIEI......................................6
2
CAPITOLUL I
3
I.1 ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI:
Kinetoterapia studiază motricitatea sub toate formele ei, în prim- plan fiind
relaţia dintre centrii de comandă şi transmitere a comenzii nervoase, şi cei ai
efectorului mio–artro-kinetic, deci ca ramură terapeutică, o importanţă deosebită în
activitatea de recuperare funcţională i se cuvine kinetoterapiei. Nu vom exclude însă
utilizarea simultană a altor metode terapeutice. Tratamentul prin mişcare poate da
rezultate surprinzatoare dacă este aplicat metodic şi perseverant administrat şi dozat
cu competenţă, dar poate fi dăunător când se comit erori privind indicaţiile, măsura şi
modul de aplicare . Deficienţele fizice sunt frecvent întâlnite in perioada de creştere, in
cazul practicării atletismului. Urmărirea atentă a stării segmentelor corporale este strict
necesară, având in vedere faptul că orice abatere de la normal la acest nivel atrage după sine
vicii de atitudine ale tuturor celorlalte segmente ale corpului.
Problema depistării deficienţelor fizice şi organice la atleţi se înscrie ca una dintre
problemele de cea mai mare importanţă care preocupă antrenorul. Aici vom observa
colaborarea dintrea antrenor şi kinetoterapeut.
Rolul kinetoterapeutului în contextul acestei acţiuni este, indiscutabil, determinant,
revenindu-i sarcina recuperării afecţiunilor specifice probelor atletice (împreună cu medicul
de specialitate).
Acţiunea de depistare trebuie realizată la fiecare control medical, care trebuie să
apară la intervale de timp bine stabilite.
Este necesară o primă diferenţiere a deficienţelor grave de cele mai uşoare, ştiut fiind
că recuperarea cazurilor mai avansate necesită a fi realizată în centre specializate şi
amenajate corespunzător.
Deficienţele fizice de gravitate mai redusă vor fi corectate în cadrul antrenamentelor.
Antrenorul, înainte de a fi militant pentru performanţele sportive, trebuie să fie factorul cel
mai activ care să contribuie la o creştere şi dezvoltare armonioasă a organismului atleţilor.
Practic, odată diagnosticul precizat, deficientul trebuie pus în cunoştinţă de cauză şi
lămurit ce mijloace profilactice şi terapeutice îi stau la îndemână în timpul activităţii sale
dacă corectarea se va face în cadrul antrenamentelor sau dacă este nevoie de recuperare,
intrând astfel în sfera de activitate a kinetoterapeutului.
4
Tratamentul de recuperare funcţională prin kinetoterapie are la bază corectarea
disfuncţiilor statice şi dinamice, care au ca urmări cel puţin diminuarea dezechilibrelor
presiunilor, având drept consecinţă reducerea şi îndepărtarea algiilor Kinetoterapia pe
lângă rolul sau curativ, influienţând o serie de verigi fiziopatologice, are deasemenea
acţiune preventivă, prin reeducarea staticii locale, tonificând şi decontracturând masele
musculare în cadrul unei reeducări posturale şi kinetice generale. Mijloacele existente
pentru aplicarea kinetoterapiei în patologia specifică atletismului sunt extrem de variate
dar pacientii din studiul au beneficiat de aproape toate mijloace asociate excluzând
hidroterapia.
I.2 ISTORICUL ASPECTULUI CE URMEAZĂ A FI STUDIAT
Kinetoterapia are istorie îndepărtată. Cu 800 de ani i.e.n., în India şi în China
s-a acordat importanţă posturilor şi mişcărilor.
La romani, s-a folosit pe scara largă gimnastica terapeutică, introdusă de către
Asclepiades din Brithynia în anul 921 i.e.n.
În anul 1864, suedezul Zander introduce în terapeutică mişcarea prin maşini
mecanice, iar în 1867 Lucas Championniere opune noţiunea de mobilizare celei de
imobilizare, afirmând că “mişcarea este viaţa”.
În secolul xx –lea îşi fac apariţia binecunoscutelor exerciţii ale lui Rudolph
Klapp pentru reeducarea scoliozelor. Tot în prima parte a secolului al xx-lea se concept
noi tehnici pentru reeducarea funcţională în special a mersului sechelarilor paraplegici.
Din această perioadă istoria kinetoterapiei a reţinut numele Wilhelminei Wright din
S.U.A., care printre altele, a perfectionat tehnica utilizarii membrelor superioare în timpul
mersului cu cârje la paraplegici.
Secolul al xx-lea acumulează treptat sisteme de kinetoterapie pentru diferite
segmente ale corpului sau boli. Klapp deschisese suita acelor sisteme care-i poartă
numele, continuată apoi de alţii cum ar fi:
- Ernest Codman din Boston, in 1934, alcătuieşte un întreg grupaj de exerciţii pentru
umăr;
5
- kinetoterapia din unele boli interne (digestive, respiratorii) este axată pe conceptul de
exerciţii ale lui Kohlrausch.
- în Anglia, prof.J.B.Mennel introduce tehnicile de manipulare articulară în kinetoterapia
modernă, separându-le de tehnica osteopatică.
- morbiditatea prin dureri lombare, mereu în creştere, determină apariţia unor metode
kinetoterapeutice specifice, cum sunt cele a lui Paul Williams.
Probabil că cel mai însemnat progres în acest secol sunt tehnicile de facilitare
neuromusculară, de care rămân legate totdeauna nume ca acelea ale lui Kabat, Knott,
Bobath, Rood etc.
Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii şi se va scrie
cu siguranţă şi în viitor, căci “mişcarea este viaţa”.
I.3 PRECIZAREA NOŢIUNILOR ÎNTÂLNITE IN TITLUL LUCRĂRII:
Traumatologia sportivă:
Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este în continuă ascensiune, iar
numărul celor care iubesc sportul şi doresc realizarea de performanţe sportive cât mai
competitive pe plan internaţional au crescut foarte mult în ultimele decade ale secolului de
curând încheiat. În paralel, numărul sportivilor accidentaţi în timpul procesului de instruire şi
pregătire, precum şi în timpul competiţiilor sportive, au crescut şi ele îngrijorător de mult.
Majoritatea specialiştilor indică o strânsă interdependenţă între numărul şi felul
traumatismelor sportive şi caracteristicile fiecărei discipline sportive. Tipul de efort,
caracteristicile biomecanice, specificul regulamentului disciplinei respective, echipamentul şi
aparatura folosită, condiţiile de mediu şi organizatorice, sunt printer multiplele cause care fac
să varieze nu numai procentajul de traumatisme sportive, ci şi felul şi localizarea lor.
Prelucrarea satatistică a morbidităţii traumatologice a sportivilor români pe o perioadă
de 15 ani, cuprinsă între anii 1981-1996, precum şi observaţiile clinice şi para clinice, culese
6
din activitatea laboratorului de traumatologie şi recuperare al Institutului de Medicină
Sportivă din Bucureşti, oferă o serie de date.
După cum se poate observa şi din tabelul nr.1, sporturile cu cele mai numeroase
tarumatisme sportive au fost: fotbalul, 14,40%; handbalul 10,40%; rugbyul, 10,20%;
atletismul şi gimnastica câte 8,50%.
Sportul Nr.cazuri %
Fotbal 4688 14,4
Handbal 3395 10,4
Rugby 3280 10,2
Atletism 2769 8,5
Gimnastică 2765 8,5
Judo 2365 7,2
Box 1967 6,2
Tabelul nr.1
Patologia specifică probelor atletice:
Majoritatea aspectelor patologice, sunt legate de membrele superioare, centura
scapulară, lombară şi membrele inferioare, acestea reprezentând suportul anatomofuncţional
al efortului specific.
Traumatismele părţilor moi:
Leziunile musculare:
Sunt macrotraumatisme de origine interna produse de o contractie brusca a unui
muschi, in anumite situatii favorizante si predispozante.
7
Cauze predispozante :
- existenta unei spasmofilii
- existenta unei circulatii sanguine locale deficitare
- o serie de deficiente biologice, umorale, care tin uneori de un metabolism modificat ,
hipovitaminoze.
Cauze favorizante :
- efortul brusc si violent fara o incalzire prealabila corecta, in conditiile unui climat rece si
umed.
Cludatus si Kirshberg au aratat ca forta musculara se reduce direct proportional cu
scaderea temperaturii si că schimbarile presiunii atmosferice modifica procesul de oxigenare
tisulara.
Alte cauze ar fi :
-scaderea elasticitatii musculare datorita produsilor de catabolism rezulatati din travaliul
muscular
- antrenarea inegală a anumitor grupe musculare agoniste , in detrimentul grupelor
musculare antagoniste. Lipsa de sinergism intre muschii agonisti si antagonisti poate surveni
la începutul antrenamentului sau competitiei cand sportivul nu si-a facut o incalzire buna si
astfel nu s-a prestabilit coordonarea mşicărilor.
Acest lucru se poate intampla si la sfarsitul competitiei, cand efortul prelungit duce la
scaderea controlului nervos superior si coordonarii, ca si eficienta mecanismelor reflexelor
locale (muschi-articulatii - muschi)
- carente alimentare, conditii meteorologice deosebite;
- echipamnetul sportiv necorespunzator;
- proces de refacere nesatisfacator.
8
Clasificarea leziunilor musculare:
Dupa suprafata ei leziunea musculara poate fi :- fibrilara (lezarea catorva fibre);
- fasciculara (cand sunt interesate cateva fascicule ale muschiului);
- fibrofasciculara (care reuneste unul-doua fascicule rupte);
- leziune totala ( cand leziunea intereseaza in buna parte sau in totalitate corpul muscular).
Cele mai fecvente localizari sunt la nivelul muschilor membrelor inferioare, mai exact
la nivelul ischio-gambierilor, cvadricepsului femural, adductori ai coapsei, triceps sural.
Simpotomele care apar sunt :
- durerea vie cu caracter de arsura brusca ;
- atitudine antalgica;
- prezenta unui punct dureros la palpare;
- tumefierea regiunii, echimoza locala;
- apartitia hematomului.
Semne patognomonice pentru ruptura totala :durere vie ca o taietura de cutit si
denivelarea muschiului pusa in evidenta prin palpare. Ecomiografia este metoda obiectiva de
punere a diagnosticului care poate preciza existenta leziunii musculare si intinderea ei.
Tratament :- este foarte divers in raport cu gradul leziunii.
În primele 48 ore se recomanda crioterapia (comprese reci, aplicare de gheaţă),
calmante, medicatie miorelaxantă.
Dupa primele 48 ore se recomanda ecomiografia si in functie de gravitatea leziunii
se recomanda repaus segmentar cu sau fara imobilizare gipsata. Se continua medicatia
antiflogistica si miorelaxanta 8- 10 zile. Medicatia trofostimulenta sui unguentele
antiinflamatoare vor fi introduse din ziua a 4-a.
9
Cu bune rezultate poate fi utilizata fizioterapia- laserterapia - diapuls. Manevrele de
masaj nu sunt recomandate in primele 15 zile !
In cazul rupturii totale musculare, sportivul va fi transportat la spital si supus
interventiei chirurgicale.
Apar foarte multe recidive atunci cand nu este respectata perioada de repaus, leziunile
in curs de cicatrizare rupandu-se, ceea ce duce la dublarea perioadei de inactivitate.
Miozitele:
Sunt afecţiuni cauzate de suprasolicitare, care afectează de cele mai multe ori mai mulţi
muşchi. Ele au un debut lent datorat unei solicitări severe unitare, care le deosebeşte de
leziunile musculare. Şi în cazul acestora, sediul afecţiunii îl reprezintă gupa musculară cea
mai supusă solicitărilor în sportul respectiv. Tabloul clinic este dominat de durerea instalată
lent, care câştigă în intensitate şi persită uneori şi după efort. La palpare, durerea este difuză
şi interesează zone mai întinse, asociată cu o creştere a temperatuirii locale, precum şi cu o
hipotonie sau uneori o contractură cu important rasunet funcţional. În formele cronice corpul
muscular este transfortmat în mare parte într-un cordon fibros, dureros, o adevărată cicatrice
musclară, care reduce considerabil elasticitatea şi contractilitatea muşchiului . Atutidinea în
aceste cazuri este de a institui în mod judicios un repaus segmentar, un tratament
medicamentos şi fizioterapeutic asemănător cazurilor de leziune musculară fibrilară .
Entezitele:
Sunt suferinţele zonei terminele musculodendinoase. Prin suprasolicitare se pot produce
microleziuni în porţiunea miotendinoasă sau tendoperiostală a formaţiunilor de inserţie.
Acestea se traduc prin durere, uneori un discret edem sau foarte discerete fenomene
inflamatorii. Tartamentul se axează pe masajul cu gheaţă în primele 48 de ore,
antiinflamatoare, sedative, laser-terapie şi ionizări cu novocaină, repaus segementar şi dacă
este necesară o cură recuperatrie balneofiziokinetoterapeutică.
10
Tendinitele:
Sunt afecţiuni ale tendonului, ce e exprimă clinic subiectiv prin durere ţi obiectiv prin
modificări de formă şi consistenţă. Boala poate surveni brusc, în urma unui trauamatism
iniţial sau lent în urma producerii unor modificări metebolice locale, printr-o suprasolicitare a
segmentului respectiv. De cele mai multe ori cele două cauze concură şi favorizează
afecţiunea în sensul că pe tendonul cu modificări histochimice preexistente, un tarumatism,
chiar minor, produce leziunea care paote ajunge la rupturi de diverse garde. Printre condiţiile
favorizante se pot enumera: tulburări circulatorii, deprinderile biomecanice greşite, tulburări
endocrine, greşeli metodice de pregătire, obosela, supraantrenamentul şi carenţele alimentare.
Prin inspecţie se pune în evidenţă o deformare sub forma unei tumefiacţii de diferite marimi.
Palparea decelează o zonă dură dureroasă, însoţită uneori de crepitaţii. Manevra de întindere
pasivă şi mai ales, activă a tendonului respectiv produce durere localizantă şi iradiantă.
De asemenea mişcarea activă de sens contrar a segmentului respectiv este uneori
foarte dureroasă, uneori imposibilă. Ecomiografia localizează şi precizează mărimea
leziunilor. Tratamentul diferă în funcţie de forma anatomo-clinică şi de stadiul evolutiv în
care a fost surprins sportivul. În general se recomandă masaje cu gheaţă în primele 48 de ore,
repaus segmentar (în unele cazuri chiar imobilizare gipsată în poziţie de relaxare a regiunii
pentru 10-15 zile) rontgenterapie, antiinflamatorii, trofostimulente, iar în perioada de
recuperare curenţi diadinamici şi solux.
Aponevrozita plantară:
Este determinată de suprasolicitarea acesteia care, suferind încărcări sau tensionări mari,
se poate rupe sau dezinsera parţial; eventualele cicatrici îi reduc calităţile funcţionale, iar
dacă înglobează terminaţii nervoase se instalează un sindrom dureros ce diminuă performanţa
sportivă.
Clinic afecţiunea se defineşte prin dureri şi noduli la nivelul aponevrozei palntare în
special pe partea internă. Atitudinea terapeutică consta în: masaj cu gheaţă 48 de ore, laser-
11
terapie, antiinflamatoare, miorelaxante şi menajare segmentară, chiar imibilizare gipsată,
pentru 7-10 zile.
Lombalgia de supresolicitare:
Apare în multe sporturi, cum ar fi: halterele, înotul(în special stilul fluture), canotaj,
popice, lupte. A fost izolată ca entitate, din marea clasă de suiferinţe lombare, ţinând seamă
de câteva caracteristici propii: apariţia durerilor legate strict de o suprasolicitare sau mai
multe solicitări însumate, durere bine localizată care se liniştete la repaus, durere a regiunii
lombare a cărei radiografii evidenţiază modificări osteoarticulare, congenitale sau câştigate.
Simptomatologia este simplă şi clară:dureri spontane sau provocate în zone mai
restrânse sau mai extinse, care nu sunt legate de schimbările meteorologice, iar radiografia şi
investigaţiile de laborator nu oferă date suplimentare. Modificările
morfologice(microlezionare) pot aparţine fibreleor musculare, inserţiilor musculare şi
microleziunilor multiplelor formaţiuni capsulare sau ligamentare.
Evoluţia prezină perioade de acutizare ritmate, mai eles de efortul fizic intens,
întrerupte de perioade de remersiune când efortul devine minim.
Tratamentul lombalgiilor prin solicitare constă într-un repaus segmentar de 5-7 zile,
aplicaţii locale cu unguiente miorelaxante şi antalgice, medicaţie decontarcturantă şi
antiinflamatoare şi proceduri fizioterapice cu efect sedativ şi decongestionant.
Traumatismele oaselor:
Apofizitele :
Sunt infalamaţii sau osteocondoze ale suprafeţei proeminenţelor osoase (apofize) pe
care se inseră un muschi sau un grup muscular. Acestea sunt frecvente în sport, la nivelul
apofizelor tibiale anterioare, rotulă, calcaneu (cele mai frecvente).
12
Apofizita tibială antero-superoară:
Este o pseudo apofiza produsa prin tractiuni repetate ale tendonului rotulian asupra
insertiei sale de pe nucleul de osificare anterosuperior al tibiei. Durerea locala, tumefierea
zonei cu deformare si imaginile radiologice caracteristice pot impune uneori imobilizarea in
atela gipsata pentru 10-14 zile. Repaus sportiv 6-12 luni
Inflamatie a apofizei tibiale anterioare (protuberanta situata chiar sub genunchi,
palpabila sub piele, pe care se insera tendonul rotulian), survenind in timpul cresterii.
Boala lui Osgood-Schlatter face parte dintre apofizitele de crestere. Afectiunea
debuteaza intre 10 si 15 ani prin dureri locale exacerbate la mers si la alergat.
Tratamentul constă în luarea de antiinflamatoare si in incetarea activitatii care se afla la
originea durerii (alergat, de exemplu) timp de mai multe luni, uneori un an. Daca, cu toate
acestea, durerile inca persista, se poate recurge la o imobilizare gipsata, timp de o luna sau
doua. Vindecarea se face fara sechele.
Piciorul dureros al alergătorilor:
Este o afectiune ce se instaleaza la nivelul metatarsienelor III si IV, datorate unor
microtraumatisme induse de fortele de flexie axiala, apare la alergatorii de fond. Se aplica
tratament antiinflamator, antialgic, laserterapie . Uneori durerea este indusa de o fractura de
stres la acest nivel, nediagnosticata la timp.
Pseudofractura de suprasolicitare tibiala anterioara:
Este o afectiune cauzata de efortul sportiv, se manifesta prin dureri locale, iar la
palparea crestei tibiala se simte o supradenivelare. Diagnosticul este strict radiologic. Cel mai
des apare la saritori si la alergatorii de garduri. Se impune repausul segmentar,
medicamantatie antiinflamatoare, antialgica, remineralizanta, trofostimulenta. Leziunile
meniscurilor, entorselor de genunchi sau glezna, durerile articulatiilor de pumn al
aruncatorilor de greutate, artrozele de gleznă sau genunchi sunt afecţiuni intâlnite de asemeni
frecvent. La vârste diferite din perioada pubertală, atunci când se face selecţia secundară pot
sa apară unele afecţiuni localizate mai ales la nivelul cartilajelor de creştere sau a nucleilor de
osificare.
13
Osteocondroza ischio-pubiana( boala Van Neck si Ondenberg):
Poate sa aparăla vârsta incheierii osificarii. Se manifestă prin dureri in regiunea
ischiatică. Un repaus de 1-2 luni permit revenirea la activitatea sportivului.
Maladia Sheurmann (hipercifoza juvenilă, osteocondroza vertebrală):
Descrisă de Scheuermann, în 1921, este o afecţiune vertebrală a adolecentului, al
cărei substrat anatomic este o leziune degenerativă a zonei de creştere
osteocartilaginoasă a platourilor corpurilor vertebrale, cu o dublă consecinţă: deformarea
corpurilor vertebrale şi constituirea de hernii discale intraspongioase în corpul vertebrelor
adiacente cu apariţia progresivă a unei cifoze.
Boala Scheuermann (fig.nr.1) trebuie deosebită de osteocondroza centrului
vertebral primar (vertebra plană calve) care afectează un singur corp vertebral cu
colaps al acestuia.
(fig.nr.1)
14
Întâlnită la 20-30% din adolescenţi, boala este mai frecventă la baieţi (raport7/1)
şi are uneori caracter familial.
ETIOLOGIA MALADIEI SCHEUERMANN
Nu este bine precizată. Au fost încriminate: tulburări ale creşterii encondrale
limitate la coloana şi atribuite unor factori constituţionali, o dereglare hormonală, în
sensul unei întârzieri, particularităţii statico-dinamice, activatate musculatură deficitară,
etc.
MORFOPATOLOGIA
Localizarea cu predilecţie a bolii este la nivelul coloanei toracale superioară şi
medie, cu instalarea progresivă a unei cifoze, constituind "spatele rotund".
Mai rar boala interesează segmentul toracal inferior şi primele vertebre
lombare, cu ştergerea lordozei lombare fiziologice şi chiar cifoza lombară.
În placa de cartilaj a platoului vertebral se formează fisuri prin care ţesutul
discal, aflat sub presiune, pătrunde în corpul vertebral, producând fie hernii nucleare
intraspongioase sau retromarginale anterioare.
Dezechilibrarea coloanei produsă în urma acestor alterări va determina o
întindere a ligamentului galben şi a muşchilor paravertebrali şi apariţia durerii.
Herniile, situate de obicei anterior, produc o tulburare de creştere care afectează
partea anterioară a corpului(zona de creştere cea mai activă, rezultând în final
vertebrele cuneiforme.
Pătrunderea substanţei discale prin placa de cartilaj se poate dataora unei supra
încărcări execive impuse epifizitelor vertebrale ale unui adolescent, la care există
condiţii ereditare şi familiale.
15
Epifizita lombară se instalează aproape întotdeauna fără dureri, iar sechelele
sunt descoperite de obicei la adult, fie întâmplător cu ocazia unei radiografii efectuate
pentru un traumatim local, fie cu prilejul unei lombalgii de origine statică legată de
"inversiunea veretebrală"(deformarea cuneiformă a uneia sau mai multor corpuri
vertebrale lombare antrenează ştergerea sau convexitatea posterioară a segmentului
vertebral respectiv.
TABLOUL CLINIC
În desfăşurarea Maladiei Scheuermann au fost descrise trei stadii:
Stadiul 1, apare la vârsta cuprinsă între 8 si 10 ani; este stadiul "funcţional", fără dureri
şi limitarea mişcărilor. Se poate observa doar un spate ce-şi menţine mai greu poziţia,
fapt care poate sugera o boala Scheuermann incipientă. Nu este însă obligator ca din
acest stadiu să se dezvolte o veritabilă Maladie Scheuermann;
Stadiul 2, este stadiu "florid" cuprins de obicei Între 10 şi 16 ani, în care se constituie
insidios o redoare localizată dorsal, dorsolombar sau lombar, şi progresiv, toate
simptomele şi semnele clinice şi radiologice ale boli. Cifoza este parţial fixată şi
adesea dureroasă cu exarcerbări de oboseală în ortostatism prelungit sau căratul de
greutăţi; se dezvoltă şi se poate accentua până la încheierea procesului de creştere. În
circa 20% din cazuri, cifoza se însoţeşte de o uşoară asimetrie scolitică.Un număr mic
de bolnavi 5-20% au dureri ce se datoresc unei insuficiente miostatice şi probabil unei
suprasolicitări ligamentare. Uneori apar, când cifoza este dorsală, hiperlordoze lombare
şi cervicale cu caracter compensator şi cu dureri la palpare şi percuţia apofizelor
spinoase;
Stadiul 3, este unul tardiv, după vârsta de 18 ani, în care cifoza este de obicei fixată
şi nu mai poate fi corectată nici activ, nici pasiv şi mobilitatea segmentului respectiv
al coloanei devine limitată, durerile pot lipsi, iar tulburarile ce apar se datoresc
musculaturii insuficiente, unor enteropatii şi modificări degenerative ale ţesutului
braditrof, în special discal. Mai târziu, suferinţei bolnavului i se aplică la consultaţie
diverse diagnostice: lombalgie, insuficienţă miostatică, etc.
16
EXAMENE PARACLINICE.
Paramerii biochimici nu sunt modificaţi.
Examenul radiologic pune în evidenţă o serie de modificări.
În primul stadiu aspectul radiologic este normal. Modificările apar în stadiul
"florid", ca defecte în teritoriul treimii anterioare a corpului vertebral şi în special sunt
evidente aspectul cuneiform al corpului vertebrelor afectate şi cifoza localizată de
obicei dorsal şi mai rar dorsolombar. În acest stadiu se poate observa şi o scolioză
asociată.
(fig.nr.2)
În stadiul 3, la toate semnele tipice ale Maladiei Scheuermann se adaugă şi
modificări secundare de tip degenerativ, artrozic. Tipul şi garadul de distrucţie al
corpurilor vertebrale apar mai bine în radiografiile de detaliu.
Maladiile "libere" sunt considerate alteori ca o fractură parceleră a marginii
anterioare a platoului vertebral. Herniile intraspongioase sunt înconjurate de o zona de
osteoscleroză reacţională, hernia retromarginală fiind o varietate a acestora. Modificările
radiologice nu se corelează întotdeauna cu simptomatologia clinică.
17
EVOLUŢIA MALADIEI SCHEUERMANN
Evoluţia maladiei Scheuermann este lentă şi se termină odată cu creşterea, dar
cu preţul cifozei reziduale, complicată cu o artroză intervertebrală, adesea dureroasă şi
a unei statici defectuase.
PROGNOSTICUL
Prognosticul este în general favorabil; criteriile care fac prognosticul mai
rezervat este aparitiţa precoce a durerilor şi a semnelor de decompensare.
DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL.
Maladia Scheuermann trebuie diferenţiată de spondilartrite şi de insuficienţă
dorsală dureroasă întâlnită de obicei la femei între 18 şi 40 de ani, cu un maximum
la 30 de ani, în care intervine un factor profesional prin poziţie vicioasă şi interferenţa
unor factori statici, musculari, artrozici şi psihici.
Cifoza din boala Scheuermann ( rotundă, centrală) trebuie diferenţiată de cifoza
"înaltă" din SA şi de cifoza angulară. Modicări întinse ale corpurilor vertebrale de tip
Maladia Scheuermann pot sugera uneori tulburări sistematice, aşa-numitele disostoze
encondrale.
Umărul dureros al aruncătorilor :
Este o forma clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită dureroasă
simplă neanchilozantă. Această formă de PSH este consecinţa leziunilor degenerative (uneori
calcificate) ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales tendoanele supraspinosului şi
bicepsului.
18
Este forma clinică cea mai frecventă. Pacientul acuză dureri moderate în umăr când
se îmbracă, se piaptănă, sau când solicită membrul superior respectiv prin purtatea unor
greutăţi. Durerile pot stânjeni pacientul în timpul somnului, intensificându-se în anumite
poziţii.
Caracteristica acestei forme clinice este conservarea mobilităţii, rareori existând o
impotenţă funcţională datorită durerii.
În umărul dureros simplu la examenul obiectiv apreciem mobilitatea activă şi pasivă a
articulaţiei umărului şi zonele sau punctele dureroase. Executând noi înşine, sau punând pe
bolnav să efectueze mişcari de abductie, rotatie internă si externă, constatăm ca aceste
mişcări sunt posibile chiar dacă ele sunt efectuate cu o oarecare reţinere din partea
bolnavului, datorită durerilor. Practic punem bolnavul să efectueze o abducţie a braţului şi
antebraţului flectat în unghi drept, sp ducp mâna la ceafa şi la spate. Uneori mişcarea de
abducţie se face iniţial cu uşurinţă, dar când nu ajunge la un unghi de 45 de grade bolnavul se
opreşte din cauza durerii ; susţinând membrul superior, mişcarea poate fi continuă, este un
semn al resortului ce traduce existenţa unei leziuni a tendonului supraspinosului, care
producând o proeminenţă, intampina dificultăţi în trecerea prin defileul
interacromiotuberozitar. La palpare deosebim mai multe puncte dureroase, in funcţie de
formaţiunea anatomică predominantă lezată. Astfel, la bolnavii care au un semn al resortului
in timpul abducţiei găsim şi un punct subacromial (zona antero-externă), foarte sensibil la
inserţia supraspinosului pe marea tuberozitate humerală.
La alţi bolnavi distingem o zonă dureroasă pe faţa anterioară a umărului,
corespunzătoare tendonului bicepsului ; durerea se intensifică prin rotaţia externă forţată in
maini, braţul atârnând pe lângă corp ; in aceste leziuni ale tendonului mişcările bicepsului
sunt limitate, nu numai rotaţia externă ci şi abducţia.
EXAMENUL RADIOLOGIC :
Diagnosticul periartritei scapulo-humerale este un diagnostic clinic, examenul
radiologic neavând un aport esenţial din acest punct de vedere. Nu este mai putin adecvarat
că examenul radiologic trebuie efectuat oricărui bolnav cu periartrita scapulo-humerală ; ar fi
o mare greşeală să se inceapă un tratament şi să se efectueze infiltraţii oricărui bolnav cu
19
dureri ale umărului, înainte de a ne convinge, printr-un examen radiologic, de integritatea
extremităţilor humerale, lezând o artrita sau o artroza.
Aceasta integritate este necesară diagnosticului. În periartrita scapulo-humerală,
examenul radiologic pune in evidenţă calcifieri periarticulare ; efectuându-se clişee din mai
multe incidente cu penetranţa diferită, pot fi constatate calcifieri la 10-50% din bolnavi ; mai
frecvent intâlnindu-se calcifierea tendonului supraspinosului, ce se observă imediat deasupra
marei tuberozităţi humerale. Aceste calcifieri sunt ovulare sau rotunde şi au un volum
variabil (unele sunt mici, altele sunt foarte voluminoase) ; ele nu au o semnificatie
fiziologică, putând fi asimptomatice, atâta timp cât nu sunt insoţite de procese inflamatoare.
EXAMENUL DE LABORATOR:
Principalele investigaţii paraclinice utile pentru diagnosticul fizic şi diferential ale
PSH sunt: examenul hematologic si testele de inflamaţii (VSH, fibrinogen, proteina C-
reactivă, electroforeza proteinelor serice), testele imunologice (testul Waller-Rose, testul
latexului pentru factorul reumatoid), examenul lichidului sinovial, biopsia musculară şi
osoasă, examenul radiologic (radiografia standard, tomografia, tomografia axială
computerizată, artrografia, artroscanerul), scintigrafia osoasă, electromiografia, artroscopia,
ecografia, rezonanţa magnetică nucleară.
DIAGNOSTIC POZITIV :
Diagnosticul pozitiv – în funcţie de “sindromul de împingere” şi “sindromul
supraspinosului”.
Clinic “sindromul de impingere” se caracterizează prin prezenţa unor dureri
recidivante la nivelul umărului, la subiecţi tineri, în special la cei care practică anumite
sportulri (aruncări).
Durerea are un debut relativ insidios, cu o creştere gradată în intensitate, accentuată
de activitate, are un punct maxim la regiunea anterolaterală a umărului, iradiază in braţ şi
exacerbează noaptea în somn la schimbarea poziţiei. Durerea este percepută la ridicarea
20
braţului mai ales in unghiurile 90-120° (ridicarea braţului deasupra capului). La examenul
fizic se constată o limitare a flexiei şi a rotaţiei interne.
Semnul “împingerii” este pozitiv: se imobilizează scapula si se ridică braţul in faţă si
in sus, pană deasupra capului; bolnavul resimte o durere imensă în momentul în care marea
tuberozitate a capului humeral vine in contact cu arcul coracoacromial (la ultimele 10 grade
ale ridicîrii pasive). Concomitent se poate auzi un discret zgomot sau se pot percepe
crepitaţii.
Durerea, determinată prin manevra de realizare a semnului “impingerii”, poate fi
evitată prin injectarea a 10 ml xilină 1%, imediat sub acromion, ceea ce confirmă
diagnosticul de “sindrom de impingere”.
Bolnavii cu sindrom de împingere prezintă dureri şi în timpul abducţiei pasive (la
90°) si rotatiei interne. La palpare se produce o durere relativ intensă cand se apasă marginea
anterioară a acromionului.
DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL :
Durerile umărului sunt determinate de 3 tipuri de afecţiuni:
afecţiuni ale structurilor umărului (in exclusivitate), de regula unilaterale;
afecţiuni ale umărului, în cadrul unor determinări poliarticulare, de regulă bilaterale;
afecţiuni ale unor organe situate la distanţă, durerea fiind resimţită la nivelul
umărului.
Primele două tipuri de suferinţe sunt determinate de leziuni intrinseci ale umarului,
iar cel de-al doilea tip de leziuni extrinseci.
În PSH durerea este generată de afectarea structurilor umărului.
Afectarea structurilor umărului – in exclusivitate – de regulă unilateră la, iîn afară
formelor clinice ale PSH: artroza glenohumerală, umărul “Milwaukec”, osteonecroza
aseptică a capului humeral, artrita septică, artrită tuberculoasă, tumorile primitive
(osteosarcomul, mielomul) sau secundare (metastazele osoase), distrofia simpatică reflexă,
traumatismele umărului, gută, pseudogută.
21
Afectarea umarului, in cadrul unor determinari poliarticulare: poliartrita reumatoidă,
spondilită anchilozantă (forma rizomelică), polimiozită, artrita psoriazică, fibrozita.
Afectarea unor organe situată la distanţa (dureri referate): nevralgia cervicobrahială
(discopatii cervicale), sindromul Pancoast-Tobias, afecăiuni biliare (litiaza) si afecţuni
cardiace (coronariene).
Cotul dureros al suliţaşilor:
Este o afecţiune dureroasă localizată la nivelul cotului specifică atleţilor. Proba în
care afecţiunea este întâlnită este aruncarea cu suliţa, de unde şi denumirea afecţiunii. Apare
după eforturi repetate şi violente cu cotul în extensie, iar mâna în supinaţie şi în înclinare
radială a pumnului.
Patologia acestui cot dureros se întâlneşte fie la locul de inserţie a tendoanelor pe
epicondil, fie la joncţiunea tendino-musculară, fie în tendonul însuşi.
Este vorba despre aşa-zisa tendinită cronică sau entesită cronică a cotului,
generatoare de epicondilalgii prezentă la suliţaşi.
Unii autori spun că este vorba de o inflamaţie cronică a periostului (periostită) la
nivelul inserţiei pe epicondil a tendonului al doilea.
În afară de această tendinită, durerile mai pot fi provocate de laxitatea capsulei
humero-radială prinsă de tasarea capului radiusului prin actiunea tendoanelor epicondiliene
asupra lui.
Pentru a aînţelege mai bine epicondilita, reamintim că ligamentul lateral extern se
întinde de la epicondil la ligamentul inelar iar dintre muşchii epicondilieni doar cel de-al
doilea radial are inserţii care corespund localizarii durerii, el inserându-se proximal pe
epicondil. Tendonul primului radial îl acoperă pe cel de-al doilea radial şi are o inserţie
diferită pe epicondil şi este uneori fuzionat sau anastomozat cu acesta.
În mecanismul de producere al cotului dureros al suliţaşului, trebuie ţinut seamă de
elementele tehnice ale probei. Priza suliţei se însoţeşte de o contractură continua a muşcilor
22
extensori ai pumnului şi a flexorilor degetelor mai ales la aruncarea cu elan redus, cînd,
braţul şi suliţa sunt retrase în spate, palma spre în sus. Articulaţia cotului sufera şi ea în tipul
executării aruncării, o solicitare brutală de extensie a antebarţului faţa de braţ.
Orice imperfecţiune a tehnicii de aruncare va accentua acestă solicitare, iar
surmenajul tendinos şi articular cât şi producerea de microtraumatisme repetate ,va duce în
final la acest sindrom dureros al cotului.
Deşi epicondilita este o afecţiune specifica suliţaşilor, ea este prezentă şi la jucătorii
de tenis , la muncitorii manuali care ridică greutăţi şi la cei care lucrează cu instrumente
perforatoare pneumatice etc.
PATOGENIE:
Tendonul celui de-al doilea radial se află sub corpul muscular al primului radial şi are
o implantare complexă:
supraarticulară epicondiliană superficială comună cu extensorul mâinii;
subarticulară profundă pe ligamentul inelar care are o structură nerigidă;
articulara pe capsulă.
Deşi transmiterea forţelor musculare este foarte diferită în fiecare strat după poziţia
cotului, rolul primordial revene extensiei cotului.
- În inserţia superficială, în tendonul conjunct, extensia cotului are drept efect transferul
forţei pe fibrele anterioare având în extremis ca efect sfâşierea lui.
- În inserţia profundă pe ligamentul inelar nu există schimbări în direcţia forţelor, iar
această structură fiind foarte rezistentă este ultima lezată.
- În straturile intermediale, extensia va favoriza alunecarea şi îndepartarea fibrelor.
Concepţia patogenică a unor autori se bazează pe pluristructurarea tendonului şi al
structurilor pe care se fixează, epicondil, capsulă, sinovială, ligamente care prezintă leziuni
degenerative şi reacţionale.
23
Astfel, leziunile descrise de ei sunt următoarele:
- alterarea vizibilă a structurii tendinoase fără discontinuitate în partea anterioară a tendonului
conjunct.
- lezarea în profunzime a celui de al doilea radial cu mici desinsrţii.
- cu multe desinserţii care formează un pseudochist.
- smulgere completă al celui de al doilea radial în afară de inserţia pe ligamentul inelar.
TABLOU CLINIC:
Prezenţa acestor leziuni este decelată prin durerea subiectivă şi obiectivă care este
maximă în patratul antero-inferior al epicondilului. Articulaţia se explorează de preferinţă în
partea posterioară a interliniului articular.
Semnele şi testele epicondiliene se adresează tendonului.
Testul închiderii dureroase a mâinii contra rezistenţei majore prin punerea în extensie
a cotului asociată cu supinaţie.
Testul extensiei cu împotrivire a pumnului şi extensie a cotului.
Asocierea extensiei cotului, pumnului şi mediusului.
Pentru aceasta se face următoarea manevră: kinetoterapeutul prinde cotul în flexie şi
pumnul cu cealată mână, iar cu policele se explorează regiunea laterală a cotului. Reacţia se
citeşte pe faţa pacientului.
Bolnavul întinde în faţă pumnul şi degetele şi se trage de medius. În această atitudine
va întinde cotul, antebraţul fiind în supinaţie. Testul este semnificativ leziunii terndinoase
dacă durerea creşte la fiecare etapă dintrre cele descrise mai sus şi este maximă în pătratul
antero-inferior al epicondilului.
O leziune articulară poate fi suspectată dacă se palpează cracmente şi semnul
resortului.
24
Compresiunea nervului radial la nivelul “arcadei lui FROHSE” între cele două capete
ale muşchiului scurtul supinator este tradusă printr-o durere difuză localizată pe marginea
radială a antebraţului şi are recrudescenţă nocturnă. Din nefericire nu prezintă nici un caracter
specific obiectiv, durerea fiind centrată pe epicondil. Studiul vitezei de conducere a nervului
radial permite comfirmarea diagnosticului.
EXAMENUL RADILOGIC:
Examenul radiologic este obligatoriu atât în epicondialgiile acute cât şi în cele
cronice. El are scopul de a descoperi modificări în structura osoasă a epicondiliului lateral
sau medial, capul radiusului precum şi în spaţiul articular dintre aceste două oase.
R.M.I-Tomodensitometria şi Ecografia sunt examinări recomandate în cazurile de
epicondilită rezistentă la tratament.
R.M.I ajută la diagnosticarea degenerescenţei primare a tendonului II radial şi la
decizia intervenţei chirurgicale. R.M.I corelată cu tratamentul chirurgical şi examenul
histologic poate stabili degenerarea tendonului şi gradul de uzură.
Elecromiografia este un examen complementar care demonstrează în cotul dureros al
suliţaşului o mare activitate a extensorilor pumnului şi muşchiul pronator în momentul
precedent zborului suliţei şi anume, cel de desprindere.
Artroscopia reprezintă în ultimii ani o metodă foarte bună de decelat prerzenţa
leziunilor osoase intraarticulare, a cartilajului articular, a franjurilor sinoviale şi acorpilor
străini. Tot cu ajutorul ei se paote executa o extirpare chirurgicală a franjurilor sinoviale,
sinovectomia cotului sau a eventualilor corpi străini.
TRATAMENTUL:
Tratamentul consta mai intai in punerea in repaus a cotului, prin intreruperea
eventuala a practicarii sportului respectiv timp de cel putin 15 zile; el cuprinde, de asemenea,
si aplicarea frecventa de gheata pe regiunea dureroasa (crioterapie) si prescrierea de
25
antiinflamatoare pe cale orala sau sub forma de pomada; masajele pot, de asemenea, sa
contribuie la diminuarea inflamarii. Daca durerea persista, infiltratiile locale de
corticosteroizi sunt necesare.
Reluarea activitatii sportive va trebui sa se faca treptat. In caz de recidiva, trebuie sa fie
avut in vedere un tratament chirurgical. in administrarea de injectii cu cortizon, insa efectul
acestora este de scurta durata. Tratamentul chirurgical se recomanda in mai putin de 10% din
cazuri si consta in extirparea partii tendonului muschiului afectat (scurt extensor radial).
I.4 ELEMENTE GENERALE DE ANATOMIE ŞI BIOMECANICĂ
I.4.1 Anatomia coloanei vertebrale:
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. Este
elementul de suţinere şi dispune de un mare grad de mobilitate. De ea sunt legate
toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul şi tot pe ea se inseră membrele
superioare şi inferioare.
Coloana vertebrală ne conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare. Ea
înconjoară şi protejează sistemele noastre de comunicare şi face posibilă atât
mobilitatea, cât şi stabilitatea noastră, datorită suprapunerii a mai multor piese osoase
provenite din tubul cartilaginos original.
Segmentul complex, de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală - aşa
după cum arată sinteza sistematică a lui Reinberg - este alcătuită din 33 sau 34 de
segmente osoase, 334 de suprafeţe articulare, 24 de discuri, intervertebrale cu 730 de
puncte de inserţie. Asupra coloanei vertebrale acţionează nu mai puţin de 730 de
muşchi cu acţiune directă, la toate acestea trebuind adăugate formaţiunile nervoase
(somatice şi vegetative), vasculare,etc.
26
Scheletul coloanei vertebrale:
Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse,
numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp şi o parte posterioară,
denumită arc. Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral.
Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt, care
prezintă două feţe (superioară şi inferioară) şi o circumferinţă. Cele două feţe ale
corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de ţesut osos fibros, numită placa
terminală.
Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză
spinoasă, lateral doua apofize transverse şi deasupra şi dedesubt câte doua apofize
articulare (în total, patru apofize articulare dinspre vertical). Între apofiza spinoasă şi
apofizele articulare se găsesc lampele vertebrale. Porţiunile care leagă arcul vertebral se
numesc pediculi.
Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare dintre ele fiind alcătuită,
în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre (fig.nr.3):
-regiunea cervicală :7 vertebre;
-regiunea dorsală :12 vertebre;
-regiunea lombară : 5vertebre;
-regiunea sacrococcigiană : 9 - 10 vertebre;
27
(fig.nr.3)
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncţionale legate de
îndeplinirea celor doua funcţii importante ale coloanei vertebrale umane: funcţia de a
suporta greutatea capului, trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura
o mobilitate suficientă.
Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta,
forma lor fiind determinată de solicitările dinamice. În regiunea cervicală şi în cea
lombară, diametrul tranversal al corpurilor vertebrale este proporţional mai mare decât
cel anteroposterior, ceea ce explică posibilitaţile mai mari ale acestor regiuni de a
realiza mişcările de flexie şi extensie.
Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust şi circular, apofizele
spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele tranverse prezintă la vârful lor, pe faţa
anterioară, o faţetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzatoare.
28
(fig.nr.4)
Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul uşor lăţit transversal,
apofizele spinoase dispuse orizontal, iar apofizele tranverse atrofiate. Văzut din profil,
corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la cea
posterioră. În afara acestor caracteristici regionale, fiecare vertebră prezintă şi diferenţieri
morfofuncţionale individuale, rezultate din adaptare specifică de-a lungul evoluţiei
filogenetice.
ARTICULAŢIILE:
Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în:
articulaţiile corpurilor vertebrale (intersomatice), articulaţiile apofizelor articulare,
articulaţiile lamelor vertebrale, articulaţiile apofizelor tranverse.
Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.
Suprafeţele articulare sunt date de feţele superioare şi inferioare, uşor concave,
ale corpurilor vertebrale. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile intervetebrale.
Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o
porţiune periferică fibroasă- inelul fibros - şi una centrală - nucleul pulos (fig.nr.5).
Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se inseră
profund pe zona compactă osoasă, continându-se cu fibrele colagene ale osului. Ele sunt
orientate oblic faţă de vertebre şi se încrucişează între ele.
29
(fig.nr.5)
Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval
ca o lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-
90%), din câteva celule asemănătoare condrocitelor şi din resturi de notocord.
Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apa şi îşi diminua
fluiditatea în raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui. Când gelul pierde
apa, se dezvolată în interiorul lui o forţă de inhibiţie care creşte proporţional cu
cantitea de apa pierdută, până când cele două forţe (presiunea exercitată şi forţa de
inhibiţie) se echilibrează.
În regiunea dorsală şi lombară, nucleul pulpos este aşezat la unirea treimii
mijlocii cu treimea posterioară, iar în regiunea cervicală ceva mai înainte, chiar la
unirea treimii anterioare cu treimea medie.
Vascularizaţia variază cu vârsta. La embrion, în ţesutul discului intervertebral -
superior şi inferior - pătrund prin lamele cartilaginoase câte 3 vase, care se obturează
odată cu vârsta, astfel că la terminarea creşterii, discul nu mai este vascularizat.
Prezenţa vaselor în discul adult este posibilă numai în condiţii patologice. Nutriţia
30
cartilajului se face prin inhibiţie, prin lamele terminale ale suprafeţelor articulare
vertebrale.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu :
a) contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
b) favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea
mişcării;
c) transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor segmente ale coloanei;
d) armonizează şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment în mod
special în cursul mişcărilor sau eforturilor.
Menajarea discurilor intervertebrale faţă de solicitările inerente reprezintă o
obligativitate faţă de însuşi corpul nostru şi trebuie urmărită până şi în cursul luării
celor mai banale poziţii, cum ar fi de exemplu, statul pe scaun. Când speteaza este
înclinată înapoi, lordoza lombară normală dispare, articulaţia coxofemurală se extinde şi
solicitarea discurilor intervertebrale este mai împortantă. În mod corect se şade astfel
încât lordoza lombară să se menţină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a coloanei
vertebrale.
Desigur studiile se complică în timpul efectuării mişcărilor, dar menajarea
discurilor intervertebrale rămâne indispesabilă. Tehnica unui exerciţiu fizic este cu atât
mai corectă, cu cât respectă mai mult legile biomecanice de protecţie împotriva
solicitărilor discurilor intervertebrale. Un exemplu demonstrativ ni-l oferă tehnica corectă
de ridicare a halterelor, în cadrul căreia succesiunea poziţiilor se conformează
necesităţilor funcţionale de menajere a discurilor intervertebrale.
Aparatul ligamentar este alcătuit din doua ligamente (ligamentul vertebral comun
posterior şi ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind
pe toată lungimea coloanei vertebrale.
Ligamentele vertebrale, şi în special cel anterior, dispun de o intervenţie
alcătuită din trunchiuri nervoase amielinice, şi terminaţii nervoase. De aceea, atitudinea
31
de flexie este cea comună în majoritatea afecţiunilor coloanei, pentru că în această
poziţie, ligamentele se destind.
Articulaţiile apofizelor articulare sunt plane şi permit numai simpla alunecare a
suprafeţelor articulare una pe cealaltă.
a) Suprafeţele articulare sunt date de apofizele articulere. Suprafeţele articulare ale
corpului vertebral subiacent privesc oblic în sus şi înapoi, iar cele ale corpurilor
vertebrale supraiacent privesc oblic în jos şi îninte.
b) Aparatul capsuloligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă subţire, întărită în
regiunea dorsală şi lombară printr-un ligament posterior.
c)Sinoviala este foarte laxă şi prezintă şi unele prelungiri.
Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot
mişca, articulaţiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabile ghizi ale mişcărilor,
limitând deplasarea excesivă a vertebrelor. În poziţia stând, aceste articulaţii preiau 20%
din încărcatura vertebrala. Dar, în poziţia stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai
preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întreaga sarcină exclusiv discurilor
intervertebrale.
Articulaţiile apofizelor spinoase, ca şi lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt
unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase şi ligamentul
supraspinos. Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon
ce se întinde pe tot lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul
supraspinos deosebit de bine dezvoltat şi prin extremitatea lui proximala se inseră pe
protuberanţa occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior şi are
rolul să menţină pasiv capul şi gâtul , pentru a nu se flecta înainte.
Segmentul motor: la baza mobilităţii coloanei vertebrale se află ceea ce
Schmorl a denumit "segmentul motor" alcătuit din discul intervertebral şi ligamentele
acestuia, găurile de conjugare, articulaţiile interapofizare şi apofizele spinoase cu
ligamentele lor.
32
Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior.
Stâlpul anterior este mai puţin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserţii musculare
şi constituie elementul principal de susţinere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul
posterior prezintă numeroase inserţii musculare şi reprezintă elementul principal motor
al coloanei vertebrale.
VASCULARIZAŢIA MĂDUVEI SPINĂRII:
Irigaţia măduvei spinării se realizează de o manieră cu totul aparte şi
cunoasterea ei este indispensabilă înţelegerii sindroamelor ischemice cu deficitelor lor
de neurologie grave, care pot să survină în urma diverselor afecţiuni. Măduva este
irigată de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare şi
posterioare (ramuri ale arterei vertebrale şi ale arterei cerebeloase posterioare). Măduva
lombară este irigată de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar măduva
dorsală este irigată de arterele cervicale şi lombare.
MUŞCHII:
Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de muşchi, care
se inseră fie pe coloana, fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi
muşchii abdominali.
Dintre muşchii gâtului amintim:
a) Muşchii scaleni se întind de la apofizele tranverse ale utimelor apofize
transverse ale ultimilor şase vertebre cervicale la primele doua coaste. Sunt trei muşchi
scaleni; anterior, mijlociu şi posterior. Muşchii scaleni înclină pe partea lor coloana
vertebrală cervicală şi sunt şi muşchi inspiratori.
b) Sternocleidomastoidianul se inseră proximal pe apofiza mastoidă a osului
temporal, iar distal se inseră prin două capete: unul manubriul sternal, şi celalalt pe
pătrimea internă a claviculei.
Sternocleidomastoidianul flecteză capul pe coloana, îl înclină pe partea lui şi îl rotează,
îndreptând bărbia pe patea opusă.
33
Muşchii paravertebrali sunt în număr de trei şi se găsesc pe faţa anterioară a
coloanei vertebrale:
a) Dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea
găurii occipitale; iar distal, pe tuberculii anteriori ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5, şi 6.
Muşchiul este un flexor al capului pe coloana cervicală şi al primelor vertebre
cervicale pe celelalte.
b) Lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la
corpurile vertebrale ale primelor trei vertebre dorsale; este flexor şi rotator al coloanei
vertebrale.
c) Micul drept anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea
găurii occipitale, iar distal, pe masele laterale şi pe apofizele transversale ale atlasului;
flectează capul pe coloana vertebrală.
Muşchii abdominali anterolaterali au un rol deosebit de împortant în statica şi
dinamica coloanei cervicale.
Se descriu: un muşchi lung -marele drept al abdomenului şi trei muschi laţi: marele
oblic, micul oblic şi transversul.
a) Marele drept al abdomenului perzintă proximal trei langhete: externă, mijlocie
şi internă.
Aceste trei langhete se unesc şi formează corpul muşchiului. Distal, muşchiul se inseră
pe marginea superioară a corpului pubisului. Marele drept al abdomenului coboară
coastele, flectează toracele pe bazin şi pe torace şi este solicitat în mişcările
abdomenului.
b) Micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic, dar
fasciculele lui sunt orientate invers faţă de ale acestuia. Se inseră distal pe treimea
externă a arcadei crurale, pe spina iliacă anterosuperioară, pe cele doua treimi
anterioare ale crestei iliace, iar prin aponevroza posterioară a micului oblic ajunge să
se insere pe apofizele transverse ale primei vertebre sacrate şi ale ultimelor vertebre
lombare. Acţiunea micului oblic este asemanatoare celei a marelui oblic; când se
34
contractă de o singură parte, rotează coloana vertebrală de partea muşchiului care se
contractă.
c) Marele oblic al abdomenului (oblic extern) este cel mai superficial muşchi lat
abdominal.
Se inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste iar de aici se răspândeşte ca un mare
evantai, îndreptându-se în jos, înainte şi înăuntru. Marele oblic abdominal coboară
coastele (muşchi expirator), flectează toracele pe bazin şi este şi rotator al coloanei
vertebrale.
d) Transversul abdomenului este alcătuit din fascicule dispuse orizontal. Rolul
principal al transversului este de a comprima viscerele abdominale pe coloana
vertebrală. Secundar, acţionează ca muşchi expirator.
Muşchii lomboiliaci sunt consideraţi tot muşchii abdominali, deoarece închid posterior
cavitatea abdominală. Aceşti muşchii se întind între coloana lombară la osul iliac şi
sunt în număr de doi: pătratul lombelor şi psoasul iliac.
a) Pătratul lombelor este un muşchi plat, de forma pătrată, situat pe laturile
coloanei lombare. Este alcătuit din trei grupe de fascicule: iliocostale, iliotransversale şi
costotransversale. Pătratul lombelor este un coborator al utimei coaste, înclină coloana
lateral, de partea muşchiului care se contractă, şi înclină bazinul lateral pe torace.
(fig.nr.6.)
b) Psoasul iliac, situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă internă
şi în partea anterioară a coloanei, este alcătuit din două porţiuni: psoasul şi iliacul.
35
Psoasul este fuziform şi se inseră proximal pe suprafeţele osoase ale unghiului
alcătuit din faţa laterală a corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse.
Corpul lui se îndreaptă în jos şi în afară şi se uneşte cu tendonul comun format atât
din psoas, cât şi din iliac.
Iliacul este dispus ca un evantai desfăşurat în fosa iliacă internă, pe care se
inseră proximal. Corpul lui se îngustează din ce în ce mai mult şi se inseră distal pe
tendonul comun, format din psoas şi iliac.
Psoasul iliac are acţiuni complexe: flectează coapsa pe bazin, coloana şi bazinul
pe coapsa, imprimă o uşoară mişcare de adducţie şi rotaţie externă şi o rataţie de
partea opusă muşchiului care se contractă, este flexor al trunchiului pe bazin.
Muşchii posteriori sunt reprezentaţi de numeroşi muşchi, de forme foarte
variate.
Cei mai importanţi :
a) Trapezul, cel mai superficial dintre muşchii spatelui, este lat şi are o formă
triunghiulară. Prin baza lui se inseră pe linia mediană, de la protuberanţa occipitală
externă, pe ligamentul cervical posterior şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor
cervicale inferioare şi ale vertebrelor dorsale.
Prin vârful lui trapezul se inseră pe cele două oase ale centurii scapulare.
Trapezul mobilizează centura scapulară şi umărul, ridicându-le şi apropiind omoplatul
de coloană.
b) Romoidul este un muşchi lat şi subţire, se inseră median pe partea inferioară
a ligamentului cervical, pe proeminenţa şi pe apofizele spinoase ale primelor cinci
vertebre dorsale. Se îndreaptă oblic în jos şi în afară şi se inseră pe marginea
vertebrală a omoplatului.
Romboidul trage omoplatul înăuntru şi îl basculează, apropiind ârful omoplatului de
coloana, şi trage coloana de omoplat.
36
c) Marele dorsal este tot un muşchi plat şi triunghiular, dar prin baza lui se
inseră pe faţa externă a ultimelor patru coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor
vertebre dorsale şi ale vertebrelor lombare şi pe buza externă a crestei iliace.
Marele dorsal este adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului şi trage
trunchiul spre braţ.
(fig.nr.7)
d) Unghiularul se inseră proximal pe apofizele transverse ale primelor cinci vertebre
cervicale, iar distal pe unghiul superointern al omoplatului. Unghiularul trage omoplatul
înauntru şi în sus, şi înclină coloana cervicală de partea lui.
e) Micul dinţat posterosuperior este situat sub romboid, el se inseră proximal pe
apofizele spinoase C5-D3, se îndreaptă în jos şi în afară şi se inseră distal pe coastele
2-5. Este un muşchi inspirator.
37
f) Micul dinţat posteroinferior se inseră distal pe spinoasele D11-L3, se îndreptă
în sus şi în afară şi se inseră proximal pe ultimile patru coaste. Este tot un muşchi
inspitator.
(fig.nr.8)
g) Muşchii cefeii sunt în număr de opt: splenius, marele complex, micul
complex, transversul gâtului, marele oblic şi micul oblic posterior al gâtului.
Prin acţiunea lor combinată contribuie la efectuarea mişcările de extensie, de înclinaţie
laterală şi rotaţie a capului.
h) Muşchii spinali sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal şi
spinotransversalul şi alcătuiesc la nivelul regiunii lombare inferioare, un corp comun
sacrospinalul.
Sunt muşchi extensori ai coloanei şi au rolul importat de a menţine echilibrul
intrinsec al coloanei vertebrale.
Muşchii intertransversali şi muşchii interspinoşi sunt muşchi mici, subţiri,
patrulateri, care unesc apofizele transverse între ele şi apofizele spinioase între ele.
Primii înclină coloana lateral de partea lor, ceilalţi sunt extensori ai coloanei.
38
BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
Mişcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mişcări complexe, în care
intervin mai multe segmente vertebrale.
Ele se realizează prin cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale,
care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum şi la nivelul celorlalte articulaţii.
Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa ligamentelor, forma articulaţiilor intervertebrale
şi de gradul de compresibilitate a ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.
Mişcarea de flexie ventrală:
În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este
comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,
ligamentele interspinoase, ligamentul interspinos, şi muşchii spatelui sunt puşi sub
tensiune.
În poziţia ortostatică, muşchii care iniţiază mişcarea de flexie sunt cei ai
peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac, precum şi
muşchii subhioidieni şi sternocleidomastoidianul. Odată mişcarea iniţiată, grupul antagonist
al extensorilor coloanei intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând
forţele gravitaţional.
39
Denumirea Inserţie
Proximală Distală
Sternocleidomastoidian
Drept anterior
Mic drept anterior
Lungul gâtului
Apofiza mastoidă
Occipital
Occipital
Atlas
Stern- claviculă
Vertebre C3 -C7
Apofizele transverse ale atlasului
Vertebre D1 - D3
Marele drept abdominal
Marele oblic abdominal
Marele oblic abdominal
Cartilaje costale 5,6,7
Ultimele 7 -8 coaste
Ultimele 3- 5 coaste;
Linia albă; pubis
Corp pubis
Marginea externă a crestei iliace; spina iliacă anterosuperioară; pubis; linia albă
Arcada crurală; spina iliacă anterosuperioară; apofizele transverse lombosacrate
Psoas iliac Vertebre lombare; fosa iliacă internă
Micul trohanter
Tabel nr.2
Mişcarea de extensie
În mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt
comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub
tensiune.Extensia este blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor
articulare şi în ultima instanţă şi a apofizelor spinoase.
40
Denumirea
Inserţia
Proximală Distală
Spleniusul capului
Mare complex
Mic complex
Mare drept posterior al gâtului
Mare oblic posterior al gâtului
Mic oblic posterior al gâtului
Occipital,apofiza,mastoida,apofizele
Transverse ale atlasului si axisului
Ligament cervicalposterior, apofizele spinoase D1-D5
Iliocostal
Lung dorsal }Sacrospinal
Spinotransversal
Apofize spinoase,
Apofize transverse,
coaste
Baza sacrului
Interspinosi Apofiza spinoasă Apofiza spinoasă
Tabel. nr.3
Mişcarea de înclinare laterală:.
Muşchii care fac înclinarea laterală sunt: pătratul lombar, psoasul,
intertransversalii şi dreptul lateral al capului. Împreună produc o mişcare de înclinare
laterală pură. Contracţia unilaterală a grupului flexor poate provoca, de asemenea
mişcarea. Mai pot interveni şi muşchii şanţurilor vertebrale şi în special sistemul
transversospinos.
41
Denumirea Inserţia
Proximală Distală
Sternocleidomastoidian
Scaleni
Muşchii cefei care fac şi
extensie (transversalul gâtului)
Trapez
Apofiza mastoidă
Apofize transverse
cervicale
Protuberanţa occipitală
externă; apofize
spinoase
cervicodorsale
Stern-clavicula
Coasta1-2
Clavicula; acromion; spina omoplat
Mare oblic abdominal
Mic oblic abdominal
Ultimele 7-8 coaste
Ultimele 3-5 coaste;
linia albă; pubis
Marginea externă a crestei iliace: spina
iliacă anterosuperioară; pubis; linia albă
Arcada crurală; spina iliacă
anterosuperioară; apofize transverser
lombosacrate
Pătratul lombar
Psoas iliac
Coasta a 12-a; apofize
transverse L1-L5
Vertebre lombare; fosa
iliacă internă
Creasta iliacă
Mic trohanter
Intertransversali Apofiza transversă Apofiza transversă
Tabel.nr.4
42
Mişcarea de rotaţie:
Este maximă în regiunea cervicală, unde atinge 75°. Coloana dorsală se rotează
puţin şi numai dacă se înclină lateral. În coloana lombară mişcarea de răsucire se
execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când
coloana este flectată, mişcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă.
Răsucirea se execută prin oblicii abdominali şi prin intercostali, care acţionează
folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutaţi de sistemul spinotransvers al muşchilor
şanţurilor vertebrale.
Răsucirea de aceeaşi parte se datoreşte marelui dorsal, spleniusului, lungului
gâtului şi oblicului mic abdominal, în timp ce răsucirea de partea opusă se datoreşte
spinotransversului şi marelui oblic abdominal.
43
Denumirea Inserţia
Proximală Distală
a)Rotatori de partea muşchiului
Lungul gâtului
Mic oblic abdominal
Speniusul gâtului
Muşchii cefei
Atlas
Ultimele 3-5 coaste
Occipital; apofiza mastoidă;
apofizele transversale ale
atlasului şi axisului
Vertebrele D1-D3
Spina iliacă anterosuperioară;
apofize transverse lombosacrate
Ligamentul cervical posterior;
apofizele spinoase D1-D5
b)Rotatori de partea opusă
muşchiului
Sternocleidomastoidian
Trapez
Muşchii cefei
Mare oblic abdominal
Psoas iliac
Apofiza mastoidă
Protuberanţa occipitală;
apofize spinoase
cervicodorsale
Ultimele 7-8 coaste
Vertebre lombare; fosa
iliacă internă
Stern-clavicula
Clavicula;acromion; spina
omoplatului
Marginea externă a crestei iliace;
spina iliacă anterosuperioară;
pubis; linia albă
Micul trohanter
Tabel.nr.5
44
I.4.3 Elemente de anatomie a membrului superior:
Scheletul membrului superior
(ossa membri superioris):
Membrul superior este format din patru segmente: umăr, braţ, antebraţ şi mână.
Fiecare din aceste segmente prezintă cate un schelet osos. Asfel, la nivelul umărului se
descriu clavicula şi omoplatul; scheletul braţului este format din humerus; la nivelul
antebraţului se găsesc cubitusulul şi radiusul. Scheletul osos al mâinii este format din 27 oase
aşezate pe trei rânduri:
- 8 oase carpiene;
- 5 oase metacarpiene;
- 14 falange(2, 11, 12, 18, 20).
Clavicula (clavicula): este un os lung, pereche situat în poziţie transversală între extremitatea
superioară a sternului (anterior) şi omoplat (posterior).
Forma este asemănătoare cu un S italic căruia i se descriu două curburi: una internă
(cu concavitatea posterior) şi a doua externă (cu concavitatea anterior).
Clavicula este turtită şi în sens cranio-caudal ceea ce face ca osul să prezinte două feţe
(una superioară şi una inferioară), două margini (una anterioară şi una posterioară), două
extremităţi (una internă şi una externă).
Omoplatul (scapula): este un os lat, pereche, situat în partea superioară şi posterioară a
toracelui şi corespunde ca proiecţie de la primul spaţiu intercostal la cea de-a VII-a coastă.
Datorită formei de triunghi pe care o prezintă i se pot descrie două feţe (una anterioară
şi una posterioară), trei margini şi trei unghiuri.
Humerusul (humerus): este un os lung, pereche, care realizează singur scheletul braţului.
45
Extremitatea superioară a humerusului este formată din:
• capul humeral (capul humeri),
• gâtul humeral (collum anatomicum),
• marea tuberozitate humerală-trohanter (tuberculum majus),
• mica tuberozitate humerală-trohin (tuberculum minus),
• şanţul bicipital sau culisa bicipitală (sulcus intertubercularis).
Corpul humerusului (corpus humeri) are forma unei piramide triunghiulare torsionate
in axul lung, şi prezintă trei feţe distincte:
• faţa anterolaterală (facies anterior lateralis),
• faţa internă –antero-internă (facies anteriori medialis),
• faţa posterioară (facies posterior).
Extremitatea inferioară este turtită în sens antero-posterior şi recurbată in sens
anterior; este destinată articulării cu oasele antebraţului.pentru descriere prezintă:
• suprafaţa articulară formată din:
- capitul humeral (capitulum humeri),
- trohleea humerală (trohlea humeri),
- foseta supracondiliană sau radială (fossa radialis) situată deasupra condilului humeral şi
anterior,
- foseta coronoidiană (fossa coronoidea)
- fosa olecraniană (fossa olecrani),
- şanţul condilo-olecranian, intre trholeea şi condilul humeral.
• epicondiliul humeral (epycondilis lateralis);
• epitrohleea humerală (epycondilis medielis).
46
Cubitusul (ulna): este un os lung, pereche, poziţionat intern, la nivelul antebraţului. În
supinaţie este paralel cu radiusul.
Extremitatea superioară prezinta următoarele elemente anatomice:
• apofiza olecraniană (olecranon);
• marea cavitate sigmoidă (incisura trohlearis);
• mica cavitate sigmoidă (incisura radialis).
Corpul cubitusului (corpus ulnae) are o formă prismatică, mai voluminoasă în partea
superioară şi căruia i se pot descrie:
• faţa anterioară (facies anterior);
• faţa posterioară (facies posterior);
• faţa internă proeminentă;
• marginea externă, laterală sau interosoasă (margo interossea);
• marginea anterioară (margo anterior);
• marginea posterioară (margo posterior).
Extremitatea inferioară prezintă:
• capul cubitusului (caput ulnae);
• apofiza stiloidă cubitală (processus styloideus);
• şanţ posterior prin care trece tendonul muschiului cubital posterior.
Radiusul: este un os lung, pereche situat extern faţă de cubitus, la nivelul antebraţului.
Extremitatea superioară prezintă următoarele elemente anatomice:
• capul radiusului (caput radii) are formă cilindrică şi prezintă la randul său:
- faţa inferioară care se uneşte cu restul osului;
47
- faţa superioară articulară-cupuşoara radială;
- circumferinţa articulară pentru articularea cu mica cavitate sigmoidiană a cubitusului.
• gâtul anatomic (colum radii) care leagă capul de corpul radiusului;
• tuberozitatea bicipitală (tuberositate radii).
Corpul radiusului are formă de prismă triunghiulară:
• faţa anterioară;
• faţa posterioară;
• faţa extenră;
• marginea anterioară denumită şi rădăcina inferioară a tuberozitaţii bicipitale;
• marginea posterioară; marginea internă este ascuţiă şi de inserţie.
Extremitatea inferioară este voluminoasă şi are foma unei piramide patrularere:
• faţa superioară reprezintă vârful piramidei;
• faţa inferoară este vârful piramidei;
• faţa anterioară;
• faţa posterioară.
Scheletul mâinii –oasele carpiene (carpus):
Oasele carpiene sunt oase scurte in număr de 8 aşezate pe:
- un rand superior, antibrahial format din următoarele oase, dispuse din exterior spre interior:
scafoid, semilinar, piramidal, piziform;
- un rand inferior, metacarpian format din următoarele oase, dispuse din exterior spre interior:
trapez, trapezoid, osul mare, osul cu carlig.
În ansamblul aceste oase formeaza masivul carpian care are formă de patrulater cu
diametru mare transversal. Faţa posterioară, dorsală a acestuia este convexă în timp ce faţa
48
anterioară, palmară este concavă prezentând un şanţ longitudinal -şanţul carpian- prin care
trec tendoanele muşchilor flexori.
Oasele metacarpiene (ossa metacarpalia) sunt oase lungi,în număr de cinci şi
formează scheletul palmei.
Falangele (ossa digitorum manus) :
Falangele intră în construirea scheletului osos al fiecărui deget. Pentru police sunt
două falange în timp ce celelalte patru degete prezintă fiecare câte trei.
Denumirea falangelor se face pornind de la extremitatea metacarpului spre vârful
degetelor: falanga (prima), falangină (a doua) şi falangetă (a treia).
Descrierea anatomică a umărului
Centura scapulară leagă oasele membrului superior de scheletul trunchiului şi este
formată din: claviculă si omoplat.
Clavicula este un os lung, pereche în formă de S turtit, orientată transversal, situată în
regiunea anterosuperioară a toracelui, de o parte si de alta a manubriului sternal. Este formată
dintr-un corp şi douî extremităţi. Corpul claviculei: porţiunea medială este convexă anterior,
iar porţiunea laterală este convexă posterior. Extremitatea medială (sternală) este mai
voluminoasă şi prezintă o faţetă articulară pentru manubriul sternal. Extremitatea laterală
(acromială) turtită de sus in jos prezintă deasemenea o faţetă articulară, ovulară, pentru
articulaţia cu acromionul. Faţa superioară a claviculei este netedă. Faţa inferioară prezintă o
poţiune mijlocie, un sant longitudinal (şanţul subclavicular), în care se inseră muşchiul
subclavicular. Medial de acest şant, către extremitatea medială se află tuberozitatea costală,
pe care se inseră ligamentul costo-clavicular. Lateral de şanţ se găseşte tuberozitatea
coracoidă pe care se inseră ligamentele coraco-claviculare.
Omoplatul este un os pereche plat, de forma tringhiulară cu baza in sus, situat in
regiunea dorsocranială a toracelui. Prezintă de studiat două feţe, trei margini şi trei unghiuri
(cranial, caudal si lateral).
Faţa centrală este concavă. Acoperă spaţiul cuprins între coastele a doua şi a şaptea.
Pe ea se inseră muşchiul subscapular. Faţa dorsală, prezintă în partea superioară o lamă
49
osoasă numită spina omoplatului, care porneşte liberă (apofiza) deasupra unghiului lateral,
numită acromion. Acromionul prezintă o faţeta articulară pentru clavicula. Pe spină observăm
o mica suprafaţă triunghiulară – trigonul spinei şi un tubrecul – tu-berculul trapezului. Spina
împarte faţa dorsală a scapulei în două:
fosa supraspinoasa, in care se află mansonul supraspinos;
fosa subspinoasă, mai mare, ocupată de muşchiul subspinos.
Unghiul lateral al scapulei este voluminos. Prezintă o cavitate articulară – cavitate
glenoidă – pentru humerus. În centrul cavităţii găsim tuberculul intraglenoidian. Deasupra
unghiului lateral se află apofiza coracoidă, pe care se inseră muşchiul coracobrahial si
tendonul scurt al bicepsului. Marginea craniala a scapulei prezinta incizura scapulara prin
care trece nervul suprascapular.
– lateral (deltoidul)
– ventral (marele si micul pectoral, subclavicularul, coracobrahialul)
– dorsal (supra si subspinosul, marele si micul rotund, subscapularul).
Grupul lateral :
Deltoidul ocupa umarul ca un manson, avand originea in forma de potcoava pe
marginea craniala a scapulei si claviculei iar insertia sub fomă de V in treimea proximala a
humerusului.
Grupul ventral :
Marele pectoral are originea sub forma de evantai pe clavicula, partea respectiva a
sternului si primele 6 cartilagii costale, iar insertia pe baza laterala a santului bicipital al
humerusului.
Micul pectoral situat sub precedentul, are originea pe fata externa a coastelor 3, 4 si 5
iar insertia pe apofiza coracoida.
50
Subclavicularul – de aspect fuziform, are originea pe primul cartilaj costal, iar insertia
pe fata caudala a claviculei.
Coracobrahialul – are originea pe varful apofizei coracoide printr-un tendon comun
cu scurta portiune a bicepsului, iar insertia pe fata mediala a humerusului in treimea medie.
Grupul dorsal :
Supraspinosul – are originea in fosa supraspinoasa a scapulei iar insertia pe fata
craniala a marii tuperozitati humerale.
Subspinosul – are originea in fosa subspinoasa si pe spina scapulei, iar insertia pe fata
medie a marii tuberozitati humerale.
Marele rotund – are originea pe fata dorsala a scapulei, iar insertia pe baza mediala al
santului bicipital al humerusului.
Micul rotund – are originea pe fata dorsala a scapulei iar insertia pe marea
tuberozitate humerala.
Subscapularul – are originea sub forma de evantai in fosa scapulara, iar insertia pe
mica tuberozitate humerala.
Anatomia funcţională a cotului:
Prin cot se înţelege regiunea care cuprinde nu numai cele trei oase care alcătuiesc un
complex de articulaţii humero-radiale, humero-cubitale şi radio-cubitale superioare, dar şi
zona de trecere şi restructurare între braţ şi antebraţ.
Extremitatea inferioară a humerusului:
Este o zonă osoasă turtită dinaite- înapoi şi în acelaşi timp largită considerabil încât
diamertul tarnsversal al osului este de trei sau patru ori mai mare decât diametrul antero-
51
posterior. Mai mult, extremitatea inferioară a humerusului se recurbează dinapoi înaite în aşa
fel încât se aşează aproape în întregime înaintea planului transversal.
Destinată să se articuleze cu antebraţul, extremitatea inferioară a humerusului prezintă o
suprafaţă articulară şi puţin deasupra ei două proeminenţe supraarticulare pe care se inseră
muşchi şi ligamente.
Suprafaţa articulară:
Suprafaţa articulară este vastă şi accidentată şi corespunde radiusului şi cubitusului. Ea
este împarţită în două porţiuni externă şi internă, separate una de cealaltă printr-un şanţ
intermediar.
- porţiunea externă, numită condilul humerusului sau capitulul humeral, se prezintă sub forma
unei proeminenţe semisferice puţin turtită în sens transversal şi priveşte direct înainte. Se mai
numeşte micul cap al humerusului şi are un diametru antero-posterior în medie de 22 mm şi
unul transversal de 18 mm, el se articulează cu capul radiusului.
- porţiunea internă sau trohleia humerală are forma unui scripete şi se articulează cu marea
cavitate sigmoidă a cubitusului. Ea descrie aproximativ 3/4 sau 4/5 dintr-un cerc şi are două
margini şi un gât.
Gâtul este neted şi orientat în sens anteroposterior. El se îndreapătă oblic de jos în sus
şi dinăuntru înafara, oblicitate care este mai pronunţată în partea posterioară a gâtului decât în
cea anterioară.
Trohleia este limitată înapoi şi în sus printr-o cavitate numită foseta olecraniană unde
se aşează ciocul olecranului în timpun extensiei.
Foseta olecraniană şi foseta coronoidiană sunt separate una de cealaltă printr-o
membrană osoasă subţire, transparentă.
Trohleia şi condiluil humerusului sunt separate printr-un şanţ, cu direcţie verticală,
care corespunde pe schelet marginii cupuşoarei radiusului.
52
Proeminenţele supraarticulare:
Proeminenţele supraarticulare sunt două epifize situate deasupra suprafeţei articulare şi
pe care se inseră ligamente şi muşchi:
- proeminenţa externă, numită epicondil, pe care se inseră ligamentul lateral extern al
articulaţiei cotului şi 6 muşchi ai antebraţului numiţi muşchi epicondilieni (al doilea radial
extern, scurtul supinator, extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al degetului mic,
cubitalul posterior şi anconeul);
- proeminenţa interna, numită epitrohleia, este turtită dinainte înapoi şi mult mai proeminentă
decât epicondiliul. Ea se continuă cu marginea internă a humerusului şi dă inserţie
ligamentului lateral intern al articulaţiei cotului precum şi celor 5 muşchi epitrohleeni (rotund
pronator, marele palmar, micul palmar , cubital anterior şi flexorul superficial al degetelor) .
Epitrohleia prezintă uneori pe faţa posterioară un mic şanţ cu direcţie verticală pentru
nervul cubital.
Extremitatea proximală a cubitusului:
La extremitatea superioară cubitusul prezintă anterioar o cavitate articulară în formă de
cârlig sau semilună, denumită mare cavitate sigmoidă a cubitusului.
Marea cavitate sigmoidă:
Marea cavitate sigmoidă este destinată să se articuleze cu trohleia humerusului. În
mijloc ea prezintă o ieşitură longitudinală, nescuţită şi care corespunde gâtului trohleei. De
fiecare parte a acestei ieşituri se află două faţete , internă şi externă, care se înclină una spre
alta şi corespunde celor două versante, intren şi extren –ale treohlei.
53
Olecranul şi apofiza coronoidă:
Anatomic extremitatea superioară acubitusului este consrtuită din două apofize
voluminoase, una posterioară şi superiară cu direcţie verticală (olecranul) şi alta anterioară şi
infrerioară cui direcţie orizontală (apofiza coronoidă).
olecrenul are forma unei prisme cu baza partunghiulară şi prezintă următoarele regiuni:
- o bază foarte largă care face corp cu osul ;
- un varf în formă de cioc, ciocul olecranului;
- o faţa anterioară, articulară care face parte din marea cavitate sigmoidă;
- o faţă posterioară când plană când convexă pe care se inseră muşchiul triceps;
- o fată internă pe care se inseră un fascicul al ligamentului lateral intern al articulaţiei
cotului;
- o faţă externă pe care se inseră fasciculele superioare ale anconeului.
Pe părţile laterale ale olecranului se mai inseră şi câteva fascicole ale muşchilor vast
intern şi vast extern.
Apofiza coronoidă prezintă:
O bază largă care se confundă cu corpul osului, un vârf numit ciocul apofizei
coronoide, o faţa superioară articulară care face parte din marea cavitate sigmoidă, o faţă
inferioară rugoasă pe care se inseră muschiul brahial anterior, o margine internă pe care se
inseră fasciculul anterior al ligamentului lateral intern al cotului, o margine exteră unde se
inseră exremitatea anterioară a ligamentului inelar şi fascicului interior al ligamentului lateral
extern al cotului. La baza apofizei coronoide se gaseste un tubercul rugos, numit tuberculul
subcoronoidian, pe care se inseră ligamentul Weitbrecht.
54
Mica cavitae sigmoidă este articulară şi se etaleză între apofiza coronoidă şi olecran.
Ea se articulează cu cupusoara radiusului şi se continuă cu marea cavitate sigmoidă. Sub ea
se află o mică suprafaţă rugoasă pe care se inseră muşchiul scurtul supinator.
Extremitatea superioară a radiusului:
Prezintă o parte voluminoasă şi rotundă numită capul radiusului. El este turtit în sens
vertical şi are forma unui segment de cilindru cu diametrul de 20-22 mm şi înalt de 8-10 mm.
Faţa inferioară se sudează cu restul osului, iar faţa superioară este liberă şi are o
depresiune sub formă de cupolă sau cavitate glenoidă a radiusului. Este puţin mai întinsă în
sens anteroposterior decât în sens transversal şi corespunde condilului humeral.
Înconjură capului radiusului, regulat circular este puţin mai sus în jumătatea internă
decât în jumătatea lui externă. În cea mai mare parte a întinderii sale (înaite, înăuntru şi
înapoi) capul radiusului prezintă o a a II-a faţetă articulară care corespunde micii cavităţi
sigmoide a cubitusului şi este semilunară şi concavă în afară. Capul
radiusului se aşează pe o porţiune restânsă cilindrică, de 10-12 mm înălţime numită col. Axul
său este puţin oblic de sus în jos şi din afară înauntru, formând astfel cu corpul osului un
unghi obtuz deschis în afară.
Imediat sub col, la partea anterointernă a osului, se ridică o ieşitură ovoidă cu marele
ax vertical, numită tuberozitatea bicipitală, pe care se inseră tendonul inferior al bicepsului.
Biomecanica membrului superior:
La nivelul membrului superior analiza biomecanică se realizeaza în raport cu
elementele anatomice constitutive: centura scapulară şi membrul superior liber.
55
Articulaţia sternoclaviculară :
Este o articulaţie în şa. Suprafeţele osoase care participă la realizarea articulaţiei sunt
acoperite de un fibrocartilaj hialin şi sunt reprezentate:
• din partea sternului marginea laterala a manubriului sternal,
• din partea claviculei extremitatea proximală a osului.
Pentru realizarea congruenţei între suprafeţele articulare există un disc articular.
Capsula articulară prezintă în partea anterioară şi posterioară o srtuctură mai rezistentă.
Stratul intern al capsulei articulare (sinoviala) respectă compartimentarea internă a
articulaţiei. La exterioarul capsulei există, ca mijloc de întarire articulară, dispuse
ligamentele:
• sternoclavicular anterior; • interclavicular;
• sternoclavicular posterior; • costoclavicular.
Articulaţia acromioclaviculară:
Este de tip plan realizată între extremitatea distală, usor convexa a claviculei si o
suprafaţa convcava acromiala. Discul fibro cartilaginos dintre suprafeţele articulare separă
complet cavitatea articulară în două compartimente. Articulaţia este întarită de ligamentele
acromioclaviculare superioare.
Sindemoza coracoclaviculară:
Este o articulaţie de tip fix între faţa inferioară a claviculei şi procesul coracoid al
omoplatului. Este consolidată de ligamentul coraco clavicular format din doua fascicule:
trapezoid si conoid. Prezenta celor două ligamente disipeaza greutatea membrului superior
mai mult spre clavicula şi mai puţin spre acromion şi în acelaşi timp limitează mişcările
dintre omoplat si clavicula.
56
Ligamentele proprii ale omoplatului sunt:
-ligamentul coracoacromial, coracoidian si cel triunghiular care are rol protector pentru
musculatura adiacentă.
Miscarile centurii scapulare:
Miscarile de ridicare si coborare a claviculei se realizează in jurul unui ax orizontal si
sagital. Prin forma anatomica, torsionata a claviculei in timpul miscrilor cele doua extremitati
realizează deplasari de tip invers, concomitent. In miscarea de ridicare extremitatea distala a
claviculei se ridica, îin timp ce cea sternala coboara. Deplasarea in sus a claviculei este de
trei-sase cm ceea ce corespunde unui unghi cu orizontala de 8-10°
Musculatura care ridica umarul:
• fasciculul mijlociu din muschiul trapez,
• capatul clavicular din muschiul sterno-cleido-mastoidian,
• muschiul ridicatorul omoplatului.
Factorii limitativi ai miscarii de ridicare a centurii scapulare sunt:
• coasta I
• ligamentul sternoclavicular anterior si posterior,
• ligamentul interclavicular.
Miscarea de coborare se realizează prin deplasarea în jos a extremitatii distale a
claviculei concomitent constatandu-se si o ridicare a extremitatii proximale. Clavicula poate
cobora cu 4-8 cm ceea ce corespunde unui unghi cu orizontală de 30-40°. Miscarea este
realizată indirect prin tracţiune pe humerus însoţită de contracţia muşchilor: mare şi mic
pectoral, mare dorsal, deltoid, subscapular, ridicător al unghiului omoplatului. Mişcarea poate
fi realizată şi în sens pasiv cand urmează unei mişcari active de ridicare, prin acţiunea
factorilor gravitaţionali.
57
Factorii care pot limita miscările sunt: ligamentul costo -clavicular şi ligamentul
sternoclavicular anterior.
Mişcarea de proiecţie anterioară este realizată prin participare a muşchilor sterno-
cleido-mastoidian, mare dinţat, mare şi mic pectoral, daca braţul participă activ la mişcare-
mare dorsal când ia punct fix pe inserţia de origine.
În proiecţia posterioară cu valoare tot de 4-5cm extremitatea distala claviculară se
orientează posterior în timp ce cea sternală alunecă uşor anterior. Musculatura cu care se
poate realiza mişcarea este reprezentată de: muşchiul trapez, sterno-cleido-mastoidian,
romboid, mare dorsal.
Mişcarea de circumducţie este o mişcare sumată de ridicare, proiecţie anterioară,
proiecţie posterioară. Mişcarea de circumducţie este realizată concomitent de cele doua
extremităţi ale claviculei: la cea interna amplitudinea este mai mică, la cea externa mai mare
şi de sens invers cu cea internă.
Mişcările omoplatului:
Datorita unor particularităţi anatomice omoplatul pentru mişcarea de ridicare
presupune îndepărtarea marginii vertebrale a omoplatului de apofizele spinoase
vertebrale.Muşchii care realizează aceasta mişcare sunt: fasciculul superior din trapez,
ridicătorul unghiului omoplatului si micul si marele romboid.
Miscarea de coborare presupune apropierea unghiului inferior al omoplatului de
coloana vertebrala.
Muschii pentru miscarea de coborare de la nivelul omoplatului sunt:
- fasciculul inferior din muschiul trapez ,complexul muschilor romboizi, marele dintat si
marele dorsal.
Bascularea cu rotaţie este mişcarea în care unghiul supero-extern al omoplatului se
ridică si se îndreapta anterior concomitent cu îndepartarea unghiului inferior al omoplatului
58
fata de linia mediana a coloanei vertebrale. Muşchii care participa la mişcare sunt muschiul
trapez si marele dinaţat.
Biomecanica umărului :
Este o articulaţie sferiodala multiaxiala. Suprafetele osoase sunt: capul humeral si
cavitatea glenoidiana.
Abducţia este mişcarea prin care membrul superior liber se departează de corp .
Musculatura abductoare este reprezentată de muşchiul supraspinos, muşchiul deltoid şi lunga
porţiune din bicepsul brahial.
Adductia este miscrea de sens invers abductiei. Musculatura efectoare este formata
din: in principal subscpular, subspinos, mic si mare rotund, mare pectoral, mare dorsal.
Accesorii sunt: deltoidul, coracobrahialul, scurta portiune a bicepsului brahial, lunga portiune
a biscepsului brahial.
Proiectia inainte (anteductia) si proiectia inapoi (retroductia) sunt realizate in jurul axei
transversale ce trece prin centrul marelui trohanter si prin centrul cavitatii glenoidiene.
Musculatura anteductoare: mare pectoral, deltoid, biceps brahial si supraspinos. Musculatura
retroductoare: fasciculele posterioare ale muschiului deltoid, marele rotund, marele dorsal si
marele pectoral.
Rotaţia interna mai este asimilată şi cu noţiunea de pronaţie deoarece poate să se
realizele concomitent cu pronaţia braţului. Musculatura pentru rotaţia interna: subscapular,
mare pectoral, mare rotund, mare dorsal si biceps brahial.
Rotaţia externa (supinaţia) este realizată de urmatorii muschi: subspinos, mic rotund si
fasciculul posterior din deltoid.
Biomecanica articulaţiei cotului:
Articulaţia cotului este o articulaţie complexă din punct de vedere anatomic, existând
practic 3 articulaţii înglobate într-o singură capsulă articulară:humero-cubitală, humero-
radială, humero-cubitală proximală.
59
Articulaţia humero-radială şi humero-cubitală:
Miscările efectuate din această articulaţie sunt:
- mişcarea de flexie,
- mişcarea de extensie.
Flexia :este mişcarea prin care cele două feţe anterioare ale antebraţului şi braţului se
apropie una faţă de cealaltă. În timpul mişcării cubitusul execută şi o rotaţie axială de 5°
înainte.
Musculatura efectoare este formată din:bicepsul brahial, brahialul anterior, brahioradialisul,
epitrohleeni.
Extensia: este mişcarea de îndepartare a celor două feţe anterioare ale braţului şi
antebraţului una faţa de cealaltă, ajungând ca braţul şi antebraţul să fie unul în prelungirea
celuilalt.
Musculatura efectoare este: tricepsul brahial (în principal), anconeul şi musculatura
epicondiliană (secundar). Un factor important esta şi forţa gravitatională.
Mişcările din articulaţia cotului :
Pronaţia se prezintă ca încrucişarea anterioară între radius şi cubitus astfel încăt radiusul
să ajungă median.
Musculatura pronatoare: în principal rotundul pronator şi accesori muşchiul primul radial
extern, mare palmar, brahioradialul.
Supinaţia este mişcarea prin care are loc orientarea palmei spre în afară. Musculatura
supinatoare : scurt supinator brahioradialul, extensor propiu al indexului, bicepsul brahial şi
lungul extensor al policelui.
Biomecaniaca articulaţiilor mâinii:
60
În regiunea anatomică a mâinii sunt descrise mai multe articulaţii care, dinspre regiunea
distală a oaselor antebraţului spre falangele distale, sunt reprezentate de:
- articulaţia radiocarpiană;
- articulaţiile carpometacarpiene;
- articulaţiile metacarpofalangiene;
- articulaţiile interfalagiene.
Articulaţia radiocarpiană:
Mişcările ce pot fi efectuate din această articulaţie sunt de flexie-extensie, abducţie-
adducţie şi circumducţie.
Mişcarea de flexie se realizează cu muşchii: flexori ai carpului şi degetelor, lungul abductor
al policelui.
Extensia este efectuată de muşchii extensori ai carpului şi ai degetelor.
Abducţia-adducţia presupune contracţia concomitentă a flexorului şi extensorului ulnar al
carpului; intrarea în contracţie a musculaturii flexoare şi extensoare radială a carpului.
Articulaţiile carpometacarpiene:
În aceste articulaţii au loc mişcări de alunecare care sunt mai ample la ultimile două
carpiene. Mişcările sunt abducţia-adducţia şi flexia-extensia.
Articulaţiile metacarpofalagiene: sunt de tip condilian permiţând mişcări de flexie-extensie,
răsfirarea-apropierea degetelor.
Articulaţiile interfalagiene: sunt trohleartroze la nivelul cărora se execută mişcări de flexie-
extensie în jurul axului transversal care trece prin trohleea falangelor.
Fiecare din degetele de la membrele superioare are contribuţia sa în fucţionabilitatea
mâinii.
61
Policele este cel mai inportant:circa 60% din funcţionalitatea mâinii este asigurată de
către acesta.
Indexul este unul dintre principalii stabilizatori ai prehensiunii fiind în acelaşi timp şi
degetul direcţional apucării obiectelor.indexul are cea mai mare sensibilitate, mai ales pe
margiea laterală a falagei distale.
Mediusul este implicat in prehensiune mai ales dacă este vorba de obiecte cu greutate
mare sau în situaţiile în care se schimbă punctul de sprijin (poziţia de atârnat).
Inelarul este adjuvant al mediusului şi al indexului în acte motorii şi în situaţii de
sensibilităţi senzitive.
Auricularul participă le mişcările de prehensiune, este adjuvant al indexului în
direcţionarea obiectelor apucate.
62
CAPITOLUL II
63
II.1. IPOTEZA CERCETĂRII :
Date fiind sechelele posttraumatice cum ar fi pierderea mobilităţii articulare, scăderea
forţei musculare prin atrofierea muşchilor, pierderea stabilităţii, abilităţii şi a mişcărilor
controlate, factori determinanţi în activitatea sportivilor, lucrarea îşi propune să argumenteze
următoarele ipoteze:
- când este momentul să se intervină prin tratamentul kinetoterapeutic al acestora;
- dacă mijloacele şi procedeele selectate şi aplicate după principii metodologice sunt eficiente
şi în cât timp vor reuşi să combată aceste sechele.
- în ce masură tratamentul kinetoterapeutic aplicat precoce odată cu apariţia primelor
algii sau dezalinieri vertebrale vor opri evoluţia deformărilor vertebrale;
- dacă mijloacele şi procedeele selectate şi aplicate în cadrul programelor
kinetoterapeutice reuşesc să obţină o redresare a cifozei dorsale şi înlătura algiile
vertebrale;
- dacă recomandările privind exercţiile de conştientizare a posturii corecte a corpului
în cadrul activităţilor zilnice şi-au adus un real aport de recuperarea funcţională a
afecţiunii vertebrale; .
II.2. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI:
Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este în continuă ascensiune, iar
numărul celor care iubesc sportul şi doresc realizarea de performanţe sportive cât mai
competitive au crescut foarte mult în ultimele decade ale secolului de curând încheiat.
Atletismul este unul dintre sporturile cele mai populare, însă în cadrul probele sale
cum ar fi: săriturile, aruncările, alergarile etc., apar solicitări importante la nivelul anumitor
segmente corporale.
Maladia Scheuermann este o afecţiune extrem de rar întâlnită la sportivi mai ales la
cei care practică săritura în lungime, însă, trebuie ţinut seama că este vorba de sportivi tineri,
aflaţi în perioada de creştere.
64
Am ales acestă lucrare în scopul găsirii unor modalităţi de aplicare precoce şi
sistematică a mijloacelor şi procedeelor kinetoterapeutice prin care s-a urmărit
recuperare cât mai rapidă a sporivilor pentru reluarea activităţilpr precedente.
II.3. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE STUDIULUI:
Lucrarea de faţă se înscrie pe linia orientării generele a kinetoterapieie moderne si
anume kinetoterapia de recuperare, care constituie cea de-a treia treaptă , alături de
kinetoterapia profilactică şi kinetoterapia de corectare.
„Recuperarea funcţională are ca obiectiv fundamental nu numai restabilirea în stare
anterioară a pacientului, ci şi dezvoltarea la maxim a funcţiilor sale fizice şi mentale, pentru a
compensa pierderile din capacitatea de muncă şi pentru o integrare socială
corespunzătoare”(comform O.M.S).
În cazul lucrării de faţă accentul se pune pe recuperarea tinerilor sportivi, pentru
continuarae activităţilor sportive, spre o viitoare performanţă.
În acest scop, obiectivele cercetării au fost:
- evidenţierea disfuncţionalităţilor prin examinarea funţională şi radiologică a
subiecţilor aflaţi în studiu;
- identificarea şi selectarea celor mai adecvate metode, procedee, mijloacelor
asociate, şi tehnici ce pot optimiza procesul recuperator în funcţie de particularităţile
subiectului privind: vârsta, starea de boală şi posibilităţile fizice ale acestuia;
- structura programelor kinetoterapeutice pe etape în funcţie de evaluările şi
reacţiile subiecţilor.
65
II.4. METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN STUDIU:
Pentru a desfăşura o activitate corectivă în condiţii bune, trebuie respectate anumite
reguli:
- cunoştinţe de specialitate deosebite ale celui care va desfăşura activitatea;
- alegerea cadrului optim în care se va desfăşura activitatea;
- strângerea de informaţii cu privire la respectivii subiecţi.
Acestea le-am realizat prin:
• Metoda documentării teoretice
Cercetarea ştiinţifică este un proces care vizează descoperirea noului pornind de la
cunoaşterea cât mai deplină a realului existent şi a experienţei anterioare.
În scopul culegerii cât mai multor informaţii în legătură cu tema tratată, am consultat
bibliografia anexată lucrării, întocmind fişe bibliografice al căror conţinut l-am folosit în
lucrare sau l-am consultat ori de câte ori a fost necesar.
• Metode anchetei
Metoda anchetei face parte din metodele cercetării complexe, ocupând un loc
important în obţinerea datelor, informaţiilor necesare pentru cunoaşterea subiecţilor în
dinamica evoluţiei lor, a condiţiilor care au generat afecţiunea şi sechelele aferente acesteia,
pentru cunoaşterea elementelor de genetică ce pot da, pe baza corelaţiilor, un tablou cât mai
complex asupra aspectelor obiective şi subiective legate de subiecţi şi perspectiva evoluţiei
acestora în timp.
• Metoda observaţiei
Observaţia, ca metodă de investigaţie, reprezintă contemplarea intenţionată a unui
fenomen, obiect, proces sau document, în vederea cunoaşterii ştiinţifice a acestuia, prin
înregistrarea şi prelucrarea datelor obţinute.
66
II.5. TESTE ŞI MĂSURĂTORI EFECTUATE:
Goniometrie normală:
Evaluarea amplitudinii mişcării trebuie să aprecieze atât mişcarea pasivă cât şi cea
activă. De obicei, mişcarea pasivă este mai mare ca cea activă (tabelul nr.6şi nr.7).
Valorile normale ale amplitudinilor mişcării articulaţiei cotului:
Tipul de mişcare Mişcare activă Mişcare pasivă
Flexia 0˚ - 135˚ 150˚
Supinaţia 0˚ - 80˚ 90˚
Pronaţia 0˚ - 80˚ 90˚
Tabelul nr.6
Valorile normale ale amplitudinilor mişcării articulaţiei umărului:
Tipul de mişcare Mişcare activă Mişcare pasivă
Flexie 0˚-170˚ 0˚-180˚
Extensie 0˚- 60˚ 0˚- 70˚
Abducţie 0˚-170˚ 0˚-180˚
Abducţie orizontală 0˚- 40˚ 0˚- 45˚
Adducţie orizontală 0˚-130˚ 0˚-140˚
Rotaţie internă 0˚- 70˚ 0˚- 90˚
Rotaţie externă 0˚ - 90˚ 0˚- 90˚
Tabelul nr.7
67
Fiecare tip de mişcare are coeficxienţi funcţionali de mobilitate, elementari, care prin
sumare determină un coeficient global funcţional (tabelul nr. 3 si nr.4).
În tabelul următor (tab nr.4)sunt înregistraţi coeficienţii funcţionali pentru articulaţia
cotului.
Pentru a afla coeficientul funcţional de mobilitate, se înmuşlţeşte cifra gasită la
goniometrie cu coeficientul respectiv al sectorului de mişcare articulară.
Exemplu: flexia unui cot este 50˚(pornind de la poziţia 0˚) – coeficientul funcţional
va fi: 50x0,6 = 30; un alt sold cu flexum de 35˚, are o flexie (de la acest nivel în sus) tot de
50˚ - ceficientul funcţional va fi : 50 x 0,4 = 20, ceea ce înseamnă că acest cot, comparativ cu
primul, are un deficit funcţional de 33%.
Mişcarea Sectorul de mişcare Coeficientul
Flexie 0˚ - 90˚
90˚ -130˚
130˚-140˚
0,4
0,2
0,1
Abducţie 0˚ - 45˚
45˚- 90˚
90˚ - 180˚
0,3
0,2
0,1
Rotaţie internă
Rotaţie externă
Retropulsie
Indiferent de sector
0,1
Tabelul nr. 8
Mişcarea Sectorul de mişcare Coeficientul
68
Flexie 0˚- 20˚
20˚ - 80˚
80˚-100˚
>100˚
0,4
0,6
0,9
0,4
Supinaţie 0˚- 30˚
30˚- 60˚
0,4
0,2
Pronaţie 0˚- 30˚
30˚- 60˚
60˚- 90˚
0,4
0,2
0,1
Tabelul nr. 9
Testarea forţei musculare:
Amintim că definim forţa musculară ca fiind: „capacitatea sistemului neuromuscular
de a învinge o rezistenţă prin contracţie musculară” sau „tensiunea pe care o dezvoltă un
muschi când se contractă ”.
Teoretic se poate presupune că există o forţă maximă obsolută pe care însă niciodată
nu o vom putea testa. Noi testăm forţa maximă relativă, adică forţa dintr-un anumit moment.
Testingul muscular (tabelul nr.10):
69
Grad Calificativ Forţă Anduranţă
5 Normală Realizează mişcare completă contra gravitaţiei şi a unei rezistente puternice.
Se pot realiza toate activităţile curente fără sa obosească (activitate curentă= activităţi zilnice obisnuite cu excepţia muncilor grele).
4 Bună Idem, dar rezistenţa este moderată.
3+ Moderată cu + Idem, dar rezistenţa este uşoară.
Anduranţă limitată; oboseala apare repede.
3 Moderată Mişcare completă contra gravitaţiei.
Nu poate executa decât parţial activităţile curente. Mersul practic nu este posibil.
3- Moderată cu - Miscarea este posibilă contra gravitaţiei doar 50% din amplitudine.
Idem, dar mai accentuat .
2+ Slabă cu + Mişcarea antigravitaţională sub 50 % din amplitudine.
Se pot executa unele activităţi curente doar cu asistenţă mecanică.
2 Slabă Mişcare completă dar cu gravitaţia exclusă.
2 - Slabă cu - Mişcare parţială în condiţii de excludere a gravitaţiei .
Nu se pote performa nici o activitate curentă. Dependenţă totală.
1 Schiţată Nu există mişcare, dar se pote simţi contracţie la nivelul tendonului.
0 zero Nu există contracţie
Tabelul nr.10
70
CAPITOLUL III
71
III.1 LOCUL DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII:
Locul de unde am preluat cazuistica şi unde s-a desfăşurat tratamentul recuperator
a fost în Ambulatoriului de Specialitate Roman, sala de kinetoterapie.
MATERIALE NECESARE:
Condiţiile Ambulatoriului de Specialitate Roman sunt:
-săli de kinetoterapie, electroterapie şi masaj
Sala de kinetoterapie este dotată cu:
- bănci de gimnastică, scripeţi, plansete de melacart pentru uşurarea mişcării, mingi
medicinale de cauciuc, gantere, benzi elastice, flexori, spaliere, săculeţi de nisip, aparatura
pentru dezvoltarea forţei musculare..
Pentru examinarea şi evaluarea pacienţilor s-a folosit următoarea dotare:
- cadran somatoscopic, taliometrul, cântar, bandă metrică, nivela, raportor, riglă, fir cu
plumb, goniometru.
Mijloace auxiliare:
1.MASAJUL:
Masajul este o combinatie de manipulatii, de prelucrari mecanice multlipe, aplicate
sistematic asupra organismului, cu mana sau cu aparate special construite, in scopuri
terapeutice sau igienice. Aceste prelucrari, care se executa in majoritatea cazurilor cu ajutorul
mainilor (manipulatii), constau din diferite forme de neteziri, apasari, framantari, stoarceri,
frictiuni, vibratii, scuturari sau lovituri usosare sau puternice, numite manevre de masaj.
Masajul trebuie adaptat la caracteristica anatomica a regiunii, evolutia bolii, starea generala a
bolnavului, sexul, varsta si starea psihica a acestuia.
72
2. ELECTROTERAPIA
1. Curentul galvanic: este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are
o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral
duc la o creştere a pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune antalgică
(ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină).
2. Curentul diadinamic: se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă
lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se
recomandă 10-14 şedinţe.
Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc
curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea
energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic.
3. Curentul faradic
Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu
talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.
Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe care o
degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea.
4. Ultrasunetele sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj
mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamaţie, mobilitate.
5. Razele infraroşii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină.
Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la
cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi asupra
glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la nivelul
plexului venos.
73
PROGRAMUL DE KINETOTERAPIE:
Programul kinetoterapeutic ce se efectuează este, în general de durată, de la mai
multe luni la câţiva ani, în raport cu vârsta şi afecţiunile prezentate, şi va fi reluat în
caz de reuşită. De asemenea urmărirea subiectului tratat va fi făcută continu, iar la
copii până la sfarşitul perioadei de creştere.
III.2 Subiecţii, durata şi etapele tratamentului:
Analiza cazului nr. 1- MALADIA SCHEUERMANN:
Pacientul P. C., în vârstă de 15 ani, elev al Liceului cu program Sportiv Roman,
secţia atletism, s-a prezentat pe data de 10.09.2007 la Ambulatoriul de Specialitate Roman,
secţia Fizioterapie în urma recomandării antrenorului său.
După investigaţii a fost diagnosticat cu Maladia Scheuermann. ,stadiul 2, zona
dorsală, cifoscolioză dorsolombară sinistroconvexă.
Diagnosticul a plecat de la o presupusă cifoscolioza. Trebuie precizat faptul că
pacientul a practicat atletisnul de la vîrsta de 12 ani, proba atletică pe care s-a pus accentul
fiind săritura în lungime, lucru favorizant evoluţiei bolii, datorită compresiunilor si
suprasolicitărilor repetate de la nivelul ligamentelor vertebreale şi a vertebrelor.
Programul recuperator a fost format din tratamentul kinetoterapeutic propiuzis şi
mijloacele asociate.
Ca mijloace asociate s-au folosit masajul şi electroterapia (ionizari cu novocaină)
pentru combaterea durerii uşoare cu care pacientul s-a prezentat.
Medicaţia are un rol foarte important în evoliţia bolii.acestea au fodt cu scop
74
decontracturant, antialgic şi antiinflamtor.
Fiind o forma mai puţin accentuată a acestei maladii exerciţiile cuprinse în programul
de kinetoterapie au fost exerciţii specifice pentru asuplizare coloanei vertebrale şi exerciţii
pentru tonifierea acesteia, precum şi exerciţii de respiraţie, relaxare şi exerciţii de
automatizare a poziţiei corecte a spatelui.
Însă kinetoterapia dubuta în primă fază cu exerciţii de posturare iar apoi cu cele de
mers pentru o încălzire specifică tratamentului.
În urma tratamentului aplicat, pe lângă dispariţia durerilor din zona dorso-
lombară s-a observat şi înbunatăţirea poziţiei coloanei vertebrale.
FIŞĂ TRATAMENT NR.1
Nume: P.C.
Sex: M
Vârsta: 15 ANI
Diagnostic: MALADIA SCHEUERMANN, zona dorsală, cifoscolioză dorsolombară
sinistroconvexă
Data intrării în tratament: 20 septembrie 2007
Data ieşirii din tratament: 15 mai 2008
Profesie: elev
Tratament asociat: masaj electroterapie şi medicaţie antiinflamatoare şi decontracturantă
(Ketonal, Movalis, Midocalm etc).
Data intrării în
Data ieşirii din tratament
75
E xamen
tratament 20-09-2007
15-05-2008
COLOANA VETEBRALĂ
(mărimea curburilor în
cm)
PLAN
SAGITAL
C7 5, 46 50
Dorsal 0 0
Lombar 5,43 49
Sacrat 0 0
SPATE Bazin N N
E
X
A
M
I
N
Ă
R
I
A
N
T
R
O
P
O
M
E
T
R
I
C
E
Dr. 80 80
Stg. 80 80
Talia 175 176
Bustul 84 86
Greutatea 74 75,5
Elasticitatea
pulmonară
4 7
Genunc
hi
Dr. - -
Stg. - -
Glezne Dr. - -
Stg. - -
Picior Dr. - -
Stg. - -
MIJLOACE ASOCIATE MasajElectroterapieMedicaţie
+ +
Tabel.nr.11
Programul de kinetoterapie
76
Tratamentul terapeutic s-a efectuat în 3 etape:
I etapă - a constat în luarea la cunostinţă a defectelor posturale, reeducarea
poturală şi asuplizarea practicată în scop corector. Această primă etapă a durat 5-8
şedinţe, însotiţe de relaxare şi învăţarea pacientului de a păstra poziţiile corecte în
activităţile zilnice.
EXERCIŢIILE DE POSTURARE
Noţiunea de postură este concretizată prin impunerea în scop terapeutic a unei
atitudini corective. Ca urmare a acestei atitudini impuse la care sunt supuse articulţiile
şi muşchii în cauză, se dobândeşte în final o amplitudine articulară corespunzatoare şi
se modelează retracţiile musculo-tendinoase. Deci posturile asigură realizarea a două
obiective: unul sedativ şi celalalt morfologic.
Subiectul va lua cunoştinţă de deficitul sau postural şi a corecţiilor necesare,
fie la oglindă cu trei feţe, ce permite să fie văzut profilul fără rotaţia capului sau a
trunchiului, fie în ortostatism cu spatele pe un plan vertical
1.În faţa oglinzii: redresarea activă a segmentelor corpului executate atât din faţă
cât şi din profil.
2. În faţa oglinzii: în ortostatism, cu mâinile împreunate pe creştetul capului,
toracele şi lomba drepte: se realizează întinderea în ax contra uşoarei presiuni date de
mâini; se merge prin camera în aceeaşi poziţie; coatele sunt trase spre înapoi, dar fără
să determine creşterea lordozei.
3. Poziţia iniţială: din ortostatism cu corecţie locală, cu asocierea corecţiilor
întregii coloane şi menţinerea acestora cu purtarea unui săculeţ pe cap.
Mobilizare: cu menţinerea săculeţului pe cap, se efectuează exerciţii: extensie pe
vârfuri şi semiflexia membrelor inferioare.
4. Din aceeaşi poziţie de mai sus, se menţine greutatea pe cap, în timp ce se
efectuează unele exerciţii mai generale: mers cu greutatea pe cap – normal, pe călcâie,
pe vârfuri; braţelor li se lasă libertatea de mişcare; ridicarea verticală a braţelor, cu
77
haltere; se menţine corecţia în poziţie aplecat înainte.
5. Poziţia iniţială: în ortostatism, lângă un spalir, cu călcâiele la o distanţă de 12-
15 cm, se apleacă corpul spre înapoi, până când ceafa şi spatele se spijină de scara
fixă; lomba aplatizată; se flectează genunchii, alunecând în jos cu corpul pe spalier,
apoi genunchii se extind şi trunchiul urcă mereu păstrând contactul cu scara. Se
înclină corpul înainte “pe glezne “, până se ajunge la verticală şi menţinând poziţia
dreaptă de pe spalier, se merge prin cameră.
Exercitiul se repetă dar cu mâinile la ceafă şi coatele trase înapoi.
6. Aceeaşi poziţie în ortostatism, cu spatele la spalier, se efectuează retroversia
bazinului, genunchii uşor flectaţi la începutul exerciţiului spre a avantaja retroversia,
apoi întinşi. Urmează extensia axială şi retropulsia capului şi a gâtului, la care se
asociază fixarea scapulară şi ridicarea la verticală a unui braţ, apoi a ambelor braţe.
7.Poziţia iniţială: şezând cu picioarele încrucişate (poziţia mahomedană), cu
mâinile înspre coapse, coloana dorsală şi lombară se menţin drepte:
-se flectează capul (bărbia în piept), apoi se revine la poziţia verticală cu
întinderea axială.
-idem, dar în flexie se trece direct în extensie, apoi în verticală;
- flectarea capului înainte, apoi flexie – extensie, pe planul de 45° stâng, apoi
drept. După fiecare mişcare se trece prin poziţia verticală, cu întindere în ax;
- Circumducţie a capului- mişcare lentă.
EXERCIŢIILE DE MERS:
1. Mers cu respiraţie, ducând mâinile prin îninte sus şi coborându-le prin
lateral.
2. Mers cu o minge medicinală pe cap, susţinută din lateral, cu ridicarea câte
unui genunchi la piept.
3. Mers cu ducerea braţelor prin înainte sus, cu arcuire, având
un baston apucat de capete.
4. Mers pe vârf cu paşi mici, cu un baston la spate peste omoplaţi, ţinut între
coate.
5. Mers cu mâinile la ceafă cu ducerea câte unui genunchi la piept
78
6. Cu bastonul apucat de capete ţinut la ceafă, mers cu ducerea unui genunchi
la piept.
Fig.9
II etap ă – este etapa corectivă. În această etapă un rol important îl ocupă asuplizarea şi
tonifierea musculară caracteristică deviaţiilor, fiind în măsură să menţină corecţia. Se
trece la tonifierea generalizată a musculaturii trunchiului şi a membrelor. Programul de
kinetoterapie învăţat la sală se continuă şi la domiciliu.
.
ASUPLIZĂRI ALE COLOANEI DORSALE:
Exerciţiile pentru asuplizarea coloanei sunt urmatoarele: (au fost ezecutate în ordinea
descrisă, în cadrul fiecărei şedinţe de kinetoterapie, din a II- atapă a recuperării).
1. Poziţie iniţială: stând cu spatele la scara fixă apucă şipca cât poate de sus
păstrând contactul cu solul, dar depărtându - se la o jumatate de pas de scara fixă;
kinetoterapeutul se plasează între scara fixă şi spatele pacientului, priza :o mână pe
coloana vertebrală în regiunea dorsală medie, contrapriza : cuprinde cu antebraţele
bazin, degetele pe cresta iliacă opusă.
Acţiune: priza execută presiuni pe faţa dorsală de jos în sus, iar contrapriza
exercită o presiune pe orizontală asupra bazinului.
79
2. Poziţie iniţială: patrupedă, alunecarea în înainte, coapsele verticale, braţele
întinse înainte, mâinile la sol, trunchiul mult înclinat înainte, permitându-se maximum de
acţiune la D6-D8.
Mobilizare: mişcări active de împingere a pieptului pe sol pe o expiraţie
relaxată.
Fig.10
3. Poziţie iniţială: patrupedă, braţele flectate, coapsele înapoia verticalei, capul şi
gâtul în corecţie: se împinge pieptul spre sol, în timpul expiraţiei, şi revenire cu
inspir.
4. Poziţie iniţială: pe genunchi cu şezuta pe călcâie, braţele sprijinite pe un
taburet: ducerea pieptului în jos, cu arcuiri ale spatelui.
5. Poziţie iniţială: decubit dorsal, genunchii flectaţi, picioarele cu plantele pe
perete, cu sau fără pernă aşezată la vârful cifozei.
Mobilizare: mişcare toracovertebrală efectuată de către kinetoterapeut pe
expiraţii relaxate.
6. Poziţie iniţială: decubit dorsal, genunchii flectaţi, picioarele la zid, braţele de-a
lungul corpului cu haltere de 1-2 kg în mâini, menţinându-se corecţiile făcute.
Mobilizare: ducerea braţelor înainte, apoi vertical în prelungirea trunchiului în
inspir; se revine în expir.
Dificultatea exerciţiului va creşte prin aplicarea unui saculeţ cu nisip la nivelul
vârfului cifotic.
7. Poziţie iniţială: decubit dorsal pe un plan înclinat, execută tracţiuni cu
căpăstrul Glissou al regiunii cervico-dorsale.
8. Banca de gimnastică, este sprijinită la un capăt de sipca a şasea a a
spalierului. Pacientul în decubit dorsal, prinde cu mâinile sipca de care aceasta este
sprijinită. Se efectuează contracţie izometrică pentru câteva secunde şi apoi se revine
80
pentru relaxare.
EXERCIŢII DE TONIFIERE:
Tonifierea musculaturii dorsale este deosebit de importantă, mergând mână în mână
cu fixarea scapulară. Se începe cu activitatea de redresare a coloanei dorsale şi se
continuă cu tonifierea musculaturii scapulare.
Exerciţiile se vor executa din decubit ventral, decubit dorsal, din aşezat şi din
ortostatism, dozare şi gradarea lor fiind aceeaşi la fiecare exerciţiu (3x8).
1. Poziţe iniţială: şezând pe un scaun: aplecarea trunchiului înainte cu extensia
spatelui şi ducerea braţelor îndoite la umăr, coatele lipite de trunchi, izometrie 5-10
secunde.
2. Poziţie iniţială: decubit ventral pe o masă cu mâinile prinse de marginea acesteia,
picioarele în afara suprafeţei de sprijin se execută ridicarea picioarelor până la
orizontală şi menţinerea poziţiei 5- 10 secunde.
Fig.11
3. Poziţie iniţială: decubit ventral, cu mâinile prinse la nivelul feselor, se efectuează
adducţia puternică a scapulelor; menţinerea poziţiei, apoi revenire cu relaxare.
4.Din decubit ventral cu o minge medicinală sub abdomen, cu câte o ganteră în
fiecare mână: extensia trunchiului cu ducerea braţelor oblic sus cu inspiraţie , revenire
cu expiraţie.
81
Fig.12
5. Poziţie iniţială: decubit ventral, cu o minge medicinală sub abdomen, braţele în
lateral, coatele flectate, cu câte o greutate în fiecare mână: se face extensia coatelor.-
6.Poziţie iniţială: culcat dorsal pe banca de gimnastică, cu genunchii îndoiti. De la
nivelul pieptului se face extensia braţelor ce ţin un baston de capete apucat.
Kinetoterapeutul poate ajuta la menţinerea genunchilor îndoiţi.
7.Poziţie iniţială: culcat dorsal, cu genunchii îndoiţi la piept, în lungul unuei bănci
de gimnastică : târâre prin tracţiune simultană sau alternative a braţelor la capătul
celalalt al băncii. Între repetări se execută exerciţii de respiraţie.
Kinetoterapeutul poate ajuta la menţinerea bastonului.
8.Poziţie iniţială: şezând pe banca de gimnastică şi având un baston de-a lungul
coloanei vertebrale, prins la un capăt de bancă iar de celalalt capăt pacientul îl apuca
cu ambele mâini, (braţele îndoite la nivelul cefei). Se execută uşoare extensii ale
coatelor şi implicit a trunchiului, menţinând contactul coloanei cu bastonul.
EXERCIŢII RESPIRATORII:
Exerciţiile respiratorii sunt importante deoarece interesează o mare parte a
regiunii cervico-dorso-lombară.
Exerciţiile privind reeducarea respiratorie cuprind atât exerciţii de reeducare a
actului respirator, de asuplizare toracică precum şi de dezvoltare toracică şi
funcţională.
1. Recunoaşterea şi controlul timpilor respiratorii: inspirul, marcând începutul
exerciţiului, expirul oprirea lui.
2. Studiul expiraţiei în poziţie ortostatică corijată, cu spatele la perete. Se execută
82
o inspiraţie liberă, apoi se expiră lent, relaxat, prelungită printr-o contracţie
abdominală progresivă, cu retracţia localizată, spre regiunea pubiană.
3. Studiul respiraţiei abdominale şi coastele superioare. Din poziţie de decubit
dorsal, genunchii flectaţi, bazinul basculat, picioarele cu plantele pe sol. Se face
o expiraţie liberă, urmată de o respiraţie toracală, abdomenul rezistând umflării
exagerate.
4. Poziţie iniţială: culcat dorsal cu genunchii îndoiţi, bazinul basculat, o mână pe
torace, cealaltă pe abdomen. Se respiră linistit, amplu, sesizând diferitele
deficienţe: respiraţie nazală insuficientă, imobilitate toracică în regiunea înaltă sau
joasă, respiraţie eventual numai abdominala.
5. Poziţie iniţială: decubit ventral pe sol sau la marginea unei mese, cu o pernă
abdominală şi se va efectua o inspiraţie ampla predominant toracică, şi o
expiraţie lentă, relaxantă, în timp ce kinetoterapeutul apasă coastele cu presiuni
lente pe unghiile posterioare ale acestora şi articulaţiile costovertebrale.
6. Poziţie iniţială: culcat dorsal cu picioarele întinse şi sprijinite pe un scaunel:
săltarea uşoară a picioarelor de pe scaunel menţinându-le în aer 5- 10 secunde
şi expiraţie, revenire cu sprijinirea lor pe scaunel şi pauza cu inspiraţie.
7. Inspiraţie amplă, expiraţie prelungită. Se inspiră amplu, pacientul controlând
manual mişcarea normală a cutiei taracice; se expiră profound, prelungit, cu
contracţia şi retractia musculaturii abdominale.
8. Exerciţii de apnee. Apneea în inspiraţie, apneea în expiraţie. Se va ţine seama
de starea cardiovasculară a subiectului.
9. Poziţia aşezat, corijată, lărgirea unui hemitorace prin extensie laterală lentă pe o
inspiraţie profundă. Pacientul trebuie să simtă lărgirea hemitoracelui, respirând
numai pe nară de partea respective.
EXERCIŢII DE CONŞTIENTIZARE A POSTURII COLOANEI:
Kinetoterapia trebuie să lase locul programului de kinetoprofilaxie secundară, de
prevenire a recidivelor, program ce poartă denumirea de şcoala spatelui(“school back”)
83
1. Poziţie iniţială: în ortostatism la spalier, cu calcâiele la 25-30 centimetri
distanţă de sacra fixa, apoi apropiindu-le treptat.
2. În ortostatism: o mână, cu palma în sus la nivelul pubelui; a doua, cu palma
în jos, la nivelul xifoidului se exersează scurtarea şi mărirea distanţei dintre cele două
mâini.
3. Poziţie iniţială: în ortostatism flectarea la 90° a trunchiului; Mobilizare: se
execută rotări spre înapoi a braţelor.
4. Poziţie iniţială: în ortostatism se execută genuflexiuni cu spatele sprijinit pe
sacara fixă.
5. Poziţie iniţială: din şezând, cu sprijin pe mâini la spate: se execută lordozări
şi delordozări.
6. Poziţie iniţială: în şezând: ridicarea braţelor spre orizontală, apoi spre zenit,
ridicarea coapselor, abducerea lor.
7. Din poziţia patrupedă se execută extensii alternative ale braţelor.
III etapa – este etapa de consolidare şi readaptare. Aceasta este etapa în care se
tinde să se fizeze rezultatele obţinute până acum.
Analiza cazului nr.2-cotul dureros al suliţaşilor:
Pacientul C.G în vărstă de 16 ani, elev al Liceului cu program Sportiv Roman secţia
atletism s-a prezentat la Ambulatoriul de Specialitate Roman, secţia Fizioterapie deoarece
acuza dureri la nivelul cotului membrului superior drept. În urma anamnezei am aflat că
practică atletismul, mai exact aruncare suliţei, de la vărsta de 14 ani. Durerea survenise în
urma unei competiţii în care pacientul a suprasolicitat articulaţia cotului. Investigaţiile
medicale şi anume : radiografia şi a testele speciale pentru cot, au concretiza diagnosticul:
epicondilită.
Prezentarea la specialişti fiind precoce mobilitatea articulară s-a păstrat primul
obiectiv al tratamentului recuperator fiind combaterea durerii. Tratamentul consta mai în
prescrierea de medicaţie antiinflamatoare şi antialgică,iar apoi în punerea în repaus a cotului,
84
prin întreruperea eventuala a practicarii sportului timp 15 zile; el cuprinde, de asemenea, si
aplicarea frecventa de gheaţă pe regiunea dureroasă (crioterapie) si prescrierea de
antiinflamatoare pe cale orală. Am aplicat masaj local,sperând de asemenea, sa contribuie la
diminuarea inflamarii însă durerea a persistat, infiltratiile locale de corticosteroizi fiind
necesare.
Dupa combaterea durerii am intervenit cu tratamentul kinetoterapeutic. În cadrul
acestuia, principalele obiective au fost: refacerea forţei musculare şi refacerea stabilităţii,
mişcării controlate şi abilităţii.
Refacerea forţei musculare pierdute pe parcursul repausului inpus, s-a produs prin
efectuarea de exerciţii de tonifiere a musculaturii flexoare, musculaturii extensoare şi
musculaturii pronatoare.
În urma tratamentului recuperator efectuat, pe lângă dispariţia durerii s-a observat şi
creştere a forţei musculare de la nivelul membrelor de la 3+ (cotul drept) la normal (5, în acea
scala de la 0-5) superioare fapt datorat exerciţiilor de forţa ce s-au executat simetric.
Stabilitatea şi abilitatea mişcărilor membrelor superioare au ajuns la acelaşi nivel la care
elevul fusese înainte de apariţia durerii, lucru foatre important pentru un sportiv.
FIŞĂ TRATAMENT NR.2
Nume: C.G
Sex: M
Vârsta: 16 ANI
Diagnostic: Epicondilită ( Cotul dureros al suliţaşilor), membrul superior drept.
Data intrării în tratament: 18 aprilie 2008
Data ieşirii din tratament: 10 mai 2008
Profesie: elev
Tratament asociat: masaj şi electroterapie(infiltraţii locale de corticoizi), tratamentul
medicamentos (Ketonal, Diclofenac, piroxicalm etc)
85
Testarea Gradul Calificativ Forţă
Iniţială (18.04.08) 3+ Moderată cu+ Realizează mişcare completă contra
gravitaţiei dar rezistenţa este uşoară.
Intermediară (01.05.08) 4 Bună Realizează mişcare completă contra
gravitaţiei, dar rezistenţa este moderată.
Finală (10.05.08) 5 Normală Realizează mişcare completă contra
gravitaţiei şi a unei rezistente puternice.
Tabel.nr.12
Tratamentul kinetoterapeutic:
Refacerea forţei musculare:
Tonifierea musculaturii flexoare:
86
Musculatura flexoare este aşezată înaintea planului frontal al mişcării de flexie –extensie.
Flexorii sunt monoarticulari (brahialul şi brahioradialul) şi biarticulari (bicepsul brahial care
are şi rolul de stabilizator al umărului). Ca muşchi accesori sunt consideraţi epitrohleenii
(rotundul pronator, cei doi palmari, flexorul comul superficial al degetelor şi cubitalul
anterior).
Exerciţiul 1- pacientul în decubit dorsal, cu SH şi cotul extinse, antebraţul supinat, mâna
extinsă: prize pe braţ şi pe palmă, prin care kinetoterapeutul se opune triplei flexii.
Exerciţiul 2- în şezând, cu antebraţul supinat şi sprijinit pe masă: prize pe faţa anterioară a
braţului şi pe cea a antebraţului, subiectul începe exerciţiul prin flexia SH, apoi continuă cu
cea a cotului contra rezistenţei opuse de kinetoterapeut (exerciţiul proximo-distal).
Exerciţiul 3- în decubit dorsal, cu braţul în abducţie orizontală, cotul extins, antebraţul
supinat: prizele, pe braţ şi pe palmă, se opun flexiei mâinii şi adducţiei orizontale a braţului,
concomitent se flectează cotul (exerciţiul disto-proximal şi proximo-distal).
Exerciţiul 4- pacientul în şezând sau în ortostatism, cu braţul la trunchi, cotul extins, în mâna
supinată o ganteră: se execută flexia cotului şi a umărului- revenire lentă (contracţie
excentrică),
Exerciţiul 5- în şezând, cu braţul fixat în semiflexie: se fac tracţiuni ale unei greutăţi trecute
pe un scripete şi reveniri lente, ca în fig. 13.
Fig.13
Exerciţiul 6 (pentru biceps)- din decubit dorsal, cu cotul întins în supinaţie , braţul înafara
mesei în extensie: cu o mână,. kinetoterapeutul încearcă să menţină cotul extins şi să proneze
87
antebraţul, iar cu cealaltă, facând priză pe braţ, sa-l menţină extins, subiectul va axecuta
flexia cotului cu efort de supinaţie, iar la nivelul SH o flexie a braţului, blocată însă de
kinetoterapeut (izometrie)- deci braţul rămâne fixat în extensie, pentru a nu se produce
scurtarea bicepsului la acest nivel.
Exerciţiul 7 (pentru brahialul anterior)- din şezând cu faţa la masă, braţul flectat, cotul pe
masă şi uşor flectat, antebraţul supinat (înălţimea mesei determină unghiul de flexie a
braţului): priza unică pe pumn încearcă să menţină cotul extins şi supinat subiectul execută o
flexie cu pronaţie a antebraţului- braţul rămâne fix, flectat, ceea ce elimină parţial forţa
bicepsului, pronarea scoţând de asemenea din acţiune bicepsul.
Exerciţiul 8- (pentru brahialul anterior)- Pacientul în decubit dorsal, cu cotul întins; prin
pritele arătate în figură, kenetoterapeutul se opune flexiei cotului făcute concomitent cu
pronaţia antebraţului- braţul nu trebuie extins.
Exerciţiul 9- (pentru brahioradial) şezând în faţa mesei, cu cotul uşor flectat pe masă, SH
flectată, antebraţul în poziţie neutră, cu policele spre zenit: kinetoterapeutul aplică priză spre
antebraţ, rezistând la încercarea de flexie a acestuia.
Exerciţiul 10-( pentru brahioradial)- decubit ventral cu membrul superior atârnat spre podea,
antebraţul în pozitie neutră, cu o ganteră în mână: se execută flexia cotului.
Tonifiere musculaturii extensoare:
Extensia antebraţului este realizată doar de tricepsul brahial (lunga porţiune este
biarticulară, iar vastul intern şi cel extern sunt nomoarticulari) şi anconeu.
Exerciţiul 1- în decubit dorsal, cu SH, C si P flectate, antebraţul în supinaţie:priză posterioară
pe braţ şi pe dosul mâinii; subiectul execută extensia degetelor, pumnului, cotului şi a
umărului; flexia iniţială a SH solicită lunga porţiune a tricepsului( facilitare proximo-distală),
iar solicitarea extensorilor mâinii este o facilitare disto-proximală.
Următoarele exerciţii se folosesc pentru antrenarea musculaturii slabe:
88
Exerciţiul 2- în şezând, cu membrul superior pe lângă trunchi, antrebraţul supinat: priză unică
pe faţa posterioară a braţului; subiectul face extensia degetelor şi a pumnului, apoi extensia
SH cu opoziţie-extensorii cotului intră în contracţie izometrică.
Exerciţiul 3- pacientul în decubit ventral, cu braţul în abducţie orizontală şi rotaţie externă,
antebraţul în supinaţie cotul flectat: se execută extensia antigravitaţie.
Exerciţiul 4- în decubit contralateral; membrul superior afectat are toate articulaţiile flectate,
iar antebraţul supinat şi în sprijin pe o placă sau : se execută extensia acapulo humerală a
cotului, şi a mâinii.
Exerciţiul 5- subiectul în decubit dorsal, cu braţul adus orizontal peste torace, cotul flectat,
antebraţul supinat: kinetoterapeutul aplică o priză pe braţ si o alta pe marginea cubitală a
mâinii; pacientul execută simultan abducţia orizontală a braţului, cu extensia cotului şi
ţnclinarea cubitală a mâinii.
Exerciţiul 6- pacientul în decubit dorsa, cu SH abdusă şi rotată intern, cotul flectat, antebraţul
pronat: priză pe braţ şi pe mână; subiectul execută o adducţie a antebraţului cu extensia
cotului – mişcări la care se opune kinetoterapeutul.
Exerciţiul 7- pacientul în decubit dorsal, cu braţul la trunchi,; cotul în flexie completă,
antebraţul în pronaţie, cu o halteră în mână, care va fi dusă spre zenit, prin flexia SH şi
extensia cotului tonifierea musculaturii supinatoare: muşchii principali sunt scurtul supinator
şi tricepsul brahial; muşchii accesori sunt brahioradialul şi epicondilienii.
Tonifierea musculaturii supinatoare
Exerciţiul 1- pacientul în sezând, cu braţul la orizontală (flectat sau abdus) în rotaţie internă
maximă, cotul extins, antebraţul maxim pronat: “priza în brăţară” aplicată pe braţ îl menţine
rotat intern, priză pe pumn- mâna menţinând pronaţia; pacientul execută rotaţia externă a SH,
urmaţă de suăpinaţia antebraţului.
Exerciţiul 2- pacientul în ortostatism, cu membrul superior atârnând pe lângă corp, cu braţul
în rotaţie internă, antebraţul în poziţie neutră: priză dublă “în brăţară”, aplicată de către
kinetoterapeut pe braţ, în treimea distală, menţine rotaţia; pacientul face rotaţia externă de
braţ, continuând cu supinaţia.
89
Exerciţiul 3- în decubit dorsal, cu membrul superior afectat in afara mesei, cu SH în extensie-
adducţie-rotaţie internă, cotul extins, antebraţ pronat: kinetoterapeutul aplică priză pe braţ şi
pe mână; pacientul execută din membrul superior o mişcare de flexie-adbucţie-rotaţie externă
(din SH)- supinaţie (palma este dusă spre zenit) contra rezistentei opuse de către
kinetoterapeut.
Exerciţiul 4- din şezând, cu prizele ca in fig.14 pacientul execută o adducţie de braţ cu o
supinaţie a antebraţului, kinetoterapeutul opunând rezistenţă.
Fig.14
Exerciţiul 5- în decubit dorsal, cu braţul în abducţie orizontală şi rotaţie internă, cotul în
extensie, antebraţul pronat: prize pe faţa inferioară a braţului şi pe palmă-pumn; subiectul
execută o adducţie-flexie-rotaţie externă din SH şi o flexie supinaţie a cotului.
Exerciţiul 6- în şezând, cu cotul flectat pe masă. Kinetoterapeutul aplică priza pe faţa dorsală
a mâinii şi pe antebraţ; pacientul execută o extensie a degetelor, a pumnului (kinetoterapeutul
se opune uşor), apoi a cotului, concomitent cu supinaţia .
Exerciţiul 7- în decubit dorsal, cu membrul superioar ridicat la verticală prin flexia SH,
antebraţul pronat: priză “în brăţară” pe treimea distală a antebraţului şi pumn; pacientul
execută supinaţia asociată rotaţiei externe SH- bicepsul intră foarte puţin în joc.
Tonifiere musculaturii pronatoare.
90
Muschii principali : pătratul pronator şi rotundul pronator. Muşchi accesorii: marele palmar,
flexori comuni (superficiali) ai degetelor si poate accesorii cotului.
Exerciţiul 1- pacientul în decubit dorsal, cu braţul în flexie-abducţie-rotaţie externă, cotul
întins, antebraţul supinat: se execută o mişcare ce conduce mâna spre cotul opus, realizându-
se o adducţie-extensie-rotaţie internă din SH şi supinaţia antebraţului; prin prizele de pe braţ
şi mână, kinetoterapeutul opune rezistenţă.
Exerciţiul 2- pacientul în decubit dorsal, cu braţul pe lângă corp şi în rotaţie externă, cotul
extins, antebraţul supinat: execută o rotaţie internă dinSH concomitent cu pronaţia ; cu
prizele de pe braţ şi mână kinetoterapeutul opune rezistenţă.
Exerciţiul 3- în decubit dorsal, cu braţul în adducţie-rotaţie externă, cotul întins, antebraţul
supinat, mâna la nivelul hemibazinului opus, :kinetoterapeutul opune rezistenţă prin prizele
aplicate pe faţa dorsală a braţilui şi palmă; pacientul încearcă să execute contra opziţiei o
mişcare de abducţie-extensie din SH , flexia cotului, cu pronaţia antebraţului (mâna se duce
spre pectoralul homolateral).
Exerciţiul 4 – pacientul în şezând, cu antebraţul supinat, în sprijin pe o masă, pumnul şi
degetele întinse : kinetoterapeutul face prize pe antebraţ şi palmă (cu indexul şi mediusul),
pacientul execută o flexie a degetelor, pumnului şi cotului, concomitent cu pronaţia .
Exerciţiul 5- în decubit dorsal, cu braţul pe lângă trunchi, cotul întins, antebraţul supinat:
priză unică la nivelul pumn-mână, opunându-se fleziei cotului, rotundul pronator este activat.
Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii:
Exerciţii pentru flexori:
Exerciţiul 1- pacientul în şezând, cu membrele superioare întionse orizontal înaite, coatele
întinse, mâinile cu degetele întrepatrunse: apropie mâinile de torace, îndepărtând coatele –
mişcare contrată de kinetoterapeut.
91
Exerciţiul 2- pacientul în ortostatism, cu faţa la spalier, apucă bara cu mâinile: cu membrul
superior sănătos execută o împingere puternică în bara spalierului; automat se produce şi o
contracţie a flexorilor cotului opus(afectat).
Exerciţiul 3- în decubit dorsal, pacientul se opune deplasării genuchilor spre stânga, luând
punct fix cu mâna dreaptă în palma kinetoterapeutului, realizând deci contracţie izometrică a
flexorilor cotului.
Exerciţiul 4-din decubit dorsal, cu cotul flectat şi genuchi flectaţi, braţele usor flectate,
antebraţele pronate sau supinate: mâinile apucă o bară fixă ; kinetoterapeutul aplică pe frunte
o presiune în jos, subiectul încearcă sa-şi ridice capul şi umerii de pe masă, luându-şi puncte
fixe în mâini.
Exerciţii pentru extensori:
Exerciţiul 1- pacientul cu spatele la 30 cm de parete, cu membrul superior afectat
sprijinându-se cu palma de perete (cotele moderat flectate), cu cel opus flectat, cotul flectat,
antebraţul pronat, mâna deschisă, pumnul extins: kinetoterapeutul exercită pe această mână,
ca un tampon, o presiune spre posterior; pentru echilibrare, intră în acţiune extensorii cotului
membrului superior care se sprijină de perete.
Exerciţiul 2- în decubit dorsal, cu SH şi cotul flectate, în mâini cu o halteră, care trebuie
împinsă spre zenit.
Exerciţiul 3- pacientul în ortostatism, între două bare paralele, la o înălţime convenabilă,
încăt apucându-le cu mâinile coatele să fie flectate: se ridică apoi capul prin extensia
coatelor.
Exerciţiul 4-din şezut, cu genuchii întinşi, corpul pe spate, sprijinit pe membrele superioare,
care sunt extinse, cu coatele uşor flectate, subiectul ridică bazinul spre extensia CF, ceea ce
activează musculatura extensoare a coatelor.
Exerciţiul 5- pacientul, în decubit dorsal, cu braţele ridicate pe lângă cap, în mâimi cu un
baston: execută întinderea coatelor, cu sau fără opoziţia kinetoterapeutului.
Exerciţii pentru supinatori:
92
Exerciţiul 1- pacientul, cu braţele în abducţie orizontală, ţine un mâini un inel de cauciuc sau
un arc: cu mâna sănătoasă execută o pronaţie, realizând din inelul respectiv un “8”, ceea ce
solicită supăinatorii mâinii opuse.
Exerciţiul 2- se prinde cu mâinile un baston, mâna dreaptă executând o supinaţie, iar cea
stângă o pronaţie.
Exerciţii pentru pronatori:
Exerciţiul 1- pacientul, cu coatele flectate la trunchi, cu antebraţele supinate, ţine în mâini
capetele unui resort de oţel: execută simultam pronaţia celor două mâini.
Exerciţiul 2- utilizând o greutate pe un scripete prins cu două mâniele, se realizează pronaţii
ca la exerciţiul 1.
Analiza cazului nr.3- umărul dureros al aruncătorilor:
Pacientul C.N, în vârstă de 17, elev la Liceul cu program Sportiv Roman, secţia
atletism, s-a prezentat la Ambulatoriul de Specialitate Roman, secţia Fizioterapie, cu durere
la nivelul umărului drept.
În urma testelor (printre ele numărându-se testul”împingerii”) s-a pus diagnosticul de
umăr dureros simplu, fază incipientă în PSH (Periartrită dureroasă simplă neanchilozantă).
Această afecţiune se datorează microtraumatismelor repetate de la nivelul articulaţiei
umărului, microtarumatisme aparute in urma tehnicii de aruncare defectuase , pacientul fiind
practicant al aruncării ciocanului.
Recomandările iniţiale au fost : încetare oricărui tip de antrenament, cu punerea in
repaus a articulaţiei scapulohumerale. Apoi s-a administrat medicaţia decontracturantă şi
antiinflamatoare (locală şi generală).
Pentru combaterea durerii şi inflamaţiei s-a folosit electroterapia şi medicaţia .
Tratamentul kinetoterapeutic s-a axat pe refacerea forţei musculare şi refacerea
stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii membrului superior.
93
Trebuie menţionat că înaintea oricărei şedinţe de kinetoterapie pacientului i s-a făcut
masaj cu unguente cu miscari uşoare de netezire.
La testarea iniţială a forţei , pacientul avea gradul de forţă 3-(scala de 0-5-testingul
muscular) , acest lucru cauzat de durere. După tratamentele aplicate contra algiilor s-a mai
câştigat un grad şi s-a ajuns la 3. După un interval de 10 zile de la începerea programului de
kinetoterapie s-a mai câştigat încă un grad, ca ulterior , la testul final să se constate că a ajuns
la normal.
Tratamentul de recuperare aplicat pe o perioadă de 24 de zile nu numai că a combătut
durerea şi a adus membrul superior la funcţionabilitatea normală, prin redobândirea forţei,
dar a dus la stabilitatea şi abilitatea funcţională anterioară.
FIŞĂ TRATAMENT NR.3
Nume: C.N
Sex: M
Vârsta: 17 ANI
Diagnostic: Periartrită dureroasă simplă neanchilozantă (umărul dureros al aruncătorului)
Data intrării în tratament: 10 martie 2008
Data ieşirii din tratament: 02 aprilie 2008
Profesie: elev
Tratament asociat: electroterapie (curenţi diadinamici, interferential, ultrasunete), medicaţie
decontracturantă şi antiinflamatoare, unguente aplicate cu manevre de netezire (Diclofenac,
Artrotec, Movalis, Midocalm etc).
Testarea Gradul Calificativ Forţă
Iniţială (10.03.08) 3- Moderată cu - Miscarea este posibilă contra
gravitaţiei doar 50% din
amplitudine
După tratamentul
antalgic (20.03.08)
3 Moderată Realizează mişcare completă
contra gravitaţie
94
Final (02.04.08) 5 Normală Realizează mişcare completă
contra gravitaţiei şi a unei
rezistente puternice.
Tabel.nr.1
Tratamentul kinetoterapeutic:
Refacerea forţei musculare:
Exerciţiul 1- pacientul în şezînd, cu membrul superior de-a lungul corpului în rotaţie
externă şi antebraţul supinat: kinetoterapeutul face priză pe faţa anterioară a umărului şi pa
faţa dorsală a mâinii, executând contrarezistenţe; pacientul în ordine, execută extensia
pumnului, extensia membrului superior şi antepulsia umărului; extensia braţului se
efectuează pentru a bloca scapula tracţionată posterior de deltoid şi lunga porţiune a
tricepsului; în acest timp micul pectoral se contractă pentru a menţine apofiza coracoidă;
împingerea înainte a umărului realizează contracţia concentrică a micului pectoral – forţa lui
va depinde de acţiunea extensorilor umărului.
Exerciţiul 2 – pacientul în pozitia şezând, cu braţul pe lângă corp, antebraţul flectat la
40° şi mâna supinată: kinetoterapeutul cu mâna stângă acroşează umărul pacientului, iar
propriul antebraţ este în contact cu faţa posterioară a braţului pacientului; cealaltă mână
prinde palma bolnavului; kinetoterapeutul contrează anteducţia umărului, extensia
concomitentă a braţului şi încercarea de flexie a cotului.
Exerciţiul 3 – decubit lateral cu braţul alungit şi cotul flectat: kinetoterapeutul prinde
între mâini umărul pacientului executând o presiune spre posterior, la care acesta se opune
împingând înainte umărul.
Exerciţiul 4 – pacientul în decubit dorsal cu membrul superior pe lângă corp, cotul
extins, mâna în supinaţie: kinetoterapeutul face o priză pe faţa anterioară a treimii distale a
antebraţului şi o a doua pe palma pacientului; pacientul execută flexia degetelor – flexia
pumnului – flexia cotului – flexia scapulo-humeralei, până ce braţul trece pe lângă cap – tot
timpul se opune o rezistenţă; dacă mâna este pronată, lanţul de mişcare va fi: extensia
95
degetelor – extensia pumnului etc. ( priza kinetoterapeutlui pe faţa dorsală a mâinii); dacă
antebraţul este în poziţie intermediară de prono-supinaţie, lanţul de mişcare va fi: înclinare
laterală – flexia cotului etc.
Exerciţiul 5 – din şezând, cu braţul pe lângă corp, cotul flextat la 90°, mâna închisă:
kinetoterapeutul face priză pe faţa anterioară a antebraţului şi prinde în pumn mâna închisă a
pacientului; atesta execută o extensie de cot, asociată cu pronaţia antebraţului, concomitent
cu flexia scapulo-humerală – kinetoterapeutul opune rezistenţă.
Exerciţiul 6– în decubit dorsal, cu membrul superior întins pe lângă corp:
kinetoterapeutul la capul pacientului, face priză pe braţ – faţa anterointernă – şi pe palmă;
subiectul execută flexia cu adducţie în SH, ducând braţul spre contactul cu faţa.
Exerciţiul 7 – pacientul în decubit lateral cu braţul abdus la 90° ( la verticală), cotul
flectat la 90° şi mâna în pronaţie: kinetoterapeutul face prize ca în fig.15, pacientul executând
rotaţia internă.
Fig.15
Exerciţiul 9 – subientul în decubit lateral, cu membrul superior în abducţie la verticală cu
cotul extins: cu o mână, kinetoterapeutul se opune adducţiei membrului superior, iar cu
cealaltă acroşează marginea spinală scapulară trăgând-o spre în afară, pacientul opunându-se.
(fig.16)
96
Fig.16
Exerciţiul 10 – pacientul în decubit dorsal, cu braţul în flexie maximă şi uşoară abducţie,
cotul semiflextat şi mâna pronată: kinetoterapeutul plasat ca în fig.17 se opune cu o mână
flexiei simultane a pumnului şi cotului iar cu cealaltă retroducţia umărului.
Fig.17
97
Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii
Exerciţiul 1 – pacientul în decubit ventral, cu membrul superior pe lângă corp, ţine în mâini
capetele unei corzi care trece peste un scripete mobil, prins de o altă coardă trecută peste un
scripete fix şi terminată cu o contragreutate: se execută extensia simultană simetrică a
membrului superior bilateral, mobilizând greutatea – umerii vor fi împinşi anterior.
Exerciţiul 2 – subiectul în decubit dorsal, cu braţele în abducţie, coatele flectate, antebraţele
paralele, în mâini cu un baston care stă pe abdomen: executând o rotaţie internă, presează
bastonul pe abdomen – umerii basculează anterior.
Exerciţiul 3 – pacientul în şezând cu membrele superioare ridicate la verticală:
kinetoterapeutul face prize pe pumni, trăgând înapoi şi dezechilibrând corpul posterior;
subiectul se luptă pentru menţinerea echilibrului.
Exerciţiul 4 – pacientul în decubit dorsal, cu braţele la trunchi, coatele flectate, antebraţele la
verticală: prize cu rezistenţă pe cele două tălpi: se solicită pacientului să preseze pe cele două
tălpi, iar în acest moment kinetoterapeutul saltă corpul pacientului– este un exerciţiu disto –
axial – distal
Exerciţiul 5 – în şezând cu ambele membre superioare în abducţie; kinetoterapeutul se opune
la adducţia membrului superior sănătos şi la abducţia membrului superior afectat: contracţia
adductorilor se realizează pentru a creea un punct fix trunchiului, pentru a permite travaliul
adductorilor opuşi .
Exercişiul 6 – în şezând cu membrul inferior atârnat, membrul sănătos cu cotul flectat şi
mâna pe abdomen, membrul superior afectat liber: kinetoterapeutul trage trunchiul
pacientului spre partea sănătoasă, dezechilibrându-l;
.
98
CAPITOLUL IV
99
IV.1. Analiza rezultatelor ( iniţiale şi finale) :
Analiza rezultatelor cazului nr.1 (Maladia Sheuermann):
E xamen
Data intrării în
tratament 20-09-2007
Data ieşirii din tratament 15-05-2008
COLOANA VETEBRALĂ
(mărimea curburilor în
cm)
PLAN
SAGITAL
C7 5, 46 50
Dorsal 0 0
Lombar 5,43 4,90
Sacrat 0 0
SPATE Bazin N N
E
X
A
M
I
N
Ă
R
I
A
N
T
R
O
P
O
M
E
T
R
I
C
E
Dr. 80 80
Stg. 80 80
Talia 175 176
Bustul 84 86
Greutatea 74 75,5
Elasticitatea
pulmonară
4 7
Genunc
hi
Dr. - -
Stg. - -
Glezne Dr. - -
Stg. - -
Picior Dr. - -
Stg. - -
MIJLOACE ASOCIATE MasajElectroterapieMedicaţie
+ +
Tabel nr.14
100
Grafic nr.1
Dupa cum se vede atât în tabel cât şi în grafic, în acest caz rezultatele au fost
favorabile, gradele curburilor micşorându-se considerabil.
Intr-o perioadă de aproape nouă luni, in care tratamentul kinetoterapeutic a fost
aplicat zilnic avem următoarele rezultate:
- zona cervicală reprezentată de vertebra c7 valoare iniţială a fost 5,46cm iar
cea finală de 5cm;
- zona lombară iniţial am înregistrat 5,43cm, iar final 4,90cm.
Astfel un progres considerabil a avut si elasticitate pulmonare care, de la o valoare
de 4cm a ajuns la 7cm.
101
Analiza rezultatelor cazului nr.2 (cotul dureros suliţaşului):
Testarea Gradul Calificativ Forţă
Iniţială (10.03.08) 3 Moderată Miscarea este posibilă contra
gravitaţiei doar 50% din
amplitudine
După tratamentul
antalgic (20.03.08)
4 Moderată Realizează mişcare completă
contra gravitaţie
Final (02.04.08) 5 Normală Realizează mişcare completă
contra gravitaţiei şi a unei
rezistente puternice.
Tabel nr.15
0
1
2
3
4
5
1
TESTING MUSCULAR COT
INITIALA 18.04.2008
INTERMEDIARA01.05.2008
FINALA 10.05.2008
Graficul nr.2
102
Rezultatele tratamentului kinetoterapeutic al acestui caz se pot observa din datele date
de table şi de grafic. Testările forţei musculare au fost făcute în trei etape :
- etapa iniţială reprezentată de data de 10.03.08, unde forţaera la valoare 3, adică moderată,;
- etapa intermediară 20.03.08, unde valoarea forţei musculare ajunsese deja la 4;
- etapa finală 02.04.08, când forţa musculară a atins valoarea de normalitate 5.
Toate acestea în funcţie de tabelul forţei musculare 0-5.
Analiza rezultatelor cazului nr.3 (umărul dureros al aruncătorilor):
Testarea Gradul Calificativ Forţă
Iniţială (18.04.08) 3+ Moderată cu+ Realizează mişcare completă contra
gravitaţiei dar rezistenţa este uşoară.
Intermediară (01.05.08) 4 Bună Realizează mişcare completă contra
gravitaţiei, dar rezistenţa este moderată.
Finală (10.05.08) 5 Normală Realizează mişcare completă contra
gravitaţiei şi a unei rezistente puternice.
Tabel nr.16
103
0
1
2
3
4
5
1
TESTING MUSCULAR UMAR
INITIALA 10.03.2008
INTERMEDIARA20.03.2008
FINALA 02.04.2008
Graficul nr.3
Valorile testingului muscular pe scara 0-5 din cazul nr 3 se pot observa in grafic ul nr
3 şi tabelul nr . Valorile înregistrate sunt următoarele:
- iniţial, la data de 10.03.2008 forţa musculară a membrului afectat era de 3+;
- la data de 20.03,2008 forta musculara a atins 4:
- la testarea finală de la sfârşitul tratamentului s-a inregistrat o forţă de 5, adică o forţă
normală.
104
IV.2. RECOMANDĂRI:
Pe lângă programul de recuperare prin kinetoterapie, fiecărui pacient i-am
recomandat şi mijloacele asociate kinetoterapiei adică: împachetarea cu parafină şi
electroterapie (curentul diadinamic, curentul faradic, ultrasunetele, razele infraroşii).
În cadrul programului de recuperare pacientul a primit un program de reguli ale
posturii şi a fost învăţat ca exerciţiile din sala de kinetoterapie să fie executate şi acasă,
pentru menţinerea rezultatelor obţinute prin tratamentul recuperator. Părinţii şi antrenorul
acestuia au fost sfătuituiţi să-i sprijine şi să-l controleze pentru a preveni unele
accidente.
Viaţa nu poate fi concepută fără ingestia substanţelor nutritive pe seama cărora
se desfăşoară procesele vitale, alimentele trebuie considerate ca fiind sursa principală de
energie.
Alimentaţia este cel mai important factor de mediu care poate influienţa
organismul, pozitiv sau negativ, de aceea pentru menţinerea sănătăţii şi satisfacerea
nevoilor energetice, plastice trebuie să cuprindă elementele care o alcătuiesc (proteine,
lipide, glucide, săruri minerale, vitamine, apă şi fibre vegetale).
În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului i s-au administrat condroprotectoare
obţinute din extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a stimula
metabolismul perturbat al cartilajului.
105
IV.3 CONCLUZII:
1.Din activitatea specialiştilor şi din literatura de specialitate reiese că deficienţele se
pot corecta cu uşurinţă prin folosirea exerciţiului fizic adaptat, localizat la segmentul
interesat.
2. Din multitudinea posibilităţilor de combinare a diferitelor tipuri de exerciţii se pot
alcătui programe de kinetoterapie în scop profilactic dar şi corectiv pentru membrele
superioare sau pentru oricare alt segment, pentru corpul în întregime.
3. În aplicarea exrciţiilor, atât în programele de kinetoterapie practicate în instituţii
(şcolare sau spitale, policlinici) cât şi la domiciliu, trebuie respectate regulile metodice în
privinţa individualizării efortului, dar şi cele de formarea a deprinderilor motrice corecte (de
la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex).
4. Penrtu realizarea obiectivelor propuse, kinetoterapeutul trebuie să fie foarte bine
pregătit, să cunoască aspecte legate de postura corectă şi incorectă a corpului uman, tehnicile
de investigaţie ale aparatului locomotor şi să aibă cunoştinţe bune de psihopedagogie.
106
BIBLIOGRAFIE:
1. Albu Constantin, Vlad Tiberiu- Leonard , Albu Adriana- “Kinetoterapia Pasivă”-
Editura Polirom, 2004.
2. Antonescu D.,Obrascu C., Oveza A. – “Corectarea coloanei vertebrale” – Editura
Medicală- Bucureşti, , 1993.
3.Andrei Demeter -„Fiziologia sporturilor”- Edit. Stadion- Bucureşti, 1972.
4. Baciu Clement – “Anatomia funcţională şi biomecanică aparatului locomotor”- Editura
Bucureşti, 1972.
5. Bălteanu V – “Corectarea deficienţelor fizice în şcoală”- Editura Altius Academy-
Iaşi 2000.
6. Bălteanu V –“ Îndrumar practic de kinetoterapie”- Editura “Univ. Al. I.Cuza “- Iaşi,
1997.
7. Bălteanu V – “Profilaxia şi terapia deficienţelor fizice în şcoală”- Editura Univ. “Al.
I.Cuza “- Iaşi ,1999.
8. Bălteanu V – “Posibilităţi actuale de corectare a deficienţelor fizice ale coloanei
vertebrale la elevi”- Zilele Univ. Al. I.Cuza “- Iaşi ,1996.
9. Birtolon S –“Exerciţiul fizic şi coloana vertebrală”- Editura Sport Turism- Bucuresti,
1978.
10. Bratu I. – “Gimnastica pentru prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice”- Editura
Sport - Turism- Bucureşti, 1977.
11. Burghele N., Faur M.- “Traumatismele cotului.complicaţii şi tratament”- Editura
Medicală- Bucureşti, 1997.
12. Drosescu P. – “Igiena şi Controlul Medical în Sport”- Editura Tehnopress- Iaşi,
2005.
13. Dumitru D.- “Ghid de reeducare funcţională “-Editura Sport - Turism- Bucureşti, 1981.
107
14. Dumitru D.- “Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale”- Editura
Sport –Turism-Bucureşti, 1984.
15. Fiedler P. – Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura Univ. “Al.I. Cuza”, Iaşi,
1994.
16. Filipescu D –“Curs de kinetoterapie “- Univ. de Medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa”-
Iaşi, 1995.
17.Iaroslav Kiss- „Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicala in afecţiunile aparatului
locomotor”- Edit.Medicala- Bucuresti,1999.
19. Mândruşca E., Peteanu M., Barnea M.-“ Anatomia Fiziologia şi Igiena Omului”
Editura Didactică Şi Pedagogică – Bucureşti, 1990.
20.Mioara Banciu- „Balneofizioterapie clinica şi de recuperare”-vol.II,Edit.Mirton-
Timişoara,1998.
21. Popescu R. –“ Educaţia fizică şi sportul în pregătirea studenţilor”-Editura Didactică
şi Pedagogică -R.A.- Bucureşti, 1995.
22. Sbenghe T. – “Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei”- Editura Medicală-
Bucureşti 1999.
23. Sbenghe T. –“Kinetologia profilactică, terapeutică şi de recuperare”-Editura Medicală
– Bucureşti, 1987.
24. Şdic l. – “Kinetoterapia în recuperarea algiilor de statică vertebrală”- Editura
Medicală- Bucureşti, 1982.
25. Vlad T. -“Curs de cultură fizică medicală”- Editura Univ. Al. I.Cuza “- Iaşi ,1973.
26. Vlad T., Topa E., Roman B. – “Caiet documentar- Bazele teoretice ale
kinezioterapiei, Evaluarea neuromioartrokinetică, Evaluarea funcţională
cardiorespiratorie”- Editura Omnia- Iaşi, 1992.
27. Zoltan P.- “Kinetoterapia în recuperarea funcţională postraumatică a aparatului
locomotor”- Editura Universităţii din Oradea-Oradea ,2001.
108
27. http://facultate.regielive.ro/cursuri/medicina/diformitatile_coloanei-32536.html
28.http://www.sfatulmedicului.ro/Dictionar_medical/
apofizita_tibiala_anterioara_de_crestere_8920.html
29. www.dorighforyourself.com.
109