CCĂTTUUŞŞEELLEE MMAANNCCUURRTTIIZZĂĂRRIIII...ca el şi îmi face diferite pacoste de parcă...
Transcript of CCĂTTUUŞŞEELLEE MMAANNCCUURRTTIIZZĂĂRRIIII...ca el şi îmi face diferite pacoste de parcă...
1
VViiccttoorr RRăăzzmmeerriiţţăă
CCĂĂTTUUŞŞEELLEE
MMAANNCCUURRTTIIZZĂĂRRIIII
EDITURA NICO
2
Victor Răzmeriţă
CĂTUŞELE MANCURTIZĂRII
3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a
României
RĂZMERIŢĂ, VICTOR
Cătuşele mancurtizării/ Victor Răzmeriţă -
Târgu-Mureş: Editura Nico, 2009
I.S.B.N. 978-973-1947-85-3
I. Băciuţ, N. (Ed.)
II. Cătinean, Lăcrămioara (Pref.)
Coperta de Nicolae Băciuţ
EDITURA NICO
TÂRGU-MUREŞ,
str. Ilie Munteanu nr. 29
Apărut 2009
Copyright © Victor Răzmeriţă 2009
Toate drepturile rezervate
Lector Nicolae Băciuţ
Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ
Format 16/61x86, Coli tipo 9
Tiparul executat la
S.C. INTERMEDIA GROUP S.A.
Târgu-Mureş, str. Cuza Vodă nr.57
România
4
Victor Răzmeriţă
CĂTUŞELE
MANCURTIZĂRII
EDITURA NICO
5
Prefaţă
Motto: “Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume
şi fiinte, asemenea lui Dumnezeu.”
( Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii)
Având un nume predestinat, Victor,
însemnând victorie, şi Răzmeriţă, sugerând
revoltă, aşa cum autorul însuşi îl tălmăceşte, prin
scrierile sale se răzvrăteşte împotriva a tot ceea ce
a mutilat şi mutilează sufletele şi conştiinţa
românilor dintre cele două ape – Prut şi Nistru.
Încă de timpuriu, a avut parte de experienţe
dure ale vieţii, pe măsura dârzeniei şi a puternicei
sale personalităţi, fiind militar în cadrul Flotei
Militare Maritime a fostei URSS - experienţă care
l-a marcat profund - şi apoi, confruntându-se cu
ostilităţile din “iadul sovietic” dar şi cu
mentalităţile oamenilor. Reuşeşte să facă faţă
provocărilor existenţiale, remarcându-se prin
curaj, demnitate, credinţă, inteligenţă,
înţelepciunea de a decanta “binele de frumos” şi
minciuna de adevăr, calităţi care îi înnobilează
întreaga fiinţă. Totodată, el este motivat să
6
exceleze în tot ceea ce face de dorinţa de a
răsturna prejudecăţile îndreptate împotriva
moldovenilor: “... fiind tot timpul printre primii la
toate însă ca moldovean eram tot timpul umilit şi
ţinut de prost şi de camarazi şi de ofiţeri, tot
timpul trebuia să demonstrez că suntem o naţiune
demnă de respect şi gândim bine şi corect.”
(Naufragiul) Pe Victor, îl întâlnim aproape de fiecare dată
în scrierile lui, el fiind unul din personaje, fie
răzvrătindu-se şi blestemându-şi soarta nefericită,
fie făcând haz de necaz: “...măi cuţulache, măi,
noi suntem fraţi, şi eu sunt câine, numai că după
anul naşterii, dar avem aceeaşi soartă cânească şi
vagaboandă, numai că a mea e mai blestemată şi
mai chinuitoare, cu gânduri apocaliptice şi mă
ţine în ghearele ei, cum ţine păianjenul o muscă”
(Morţii ne-au furat votca?). Viaţa îi este o
crâncenă luptă cu soarta, luptă în care îşi
mobilizează toate resorturile interioare. “Destinul
nu poate fi schimbat. I te poţi opune doar. De
fapt, în aceasta şi constă măreţia omului – a se
opune, a lupta împotriva destinului”(E oare
leacul nebunilor însurătoarea ?). În fiecare
nuvelă, eseu sau roman, sunt presărate frânturi ale
7
sufletului său. Doar exprimându-se la persoana
întâi, îşi poate descrie viu şi intens frământările,
sentimentele, emoţiile, exact aşa cum le simte şi
cum le trăieşte, dezvăluind în acelaşi timp
profunzimea propriei personalităţi. Propria-i
viaţă, cu intensitatea trăirilor, îi este izvor de
inspiraţie. Şi-atunci, acest destin tumultos i-o fi
oare blestem sau binecuvântare?
Încercările grele ale vieţii i-au stimulat forţa
creatoare şi l-au pregătit pentru misiunea de a
descătuşa sufletele şi minţile mutilate decenii la
rând de dogmele sovietice şi de a le înalţa spre
valorile supreme ale omenirii. Această misiune
apostolică o începe cu “Moda lui Skaraoţki”, un
volum de esuri-nuvele publicat de curând la
Chişinău şi continuată de Cătuşele mancurtizării,
în care dezvăluie cu mult curaj şi îndrăzneală,
cumplite adevăruri pe care puţini dintre noi le
cunosc şi mulţi ar dori să nu fie niciodată ştiute.
Fiind la debutul său literar, după drumul
iniţiatic pe care l-a străbătut în tumultoasa-i
existenţă, eu îi prevăd lui Victor Răzmeriţă un
drum presărat cu stele asemeni Căii Lactee.
LĂCRĂMIOARA CĂTINEAN
8
CUVÂNT ÎNAINTE
Fiind copil de vreo cinci anişori, eu cu
fratele mai mare cu un an şi câteva luni ca mine
ne jucam cu focul în ograda părintească,
aprinzând bucăţi de peliculă de pe seră, găsite pe
râpă mai la vale de gospodăria noastră. Arzând
pelicula, picura cu tot cu flacără sfârâind frumos
şi magic pentru noi. O aruncam în sus arzând sau
o roteam cu o satisfacţie de copii, chiar dacă ne
mai cădea peste mâini şi rămâneam fripţi de ni se
lua cu tot cu piele. Era totuşi ca o minune pentru
noi acel sunet vâjâit care îl scotea flacăra căzând
jos.
A venit regretatul tată, care nu avea şcoală, dar
o inteligentă înnăscută şi… ne-a răsturnat bucuria
în scârbă. Şi-a scos cureaua şi după o chelfăneală
bună la fund lăsând urme care aveau menirea de a
face din noi sfinţi şi nu criminali, ne-a aşezat jos
în faţa lui şi a început aspru să ne dojenească.
- Anafura şi închinarea mamei voastre de
potlogari! Sunteţi buni numai de făcut rele ca
dracii. Dacă, Doamne fereşte, aprindeaţi saraiul
sau casa?
9
A luat apoi un bob de grâu de jos pe care
mama aruncase mâncare la orătănii dimineaţă şi
ni l-a arătat nouă.
- Vedeţi aici bine, parcă este o faţă de om?
- Îhî... Zisem noi smiorcăind şi sughiţând de
plâns. Printre lacrimi se vede mai bine, dar în
cealaltă mână mai vedeam şi cureaua pusă în
două cu care ne-a otânjit. Cum să nu vedem şi
înţelegem totul?
- E chipul mult-pătimitului nostru pentru ale
noastre, ale oamenilor păcate, Isus Hristos. Să-i
semănaţi Lui la suflet, la chip, la minte şi la fapte
bune. Să nu ajungeţi în viaţă nişte golani sau
bandiţi ţinându-vă numai de rele, dar oameni mari
şi cu carte. Pentru asta v-am ,,sfinţit” eu cu
cureaua mea, de a vă băga minte în cap şi tămădui
nătângia pentru totdeauna. Aţi înţeles, băieţii
tatii?
- Ţăles. Zisem noi în limba noastră de copii,
dând ambii din cap şi suspinând din adâncul
măruntaielor.
Această lecţie sfântă şi părintească ni s-a
filmat pentru totdeauna pe pelicula memoriei
noastre, chiar de atunci nu înţelegeam mai nimica
din cele auzite. I-am pus lecţia la inimă şi în
10
prezent cred că i-am îndeplinit dorinţa arătând la
chip, minte şi suflet a om în toată legea şi nu o
oarecare satană comunistă care îmi cere viaţa şi
societatea de a mă transforma în animal, lichea,
lepădătură, trădător de neam pentru a fi în rând cu
turma şi a trăi mai bine, crezând numai în stomac.
Însă viaţa sătulă de animal a omului omoară
amintirile, remuşcările, adică omul din om şi dă
prioritate animalului şi astfel devenim nişte bestii
ce luptăm pentru supravieţuire. Acuma sufletul
tatălui meu de acolo de sus cred că se bucură de
mine că fratele a luat drumul ticăloşeniei şi mă
duşmăneşte din simplu motiv că sunt mai deştept
ca el şi îmi face diferite pacoste de parcă chiar a
devenit omul dracului şi se luptă cu mine de a-mi
afecta imaginea şi a mă domina material, am
dormit şi pe sub garduri, dar în faţa prostiei lui nu
m-am închinat şi resemnat.
Deci, ajuns în clasa şaptea, m-am
îndrăgostit prima oară de o colega de clasă şi am
început să-i dedic poezii. Atunci în mine a încolţit
visul de a deveni poet şi scriitor. Am cercat să
public versuri şi chiar parcă şi-a vârât dracul nu
numai coada, ci şi corniţele şi nu am avut nicio
izbândă de am bătut la sute de uşi ale scriitorilor
11
timp de 15 ani. În anul 2000, m-a lovit o dragoste
diavolească în care am ars ca în cazanul
vrăjitoarelor timp de şase ani şi care m-a ţinut în
faţa ştreangului de era mai să alunec în el. Astfel,
am trecut la proză şi am scris un roman-fapt, de
200 pagini A-4, care stă în sertar, iar mai departe
am început să scriu nuvele, dând astfel sens vieţii
mele plină de peripeţii şi accidente. Actul creaţiei,
ca şi actul vieţii, trezeşte o poftă soră cu setea de
a trăi supravieţuind după un naufragiu care chiar
şi l-am avut în armată, apoi naufragiind în
furtunile vieţii am găsit în artă colacul de salvare
de a mă ţine pe linia de plutire a vieţii. Deci fiind
creator veritabil, mă înalţ pe mine şi înalţ şi pe
alţii chiar din morminte, aducându-le tainele lor
în prezent. Aceasta probabil a fost chemarea lui
Dumnezeu de a-mi împlini destinul şi a mă
împăca cu el aşa dur cum îmi este, însă luptând şi
nu a mă lăsa condus de el şi voia viiturii a tot
felul de întâmplări.
Tot prin prieteni profesori cercam să
public câtuşi de puţin şi nu-mi reuşea. Îndemnat
de tatăl unui prieten şi fost coleg de lucru, criticul
literar Lazăr Ciobanu, în vârstă, care toată viaţa
lui a fost vânat de KGB-işti de au rămas şocaţi el
12
şi cu soţia după ce mi-au citit nuvelele vreo 25 şi
se uitau la mine ca la un nebun ce îmi încrucişez
sabia inteligenţei cu satana comunistă. Îmi
prevesteau viitorul că am să ajung cel mai mare
scriitor din ţară, dar totuşi mă priveau ca pe un
sinucigaş. Astfel am ajuns la redactorul Victor
Ladaniuc care, după ce i-am povestit şi arătat
toate scrierile mele, a hotărât ca s-o începem cu
nuvelele. A început să mi le redacteze de pe data
20 noiembrie 2007 până pe data de 15 decembrie
2008, dar tot se temea să nu înfunde puşcăria cu
mine şi-mi tăia ca în curechi din texte. I-am spus
că iau totul asupra mea. Astfel cu mult greu şi
mari emoţii, amânări de azi pe mâine, într-o zi de
marţi 17 februarie 2009 am scos eu din pachet
cartea editată ,,Moda lui Skaraoţki” în prezenţa
redactorului, scriitorului Gheorghe Ciocoi şi a
câtorva persoane care au contribuit la editarea
cărţii.
Scopul acestei cărţi este să sublinieze
marile lecţii morale care pot fi învăţate uşor şi să
fie ajutoare practice pentru suflete în vremuri de
grea încercare în societatea noastră comunistă. Să
arate plinătatea dragostei lui Dumnezeu pentru a
ne deschide ochii minţii şi ai sufletului şi de a-i
13
îndrepta spre El pentru a vedea purul Adevăr
stând neclintiţi în faţa tuturor ispitelor ca stânca
de piatră în faţa valurilor mării, de care suntem
loviţi zi cu zi şi clipă de clipă noi, basarabenii.
Pentru a lumina partea bună a omului şi a pune
lacăt părţii rele sau ale animalului care există în
fiecare din noi oamenii, dar mai exact ale
demonului din noi, care ne strecoară picături de
otravă în sufletele noastre când vrem să facem un
bine, pentru a merge pe calea adevărată a vieţii
îmbrăcaţi în harul lui Isus şi nu al lui Skaraoţki,
fiindcă aceasta şi este taina sacră a vieţii noastre.
Cine a citi să înţeleagă, scrie în Sfânta
Scriptură, iar noi, oamenii, suntem mesagerii
Tatălui Ceresc şi, dacă nu ne îndeplinim datoria
pentru care am venit pe astă lume, săvârşim mare
păcat. Valoarea omului însă se stabileşte după ce
este el, adică cu caracter, inteligent, înţelept,
luminat şi liber în toate şi în gândire, cu sentiment
moral şi patriotic. Nu după ce pricopseală are
agonisită şi furată după cum cred majoritatea
societăţii noastre şi chiar e în modă la noi şi că
învăţătura este o stricare de minţi şi foarte
periculoasă pentru societatea în care trăim, adică
demonică, ce consideră calităţile omului defecte
14
şi animalitatea calitate. Am demonstrat că
inteligenţa divină şi gândirea omului este puterea
puterilor nu prostia omului care gândeşte cu
puterea muşchiului, a funcţiei şi a avuţiei sale.
Cei de la conducere luptă pentru scopul
egoist de a domina şi, ţinându-ne în bezna
neştirii, de a frânge mulţimile chiar şi cu ajutorul
necuraţilor şi al morţilor, folosind toiagul fricii,
sărăcia materială pentru a ucide bogăţia spirituală
din intelectuali şi biciul groazei ca să facă din
înţelepţi nişte ciumaţi care trebuie excluşi, izolaţi
din societate sau nimiciţi, fiindcă pentru ei sunt
periculoşi că le descoperă adevărata lor faţă, iar
din ceilalţi nişte oameni întunecaţi la minte şi cu
caractere de căţei ascultători, dar nu mai mor
robii când vor stăpânii, iar Dumnezeu tot timpul
este alături de cei osândiţi şi care suferă prigoană.
Înţeleptul luptă împotriva minciunii tuturor
răutăţilor şi chiar împotriva timpurilor vitrege,
pentru a respecta şi nu a domina precum oamenii
dracului.
Un singur lucru nu poate accepta
vrăjmaşul nici în ruptul capului: Crucea lui
Hristos purtată în viaţă, singurul lucru care
transformă o teorie într-o ucenicie pe care trebuie
15
s-o învăţăm fiecare ca pe o lecţie de mare
verticalitate pentru toată viaţa. Deci trebuie să ne
purtăm fiecare din noi, oamenii, crucea sa,
destoinic în viaţă, fără şmecherii de a o arunca pe
spatele altora şi folosind multe alte calităţi
negative, izvorâte din minţile şi imaginaţiile
umane de a-ţi fi ţie bine, iar de restul lumii care te
înconjoară nu te doare nici in cot. Deci, crucea
mea este foarte grea, dar sunt mândru că este a
mea şi o pot duce.
Trăiesc într-o mizerie şi sărăcie totală,
cernut prin sita neagră a vieţii de îmi vine să urlu
uneori ca lupul a pustiu, dar nu vreau să fug din
acest iad, menirea mea este să lupt cu mizeria
spirituală şi să rezist aici în mijlocul cuibului de
năpârci, inspirându-mă de a scrie Adevărul,
durerile şi nenorocirile întregii naţiuni. Deci, în
acest hău in care mă bălăcesc am zărit totuşi peste
Prut o lumină a sufletului care este Lăcrămioara
şi mi-a întărit speranţa şi forţele de a rezista. Mă
ajută de a edita a doua carte, „Cătuşele
mancurtizării” ,,acasă”, adică în patria noastră
adevărată, România.
25-04-2009
16
AUTOBIOGRAFICE
Eu, Victor Răzmeriţă m-am născut într-o
zi de 15 septembrie a anului 1970 în satul
Găuzeni, raionul Şoldăneşti Republica Moldova
(Republica Sovietică Socialistă Moldovenească)
într-o familie de ţărani. Am copilărit în satul de
baştină, iar în toamna anului 1977 am fost dat la
şcoala medie de cultură generală din Găuzeni,
unde am terminat opt clase.
În toamna anului 1985 am intrat la şcoala
tehnică profesională Nr. 2 din satul Cuhureştii de
Sus, raionul Camenca, pe care am absolvit-o în
vara anului 1988, cu profesia de electrician
instalator şi permis de a lucra pe tractor şi pe
combină. În toamna anului 1988, 17 noiembrie,
am fost încorporat pentru a-mi satisface stagiul
obligatoriu de militar în termen. Mi-a căzut
,,norocul” să fiu înrolat în rândurile Flotei
Militare Maritime ale fostei Uniuni Sovietice, cu
termen de trei ani şi nu doi ca la soldaţi. Cursurile
intense le-am absolvit în oraşul Pensc, Bielorusia,
apoi, după 5,5 luni, cu profesia de motorist,
electrician şi scufundător, am fost transferat în
17
Letonia, oraşul Riga, pe corabia vedetă amiral
„OKEAN”.
Am ajuns comandantul grupului de
motorişti. Un an am stat sub dărîmăturile Uniunii
Sovietice ca pe un butoi de pulbere care putea să
explodeze oricând, apoi puciul din 21 august
1991. E de neînchipuit în ce tensiuni eram toţi
înarmaţi până în dinţi care puteau să te împuşte şi
să spună că a greşit, fiindcă nu era nicio lege, ci
un adevărat haos. Puteam să lepăd armata şi să
vin acasă, dar nu am făcut-o, măcar că moartea ne
sufla în ceafă, ci am stat până la sfârşitul
termenului.
La eliberare, în toamna anului 1991, pe 17
noiembrie, m-am întors în satul de baştină.
Aproape doi ani am fost şomer, iar în toamna
anului 1993, pe 18 octombrie, m-am angajat la
lucru ca electrician în colhozul ,,Ceapaev” din
satul de baştină şi am lucrat până în anul 1994, 15
decembrie, când m-am transferat ca lăcătuş-
electrician în atelierele experimentale instructive
ale Universităţii de Stat din Chişinău.
În anul 2006, pe 10 februarie, m-am
transferat în funcţia de inginer-tehnic la Catedra
18
Biologie Umană şi Animală a Universităţii de
Stat din Moldova, unde lucrez până în prezent.
În anul 1999 am fost înmatriculat la
Facultatea de Filologie, secţia cu frecvenţă
redusă, specialitatea Limba şi Literatura Română,
a Universităţii de Stat, pe care am absolvit-o în
anul 2006 cu diplomă de Licenţiat, profilul
Filologie, specialitatea Limba şi Literatura
Română.
24-04-2009
19
TRANSNISTRIA, O BUBĂ REA
A MOLDOVEI ŞI A ÎNTREGII
EUROPE
Nu este o zi când ascult ştirile să nu aud
cuvântul ,,Transnistria” ,,Conflictul îngheţat
transnistrean”, de parcă Oceanul Îngheţat de Nord
s-a mutat în regiunea transnistreană şi, dacă se
dezgheaţă, pe mulţi are să-i înece. Păzea, cei de-l
ţin îngheţat, fiindcă nu-i nimic veşnic sub soare.
Biata Basarabie, cu această bubă îi este
ruşine şi incomod faţă de toată lumea, iar buba ca
un cancer o suge de vlagă, puroind-o, şi face să
moară această fâşie de pământ dintre două ape,
Nistru şi Prut, poreclită Republica suverană
Moldova, care ar trebui să dea de gândit nu numai
nouă, băştinaşii, ci întregii lumi. Însă... aşa e
soarta bubei, sau cu ajutorul nostru ori poate de la
sine, are să se spargă şi atunci are să iasă tot
puroiul grămădit de sutele de ani la suprafaţă şi
nu ştiu a cui faţă are s-o mai murdărească. A
Moldovei şi a Rusiei de acuma sunt murdărite
bine. Măcar că şi-o văd răpitorii aligatori de
teritorii străine, dar nu-şi recunosc murdăria .
20
Am spune că-i la modă, chiar în vogă, pe
la noi azi acest amestec al Rusiei în treburile altor
state din fostul lagăr socialist, se poartă ca ursul
în bârlogul său şi nu ne lasă Transnistria din a sa
,,îmbrăţişare frăţească şi ursească”, ci vrea de
acuma să cuprindă şi toată Basarabia şi, iată, din
păcate şi blestem pentru noi, chiar le reuşeşte.
Ce cataclisme naturale, sociale sau
politice ar putea să-i adune pe cei toţi din
Basarabia împreună şi pe toţi românii din toată
lumea de a ne ajuta să ieşim din această mocirlă,
căci ne-a ajuns murdăria ei puturoasă la gură?
Ne-a inundat dintr-o parte Nistrul, iar din altă
parte Prutul, şi tot nu am învăţat lecţia lui
Dumnezeu, că el nu bate cu băţul, ci cu
cataclisme de a ne învăţa minte că neunirea ne
prăpădeşte pe toţi, mai devreme sau mai târziu.
Devizată până la absurd, societatea basarabeană
seamănă cu o corabie naufragiată, fără cârmă,
pânze sau motoare, care încă mai pluteşte în
derivă, dusă de valurile oceanului, dar numai
până la prima stâncă şi atât, s-a zis cu ea.
Teama marilor puteri de a nu se naşte un
alt stat mai puternic decât al lor împiedică prin
diferite mijloace unitatea neamului românesc, se
21
vede ca în palmă, cu ochiul liber. Dar nu mai mor
caii când vor câinii. Acest pământ românesc,
Basarabia, e unic în lume, unde veneticii nu ştiu
nimic despre noi – istorie, limbă, literatură, trecut,
datini, ocupaţii - dar îşi permit să ne înveţe sau,
mai bine zis, să ne dezveţe de toate pe noi şi să
aibă grijă să ne scrie aşa-zise scenarii plăcute lor,
care ne sugerează şi chiar impune, cine suntem,
ce să gândim, ce să facem, ce să simţim şi ne trag
satanic destinul pe roată, nouă, urmaşii dacilor şi
ai romanilor, cu o istorie de peste 2000 de ani.
Să nu uităm că ţarismul rus, apoi ideologii
sovietici au avut grijă să dilueze elementul
românesc, prin colonizarea acestui pământ cu tot
felul de străini: ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi,
poloni, evrei... Iar printre moldoveni, au aruncat
şi mai aruncă şi în prezent mereu seminţele
suspiciunii, apoi ale urii, dispreţului faţă de tot
ce-i românesc, concomitent elogiind continuu tot
ce e rusesc, inoculându-ne ideea că avem o mare,
unică şansă de a trăi ,,la sânul” unui popor mare,
puternic, purtător de sfânta dreptate şi al unei
culturi şi civilizaţii unice, adică hominus
sovieticus. Şi atunci când ţi se spune zi de zi, ani
de ani, decenii de decenii la rândul, că albul e
22
negru, chiar şi unii oameni pregătiţi au căzut şi
mai cad pradă acestor propagande nefaste. Am
căzut şi eu în acest hău, dar ofiţerii de la marină
m-au ajutat să mă ridic şi să-mi păstrez
verticalitatea şi demnitatea de român basarabean.
Problema etniei şi a poreclitei republici
fantomă ,,Pednestrovscoi Moldavscoi Respu-
bliche” au inventat-o ei, ruşii, răuvoitorii noştri,
cei care au venit peste noi (cu eliberarea) cu
scopuri meschine. În numele şi interesele lor, ei
fac tot posibilul să scandalizeze şi să
îndobitocească lumea, să ne confruntăm între noi,
adică să ne împartă în două părţi, moldoveni şi
români, ca la doi câini când le arunci o bucată de
carne, şi ei se bat până la sânge. Doi însă se bat şi
al treilea, adică ei, câştigă. Şi uite că le reuşeşte
uneori, împieliţaţilor. Toate relele pe care după
blestematul an 1940 le-am îndurat şi le mai
îndurăm noi, românii basarabeni, ni se trag mai
ales din faptul că cea mai mare parte a clasei
politice care ne-a guvernat şi ne mai guvernează a
avut şi are un caracter social duşmănos intereselor
fundamentale ale autohtonilor, indiferent cum ne
autoidentificăm.
23
Conducătorii noştri sunt sculele jegoase
ale Moscovei, care a devenit un fel de ,,cârjă”,
protecţie pentru toţi bandiţii şi trădătorii de
neamuri şi ţară, iar taxele de achitare a
blestemaţilor sunt ţările mici sau bucăţi numite
autonomii puse la picioarele imperiului rus.
Vorba e şi despre mulţi români de peste Nistru
care, ajunşi cu conştiinţa naţională deformată,
şablonată după principiul sovietic, au vrut – iar
mai vor tare – să ne facă şi pe cei de dincoace
aşişderea lor, adică din oameni spirituali
maimuţe. De ruşine omenirii să ne spună nouă
oameni după cum spunea Eminescu, dacă ne
convertim sau le permitem să ne convertească
după placul lor.
Pe aripele nevăzute al gândurilor cutreier
ades ţărmurile amintirilor şi iată un film de scurt
metraj înşirat verbal pe hârtie.
În anul 1986 învăţam la şcoala de meserii
(S.P.T.U.-2 ) din satul Cuhureştii de Sus (fostul
raion Camenca). Călătoream des cu trenul peste
Nistru la Râbniţa şi Camenca, după cumpărături
care erau destule acolo şi la preţuri rezonabile şi
încă la diferite competiţii sportive organizate între
şcoli. Odată nu ştiu ce mi-a trăsnit mie din senin
24
prin cap că îl întreb pe conducătorul nostru de
clasă:
- De ce peste Nistru se construiesc uzine
şi fabrici, iar la noi nu prea, sau chiar nici deloc?
- Mda... Bună întrebare! Pentru că
Uniunea Sovietică nu va trăi veşnic, iar tu ia
seama cu aşa întrebări să nu o păţeşti rău de tot!
- Cum nu va trăi veşnic, căci doar cântăm
cântece (Soiuz neruşimâh respublic svobodnâh ).
- Ascultă, du-te dracului şi vezi să nu-ţi
pună crucea pe destin cineva, dacă ai să umbli cu
aşa întrebări deocheate. Nu ştii pe ce lume
trăieşti?
- Aşa sunt eu tot timpul, un încurcă lume
şi un pidosnic. Să-mi bag rafa în lumea voastră
deocheată.
Îmi tot dau cu mintea, dar tot nu înţeleg
această lume în care trăiesc, nu are coloană,
verticalitate, josnică e, pedosnică e, prea umflată,
iar imoralitatea stă în capul mesei, unde bântuie
cele mai năstruşnice făţărnicii, unde sinceritatea
este o anomalie crunt pedepsită. M-am retras
supărat, dar acest cineva mi-a trecut ca un fior
prin tot corpul şi mi s-a împlântat adânc în
25
memorie. Mai târziu, am înţeles că acest cineva
foarte satanic şi înfiorător este K.G.B-ul sovietic.
În 1988, toamna, m-au înrolat în rândurile
armatei sovietice, marinar cu termen de trei ani,
căci când am auzit şi am văzut marinarii când
eram în punctul de recruţi, unii au început să-şi
smulgă părul din cap, iar alţii să plângă. ,,Cernut”
foarte bine şi ,,cântărit”, în punctul de concentrare
al recruţilor, ,,cumpărat” de unii apoi de alţii, am
ajuns în Bielorusia, în şcoala de rang I, care
pregătea militari numai pentru ţări străine şi cele
mai strategice locuri ale Uniunii Sovietice .
După şase luni de cursuri intense, au scurs tot
ce se putea scurge din noi, de nici eu nu am ştiut
că am atât de multă vlagă şi minte în mine. Fiind
de acuma foarte bine şcolit şi lustruit, au venit
iarăşi ,,cumpărătorii”, pentru a ne analiza şi
despărţi unii de alţii pentru totdeauna, şi a ne
împrăştia prin toată lumea.
Aşa am ajuns în Letonia, oraşul Riga, de
a-mi face mai departe datoria de fecior faţă de
Patrie, pe corabia amiralităţii vedetă-comandant
,,OKEAN”. Ajuns la mai mult de jumate de
termen, când am crezut că tot greul a rămas în
26
urmă, hodoronc-tronc pe capul nostru Puciul din
21 august 1991. Na-ţi-o bună că am dres-o!
Câţiva lideri comunişti ai U.R.S.S. l-au izolat
pe Gorbaciov, preşedintele ţării care se demola,
era de acuma pe dric şi au început salvarea
Uniunii Sovietice. Iniţiatorii puciului au fost capii
ministerelor de forţă din U.R.S.S: Iazov, de la
Forţele armate, Pugo, de la interne, şi Kriucikov,
de la K.G.B. Doamne fereşte ce tămbălău a mai
fost, de s-a speriat nu numai întreaga lume, ci şi
Dumnezeirea, Extraterştrii şi chiar toată
drăcimea.
Planeta Pământ a nimerit în mâna lumii
nebune care îşi pregătea singură sfârşitul.
Nebunia escaladează orice logică. Trei zile şi trei
nopţi nu se ştia unde-i geanta diplomat cu panoul
de comandă a tuturor rachetelor nucleare ale
imensei Uniuni Sovietice, care erau îndreptate
asupra altor ţări din împrejurimi, numite
capitaliste, imperialiste şi duşmane ale regimului
comunist ce se declara mai sfânt ca sfântul. Un
oarecare nebun orbit de furie putea apăsa pe un
singur buton şi s-a pornit distrugerea planetei,
adică pornirea rachetelor din toate colţurile de pe
mapamond şi iată al treilea război nuclear.
27
Un singur nebun putea să o facă, să termine
aşa-zis războiul rece între socialism şi capitalism
şi să înceapă războiul nuclear. Miasmele erau atât
de ucigătoare, încât, dacă Dumnezeu n-ar fi
intervenit, curând pământul ar fi trebuit să dispară
din Univers cu demoni şi oameni, de-a valma...
Dumnezeu, Scaraoţchi, Extratereştrii şi toată
planeta era pe jar. În cazul oamenilor nebuni, nu
exista altă soluţie decât nimicirea! Isus declară
răspicat: ,,Voi sunteţi răi” (Matei 7,11). Ce poţi
face cu o supă care s-a stricat? Trebuie aruncată.
Forţele divine au concentrat toate forţele lor
de a opri minţile nebune şi pline de sălbăticie ale
oamenilor şi toţi iniţiatorii s-au sinucis. Nici lui
Scaraoţchi din heleşteu nu îi era bine, a adunat
toată drăcimea în frunte cu Michiduţă: ce ne
facem, încornoraţilor şi spurcaţilor, căci am
pârlit-o rău de tot, lumea a turbat şi ne face
,,coneţul” la toţi de pe această planetă, nu-i a
bună, miroase a ars, ca a Hiroshimei? Toţi la
treabă, ca să-i oprim, căci altfel am sfeclit-o rău
de tot şi noi cu ei împreună!
Noi cu corabia eram în zăvodul de lângă rada
portului nostru la reparaţie, pe vreo două
săptămâni, aşa că ne mai relaxam de slujba grea
28
şi dormeam toţi fără de grijă. Pe la ora opt
dimineaţă, intră mecanicul-şef cu pistolul în
mână: sculaţi idioţilor, ţara fierbe ca apa din
ceaunul vrăjitoarelor, iar voi dormiţi! Noi,
zăpăciţi, am sărit ca fripţi în poziţie de drept.
- Ce s-a mai întâmplat?
- În ţară toţi militarii, adică şi noi, au luat
forţat puterea asupra tuturor şi au scos armata pe
străzi. Peste toată ţara, e mare tulburare, toţi ne
înarmăm.
Aşa s-a început calvarul nostru, care a
căzut mai mult pe marinarii cei mai mari în
termen. Eu aveam doi ani jumate de serviciu şi
încă comandantul echipajului şi numai că ştiam
totul ca pe cinci degete şi slujbele principale şi
cele mai periculoase ni le-au pus în cârca
noastră, iar cei tineri mai mult pe lângă
(cambusuri) bucătării.
Disciplina a căzut cum cad cătuşele de pe
un întemniţat. Tranziţia dintr-un sistem sigur
într-altul nesigur costă mult stres ,,e rău cu rău,
dar e mai rău fără rău” – zicală imorală, de etică
de circumstanţă, potrivită pentru sufletul meschin,
care se mulţumeşte cu un ,,câştig” de azi pe
mâine, căci şi aşa ,,mâine vom muri” (1 Corinteni
29
15,32). Înarmaţi toţi până în dinţi, haotici, nu
ştiam ce are să fie până a doua zi. Un calvar
adevărat, însă cea mai mare crimă a fost anularea
legilor militare şi nu mai purtam răspundere
pentru ele. Ceaţa nenorocirii ne-a învăluit pe toţi,
iar gândul la moarte parcă ne-a mai înfrăţit pe
toţi, de la cei mai mici în ranguri până la ofiţerii
superiori. Pentru Hârca cu coasa, care ne sufla la
toţi în ceafă, călcându-ne pe urme, eram toţi egali,
rumegându-ne pe toţi care aşteptam când vom fi
înghiţiţi. Infernală aşteptare a sfârşitului
neprevăzut.
Nimeni nu-şi cunoaşte ceasul morţii, dar toată
viaţa trebuie să fii pregătit pentru el. Oamenii
greu se deprind cu gândul apocaliptic al morţii,
ştiind toţi că odată ce s-au născut trebuie să
moară, noi parcă ne-am deprins repede cu ea, cu
Hârca cea cu coasa, că ne era ca o amantă
nestatornică şi capricioasă.
Oricât de frumos era peisajul ţării baltice, spre
Moldova mi si îndrepta fiinţa mea. Ea îmi atrăgea
toate speranţele, pentru că acolo era viaţa mea,
cei dragi, cu toate lucrurile pe care le iubeam. Era
cea mai frumoasă din toate ţările Uniunii
Sovietice: era acasă. Cu mintea întrebătoare când
30
îmi va fi ceasul morţii în gând, mi-am luat bun
rămas de la toate. Adio visuri nutrite, baştină şi
casă părintească, dar tot regretam că la douăzeci,
douăzeci şi unu de ani au să ne ducă acasă în
sicrie şi îmbrăcaţi în uniformă militară, ultimii
marinari sovietici, dar şi ultimii marinari
moldoveni.
Poporul sovietic, căruia i-am depus
jurământul de a-l apăra chiar şi cu preţul vieţii
noastre, îl aşteptam ca să năvălească peste noi de
pe apă, din aer, de sub apă şi de pe unicul pod ce
lega insula noastră de restul pământului. Teatrul
de luptă era înfiorător. Grozavă nelegiuire, când
nu ştii care îţi este inamicul şi când şi de unde
poate să te atace din afară.
Însă între noi era şi mai grozav, cum eram
toţi înarmaţi, trăiam ca într-un butoi de pulbere
care putea să explodeze în orice clipă şi atunci,...
ferească Sfântul ce putea să se întâmple. Pentru
mare sau mic, pentru faimos sau anonim, pentru
slab sau puternic, frica de moarte şi dorul
nestăvilit de a trăi, care există în fiecare ins, este
numitorul comun al tuturor. Morala: Atunci când
diavolul ia în stăpânire mintea, omul îşi pierde
autonomia gândirii personale şi discernământul,
31
de aceea sufeream toţi de o dezordine şi
psihologică, nu numai militară.
,,Mirosea greu” a moarte care producea
tensiuni satanice între noi, un măr al discordiei
era ca un inel de grenadă smuls. Un fior al
răzbunării putea să fie fatal pentru mulţi dintre
noi, creierii la toţi ne erau întinşi strună şi încă
toate tensiunile acumulate între noi, care fierbeau
vulcanic, încă de când eram tineri în serviciu şi
şi-au bătut joc de noi umilindu-ne. Era culmea
culmei, de necuprins cu mintea şi eu mărunţel de
cincizeci de kilograme numit ,,micul” chiar şi de
ofiţerii superiori uneori, încă comandantul echipei
de motorişti care erau namile ca nişte dulapuri rău
cioplite. Aveam o inteligenţă foarte ageră şi o
foloseam la maximum de a nu mă prăbuşi
spiritual, dar nici Dumnezeu, nici omul nu poate
să fie şi drept şi iubitor în acelaşi timp, fiindcă ele
sunt elemente antagonice, care nu se suferă una
pe alta. Unde e vorba de autoritate, trebuie să
alegi doar numai una, fiindcă pe o corabie nu
poate să fie nicidecum doi căpitani.
Eram pus într-o dilemă critică şi acţionam
întotdeauna cu dinţii încleştaţi, după etica
diavolească de circumstanţă, folosind răbdarea ca
32
cea mai buna armă, măcar că eram încolţit de
majoritatea ruşilor, nu mă umileam în faţa
ticăloşiei omeneşti, chiar dacă viaţa îmi atârna
într-un fir de păr. Vindecarea de rău nu poate fi
împlinită decât prin iubirea celor răi, dar şi le
aduceam lor la cunoştinţă că sunt răi şi totuşi ne
iertam unii cu alţii. Iubirea iertătoare de vrăjmaşi
are putere transformatoare. Iscusinţa mea în toate
şi caracterul de temerar sau mai bine zis de
nebun, în bunul sens al cuvântului, mă ţineau pe
linia de plutire, pe mine şi pe toţi cei din jur,
fiindcă ştiau că nu am să-i las niciodată în clipele
de mare cumpănă şi eram pentru ei un scut fizic şi
psihologic.
Între Cuvânt şi Rezistenţă uneori este
egalitate, cuvântul este izvorul care păstrează
rezistenţa, iar rezistenţa este determinarea care
păstrează cuvântul. Deci, prin cuvântul sigur şi
apăsat care nu trăda frică ţineam situaţia în mâini,
alungând norii de supărare şi nemulţumire care
pluteau asupra noastră, dar şi pentru orice cuvânt
spus purtai răspundere ca de a capului. Totuşi,
m-am lăsat în mâinile Domnului, facă-se voia Sa!
Nu numai eu, dar toţi eram copleşiţi de aceste
gânduri înotând în şuvoiul de evenimente
33
satanice, aveam zile şi nopţi de luptă crâncenă
sufletească.
Cu cât nevoia este mai dureroasă, cu atât
alipirea de Dumnezeu este mai profundă! Ne
rugam fiecare în sinea lui: Doamne, ţine-ne firea,
de a nu îndrepta armele unul spre altul, de a nu
sări la vreunul slab de înger ţandăra şi ne culcă
pentru totdeauna pe mulţi dintr-o rafală de pistol
automat. Te scuturi numai la aşa gând. Această
circumstanţă operează sub presiunea unor situaţii
limită şi urmăreşte soluţii imediate şi negândite.
Sub imperiul fricii şi al pierderilor grave, omul îşi
pierde rezistenţa, găseşte ca acceptabil să mintă,
să trădeze, să vândă sau să se vândă...să facă
binele sau răul, dar numai să-şi scape a lui piele.
Soluţiile de circumstanţă însă sunt
acordate după diapazonul binelui personal. Ele
n-au comunicanţă cu morala. Cum lumea e
iremediabil egoistă, mai în surdină sau mai pe
faţă, este subscrisă la ,,morala alternativă”. În
fiecare om există un simţ primordial al dreptăţii.
Din nefericire, acest simţ al dreptăţii e pervertit
şi hipertrofiat în om, datorită egoismului. Pentru
noi, dreptatea se raportează fundamental la ,,eu”,
,,la mine”, celelalte aspecte de nedreptate nici nu
34
ne interesează. Oricum ar fi, dreptatea cere o
retribuţie, o plată – atât pentru bine, cât şi pentru
rău! Marea U.R.S.S. s-a spart ca un vas de cristal
în mici bucăţi, iar în vârtejul evenimentelor nu
mai ştiam care patrie o apărăm şi care mai este
patria noastră.
În 1990, după merite şi eroismul meu în
serviciul militar, îmi mulţumesc cu un concediu
la baştină, iar când am scris raport la concediu,
nici nu vroiau să mă audă. O lună şi jumătate am
bătut pe la uşile statului major, pe la toţi ofiţerii
superiori până la comandantul de brigadă şi tot
fără nici un rost.
Am scuipat pe toate şi mi-am zis: gata, s-a zis
cu concediul meu! Ale mele insistenţe au ajuns şi
la KGB-işti, cu stima care o aveau faţă de mine
au dat acordul.
Într-o zi, sună telefonul pe corabie şi eu taman
iau receptorul şi mă prezint:
- De carat, cartnicul de gradul II de pe nava
vedetă-comandant amiral ,,Okean”, Victor
Răzmeriţă vă ascultă.
- Şeful statului major, îl iei pe comandantul
tău şi tot acum să-mi fiţi la mine. Aud în receptor.
35
- Tovarăşe comandante, ne cheamă şeful
statului major. Cam cu ce ocazie, că nu am făcut
parcă nicio trăsnaie.
- Mergem şi acuşi o să aflăm.
Am intrat la el în cabinet ambii milităreşte
raportând. Căpitanul de rangul II sta în fotoliul
său faimos. Ordinul meu cu multe semnături era
la el pe masă, pe care el ultimul trebuia să pună
semnătura. Eram în unitatea statului major şi el ne
era şeful nostru superior. Îmi spune aceeaşi
poveste ca şi toţi ceilalţi, că el are grijă de viaţa
mea şi se teme să nu mi-o pierd chiar acasă.
- Aici la noi eşti în siguranţă şi noi avem
grijă de tine, iar la baştină nu.
-Cum poate să mă omoare pe mine acasă ?
- Nu vezi ce se face acuma peste tot ?
- Sunt la curent cu toate, dar nu vă temeţi
de viaţa mea că am s-o pierd, cât vă este frică de a
vă pierde fotoliul şi epoleţii.
A sărit ca fript în picioare în poziţie de
drepţi cu o faţă înspăimântătoare de parcă l-aş fi
comandat eu pe el.
- Şezi, şezi tu în fotoliul meu şi ai să fii
şeful statului major căpitan de rangul II,
trăsnitule, iar eu simplu cartnic de gradul II în
36
locul tău şi ai să vezi cum te vei simţi. Ce nu vezi
că ţara fierbe apocaliptic?
Nu am mai avut îndrăzneala de a mă aşeza
în locul lui şi să-mi iscălesc ordinul singur şi
liniştit, dar am simţit că era foarte sincer cu mine
şi chiar mă stima sufleteşte într-un fel ascuns.
Militarii nu ne dam niciodată sentimentele pe
faţă, disciplina şi severitatea ne era totul.
- Tu ai încredere în el? - a ,,tunat”
întrebarea către comandantul navei mele, care sta
în poziţie de drepţi, urmărind uluit dialogul nostru
de nu înţelegea singur ce se petrece.
- Mai mult ca în mine.
- Te întorci înapoi? , a ,,tunat” şi către
mine.
- Pe cuvântul meu de marinar că am să mă
întorc.
- Aceasta e puţin, uită-te, eu semnez, iar
dacă nu te întorci, comandantul tău are să stea la
zdup tot restul termenului tău de serviciu militar,
adică un an.
- Ai înţeles ?
- Am înţeles, să trăiţi.
- Pentru serviciu exemplar şi fără
încălcarea legilor militare, pentru eroismul care
37
l-aţi depus de a salva cele două fetiţe şi ne-aţi
ridicat şi nouă, adică flotei, onoarea, te felicit cu
cea mai mare recunoştinţă din partea noastră,
deplasarea la baştină în concediu.
- Mulţumesc! Să trăiţi! Slujesc Uniunii
Sovietice!, am rostit automat, cu mâna la chipiu.
Uitasem că imperiul răului îşi dase duhul. Nu-mi
mai ardea mie atunci a felicitări, clocoteam de
mânie, pentru că o lună şi jumate m-au purtat pe
drumuri. Am ieşit ambii din cabinet ca dintr-o
baie finlandeză, de parcă ni s-au băit şi sufletele,
iar comandantul îmi zice:
- Victore, tu eşti dat dracului; aşa se
vorbeşte cu şeful Statului major? Am crezut că
are să ne puie pe ambii în carceră, dar el ne-a
semnat şi ordinul. Mama ta de idiot.
- Mi-a trecut de acuma gustul de
concediu, ducă-se dracul în locul meu.
- Felicitările mele şi lasă supărarea, iar din
partea mea îţi mai adaug cinci zile la concediu, îţi
iau bilet la avion, nu la tren, şi mai câştigi două
zile. Mâine dimineaţă la ora cinci te duc cu
maşina la aeroport şi undeva pe la sfârşitul zilei
de mâine ai să bei vin acasă cu familia. E bine?
Să-mi fii gata. Eşti liber.
38
- Am înţeles! Să trăiţi!
Puteam să-l am de un fantazionist auzind
aceste vorbe, dar a doua zi totul a devenit
realitate. Seara eram în satul meu de baştină,
crezând toţi că am fugit din armată ca mulţi alţii,
care o făceau în acel timp.
În timpul concediului din Chişinăul care
era ca un furnicar bezmetic călcat de o cizmă
tiranică a rusului Ivan, mă deplasam spre orăşelul
Nisporeni. Uniforma mea de marinar în autobuz
atrăgea privirile tuturor pasagerilor. Un domn şi
cu două doamne mă examinau amănunţit de sus
până jos. Bărbatul s-a apropiat de mine:
- Noroc, eu sunt Victor şi îmi întinde
mâna.
- Noroc, şi eu sunt Victor.
- Uniforma ta e ceva neobişnuită.
Eu, în gând, ce e aşa oare de prost că nu
deosebeşte uniforma de marinar şi cea de soldat?
A mea doar e neagră ca pana corbului, iar a
soldaţilor e verzuie. Am văzut că nu prea
înţelege, am trecut la limba rusă, nici atâta nu ne
puteam înţelege.
- E uniformă de marinar.
39
Îi trag eu moldoveneşte şi văd parcă ne
înţelegem puţin, iar în gând, ce limbă vorbeşte
ăsta căci parcă îl înţeleg şi nu prea. El, ca să
limpezească lucrurile, o zice: ,,Noi suntem
români”.
Hopa! Asta-i bună...! Eu am făcut nişte
ochi miraţi, de parcă vedeam extratereştri. Instruit
bine de securitatea sovietică cum să mă port în
orice situaţie, am concentrat atenţia maximă şi le
fotografiam orice gest. Însă mă aşteptam să văd
nişte zdrahoni de ocupanţi moşieri, cei mai mari
duşmani ai noştri, adică ai sovieticilor... când colo
nişte oameni extraordinari de omenoşi. Aşa am
fost noi, basarabenii, educaţi sub biciul fricii,
copii ai războiului rece, ai colhozurilor, ai
pavlicomorozării, căci când auzeam de români
îmi trecea prin mine un fior de frică, şi acuma,
poftim... îi am în faţă. Ptiu, fir-ar să fie de
situaţie! Întâmplarea în viaţa omului schimbă nu
numai situaţii, dar şi destine.
- Victore, vino la podul de flori să ne
întâlnim, avem şi o profesoară pentru tine. Eu, în
gând, ce o mai fi şi aceasta profesoară? Are să-ţi
placă, e tânără şi frumoasă. Aha, e domnişoară, a
ajuns şi la mine ca la girafă, a ,,doua zi”.
40
- Nu, mă scuzaţi, eu peste cinci zile
trebuie să plec înapoi în unitate, ca să-mi termin
serviciul militar, iar peste un an cine ştie pe unde
are să mă poarte valurile vieţii şi pe unde am să
mai ajung, aşa că, mă scuzaţi, nu pot nicicum.
Balanţa la mine în ţară peste tot înclina în
favoarea mea şi toţi îmi spuneau stai, prostule,
acasă, şi nu te mai du înapoi la slujbă să mai
pierzi încă un an de zile. Nu îţi ajunge că ai
pierdut doi? Eu însă nu mă clătinam în balanţă şi
în îndoieli. Puteam să rămân, să nu mă mai întorc
înapoi în armată, la mijloc era însă cuvântul
onorat: promisiunea că ,,Mă voi întoarce”, şi că
are să mă râdă satul că am fugit, nu-mi permitea
demnitatea mea. Atunci când porţi o
responsabilitate într-o problemă - eşti dator să
alegi cea mai bună opţiune şi te obligi să dai
socoteală la alegerea ta. Pentru acest cuvânt am
mai făcut un an de serviciu militar în iadul
sovietic, care fiind în agonia morţii era cel mai
satanic infern.
- Hai, noi îţi scriem adresa şi o să cercăm
să ne contactăm.
- Mulţumesc frumos, dar eu îmi fac
serviciul militar în muribunda Uniune Sovietică
41
ce e în agonia morţii şi e mai straşnică decât
iadul, în unitate ne mai sunt controlate şi
scrisorile şi atunci... rup cuiul, spion român
mâinile sus la zid şi fără nici un fel de judecată,
bah şi atât, s-a zis cu mine.
- Noi îţi dăm adresa tu vezi mai târziu
cum are să decurgă lucrurile.
- Eu trebuie să cobor, adresa o iau şi
numai bine.
Am lepădat adresa acasă la o soră, că mă
luau fiorii ca dinaintea morţii când o aveam
numai la mine în buzunar. Din armată, îi scriam
cu litere chirilice, iar ea traducea cu litere latine şi
trimitea pe adresa lăsată, dar nu am mai reuşit să
facem legătura, nu a venit niciun răspuns de la ei.
Peste o săptămână, am zburat cu avionul
cu o întârziere de două zile în care camarazii şi
comandanţii au stat în clocot. Pe la miezul nopţii,
eram în unitate în oraşul Riga, şi hoţeşte m-am
furişat drept pe corabie, parcă nimerisem pe alt
tărâm, cu toate cele vreo 20 de naţiuni care mai
negru, care mai bălan. Camarazii mei de arme
credeau că nu au să mă mai vadă niciodată şi
m-au primit cu îmbrăţişări calde ca pe un fiu
rătăcitor.
42
A doua zi, sună telefonul pe corabie, unde
noi pregăteam masa cu bucate moldoveneşti şi un
vin negru puterea ursului de mai multe soiuri, eu
ridic receptorul şi cu voce ţărănească de bădăran,
uitasem că încă mai sunt militar, dar şi să-mi mai
fac oleacă de cap.
- Vă ascult, cine e acolo?
- Şeful statului major, îl iei pe
comandantul tău şi în doi timp şi trei mişcări
să-mi fiţi la mine. Ai înţeles?
- Am înţeles, să trăiţi!
M-am schimbat brusc la faţă, căci
echipajul m-a întrebat, toţi în cor:
- Ce-i cu tine, cu cine ai vorbit?
- Tovarăşe comandante, am sfeclit-o rău
de tot, ne cheamă şeful Statului major.
- Bine că nu am băut vreun pahar cu vin,
căci o păţeam şi mai rău. Voi aşterneţi pe masă
până ne întoarcem noi, le zise comandantul.
Cu inima cât un purice, am intrat în
cabinet ,dând onorul.
- Noroc, şi îmi întinde mie mâna, altă dată
când îl vedeam de la trei metri cu paşi militari şi
mâna la chipiu îl salutam căci era satanic de sever
cu noi, iar acuma cu simplul noroc ne întâmpină.
43
- Cum te simţi, nu ai păţit nimica?
- Ca după concediu, m-am spurcat cu
viaţa uşoară civilă între toate rudele şi îmi este
cam greu să mă deprind cu viaţa militară iarăşi
între camarazi, dar aşa e normal.
- Ce se aude la voi, pe podul de peste
Nistru, pe cinci i-au împuşcat?
- Le umflă presa rusă, face valuri în
paharul cu apă. Eu aseară m-am uitat la ştirile din
Moldova şi am auzit de doi morţi şi trei răniţi.
Mergea o propagandă extraordinară,
precum că noi, moldovenii, umilim şi obijduim
populaţia rusofilă şi ei, bieţii ,,eliberatori”, cereau
ajutor de la Rusia ,,mamă” de a-i apăra. De eram
mai tânăr o păţeam şi eu bine.
- Bine, sunteţi liberi şi serviciu militar
uşor mai departe.
- Mulţumesc, să trăiţi.
Aşteptam să-mi primesc pedeapsa pentru
convorbirea bădărană la telefon şi că am întârziat
cu două zile, (dacă lipseai trei zile nemotivat
treceai drept dezertor şi erai judecat după legile
militare sovietice în detaşamentul de disciplinare
trei ani frumoşi în infernul cel mai diavolesc de
44
nu le doresc nici la duşmanii mei). Când colo el
s-a purtat cu noi ca un prieten mai mare.
- Acuma, Victore, hai să bem câte un
pahar cu vin moldovenesc, te mai odihneşti două
zile, îţi revi după concediu, uită de libertatea care
ai avut-o în concediu, nu uita că eşti militar şi mai
departe serviciul, căci uite cât de satanic a
devenit. Trăgeam cu greu de viaţa militară şi eu şi
ceilalţi, mângâindu-ne fiecare în sinea lui că ziua
cea îndepărtată a eliberării devine zi cu zi tot mai
aproape. Tensiunea aceasta dintre ,,aproape” şi
cea ,,îndepărtată” îşi găseşte rezolvarea doar în
lumina experienţei personale a omului. Când o
persoană se implică într-un proces oarecare, nu
trăieşte în unitatea de măsură a ,,timpului fizic”
(empiric sau obiectiv), care se succede cu
regularitate, în unităţi egale. Dimpotrivă, timpul
trăirilor subiective se dilată sau se comprimă.
Acesta e ,,timpul psihologic” (experi-
mental sau subiectiv). Deşi ceasul fiecăruia ticăie
regulat fără grabă şi fără întârziere totuşi uneori...
când stai de exemplu o noapte întreagă de carat
luptându-te cu somnul ce greu se mai scurge
timpul! Eu un an din viaţă l-am prefăcut în acest
proces. Iar altă dată, când suntem într-o ocupaţie
45
fericită, ce iute trece vremea! Precum scria Mihai
Eminescu în poezia sa, Singurătate „Şi mi-i ciudă
cum de vremea / Să mai treacă se îndură, / Când
eu stau şoptind cu draga / Mână-n mână, gură în
gură.” De aceea, timpul existenţial se mai
numeşte şi ,,timpul îndrăgostiţilor” pentru Iacov,
cei şapte ani cât a aşteptat-o pe Rahaiela ,,i s-au
părut ca vreo câteva zile, pentru că o
iubea”...(Geneza 29,20). De aici şi vine sfatul
înţelepţilor, când ai o durere mare sufletească,
eşec într-o dragoste, ca o pastilă pentru suflet
,,îngroapă-te în muncă sau o altă ocupaţie, de a
uita şi de tine însuţi”, de a comprima timpul care
e lecuitor pentru toate suferinţele.
Slăbănogii în minte spun că ei omoară
timpul, aşa le pare că sunt de puternici, însă nu
înţeleg fraierii că timpul îi omoară pe ei şi nu
invers. Nici chiar Dumnezeu nu poate să omoare
timpul, iar ei se cred mai puternici ca El. Lipsa
cunoaşterii lui Dumnezeu conduce la
neînţelegerea valorii fiinţei umane, că El este
Adevărul, iar noi suntem scânteile lui şi ale
rolului nostru în raport cu Dumnezeu.
Peste două zile, pe comandantul meu îl
ajunge rândul să fie ajutorul ofiţerului de serviciu
46
pe comenduire, însă trebuia să plece în
Bielorusia, unde se pregătea să treacă cu traiul,
căci simţea că în ţările baltice nu are să poată trăi,
aşa că m-a lăsat pe mine în locul lui. Ofiţerul de
serviciu, căpitan de rangul III, când m-a văzut că
sunt în locul comandantului meu unde fac de
serviciu numai cu grad de guard, i-am cucerit
îndată încrederea. Pe la miezul nopţii, când le-am
pus pe toate la locul lor şi s-au mai liniştit toţi,
ne-am aşezat la gura sobei, unde pâlpâia focul.
Punând câte un lemn pe foc, am început să ne
alungăm somnul cu întrebări şi discuţii aprinse.
Liniştea miezului nopţii e cel mai bun mediu
pentru discuţii sincere şi sufleteşti.
- De unde eşti ?
- Din Moldova.
- De acasă primeşti scrisori?
- Chiar cu trei zile în urmă am venit din
concediu, dar scrisori nu prea vin.
- Şi cum e situaţia la voi?
- E cam slut între Nistru şi Prut.
- Cum se comportă populaţia în tot iureşul
acesta de evenimente?
- Cam toţi haotici şi nu ştiu ce le va aduce
ziua de mâine, iar acest haos din sufletul şi din
47
împrejurul oamenilor poate avea urmări
imprevizibile ca ale unui vulcan, aşa că, ferească
Dumnezeu, te poţi aştepta la orice catastrofă.
- Ce schimbări s-au mai făcut, în aceşti
doi ani de când eşti la cătănie şi ce ai mai văzut
deosebit la voi în ţară?
- S-au schimbat toate inscripţiile de pe
clădiri, de pe panourile mari, chiar şi de pe
panourile de avertizare a circulaţiei rutiere de pe
toate drumurile. Bine că ştiu franceza, altfel mă
uitam ca boul la poartă nouă, cu greu abia le
citeam. Am mai văzut... români.
Cu nişte ochi holbaţi şi exclamare grozavă
în glas, i-am zis.
- Prostule, ei sunt fraţii voştri de sânge,
oameni mai puţin mutilaţi de comunism ca voi,
moldovenii, la minte, sunteţi toţi un singur
popor.
Toată noaptea mi-a argumentat că sunt
român şi nu moldovean. Dacă afla cineva de
discuţia noastră pe acele timpuri o încasa el bine,
căpitan de rangul III, şi ce adevăruri îmi vorbea
mie de am rămas năucit şi nu îl credeam deloc.
Îmi părea că mă ispiteşte de să vadă de mă trag la
români şi păstrez tainele militare. A doua zi,
48
ne-am despărţit prieteni, iar mai târziu i-a spus
comandantului că are un subaltern extraordinar.
Aveam sămânţă dumnezeiască şi la toţi le
inspiram încredere, chiar şi la KGB-işti care erau
oameni de fier.
Între camarazi, mă cam insultau, dar îi
puneam repede la punct. Odată am ajuns că m-au
pus la perete cu pistolul automat, nişte ruşi.
- Moldovean, tu cu cine eşti, cu ruşii sau
cu românii?
- Eu până când sunt cu voi, aici, iar după
militărie când am să fiu la vatră, dacă am să mai
ajung, am să fiu cu poporul meu şi unde are să
încline el balanţa, spre ruşi sau români numai că
şi eu, dar eu mai mult spre români am s-o înclin.
Acuma în ţara mea am ajuns un nimeni şi
un nimic, pentru care eram să o plătesc cu viaţa şi
câtă bătaie am primit numai că sunt moldovean,
iar acuma, poftim; mi-i ruşine şi scârbă de
poporul meu la care trei ani i-am apărat
demnitatea, de imperialism, iar acuma stă în
dubii, nici hăisa nici cia, şi se bălăceşte în mocirla
puturoasă tot însă scuipându-se unul pe altul.
- Tot la români vă trageţi. De aia te
pregăteşti aici bine a lupta, eşti la toate tragerile
49
din arme cu o plăcere nebună, pentru a lupta
contra noastră în Transnistria?
- Ei ne sunt fraţii, nu voi, care vă credeţi
fratele mai mare şi ne umiliţi ca pe ultimii proşti,
dar dovediţi-mi cu ce sunteţi mai sus ca mine,
voi, rusofonii!!!
Spălându-mă cu o ploaie de înjurături,
căci tot le era în grijă să se ia la colţi cu mine,
doar mă cunoşteau de doi ani jumate şi încă ce
zace în mine, am lichidat conflictul pe cale
diplomată.
La o sărbătoare, ,,Ziua Flotei Militare
Maritime”, în ultima duminică a lunii iulie, anul
1991, amiralitatea noastră i-a invitat pe toţi cei de
la conducerea de vârf a Letoniei la bordul navei.
(Printre care şi fostul vicepreşedinte al Letoniei
Vitautas Landzbergis). Viaţa lor era în mâinile
noastre şi cu noi echipajul ei se purta prieteneşte
şi chiar ne mai turnau câte o cinzeacă. Nu ştiu ce
m-a trăsnit prin cap, un gând ca un fulger şi îl
întreb pe un ofiţer superior.
- Ce aveţi voi, ruşii, cu Moldova ţara mea
şi cam nu prea ne lăsaţi în pace să ne hotărâm noi
singuri soarta, şi nu voi?
50
Parcă l-am împroşcat cu foc şi a sărit din
loc de era gata să mă împuşte, apoi a izbucnit
fioros:
- Ce credeţi, că ne trebuiţi voi nouă, sau
mămăliga voastră, ai? Pe dracul, însă la voi e al
patrulea mare punct strategic al fostei U.R.S.S,
capul de pod înspre Balcani, care poate fi folosit
în scopuri militare şi politice şi pentru el o să
aveţi mari probleme, care au să se ţie lanţ şi au să
fie grele şi dureroase, aşa că mult o să aveţi de
pătimit pentru neascultarea şi nesupunerea
voastră.
Pentru aceasta s-au dat luptele pe Nistru în
anul 1992, pentru independenţa faţă de ruşi şi nu
pentru fantoma de ,,p.m.r.”, în frunte cu
Scaraoţchi (Smirnov) şi acuma stau şi mă
gândesc, demnitarii noştri care le toarnă de la
televizor gogonate de îngheaţă apa în foc, căci în
Transnistria nu este punct strategic, să nu ştie ei
oare pe ce lume se află?
Această rezervaţie sovietică este un focar
de instabilitate şi de dureri de cap pentru toată
lumea. Tartorul (Smirnov), cu ajutorul ruşilor, a
reuşit să împieliţeze toată Transnistria şi chiar şi
pe Înalt Prea Sfinţitul Moldovei Vladimir cu toate
51
bisericile de sub conducerea lui şi toată
conducerea comunistă a bietei Basarabia în frunte
cu Vladimir Voronin, care a spus răspicat, sus şi
tare, într-o miercuri de 11 iulie a anului 2007,
aberaţia lui în faţa preoţilor de la mănăstirea
Condriţa: ,,Isus Hristos a fost primul comunist
din lume”. Curat, curată neghiobie.
Ion Creangă nu a fost numai povestitor şi
scriitor când a scris povestea ,,Ivan Turbincă”, ci
un al nostru, al românilor Nostradamus. Iată
sensul poveştii pe care noi am trăit-o 72 de ani
împreună cu ţările din fostul lagăr socialist, iar
Basarabia şi Transnistria o trăim şi astăzi ca pe un
blestem, de a ne învăţa Dumnezeu minte pentru
totdeauna, fiindcă nu-i punem lecţiile la inimă, ci
votăm la alegeri satanele comuniste. Cine a citi să
înţeleagă: Ivan cu turbinca lui (Uniunea sovietică
şi armamentul nuclear) îşi face de cap în Europa
şi în întreaga lume şi nu ştiu când Dumnezeu are
să-i ia puterea turbincii.
Nu ştiu ce să mai zic şi despre Dumnezeu,
ca să nu greşesc. Pesemne c-a ajuns şi el în
mintea copiilor, Doamne iartă-mă, de i-ai dat lui
Ivan cel nebun atâta putere asupra mea. Dar
toate-s până la o vreme. Nu ştiu, când are să-i ia
52
Dumnezeu turbinca ca să-i încheie toată scofala
de pe lumea asta?
O dovadă sigură că societatea moldoveană
nu a ieşit încă din totalitarismul de tip bolşevic
este intoleranţa agresivă faţă de un alt mod de a
gândi. Toleranţa însă este o virtute, rezultatul
unui proces educativ, în primul rând aplicat sieşi,
apoi altora! Dacă încerci să gândeşti altfel, ţi se
dă peste gură, peste soartă, şi chiar peste viaţă în
toate modurile. Intoleranţii însă având puterea în
mâini învaţă pe alţii cum să trăiască, care ei
singuri sunt întunecaţi cu totul la minte.
Acuma îmi tot dau cu mintea să înţeleg,
cum aş putea să deschid sau să le trag perdeaua
roşie de pe ochii minţii, ai sufletelor, la poporul
meu năucit, zăpăcit, turmentat de aceşti diabolici
artişti? Poporul în care trăiesc e molipsit de
morbul unei ideologii satanice şi inumane de o
înspăimântătoare înstrăinare spirituală? Hibridul
uman - omul sovietic comunist s-a mai
perfecţionat, adică şi-a schimbat blana şi se duce
la biserică de modă şi de ochii lumii, dar nu
conştientizează că trebuie în primul rând să
iubeşti şi să ai frică de Dumnezeu, apoi de lume.
53
Cel ce e cu sufletul negru ca cerul gurii al
câinelui cu dracul în suflet săvârşeşte dublu păcat.
,,Moşilor” de la putere, acestor oameni
găunoşi pe dinăuntru, care demult trebuiau
alungaţi la mama dracului, că acolo li-i locul, nu
sus, unde s-au cocoţat şi îşi fac treburile lor
scârboase în capul poporului, care se bucură şi de
aceasta, considerând-o o ,,pomană” cerească.
Bietul moş Ion, dar şi mulţi intelectuali
din toată ţara, trecuţi prin aceste maşinării
diabolice şi experimente, buimăciţi de-a binelea,
nu mai ştiu, însă, cel mai mare paradox şi mare
păcat, că nici nu vor să ştie, cine sunt, de unde se
trag şi ce limbă vorbesc, că: ,,NOI SUNTEM
ROMÂNI ŞI PUNCTUM”, precum a spus
marele Eminescu.
Cu toate a biruit timpul şi are să le vie şi
sfârşitul lor ticălos şi nici măcar în amintirea
noastră tinerii nu o să-i purtăm, căci nu merită.
Viaţa tot timpul luptă a fost, crâncenă lupta vieţii,
iar dacă e sfântă merită şi sacrificii. Doar omul
născut din nou, considerat de societatea noastră
pidosnică nebun, este în stare să vadă Marea luptă
care se dă în jurul fiecărui meterez al cuvântului
lui Dumnezeu şi al onoarei Lui. Doar ei, care nu
54
au nimic pe pământ decât cerul, vor fi gata să
înfrunte chiar opinia lumii întregi, numai să aducă
slava lui Hristos prin ascultarea lor
necondiţionată, din iubire.
Să nu aşteptăm numai mană cerească şi că
toate se vor rezolva de la sine sau de la altcineva,
ci să şi punem toţi umărul la rezolvarea acestei
probleme şi atunci poate Dumnezeu are să ne
ajute şi mai mult. Să putem deosebi satanele chiar
şi în sutană şi oamenii lui Dumnezeu, să nu-i
încurcăm ca mirosul trandafirului cu mirosul
porcului.
,,Mulţi privesc la această luptă între Hris-
tos cu oamenii săi şi Satana cu sculele lui jegoase
ca la ceva care n-ar avea nicio legătură cu viaţa
lor şi nu i-ar interesa deloc. Dar lupta aceasta se
repetă în cuprinsul inimii oricărui om. Ademe-
nirile la care a rezistat Hristos au fost acelea
cărora nouă ne este atât de greu să ne împotri-
vim”. Străvechea competiţie pentru autoritate,
lansată de pretenţiile umaniste! Care pe care!
Omul se închină, linguşeşte pe lângă cel rău,
fiindcă se teme. Concurenţă la autoritate. În
sprijinul autorităţii oamenii folosesc toiagul fricii,
55
al blestemului şi chiar al credinţei la noi în iadul
comunist.
Formarea unui caracter trebuie realizată
pe principiul demnităţii persoanei şi nu al
egoismului. Egoistul preferă să posede. Un om
demn preferă să respecte. De aceea, în marea
noastră aventură zăpăcită care se cheamă viaţa, ne
ciocnim atât de des de actul de posesie şi atât de
rar de actul demnităţii veritabile şi ca rezultat, am
ajuns un ,,popor” fărâmiţat.
Trebuie să fim oameni morali, să avem
conştiinţa naţională nedeformată. Un om moral
nu-şi permite falsuri, îi dispreţuieşte pe acei care
mint. Fuga de libertate se realizează prin
conformism, care e acela, ,,care se conformează
din oportunism părerilor, convingerilor altora,
chiar dacă aceştia nu corespund convingerilor
sale”. O astfel de confirmare conduce de
asemenea, la pierderea personalităţii, adică tu nu
mai eşti tu, ci toţi ceilalţi, deci, e tot fuga de
libertate, adică de tine.
Prin ea omul ajunge să se comporte aşa
cum vor alţii, el gândeşte cu gândurile altora,
voieşte cu voinţa altora. El devine un robot,
mancurt, om sovietic, un nimeni, nu degeaba
56
eram învăţaţi şi impuşi în perioada sovietică şi
acuma în comunismul nostru, că noi nici nu
trebuie şi nu avem dreptul să gândim, ci să
ascultăm şi să executăm pentru a ne conduce ca
pe nişte oi, fiindcă pentru noi gândeşte ,,iubitul”
partid comunist de a ne face cât mai ,,fericiţi”.
Ne caracterizează cu părere de rău foarte
bine zicala populară: ,,Lasă să gândească boii, că
au capul mare, iar tu numai să tragi jugul în locul
lor, că este mai uşor”. De aceea, este mai bun un
nebun în bunul sens al cuvântului, cu verticalitate,
care ştie cine este şi ce vrea de la viaţa sa, luptând
zilnic pentru libertatea sa interioară şi exterioară,
să nu se lase călcat în picioare de lichelele
societăţii, apărându-şi demnitatea, decât un om
,,bun” dar conformist. Înapoia conformistului,
alţii trag sforile, iar tu execuţi ca o păpuşă
marionetă.
Cu viaţa luptă fiecare. Cu Satana şi
oamenii care sunt sculele lor jegoase luptă omul
cu caracter, omul de curaj, de aceea avem atât de
puţini oameni cu caracter în ţărişoara noastră şi
încă la aceia li se ,,închide oxigenul”. Principalul
,,Model-imitaţie” este principiul pedagogic,
fundamentul pe care se întemeiază învăţarea. Prin
57
,,model” se dădeau în Eden poruncile. Moralul
desemnează raportul corect – sau condiţia corectă
- al individului faţă de celelalte persoane. Ce e
bine şi ce e rău în relaţii interpersonale se poate
afla uşor, dacă aplicăm criteriul universal al
,,iubirii de aproapele”.
Izvorul moralei este acelaşi cu izvorul
relaţiilor interumane: dragostea.
Morala n-o poate stabili omul egoist şi
oportunist, pentru simplu fapt că morala – prin
definiţie – are ca punct referent, referentă pe
celălalt semen şi binele acestuia, şi nu ego.
Recunoaşterea şi receptarea celuilalt se cheamă
altruism. Esenţa altruismului este iubirea. Iată-ne
ajunşi la capătul potecii logice: Dacă iubirea este
esenţa morală, atunci cine poate să stabilească
binele sau răul? ,,Dumnezeu este iubire” (1 Ioan
4,8). El a întocmit pe om după natura Lui, iubirea
şi nu după natura Diavolului - ura.
Dătătorul omului şi al iubirii este Unicul
care are calitatea să hotărască ce e bine şi ce e
rău! Iar lucrurile au fost hotărâte: iubirea ne-a
fost, în Isus Hristos – Cuvântul întrupat şi
cuvântul scris. Iată cine se ocupă de morală în
lume. El a dat singurul Manual de morală în lume
58
– Biblia. Când Domnul Hristos a fost întrebat
care este ,,morala moralei” sau cea mai mare
poruncă din toate poruncile, El a identificat
principiul ,,să iubeşti”, ca fiind esenţa moralei
(Matei 22,36-42). Pe oamenii care se iubesc între
ei de sunt consideraţi nebuni, nu poate să-i
dezbine şi să-i conformeze nimeni. Cum să nu
urle la ei hoardele din iad şi din societate, de a-i
sfâşia şi în bucăţi dacă ar putea!
Luminează-ne, înmulţeşte-ne şi ajută-ne,
Doamne, pe aceşti oameni cu caracter, noi născuţi
întru Hristos, cât nu am pierit cu totul ca popor!
59
MONUMENTUL
OSTAŞILOR SOVIETICI
Monumentele ostaşilor căzuţi în ,,Marele
Război pentru Apărarea Patriei” de care ne este
împânzită ţărişoara şi care s-a început cica la 22
iunie 1941, după cum ne-au tot îmbibat capul cu
aceste prostii profesorii cu manualele de istorie
sovietică şi ne mai intoxică şi acuma asasinii
morali de acuma 65 de ani încoace pe această
fâşie de pământ dintre două râuri Nistru şi Prut.
Acest pământ românesc Basarabia, e unic
în lume unde veneticii nu ştiu nimic despre noi –
istorie, limbă, literatură, trecut datini, ocupaţii –
dar îşi permit să ne înveţe de toate pe noi,
urmaşii dacilor şi ai romanilor, cu o istorie de
peste 2000 de ani. Diagnosticul grecului Herodot
văzând structura psihică a tracilor, formulat încă
în sec. V înainte de Hristos este valabil şi pentru
dacii contemporani, cu numele de români şi
Basarabeni: ,,Neamul tracic este cel mai numeros
din lume după cel al inzilor. Dacă ar avea un
singur cârmuitor, sau dacă tracii s-ar înţelege
între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic
60
decât toate neamurile după socotinţa mea”. Tracii
din bazinul carpato-danubiano-pontic se
adeveresc drept primul Neam al Europei. Totul
anapoda de nu-ţi cred nici ochii. Să nu trişăm. Să
murim ca Tracii râzând şi cu cheful nostru nu cu
gustul veneticilor.
Care patrie? Ce avem comun cu ţara lui
Stalin criminalul secolului XX fondator a unui
stat criminal? Care mare război? Când se ştie, că
acesta a început în anul 1939 şi a fost foarte
întins, iar la 22 iunie 1941 Germania a năvălit
asupra Uniunii Sovietice. Când, se ştie, acesta a
înrobit zeci de popoare din Europa făcându-le pe
unele să le corcească, însă corciturile de tip
moldovinism anulează rasele. Pe altele să
dispară, de au ajuns şi pe continentul american
formându-şi Cuba lor, impunându-le cu tancurile
comunismul, cărora tot cei cu tancurile i-au spus
,,eliberare”, adică de sine, credinţă moştenire
spirituală şi înfrăţire cu dracul.
Ce fel de război de ,,Apărare a Patriei”
când după 24 august 1944 patria lor, a soldaţilor
ruşi, rămăsese undeva după râul Nistru, iar ei
cotropeau ţară după ţară, până hăt în inima
Europei, zicându-i acestui proces de cotropire:
61
,,Apărare a Patriei”. Ce Patrie au apărat ruşii în
Basarabia, România, Polonia, Bulgaria, Cehia,
Slovacia, Austria, Germania? Acest război nu
poate nicidecum fi pentru noi basarabenii care am
fost folosiţi drept carne de tun ,,de apărare a
Patriei”, el este – aşa cum i se zice în toată lumea:
Cel de-al doilea Război Mondial, care a schimbat
atât destinele a milioane de oameni cât şi
configuraţii unor ţări de pe harta Europei.
Monumentul cu inscripţia pe el ,,Nimeni
nu-i uitat, Nimic nu se uită” ca şi în multe sate
ale Ţărişoarei noastre se află în centrul satului
natal Găuzeni, iar noi tineretul îl foloseam ca
fortăreaţă sovietică când aveam de a lupta cu
vreo căldare cu vin puterea ursului pusă de un
tânăr însurăţel, adică o duceam în dosul
monumentului să nu ne prea vadă lumea o
puneam jos făceam o roată în jurul ei şi... roată
măi, cu urături de noroc, pătimaşul servindu-i pe
toţi cu un pahar, de uneori îi boceam pasul pe
care l-a făcut, să nu-i iasă pe ochi însurătoarea.
Cum vreo unul se însura trebuia să pună căldarea
cu vin, aceasta era lege sfântă, aşa că după ce
ieşeam de la filmul în care ai noştri sovieticii tot
timpul biruiau, mai sfinţi ca sfinţii erau numai ai
62
noştri cei mai sănătoşi bolnavi sovietici, ne
camuflam în dosul monumentului şi dă-i bătaie cu
paharul peste gât.
Într-o seară un nepot al unui bunel ce a
fugit de război şi a distrus biserica, mai pe scurt
coadă de topor (upolnomocii)care a dat şi cu
barda în Dumnezeu, iar spre apropierea celor
patru scânduri a ajuns să fie mâna dreaptă a
preotului, năravul de lingău nu şi l-a mai putut
schimba, s-a pişat pe monument, iar eu i-am făcut
observaţie. Mi-a fost coleg de clasă până în clasa
a opta, apoi trei ani la şcoala profesională aşa că îl
cunoşteam foarte bine.
- Măi dobitocule! De ce batjocoreşti şi scârnăveşti
lucrurile sfinte? Eu plec capul în faţa suferinţelor
acestor oameni, plec capul în faţa durerii
mamelor, atât ale celor învinşi, cât şi ale
învingătorilor, pentru că morţii nu poartă
uniforme, iar mamele lor nu au secere şi ciocane
în frunte, sunt sătenii noştri care au luptat şi au
căzut chiar dacă nu pentru o cauză dreaptă, au
murit în luptă. Ei au murit pentru tine ca să
trăieşti tu astăzi mai bine şi pentru tine asta e
recunoştinţa ta cărpănosule. Ai?
63
- Dă-i în mă-sa! Căci dacă nu erau ei trăiam mult
mai bine astăzi.
- Dacă nu mureau ei pentru traiul tău fericit nu
erai astăzi tu, ipocritule.
- Mai bine nu eram eu, decât mureau ei
eliberându-ne, căci a lor eliberare a devenit o
închisoare pentru ei şi pentru noi poporul întreg.
Dacă biruiau nemţii am fi fost o societate mult
mai culturală şi civilizată. Cât priveşte
argumentele tale citite de prin cărţile de istorie,
care este ca şi sutienii unei domnişoare amăgitori,
purtaţi de fiecare putere, precum că eu sunt viu
datorită eroismului soldaţilor ruşi... iartă-mi fie
cinismul, dar nu prea văd sensul pentru care o
mioară să-i fie recunoscătoare ursului pentru
faptul că acesta a alungat tigrul înfruptându-se
singur din ea, însă întâi frângând-o toată în ale
sale braţe ,,frăţeşti” prelungindu-i astfel suferinţa.
Duşmanul care se află în sânul societăţii
este cel mai aprig: falşii salvatori ai neamului ştiu
unde să lovească şi cum să distrugă mortal
personalităţile culturii neamului care arată că
hotarul neamului nostru este pe Nistru şi nu pe
Prut. Unirea teritoriilor de pe ambele părţi ale
Nistrului au servit drept breşă strategică a u.r.s.s.
64
faţă de Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa
Centrală prin Bucovina şi Galiţia), pe care le-a
folosit drept cap de pod în scopuri militare şi
politice, iar acum Transnistria. Dacă azi nu trăim
ca nemţii, vina o poartă doar eliberatorii bolşevici
ce ne-au ocupat la 28 iunie 1940 fără voia
noastră, luându-ne şi cetăţănia română, şi dreptul
de a trăi în ţara noastră românească, şi pe cel de a
trăi în Europa bunăstării.
- Marile puteri oricând vor găsi limbaj comun pe
seama statelor mici. Tendinţa din totdeauna a lor
a fost de a reduce influienţa ţărilor mici asupra
politicii mondiale. Este anapoda toată treaba
aceasta, e putred ceva în Danemarca noastră. Şi
cu adevărat, respectul unui popor pentru cei morţi
vorbeşte de respectul unui popor faţă de sine
însuşi, de valorile sale spirituale.
Nu am mai lungit mult cearta, căci este
inutil să le dovedeşti proştilor şi imbecililor care
sunt mai puternici şi sub influenţa alcoolului
poate să-ţi dea şi la moacă, dar mi s-a întipărit în
memorie adânc şi tocmai acuma ajuns la vârsta
înţelepciunii am hotărât să fac lumină acestui caz
şi să-l înşir pe hârtie.
65
La învăţătură tot timpul fostul meu coleg a
fost slab dar în această ceartă a avut dreptate,
probabil că bunelul său mai mult i-a dezvăluit
adevărul istoric decât pe mine cărţile false
sovietice de istorie. Deci dacă stăm strâmb de ce
să nu judecăm drept, de ce să nu spunem
lucrurilor pe nume? Prea umflată, dar totodată şi
falsă este lumea în care trăiesc. Debandada,
anarhia, haosul ne-au nimicnicit, ne-au prefăcut
în automate adică oameni sovietici, nu degeaba se
spunea pe timpuri, că bolnavul sovietic este cel
mai sănătos bolnav din lume. Erau nişte chestii
absurde dar bolnavul se bătea cu pumnul în piept
mândrindu-se cu aceasta şi cu propria ignoranţă.
Unicul artistul şi cântăreţul rus Vladimir
Vâsoţki care a zdruncinat acest sistem satanic cu
cântecele lui, numindu-l ,,Casă de nebuni”. Pe
atunci pentru aşa cântece era ca şi cum ţi-ai
pregăti singur ştreangul şi într-adevăr el a fost
băgat chiar în casa de nebuni, însă prigonit de
autorităţi pe care le critica a fost iubit de întregul
imens popor sovietic şi încă peste hotarele lui, iar
cântecele lui răsună şi sunt ascultate şi în ziua de
azi cu multă plăcere.
66
Dacă peştele ce înoată prin apă nu poate
lăsa o urmă, omul trecând prin viaţă o lasă chiar
şi de e scârnavă şi păcătoasă şi poate să privească
în urma lui, de a-şi analiza şi el şi alţii cărarea
vieţii croită prin mărăcini şi pârloagă. Peştele sau
alte animale ale apelor nu pot să o facă. Corabia
ce brăzdează apele râurilor, lacurilor, mărilor şi
oceanelor fac o urmă care valurile repede o fac să
dispară, şi iarăşi nu-i poţi analiza, judeca cursa
(drumul) parcursă de ea.
Urmele făcute de un popor, chiar şi de
greşite, ticăloase, întortocheate şi blestemate se
pot analiza şi judeca de istorie, de urmaşi şi de
Dumnezeu. Timpul le scoate pe toate la suprafaţă
şi le pune la locul lor de a le vedea urmaşii
urmaşilor noştri. Aşa că cât nu ar schimonosi,
falsifica, marile şi micile puteri care se află la
conducere şi îşi făuresc propria istorie, ce vântul
istoriei le suflă ca pe nişte frunze căzute din
copac pe aceste puteri şi imperii. Opera de
tumănire a popoarelor sovietice dar mai mult a
poporului basarabean a fost diavolesc de bine
pusă la punct. Marii şamani s-au dat în spectacole
de proporţii uriaşe, croind, tăind şi mutilând
minţile după placul lor. A avut loc poluarea
67
minţilor a sufletului prin răsturnarea valorilor
general-umane adunate cu atâta grijă de mii de
generaţii.
Ei satanicii falsificatori nu înţeleg una că
istoria este ca o minge care cu cât o apeşi de a o
ascunde în apă cu atât mai puternică devine forţa
ei de a ieşi la suprafaţă şi cum ai scăpat controlul
asupra ei ţâşneşte la suprafaţă mai sus decât
nivelul apei. Numai că cozile de topor care
gândesc cu ,,muşchiul” nu înţeleg această lege a
fizicii şi ne bagă pe gât invenţiile lor aiurite şi
mincinoase.
Problema etniei tot ei au inventat-o
răuvoitorii noştri, cei care au venit peste noi cu
scopuri meschine şi cu cozile noastre de topor
care le sunt slugoii docili.
Istoria este istorie şi are legile sale.
Nimeni n-are dreptul să revizuiască istoria după
bunul plac şi s-o încline pentru el sau pe potriva
intereselor cuiva. Să denatureze faptele în
scopuri meschine. Privind în urmă putem să
analizăm, învăţăm, descoperim urmele
strămoşilor şi a popoarelor vechi ce au existat
cândva. Suntem în drept doar să redăm cursul
firesc al evenimentelor, evoluţia lor obiectivă. Să
68
le comentăm la justa valoare. Cel ce înoată e
corect că se simte altfel decât acel ce priveşte de
pe mal, însă are dreptul la a sa părere.
Deci iertată să-mi fie părerea, dacă îmi
arunc privirea înapoi în trecut prin ocheanul
,,istoriei”, mai multe puse la un loc reflectă
adevărul adevărat. De când Cristofor Columb a
descoperit America în octombrie 1492 europenii
au jefuit-o de tot aurul şi aducându-i numeroase
nenorociri, comerţul cu negri (1492-1870) a
importat din cele două Americi 9 566 000 de
negri. Morţi pe drum, un milion şi jumătate au
fost aruncaţi în mare. Dar pe lângă toate relele
i-au impus şi o cultură europeană şi i-au creştinat
pe sălbatici. Columb singur scria în jurnalele sale:
Dumnezeu m-a făcut pe mine trimisul Lui pentru
a descoperi noi lumi şi noi pământuri, îndeplinind
funcţia grea începând drumul crucii împotriva
necredincioşilor, să îndeplinesc prorocia lui Isaia.
Unde ajungea la noi pământuri înălţa o cruce.
Deci faţă de America noi europenii avem datorii
faţă de păcatele făcute de răsstrămoşii noştri, dar
şi ei au datorii faţă de noi europenii, de cultura ce
le-am cultivat-o şi miile de vieţi omeneşti
69
sacrificate în largurile oceanelor şi de a-i aduce la
credinţă în Dumnezeu.
O mână de ajutor întinsă mai ales cu
mănuşă nu întotdeauna este binefăcătoare chiar
de este întinsă cu multe şi mari pierderi de vieţi
omeneşti. Nu se ştie care ar fi fost finalul celui de
al doilea război mondial dacă SUA n-ar fi acordat
URSS, acel ajutor material masiv care a jucat un
rol decesiv în organizarea acelei rezistenţe
împotriva invaziei fasciste. Mâna întinsă de câtre
America în cel de-al Doilea Război Mondial
pentru Uniunea Sovietică, apoi deschiderea celui
de al doilea front de către aliaţii americani şi
britanici, 6 iunie 1944 în Normandia a avut loc
debarcarea forţelor americane, canadiene care a
schimbat cu totul cursul războiului în favoarea
imperiului răului (satanist comunist).
Această mână de ajutor întinsă pentru
Europa dar mai mult pentru români a fost o mână
întinsă diavolului roşu ce ne-a răpit pe noi
basarabenii, bucovinenii, o mână a diavolului ce a
răpit pruncul de la sânul mamei alăptându-l cu
lapte de iepuroaică de a deveni mişel pentru toţi şi
încă cel mai satanic sie însuşi. Americanii faţă de
români au mai multe păcate dar mai ales către
70
basarabeni care ar trebui să şi le ispăşească în
prezent. Conflictul de pe Nistru s-a început de
cum preşedintele ţărişoarei Mircea Snegur a
plecat în America de a iscăli un document, astfel
ei au dat undă verde ruşilor de a începe conflictul.
Iar Rusia a dat vânt prielnic comunismului satanic
de a veni la putere în Basarabia, de a se scurge
din imensa Rusie toate zoile pe micul plai
mioritic dintre cele două ape Nistru şi Prut, de a
ne face nouă şi nu lor ,,raiul” comunist şi în
secolul XXI după ce l-au măturat de la ei.
Acest popor velicorus este asemenea
dihorilor, îşi ţine culcuşul în ordine iar
necesităţile scârnave şi le face în împrejurimi.
Rusia spre nenorocul ei, a fost luată drept poligon
de încercare a ideologiei comuniste şi nu s-a
învăţat minte ci îşi face în alte ţări poligoane de
luptă unde pentru ideile lor mor mii de oameni.
Am spune că-i la modă chiar în vogă pe la noi
acest amestec al Rusiei în treburile altor state de a
ajuta la degradarea gândirii, stagnării psihicului
fiziologic omul se pierde, uşor de observat cu
ochiul liber, ca în palmă se vede! Comunismul
de tip leninist-stalinist, preluat mai apoi de Mao
Ţzedun în China şi de Pol în Campucia, a fost cel
71
mai antiuman, cel mai crud, a comis cele mai
mari crime împotriva omenirii, a creat
tehnologiile cele mai mârşave de exterminare în
masă. Acest tsunami satanic venit la noi din
hăurile unor minţi bolnave a înghiţit milioane de
oameni prin valurile de minciună, groază, teroare,
genocid, declanşate de cel mai puternic cutremur
din secolul XX, care a început la 25 octombrie
1917, în Petrograd prin salva de tun trasă de pe
corabia ,,Aurora”. Peste o sută de milioane de
persoane au fost ucise de regimurile comuniste
după revoluţia rusă din 1917, iar restul
buratinizate, intoxicate cu spurcatul microb al urii
patologice faţă de fraţii tăi şi chiar de tine însuţi
de valorile spirituale, o mostră de gândire
comunistă anacronică şi care pentru noi
basarabenii n-a încetat nici astăzi în secolul XXI,
ecoul şi bubuitura Aurorei. Ne tot ,,aureşte”
aiureşte şi ,,fericeşte”.
Ce ruşine Doamne, oare când o să
prindem la minte. Dacă am avea ochi de văzut,
chiar dacă îi avem ar trebuie să ne tragem
perdelele de pe ei şi am vedea câte mii de
cadavre, înecate în minciuna roşie, au fost aduse
la mal. Atâta doar că cadavrele aduse la ţărm de
72
acest tsunami continuă să ne înveţe şi să ne
diriguiască către ,,viitorul luminos”, iar epicentrul
stă la Moscova în mausoleu ca mortul pe laiţă.
Ele aceste cadavre, nici nu-şi dau seama că au
putrezit de vii şi au pierdut simţul mirosului şi că
le put viii nu morţii, şi că mirosul lor pe care-l
împrăştie e de nesuportat dar ţipă că totul în jur ce
e viu si sănătos le pute.
Ei oamenii necuratului cu stea în frunte nu
au luptat pentru a ne elibera ci pentru a lor ideal
în slujba viitorului imperial mondial velicorus.
Un ideal care nu ascunde nici o taină şi nici un fel
de sublimă melancolie. Nu este decât cea mai
vulgară satanică râvnă de putere, o lăcomie după
josniciile plăceri lumeşti, dorinţa de a subjuga şi a
acapara noi teritorii chiar şi cu ajutorul religiei...
Necuratul vrea să rupă lumea de
Dumnezeu chiar şi cu ajutorul oamenilor în
sutane şi din păcate uneori îi reuşeşte motivul de
bază a kaghebistului Alexei Ftoroi patriarhul
Rusiei care călăreşte pe mârţoaga pe nume
,,apărători ai ortodoxismului” şi în ziua de azi, de
a întrona o nouă stare de sclavie numită
comunism ortodox în care ei să joace rolul unor
73
latifundiari... asta-i tot, însă în două bărci
concomitent nu poţi merge.
Este cunoscut că Moscova are intenţie de
a nu pierde sfera de influenţă în zona nistreană şi
o face cu ajutorul bisericii ruse prin Aleksei al
II-lea pe care l-a trimis la Chişinău Kremlinul
având un scop nobil: pentru a ne întuneca şi
colectiviza minţile cu aiureli şi halucinaţii de a
adormii proştii, cu rugăciunile sale
îndemnându-ne şi chemându-ne la cuminţenie şi
împăcare şi să nu ne opunem cerinţelor
Moscovei, să ne închinăm ca la o icoană. Ei vor
să ne ţină mai departe cu capul plecat şi în
genunchi adică de a face nişte oi din noi. Apropo
de proşti. Prostul încurcă lumea. Prostul îi
socoate pe toţi mai proşti decât el. Prostul se
cunoaşte că e prost şi când doarme dar nu-şi dă
vidul.
Aceşti derbedei în sutane care sunt
împrăştiaţi peste toată ţara împreună cu Î. P.S.
Vladimir care înseamnă Înalt Prea Sfinţite, nu
luminează dar intoxică enoriaşii cu argumente de
genul că ,,biserica românească este una străină de
neamul nostru, biserica noastră fiind cea a tuturor
ruşilor” cum îşi zice Patriarhia de la Moscova.
74
Să-i cerem lui Aleksei al II-lea să-şi
înlăture toiagul pastoral de pe biserica Moldovei,
să se ducă la mama dracului să-i pupe mânile şi
picioarele, iar pe noi să ne lase în pace el capul
bisericii ruse care dovedeşte că este cel mai mare
antihrist şi nu şi capul bisericilor româneşti.
Noi avem patriarhia neamului nostru, iar
mitropolitul Vladimir al Patriarhieii Ruse se auto-
denumeşte al întregii Moldove ,,Moldova Mare”
până la Carpaţi. Să-i fie ruşine bisericii ruse, în
frunte cu Aleksei, care în loc de creştinism duce o
politică de colonizare şi nimicire a popoarelor
mai mici. Acestea sunt acţiuni satanice lipsite de
frica de Dumnezeu. Pentru tot ,,binele” făcut
ţărişoarei noastre mai este şi decorat de şeful
statului tovarăşul Voronin, decorându-l pe Î. P. S.
Aleksei al II-lea cu Ordinul Republicii, pe cel
care în 1992 îi binecuvânta pe cazacii sosiţi în
Transnistria să ne ucidă, două mari satane una
comunistă îmbrăcată în costum care a declarat la
Mănăstirea Condriţa într-o zi de vineri 13 iulie
2007,,primul comunist din istorie a fost Isus
Hristos”, adică însuşi Dumnezeu şi alta în sutană
care are numai scopuri meschine şi nu credinţă.
Pe scurt slujitorii dracului şi ai lui Dumnezeu s-au
75
luat de cumetri şi tulbură lumea făcând din ea un
talmeş-balmeş înfiorător, spiritual şi material.
Există valori spirituale de când e lumea
lume nu de când s-a născut năluca comunismului,
au fost şi au rămas tot ce are un popor mai sfânt,
de suflet ţin, de moralitate, de neam. Cum să
vorbeşti de înalta demnitate a unui neam şi să nu
pomeneşti de valorile lui spirituale, sau să-i impui
altele străine. Astfel s-a banalizat, se banalizează
demnitatea neamului, autoritatea lui morală, chiar
de capul bisericii ortodoxe a Rusiei. Oare nu ne
dăm seama că pasivitatea noastră de azi, poate
aduce prejudicii serioase calităţii vieţii de mâine a
copiilor şi nepoţilor noştri? Unde-s cinstea,
demnitatea, moralitatea umană în definitiv, dacă
le lăsăm să ne fie batjocorite mojiceşte tezaurul
sfânt strămoşesc şi toate calităţile spirituale?
Este o lege nescrisă a demnităţii, care e
una cu cea a libertăţii. Nu poţi fi liber şi umilit,
supus unei dogme străine în a ta ţară. Nu poţi fi
liber şi sărac, nu material, ci spiritual. Ci dacă eşti
umilit şi te umileşti, dacă nu ai nimic mai mult
decât o sărăcie lucie la casă sau nici nu o ai, nu
cred că mai face să te mândreşti cu această
libertate care este ca a porcului din coştereaţă.
76
De gândire ţine în primul rând libertatea, a
lumii tale interioare. Să fii liber şi să gândeşti
liber. Să fii liber şi să vieţuieşti liber. Să fii liber
şi să-ţi educi copiii ca atare. Să ai o datină. Să ai o
credinţă adevărată şi nu strâmbă sau idolizată
vârâtă de alţii ce vor să te ,,fericească” pe gât. Să
ai o responsabilitate chiar şi de numele care îl
porţi nu numai de tot ce te înconjoară. Şi o
mândrie, apropo şi o mândrie, de neam, de ţară,
de istorie, datină, limbă, grai chiar de ai fi numit
de gloată şi de cei în sutane, păgân. Când îţi este
încătuşat sufletul nu te poţi manifesta în deplină
măsură, dar binele cu răul se luptă, omul lui
Dumnezeu cu omul dracului, fiecare clipă e o
ispită şi o luptă pentru libertatea ta interioară de a
alege între bine şi frumos, este cea mai mare
dramă pe care o trăim în fiecare clipă, însă pe
lângă toate instinctele şi poftele mari Dumnezeu
i-a dat omului şi cuget de a face el singur alegerea
şi de a se simţi stăpân el singur pe sine şi nu
instinctele ce îl domină şi ispitesc.
Acest ideal comuniştii nu l-au ascuns, căci
ei nici nu au crezut în Dumnezeu, ci l-au
idolatrizat pe Lenin mulţi ani în şir, tatăl
comunismului şi au vrut să-l aresteze pe
77
Dumnezeu, ca să-i ia locul, chiar dacă îi şi
completaseră mandatul de arest, n-au putut s-o
facă, din motiv că Cel de Sus le-a luat mai întâi
minţile, apoi şi puterea. Dar nu au supravieţuit
căci Dumnezeu era cu noi suferinzii nu cu cei
satanici care făceau sărituri mai sus ca gardul de
a se cocoţa mai sus ca Dumnezeu dând cu barda
în el. El cică satana de Lenin ne era şi ,,tată şi
bunel, nici un om mai bun ca el”, ptiu fir-ar să fie,
asta-i bună pentru ţîcniţi, aiureli de adormit
proştii.
Au sfărmat sculele jegoase ale diavolului
mii de biserici care măcar nu le aparţineau, iar
acuma le pare că l-au luat pe Dumnezeu în arendă
şi îl folosesc de a cuceri sufletele enoriaşilor în
slava cerului subteran. Dacă încrucişarea unui cal
cu un măgar se numeşte, corcitură catâr, apoi
aceşti oameni sunt oamenii lui Dumnezeu cu
năravul dracului, iar corciturile anulează rasele,
adică transformă omul în maimuţă sau drac
împeliţat. Elita noastră politică comunistă sărută
dimineaţa poala lui Lenin, iar seara aprinde
lumânări în faţa altarului, iar poporul deprins să
fie slugă docilă îi idolatrizează extraordinar
78
măcar că şi unii şi alţii umblă de modă, sau de
ochii lumii la biserică, joacă teatru.
Cine am fi fost noi, de biruia fascismul în
al doilea Război Mondial, mă tot frământă
întrebarea? Probabil că o naţiune cu mult mai
cultă şi educată de cum suntem noi acuma care
am trăit şi mai trăim într-o cazarmă unde nu
conta până în 1989 peste Prut şi nu mai contează
nici azi la noi în acest spaţiu dintre două ape
adevărul ci minciuna şi ordinul, bântuie cele mai
năstruşnice făţărnicii iar moraliatatea e o
anomalie crunt pedepsită. Cel mai mare în rang
are dreptul şi întotdeauna este drept şi ,,sfânt” să
comande, iar ceilalţi sunt datori să execute, căci
altfel sunt ,,măturaţi” şi hăituiţi ca nişte câini.
Puterea discuta cu populaţia prin
comunicate. La revoluţie, am ieşit dintr-o lungă
tăcere, cu o ireproşabilă poftă de a vorbi. Dar ce
înseamnă toleranţa pe care o implică pluralismul
opiniilor câtă vreme pluralismul se opreşte la o
nebuloasă de opinii intolerante una faţă de
cealaltă? Cu atât mai necesară mi se pare o
dezbatere toleranţă şi intoleranţă. N-am nimic
împotriva oficializării unei ,,Zile a Toleranţei”,
dar nu ştiu ce poate rezolva o ceremonie, mai
79
mult sau mai puţin festivă, acolo unde se impune
o disecţie fără anestezie.
De exemplu sărbătoarea ,,Limbii Noastre”
care trebuie s-o îngrijim tot anul şi să luptăm
pentru ea nu numai să o sărbătorim odată în an şi
atât, ne-am luat de o grijă. Căci igiena noastră
mintală e cu neputinţă de obţinut fără încercarea
sinceră de a ieşi dintr-o intoleranţă zgomotoasă,
alcătuită din nenumărate monologuri, după ce, în
decembrie 1989 am ieşit din toleranţa unui
monolog pronunţat într-o linişte de cimitir, sau
într-o gloată de oameni vii, însă morţi sufleteşte,
mintal şi spiritual, ne-am împotmolit noi
basarabenii într-o mostră de gândire comunistă,
primitivă şi anacronică şi mai a dracului de cum a
fost până în 1989, ca o fiară rănită ce se zbate în
agonia morţii şi prăpădeşte totul în jur balaurul
roşu.
O dovadă sigură că societatea moldoveană
nu a ieşit dar şi mai tare s-a adâncit încă în
totalitarismul de tip bolşevic este intoleranţa
agresivă faţă de un alt mod de a gândi. Tot ce este
străin prostului care gândeşte cu ,,muşchiul” este
considerat suspect şi este înfăţişat grupului,
80
turmei ca dăunător. Dacă încerci să gândeşti altfel
ţi se dă peste gură în toate modurile.
Există fiinţe care urmăresc răul. Ei îi sunt
slujitorii chiar şi de sunt în sutane. Taina
existenţei umane nu constă numai în a trăi, ci în a
şti pentru ce trăieşti. Diagnosticul însă îmi spune
că acest rău clocoteşte în mizerie, acolo unde s-a
estompat sensul vieţii. Drumul spre normalitate
trece obligatoriu, cred eu, prin bunul simţ care din
păcate la noi în ,,ţărişoară” trebuie să-l cauţi cu
lumânarea, de a admite că democraţia înseamnă
nu doar dreptul de a vorbi, ci şi datoria de a
asculta. Democraţie fără toleranţă nu există; nici
toleranţă fără democraţie. Legătura dintre una şi
alta pare îndeajuns de evidentă ca să nu fie nevoie
să insist asupra ei. Dar nu sunt sigur că a doua
parte a enunţului se bucură de o recunoaştere la
fel de largă precum prima parte.
Democratul este tolerant prin chiar spiritul
său. Însăşi regula jocului democratic implică, în
politică, respectul opiniei celuilalt şi pluralitatea
punctelor de vedere. Aceste aserţiuni nu pot fi
contrazise, fiind aproape nişte truisme. Dar, dacă
ne gândim bine, toleranţa nu reprezintă o latură
oarecare a democraţiei, ci şi o fragilitate a ei.
81
Democraţia este vulnerabilă tocmai în măsura în
care este tolerantă. În interiorul unei societăţi
democratice iau naştere spontan germenii
autodistrugerii.
Proverbul cu şarpele încălzit la sân pare
foarte potrivit pentru democraţie. Toleranţa este
chiar şarpele care muşcă mortal sânul democraţiei
în care a stat pitită. De toleranţa congenitală a
democraţiei profită, mai devreme sau mai târziu,
nenumăratele intoleranţe, lăsate crude pe un sol
fertil. Dificultatea toleranţei iese la iveală în
confruntarea cu multiplele intoleranţe cu care ea
convieţuieşte. Cu toate acestea, toleranţa n-are
sorţi de izbândă decât într-o democraţie. În
definitiv, numai democraţia permite toleranţei să
existe. Totalitarismul o ucide pseudo-democraţia
o stimulează. Democraţia fiind tolerantă, iar
totalitarismul intolerant, pseudodemocraţia este
pseudotolerantă.
Situaţia din urmă comportă o reflecţie
specială. În pseudodemocraţii, limbajul toleranţei
îl vorbesc mai ales aceia aflaţi la putere. Este de
altfel, o intoleranţă impusă de sus în jos:
obligatorie şi deopotrivă ierarhică. Şi ea însemnă
tolerarea celui puternic de către cel slab ca o
82
condiţie a tolerării celui slab de către cel puternic.
Între cele două înţelesuri ale cuvântului nu este,
măcar identitate, cerul şi pământul: în primul caz,
a tolera însemnă a îngădui să deţină puterea, iar în
cel de al doilea însemnă a îngădui să existe.
Toleranţa fără democraţie este periclitată
pentru că, între altele, toleranţa nu ţine de natură
ci de cultură, de aceea şi multe popoare
supravieţuiesc sau chiar de mor le rămâne numai
cultura ca vechiul Egipt, iar celelalte dispar fără
urmă care probabil n-au îndreptăţit încrederea
superiorilor cereşti . Toleranţa este un instinct
cultivat în individ, ca şi în societate, este o
virtute, rezultatul unui proces educator, în primul
rând aplicat sieşi apoi celorlalţi care te înconjoară
în societate.
Artistul, poetul ajung până la limitele
posibilităţilor absolute! Ei sunt ca sfinţii din
religie, Natura este ea, intolerantă. Societăţile
umane sunt acelea care dau naştere toleranţei, din
nevoia echilibrării forţelor contrarii care
sălăşluiesc în ele. Multe dintre cutumele şi
fabulele care constituie toate societăţile par
menite tocmai a stimula spiritul de toleranţă. Din
punctul de vedere al capacităţii de toleranţă,
83
democraţia este forma cea mai înaltă a societăţii;
aşa dar, nu singura care o permite, dar singura în
care toleranţa este aproape universală.
Între toleranţa parţială, cunoscută în
societăţile vechi şi noi, şi toleranţa aproape
universală din democraţie nu este doar o
deosebire de grad, ci una de esenţă sau, mai bine
zis, de calitate. Doar aceasta din urmă este
mutilată. Toate celelalte sunt univoce şi mai mult
sau mai puţin, impuse de către una din părţi
celeilalte. Sensul participării a păstrat ceva din
acest caracter: tolerat însemnă mai degrabă
beneficiar al unei concesii decât posesor al unui
drept. Toleranţa este într-o democraţie un soi de
principiu de drept. În toate celelalte, ea este cel
mult un modus vivendi, când nu este de-a
binelea criteriul libertăţii în interiorul unei
rezervaţii ca a noastră unde se încrucişează omul
dracului cu omul lui Dumnezeu din care rezultă
crearea artificială a unui hibrid uman – omul
sovietic.
Greutatea tocmai aceasta este: de a trece
de la condiţia de tolerat la aceea de tolerant. Într-
un anumit fel, evoluţia de la mentalitatea
membrului unui ghetto moral la mentalitatea
84
cetăţeanului liber indică sensul mersului istoric
către democraţie.
Tocqueville constată că unei populaţii de
servitori cum am fost noi basarabenii în lagărul
socialist nu-i este la îndemână să aleagă în mod
corect şi de aceea ce alegem aceea culegem şi
ne-am ales până acuma cu ce am cules. (A alege
poate fi aici mai mult decât opţiunea electorală şi
anume opţiunea filozofică şi morală). Acest fapt
se explică prin aceea că toleratul, care n-a uzat
încă de dreptul său de a avea opinie sau opţiune,
intră cu dificultate în pielea tolerantului, care
trebuie să ştie să respecte opiniile şi opţiunile
tuturor. Şi totodată, acest fapt explică de ce
toleraţii de ieri sunt intoleranţii de azi.
Intoleranţa este tranziţie, s-ar zice, obligatorie de
sclavie la libertate.
Întreaga lume fostă comunistă se află în
această tranziţie morală: cauză a nesfârşitelor şi
uneori sângeroaselor războaie religioase, etnice şi
sociale care au avut şi au loc în spaţiul ei istorico-
geografic dintre apele acestor râuri Nistru şi Prut.
Din pricina destrăbălării războaielor lăuntrice şi
nu văd în istoriile vechi nimic mai cumplit decât
cele ce le suferim noi astăzi în fiecare zi.
85
Intoleranţa este o sechelă a bolii de care au suferit
toţi toleraţii din regimurile totalitare. Înainte de a
învăţa să fie toleranţi, foştii toleraţi par însetaţi de
revanşă. Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva este
o fatalitate ca democraţia să se clădească pe două
intoleranţe succesive şi, într-un fel, opuse, deşi
născute una din alta.
Iată un interviu luat de la Î. P. S.
Vladimir: ,,Biserica nu se deosebeşte mult de
armată”, după trei ani de serviciu militar în
armata sovietică la marină am înţeles că armata
este o imensă fabrică de format mancurţi
automate bine instruite, oameni cu inimi de piatră
ce îndeplinesc numai ceea ce li se ordonă. ,,Iar
cea mai mare părere de rău o am atunci când văd
Biserica măcinată de neînţelegeri, ceea ce duce la
dezbinarea ei. Şi aici cred că şi noi, mitrtopoliţii
şi patriarhii avem partea noastră de vină. Ar
trebui să ajungem la o înţelegere, să instaurăm
disciplina în Biserică. (Adică să facă din ea o
cazarmă unde să domine ordinul îmbrăcat în
minciună, el să-l dea şi ceilalţi să-l execute fără
crâcnire. Sfinţenie cu dar de călău, de a subjuga şi
mutila minţile enoriaşilor şi atât.)
86
Vorbesc chiar de cazurile mai recente, când
preoţii din Mitropolia Moldovei (subjugată de
Patriarhia Moscovei) pleacă la cea a Basarabiei şi
viciversa.(Am impresia că cineva are grijă să ne
scrie aşa-zise scenarii care ne sugerează, ce să
gândim, ce să facem ce să simţim şi cui să ne
închinăm în biserici. Tot ce avem mai sfânt nu ne
mai aparţine. Adică eu nu am dreptul de a alege,
să execut şi gata. Bisericile făcute de strămoşii
mei le-a acaparat un străin şi eu trebuie să mă
supun lor şi sfinţilor lor, nu am dreptul la libera
gândire şi la libera alegere, viaţa privată a
fiecăruia dintre noi e drama şi fericirea fiecăruia
dintre noi şi nimeni nu are dreptul să intre cu ale
lui legi de stăpân în ea, aceasta este o colonizare
spirituală mintală şi materială, deci dorul de
libertate ne împinge la luptă. Păzea... ,,moşilor”
de la putere ştiinţa este ca arta lui Arhimede cu
care a reuşit să respingă atacurile romanilor, să nu
izbucnească poporul ca un vulcan şi atunci...)
,,N-ar trebui să-i netezim pe cap pentru
aceste greşeli”. (Părinte Sfinţia ta, eu mai am
datoria de a-mi cinsti strămoşii mei, nu pe care
mi-i bagi dumneata pe gât. Schopenhauer încă
spunea că ,,Cel care se laudă toată ziua cu
87
strămoşii seamănă cu cartoful: singura parte bună
a sa se află în pământ. Mă las cel mai păcătos,
ultimul păgân dar să vă fiu o oaie ascultătoare în
mâinile voastre niciodată!)
,,Religia ortodoxă este cea mai apropiată
de om. Alte religii îi învaţă pe credincioşi să
nimicească duşmanul a noastră îndeamnă doar la
pace”. (Orice religie care duce la întunecarea
minţii enoriaşilor este de acuma o dogmă păgână
care luptă de a preface poporul în turmă şi atât.
Aşa-numita blajinitate a noastră e o simplă
comportare de căţel cu psihicul mutilat, care
crede că răbdarea lui îi face cinste, deşi fiinţele
normale o cred o prostie grasă. De multe ori
răbdarea poate fi şi ea un defect. Ca şi
cuminţenia. Sau îngăduinţa laşă. Mi-i ruşine de
aşa credincioşi.)
,,Când eram tânăr vroiam să devin
marinar”.(Dacă era un marinar şi şi-ar fi făcut
serviciul militar pe un submarin sovietic care ar
mai fi avut nenorocul să cadă prin accidente, cu
toate naţiunile ei o făcea mai bine, acolo nu poţi
să nu fii credincios curat la suflet, să-i spui mării
braşoave şi să nu fii deştept şi sincer cu ea căci te
papă de nici ciolanele nu-ţi mai vin acasă.)
88
Ascultând povestirile bătrânilor ce au
filmat cu ochii lor de copil realitatea adevărată.
Iată un film de scurt metraj al lui moş Ghiţă care
taie apa de la moara rătăciţilor, orbiţilor: Când au
fost nemţii în sat se purtau foarte civilizat şi de le
trebuia ouă, lapte le schimba pe bomboane. Ruşii
(antihriştii cu stea în frunte îi numeau
basarabenii) intrau în beci şi cu o rafală de pistol
automat găureau poloboacele şi beau vin. Violau
toate fetele frumoase.
Puterea unui popor este cultura, fără steag
de cultură poporul e o gloată, credinţa şi valorile
spirituale de care comunismul diavolesc ne-a
privat şi se cred ei totul, cultură, valoare spirit şi
sfinţi. La noi factorul uman, dar mai ales ,,moşii”
comunişti ne-au jucat festa de am pierdut ţara şi
băieţii morţi în conflictul de pe Nistru din 1992,
acest regim diavolesc nu ne reprezintă interesele
noastre ci pe ale Rusiei ce ni se pretinde
,,eliberatoare” de fraţii noştri români porecliţi
,,burjui”.
Cu toate că românii au contribuit la
scurtarea războiului până şi Stalin recunoscând că
fapta Maiestăţii Sale regele Mihai a scurtat durata
războiului cu aproape un an de zile.
89
Basarabenii, au ajuns cu armatele
generalului Antonescu, aliatul lui Hitler, până în
Caucaz, în Crimeea şi la Cotul Donului, dar când
ruşii erau gata să se recunoască bătuţi, acestora le
sar în ajutor americanii şi englezii deschizând al
doilea front ajutându-i să câştige războiul, lucru
pe care ruşii nu vor să-l recunoască astăzi nici în
ruptul capului. Ulterior basarabenii vor întoarce
armele, ajungând până la Berlin, şi făcându-i şi
războiul lui Stalin împuşcându-se frate cu frate,
tată cu fiu.
La 23 august 1944 regele Mihai a făcut un
gest aproape sinucigaş pentru el: l-a arestat pe
mareşalul Ion Antonescu, în Proclamaţia sa către
ţară anunţând încetarea luptelor împotriva
Armatei Sovietice devenind apoi aliaţi împotriva
Germaniei fasciste. Gestul sinucigaş s-a întins
asupra tuturor românilor, iar regele Mihai curăţat
de tot aurul de bolşevici şi lăsat să plece cu nimic
în exil.
Mareşalul Ion Antonescu avea să
sublinieze că dacă Uniunea Sovietică nu i-ar fi
răpit României cele două provincii istorice,
Basarabia şi Bucovina, România şi-ar fi putut
păstra în cadrul celui de-al Doilea Război
90
Mondial statutul de stat neutru. Naţiunile Unite
ne-au garantat independenţa Ţării şi neamestecul
în treburile noastre interne. Ele au recunoscut
nedreptatea Diktatului de la Viena prin care
Transilvania ne-a fost răpită.
Pentru asta România s-a ales cu ţara
fărămiţată în bucăţi şi împărţită de criminalii
secolului XX Hitler cu nazismul care a omorât
(1933-1945) în lagăre 7 milioane de persoane şi
Stalin cu cei 36 de milioane de morţi ai săi, a fost
cea mai mare calamnitate din istoria umanităţii.
După ce Rusia a păpat zeci de miliarde de
dolari. După ce S.U.A., prin sistemul Lend-
lisului, i-a ajutat enorm de mult pe ruşi ca puterea
lor diavolească să câştige războiul împotriva
Germaniei naziste (majoritatea produselor
alimentare, a tehnicii de transport,
combustibililor, materiei prime necesare pentru
industria de război, chiar şi tehnică militară erau
de provenienţă americană), U.R.S.S., în semn de
recunoştinţă, declanşează primul război rece de
când e lumea, Statelor Unite ale Americii. Câtă
lipsă de bun simţi Doamne!
Pierzând competiţia economică cu Statele
Unite şi având dificultăţi serioase în păstrarea
91
echilibrului de balanţă cu Occidentul, Uniunea
Sovietică şi mişcarea comunistă internaţională
aveau nevoie de o idee, în jurul căreia s-ar fi putut
uni împotriva Occidentului. O astfel de idee o
lansează Leonid Brejnev, şi anume ideea luptei
împotriva pericolului unui nou război mondial,
nelăsând a se uita aportul decisiv al armatei
sovietice în victoria asupra fascismului. De aici şi
a fost construit al patrulea cel mai mare punct
strategic în Basarabia, pod de luptă şi apărare de
Occident numit acuma Transnistria cap de pod
militar către Balcani.
Perfiditatea politicii Rusiei faţă de
Basarabia constă în faptul că ea a combinat
politica imperialistă de colonizare a Basarabiei cu
politica de deznaţionalizare şi rupere treptată din
trupul Basarabiei româneşti a noi teritorii sau mai
bine zis, a bucăţilor de teritorii şi încadrarea lor
nemijlocită în circuitul administrativ al Ucrainei
şi Rusiei.
Chiar şi după revenirea Basarabiei la
Patria-Mamă prin mijloace paşnice, prin votul
legitim al Sfatului Ţării, România a luptat pentru
ca această Unire să fie ,,recunoscută de ruşi”. Însă
bolşevicii nu se supuneau dreptului internaţional.
92
Ei au violat nu numai dreptul internaţional, dar şi
soarta întregului popor român. Adoptarea şi
realizarea pactului Molotov-Ribbentrop (23
august 1939 - 3 iulie 1940) s-a prezentat în istoria
dreptului internaţional ca o încălcare flagrantă a
dreptului românilor basarabeni, bucovineni şi
transnistreni la autodeterminare, ca o politică
reacţionară, antiumană şi antiromânească.
Dar după cum spunea Eminescu ,,Ce e
val ca valul trece” şi celor puternici nu le vine
mintea la cap de a înţelege aceste cuvinte care vor
dăinui mult înainte ci nu puterea lor. Puterea
voastră – care, e bine s-o spun, nu este imensă –
şi nici eternă şi care vă devoră mai mult pe voi
decât ne devoră pe noi. Că sunteţi Musolini cu
pieptul gol în zăpadă, sau Stalin cu privirea de
oţel ascunsă sub mustaţă şi după rubaşcă cu aere
de mare eliberator al Europei de fascism, sau
Hitler înconjurat de torţe. Căci aţi realizat sarcini
inumane. Cel care răspândeşte răul, nedreptatea,
neadevărul fără îndoială că îşi dărâmă pământul
pe care stă, au spus-o demult vechii înţelepţi, aşa
că face să vă ciuliţi urechile şi să băgaţi în cap.
Prima revoltă împotriva voastră vine din
voi înşivă, auziţi: din voi. Corpul vostru se
93
revoltă împotriva voastră. Zi de zi dispăreţi sub
mutra propriei voastre puteri. Şi dorinţa voastră
de cruzime nu mai e decât isteria slăbiciunii
voastre, oboseala nervilor voştri, această
îmbătrânire prematură pe care o simţiţi în voi.
Este inuman să vrei să conduci şi să
domini atâţia oameni. Este inuman şi inutil. Nu
sunteţi decât marele nimic. Asta o uitaţi. Citiţi-l
pe Miron Costin primul poet filozofic în a sa
lucrare ,,Viaţa Lumii”.
Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Herehex
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi i-au stinsu cu vreme, ca pre nişte spume,
Fosta-au Ţiras împărat, vestit cu războaie.
Cu avere preste toţi. Şi multă nevoie.
Au tras hindii şi tatarii şi Asia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Plânsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
,,Satură-te de moarte,Ţiras, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşia ta nici Ganghes poate
Ursul său să-l păzească” Aşa jocuieşte
Împărăţiile lumea aşa le prăvăleşte.
94
Ia aminte , dară, o oame, cine eşti pe lume
Ca o spumă plutitoare, rămâi fără nume
Una fapta, ce-ţi rămâne bună, te lăţeşte
În ceru cu fericie în veci te măreşte
Plătiţi din greu această uitare în carnea
voastră. Îmbătrâniţi. Vă vedem îmbătrâniţi dea
lungul vremurilor care pentru voi se desprind, se
dejgheoacă. În cele câteva minute care ne mai
rămân nouă din timp, vouă nu vă mai rămâne
decât tresărirea. Zdruncinaţi de cataclismul
personal al propriei voastre puteri; când vă vedem
din nou, spunem: vai ce a mai îmbătrânit! În
minunata justiţie a lumii, moartea vă caută în
mijlocul nostru ca pe un anume fir, în mijlocul
nostru, pe noi pe care ne lasă în soarta noastră, ea
se ocupă de voi iar apropierea ei vă ofileşte în
fiecare minut comuniştilor.
Trăim într-o lume plină de minciună,
răutate şi de perfidie, într-o lume plină de pâclă
deasă, prin care pot vedea doar miile de suflete
simple, tinere şi curate, într-o lume în care
Antihristul îşi face mendrele încercând să
distrugă în văzul lumii care stă mută, nepăsătoare
şi înţepenită, generaţiile tinere şi valorile
95
spirituale. O adevărată ciumă a pustietăţii
spirituale şi materiale ne este conducerea
comunistă ce se află acuma la putere în ţărişoara
noastră. Vechii înţelepţi însă spuneau că: Cel care
răspândeşte răul, nedreptatea, neadevărul fără
îndoială că îşi taie craca pe care stă. De aceea
mai spuneau atit de des anticii: tată n-am, frate
n-am, am numai adevărul. Ce ne lipseşte nouă?
Povara de a spune adevărul. Ne lipseşte curajul de
a cunoaşte nişte realităţi. Ne lipseşte curajul să
spunem pe faţă nişte adevăruri, nu ne ajunge
curajul să recunoaştem că există nişte adevăruri
veşnice, eterne şi nu minciuni comuniste ce le
cochetăm de dragul celora ce ne conduc spre hăul
infernal fără nesfârşit. De fapt aş şterge şi aş scrie
un singur cuvânt. Nu avem curajul să credem în
conştiinţa noastră ci în a lor care este foarte
docilă, demult putredă şi mucegăită. Probabil că
numai în faţa celor patru scânduri o să avem
curajul de a spune adevărul care întotdeauna a
fost şi este amar pentru a ne pocăi, luându-ne
umbra de mână şi pornind la Domnul pentru a ne
judeaca pentru toate faptele făcute şi nefăcute şi a
ne ,,aşterne” după merite somnul de veci în Iad
sau în Rai. Fiecare cu principiile sale de viaţă însă
96
un lucru de nimic se cere de la noi de a fi oameni,
să nu scuipăm în fântâna care ne-a potolit setea
astfel rămâne în urma noastră numai putoarea
care am făcut-o în timpul trecerii pe acest pământ
ce numai l-am schilodit. Niciodată să nu uităm că
şcoala tuturor timpurilor ne-a învăţat prima
meserie, cea mai înaltă în viaţă, de a fi Om. Codul
profesional al onoarei este, dacă nu poţi aduce
folos să nu dăunezi, sau să rămîi ca porcul în
grădină, demolând valorile spirituale adunate de
strămoşi de la debutul lumii până în prezent.
Sfântul Ioan Damaschin spune: ,,Dumnezeu nu
caută binele făcut, ci scopul pentru care a fost
făcut”.
Încă în antichitate afirma şi înţeleptul
Eschil că ea, conştiinţa, este o făclie care
luminează inima, dar şi e un neadormit pe care,
omul îl poartă întotdeauna cu el. Acest ,,judecător
neadormit” ar trebui să stea mereu de veghe să-l
mobilizeze şi să-l întărească în poziţia şi în
convingerea sa. Misiunea lui mai constă şi în a fi
un iluminist al timpului său, faţă de conaţionalii
săi, faţă de societatea a cărei exponent este şi pe
care se cuvine s-o slujească cu devotament şi
sacrificiu. Noi ne-am debarasat de conştiinţă şi îi
97
suntem fideli numai burţii şi atât, iată de unde ni
se trag toate ponoasele şi belele pe capul nostru,
drama sufletului şi a destinului nenorocit.
Folosim şi credem numai în date şi istorii scoase
din burtă, am ajuns nişte fiinţe biologice fără
personalitate, fără biografie, fără carte, fără neam,
datină, tradiţii fiindcă cuiva asta prieşte.
Cei care ştiu să aştepte câştigă şi numai
încercarea este purtătoare de fiinţă. Tineretul
studios şi cu minte clară care este ca un mag şi
vrăciuitor ale unei frumuseţi spirituale, sensibil la
toate cele din jur abia aşteaptă cu nerăbdare
momentul potrivit şi vântul prielnic ca să dărâme
vechile reguli de a domoli căile răului şi
minciunii, canoane şi maniere depăşite de care
,,moşii” de la putere ce se ţin cu mâinile,
picioarele şi dinţii de ea, au să o facă odată şi
odată şi au să vă arunce la gunoiştea istoriei ca pe
nişte hoituri ce stau demult în putrefacţie şi fac
numai putoare insuportabilă. ,,Nimeni nu e uitat,
nimic nu se uită”, eu aş parafraza ,,Nimic nu e
iertat, nimic nu se iartă”, nici ale voastre crime
odioase făcute contra umanităţii. Celor care cred,
toate le sunt cu putinţă, spune Domnul Isus
Hristos. Cu toate a învins timpul, dreptatea şi
98
lumina. Aşa să ne ajute Dumnezeu în lupta
binelui contra răului.
Marţi, 16 octombrie 2007
99
CEAUŞESCU
Noi moldovenii ce făceam serviciul
militar în fosta marea patrie Uniunea Sovietică la
marina militară în oraşul Riga în anii 1988-91 am
fost primii, sau printre primii, pare-mi-se din
poporul nostru basarabean, sau din ţărişoara
noastră, dintre două ape, Nistru şi Prut numiţi de
sovietici cu adevăratul sens al cuvântului,
români. Prutul a fost, vreme de 100 ani un zăgaz
atât de puternic, încât a împiedicat aproape cu
totul legăturile sufleteşti dintre fraţi de aceiaşi
limbă. Moldovenii din Basarabia nu ştiau ce se
petrece la românii din celelalte părţi; ei nu
cunoşteau pe oamenii mari ai neamului, ba chiar
şi pe cei de au ieşit din mijlocul lor ca de pildă:
A. Donici, Al. Russo, B. P. Hajdeu.
Parcă în batjocură însă ei şi-au dat arama
pe faţă fără să vrem noi. Minciuna că suntem noi
moldovenii un popor şi nu avem nimica cu
românii, au scos-o ei singuri la suprafaţă,
MINCINOŞII, ce ne-au ţinut în ţarc ca pe boi,
aproape două sute de ani şi ne-au băgat pe gât
diferite halucinaţii şi aiureli mincinoase pentru a-i
100
adormi pe cei proşti, iar din păcate de multe ori
le-au reuşit.
Părinţii te botează odată, sau în rare cazuri
de două ori, însă mai departe în timpul vieţii te
botează societatea în care te afli şi aşa omul
poartă mai multe ,,nume” sau porecle care îl
caracterizează.
Când era revoluţie în România, decembrie
1989, priveam în fiecare seară la televizor
evenimentele straşnice care se petreceau. Şi aşa
trăgeam din greu de viaţa militară, iar unii mai
slabi de caracter pierdeau lupta cu viaţa şi încă
acest coşmar ne scutura satanic.
În seara de 25 decembrie priveam
televizorul nişte ofiţeri şi marinari ai K.G.B.- ului
şi marinari ai unităţii noastre a statului major, pe
data de 25 decembrie, l-au împuşcat pe
Ceauşescu fost preşedinte dictator al României
comunist cu tot sufletul molipsit de spurcatul
microb al urii patologice şi al dispreţului
respingător faţă de cei ce gândesc altfel şi nu ca el
şi comuniştii din toată lumea. Totuşi e un mare
păcat pentru ţară că tăman în ziua Crăciunului pe
stil nou a fost împuşcat. Această revoluţie a
101
băgat fiorii în toţi comuniştii din toată Uniunea
Sovietică şi lumea întreagă, comunistă.
S-au întors toţi spre mine de parcă eram
eu moldovean vinovat de toate cele întâmplate,
dar nu m-au întrebat nimica sau să mă insulte,
însă am văzut că toţi s-au uitat la mine cu o
duşmănie crâncenă ascunsă care clocotea
vulcanic în ei ca în fiarele rănite de m-ar sfâşia,
dar şi satanic se temeau de mine căci eram printre
ei şi toţi înarmaţi, iar ţara se cutremura de
evenimentele ce se apropiau şi toţi îi simţeam
sfârşitul şi asta îi punea diavoleşte pe jar.
După vizionarea acestui eveniment tragic
li s-a aprins la toţi febra, unul nu a mai rezistat şi
mă cheamă de o parte în coridor, un camarad de
la mine din unitate de acelaşi contingent cu mine,
de prin fundul Rusiei. Ironia vorbirii era aspră şi
tăioasă pe un ton foarte agresiv.
- Moldovean, ce fel de popor sunteţi voi
românii, ieri băteaţi din palme strigând ,,trăiască
Ceauşescu soarele nostru ce luminează
comunismul” iar astăzi l-aţi împuşcat?
Am rămas sfâşiat în două.
- Ascultă, du-te dracului căci eu sunt
moldovean şi nu am nimica cu românii, aşa că
102
nu-mi lipi tu mie belelele altora pe capul meu,
căci şi aşa le am destule ce vin din partea
poporului meu. (Tot timpul noi basarabenii eram
ţinuţi în lagărul socialist de proşti ca ciubota şi
cea mai mare luptă a mea cu toţi, a fost de a le
demonstra că sunt om deştept şi eu şi poporul
meu, şi nu m-am dat bătut niciodată, chiar de am
mâncat bătaie multă, de m-au pus şi la zid odată,
împeliţaţii.)
- Prostule, ei sunt fraţii voştri, sunteţi acelaşi
popor!
- Ia-n lasă-mă în pace tu cu prostiile tale tâmpite.
Atunci totuşi eu am înţeles că e ,,putred
ceva în Danemarca noastră” şi totuşi am pus
lecţia la inimă. Basarabia şi păcatul nespus de
mare ce l-a făcut Rusia în privinţa românului
basarabean, ne-a tras destinul, limba, identitatea,
libertatea de a gândi liber (căci gândeau ei pentru
noi) credinţa, adică toate valorile spirituale şi
materiale pe roată, este anapoda treaba aceasta.
Totuşi până la urmă nu le-a reuşit de a ne lichida
ca popor fiindcă nici unul dintre noi nu-şi poate
alege părinţii, limba naţia sau să-ţi lipească un
popor mai puternic care se pretindea fratele mai
mare şi apărător al creştinismului, că eşti un altul
103
,,botezat” de ei şi nu cel de la Dumnezeu, lăsat pe
acest pământ ca popor. Au cercat-o dar degeaba.
Încercarea de a-i face pe alţi oameni animale
necuvântătoare sau mancurţi, este destul de
satanică.
Şi ce le-a dat ,,dracilor” prin cap? Cam în
glumă, cam în serios au început să-mi zică
Ceauşescu. Eu îl aveam pe Ceauşescu şi regimul
lui de duşman şi astă ,,poreclă” pentru mine era o
înjosire de mă supăram foc, iar asta şi mai tare îi
aţâţa pe ei şi repede s-a lipit de mine numele
,,Ceauşescu”.
Între camarazii de arme mai treacă
meargă, iar când am văzut nişte ofiţeri ce îmi
dădeau mie onorul: Să trăiţi domnule Ceauşescu,
le dădeam şi eu onorul căci aşa cerea
regulamentul, iar în gândul meu: idioţii, trăsni-ar
să-i trăsnească de îndrăciţi, cum îşi bat joc de
mine.
În vara anului 1990 cam prin iunie eram
într-o unitate şi priveam televizorul, şase
moldoveni din diferite unităţi dar de un
contingent şi restul de alte naţionalităţi ale
lagărului sovietic, însă mai mulţi ruşi. Juca fotbal
selecţionata României şi a Uniunii Sovietice. Toţi
104
erau suporteri înflăcăraţi ai U.R.S.S. iar noi
suporteri înflăcăraţi pentru România, care a
câştigat doi la zero. De eram mai tineri era să
mâncăm o bătaie soră cu moartea, făceau cârpe
din noi.
Spiritele se aţâţaseră la maximum în
timpul meciului şi s-a început, fanaticii urlau ca
nebunii, iar eu nu prea cu fotbalul însă când
pare-mi-se Lăcătuş a marcat un gol în poarta
selecţionatei Uniunii Sovietice, am zis bravo
români, iar ceilalţi moldoveni erau şi fanatici
îndrăciţi ai fotbalului. Toţi vreo 38 de marinari
contra la şase şi ne-am împărţit în două tabere.
Pentru că au câştigat românii eram vinovaţi noi,
suporterii românilor.
Cum lupii prinşi în capcană, în agonia
groazei încep să-şi arate colţii şi de frică şi de
ură, aşa şi ei au început contra noastră de ar
putea să ne sugrume.
- Noi v-am spălat de păduchi, educat în stil
sovietic şi tot la burjuii români vă trageţi,
naţionaliştilor! Aceasta vi-i e mulţumita?
- Mulţumim frumos dar trebuia să ne lăsaţi în
pacea nevoilor noastre că nu suntem noi chiar aşa
105
de proşti să nu ştim a ne spăla, a trăi frumos şi
bine.
Noi însă stăteam ferm pe poziţia noastră şi
ne străduiam să evităm conflictul. De nebuni că
suntem toţi moldoveni şi tare de fiere ne ştiau
căci de acuma încheiam al doilea an de serviciu
militar, şi încet, încet s-au mai liniştit spiritele,
dar de atunci am rămas toţi şase, români,
naţionalişti, mai ceva ca fasciştii.
Până în toamna anului 1991 când m-am
demobilizat, ultimii marinari sovietici din
Basarabia, la vatră, din român şi Ceauşescu nu
am mai ieşit. Atunci mă supăram foc, tocmai mai
târziu am înţeles câtă dreptate aveau ei şi cât de
tare mă stimau, de m-au ridicat la rang de
preşedinte şi i-am dus numele mai departe.
În Biblie scrie că Apostol Pavel a zis
,,cine citeşte să înţeleagă” poate mă vor înţelege
toţi basarabenii măcar în ziua de azi, că suntem
români şi nu moldoveni.
106
PIONERII
Marile evenimente ale secolului XX care
au schimbat atât destinele a milioane de oameni,
cât şi configuraţiile unor ţări de pe harta Europei
au fost făcute de antihriştii sovietici ai imperiului
răului sau satanic.
Primul cutremur al ,,imperiului răului”
numit astfel de preşedintele american Ronald
Reigan a avut loc în timpul Războiului Ruso-
japonez de la 1905, urmat apoi de lanţul de
răscoale din 1905-1907, dezlănţuite pe întreg
imensul teritoriu al Rusiei.
Izbucneşte Primul Război Mondial, unul
din cele mai mari şi pustiitoare războaie îndurate
de bătrâna Europă declanşat la 28 iulie 1914, avea
să se încheie abia la 11 noiembrie 1918.
Pentru prima dată în istoria omenirii au
fost doborâte patru mari imperii - german, austro-
ungar, otoman şi rus şi s-a pus capăt dominaţiei
absolutismului monarhic, denumit şi ,,matricea
otrăvitoare a secolului al XX-lea, însă din păcate
s-a produs alta bolşevică. Se produce Marea
Revoluţie burgheză din februarie 1917 şi cu
107
puciul bolşevic din octombrie 1917 din Rusia
ţaristă în frunte cu conducătorul Vladimir
Ulianov-Lenin.
Declaraţiile lui Lenin referitoare la dreptul
popoarelor la autodeterminare, plăcute urechilor
tuturor naţionalităţilor înrobiţi din imperiu, în
scurt timp au fost anihilate de însuşi Lenin, urmat
apoi de către Stalin.
Cel de-al doilea Imperiu Rus-U.R.S.S. a
fost mai crud decât predecesorul său. Stalin a
instaurat o dictatură dintre cele mai sângeroase pe
care le-a cunoscut lumea. Imperiul Rus a apărut
prin semnarea la 23 august 1939 a înţelegerii
dintre Germania şi U.R.S.S., cunoscute sub
denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt
a fost o înţelegere de împărţire a lumii între
Germania şi U.R.S.S., între naţional-socialismul
german şi social-comunismul rus).
În ,,Cartea Neagră a comunismului” fostul
adjunct a lui Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte
al U.R.S.S - ului, Iacovlev, accentuează foarte
grav: fascismul, nazismul-fascist a ucis 22
milioane de oameni, iar comunismul sovietic a
ucis peste 99 milioane de oameni de diferite naţii,
de diverse categorii sociale.
108
Pe teritoriul Republicii Moldova regimul
comunist de ocupaţie a lăsat cele mai îngrozitoare
urme. Oraşul Chişinău este localitatea unde
fabrici de gaze au funcţionat până după 1953, (pe
strada V. Alecsandri, nr. 18).
Aproape un sfert din populaţia Basarabiei
a fost deportată după 1940 în Siberia şi
Kazahstanul de Nord. Mulţi dintre concetăţenii
noştri au fost împuşcaţi numai din motiv că se
considerau români. Am avut scriitori (Petre
Ştefănucă, Mihail Curecheru şi toţi membrii
Uniunii Scriitorilor din Transnistria), care au fost
puşi la zid, doar pentru că nu găsiseră deosebiri
între limba vorbită de basarabeni şi restul
românimii.
În anii 1946-47 în foametea organizată
drept pedeapsă că unii basarabeni au fost înrolaţi
în cadrul Armatei Române pe fronturile de est au
murit, ca într-un adevărat război, peste 300 000
de concetăţeni.
Aproape toate bisericile şi mănăstirile
basarabene au fost transformate în depozite, case
de petreceri, grajduri pentru vite, muzee ale
ateismului, 200 dintre ele fiind rase de pe faţa
pământului şi peste tot erau construite
109
monumente de ale diavolului comunist.
Dumnezeu a fost înlocuit cu năluca împeliţată
comunistă, de îi reciteam poeziile: el ni-i tată şi
bunel, / nici un om mai bun ca el.
Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru care
este în ceruri, el năluca ce stă în mausoleul de la
Moscova, (Rusia este o ţară cu mortul pe laiţă
care face putoare), cică ne este şi ,,bunel”, mai
sus ca Dumnezeu, adică el cel mai mare antihrist,
a fost ridicat la rang mai înalt ca Dumnezeu,
culmea culmelor, să înnebuneşti, se întâmplă cu
oamenii nemaiîntâmplatul. E de o mie şi una de
ori vai de cei ce au încăput pe mâna acestui idol
satanic, adică mai toată lumea, nu numai Europa
care a suferit cel mai mult. Ne-au fost
batjocorite: limba, istoria, credinţa.
Începând cu anul 1940, regimul sovietic
comunist de ocupaţie a săvârşit pe teritoriul actual
al Republicii Moldova un şir de crime împotriva
umanităţii: genocid, represiuni politice, execuţii,
deportări, foame organizată, toate acestea fiind
păcatul cel mai nespus de mare ce l-a făcut Rusia
în privinţa românului basarabean şi nici acuma
nu-şi mărturiseşte şi ispăşeşte păcatul, ci ne ţin în
umilinţă şi supuşenie, ca pe muscă un păianjen
110
având în mână toate pârghiile ţării noastre.
Probabil că în faţa celor patru scânduri imperiul
rus are să-şi mărturisească toate păcatele şi are să
spună adevărul, căci nimic nu e veşnic sub soare.
,,Pentru cauza partidului Comunist fiţi
gata” ,,Noi pionerii suntem întotdeauna gata” Un fost pionier nepot de al ,,bunelului” Lenin
care cândva la subotnice strângea metal uzat
pentru ,,binele” ţării într-o vară a anului 2006,
deschizând un dulap enorm dintr-o instituţie de
învăţământ a dat peste două busturi. Două Satane,
una mai păroasă decât alta. Dintr-o lovitură de
ciocan capul celei mai păroase canalie K. Marx se
sparse. Nu e nici din metal măcar, e din gips; îşi
zise mânuitorul ciocanului. A doua lovitură veni
drept în bostanul dracului roşu Lenin, care scoase
un sunet de butoi metalic.
E din aramă şi trebuie să coste mult se bucură
nepotul şi bătuse în ţintă uşile cum au fost. Ideea
însă i-a venit imediat: trebuie şterpelit şi dus la
cei de strâng metal color, odată ce-i veni
asemenea gând nu putea scăpa de el şi hai să
împărtăşească ideea altui prieten. Gura
păcătosului adevăr vorbeşte.
- Uite care e treaba.
111
- Mdea... Ce ai mâncat găini zăpăcite? Fiecare
om în viaţă năzuieşte să-şi facă un nume bun să
lase o urmă pe pământ iar tu mă îndemni la fapte
josnice şi foarte riscante. Vrei să-mi tragi destinul
pe roată? Eu cu post mai înalt şi încă acolo am
învăţat, du-te dracului cu tot cu propunerea ta
afurisită.
- Valoarea unui bărbat adevărat se află în
vitejie, în îndrăzneală, în înţelepciune, iar tu parcă
le ai pe toate nu ţi-i ruşine să dai înapoi.
- Păi bine dar nu la lucruri tâmpite. Ce ai băut
cucută?
- Necuratul acesta a vrut să rupă lumea de
Dumnezeu şi din păcate i-a cam reuşit, aşa că o
merită din plin să-i facem coneţul. Există fiinţe
umane care urmăresc Răul... Ei îi sunt slujitorii,
iar el a fost cel mai mare Rău din lume al
secolului XX.
- Bine, riscăm! Numai încercarea e purtătoare
de fiinţă!
- O facem, da?
- Are să fie foarte romantică aventură. Nu sunt
hoţ şi ferească sfântul să bag mâna în buzunarul
cuiva, dar m-a lovit spiritul de aventură şi aceasta
trebuie s-o facem. Întocmim planul, adică orice
112
lucru îl presupui mai întâi în imagine şi ducem
satana la locul cuvenit, a rămas numai să prindem
momentul şi de acţionat.
Din când în când, în mod aproape
imperceptibil se strecură picături ale otrăvii care
este îndoiala, şi neliniştea le da târcoale: dacă ne
ardem? Înfundăm ani grei de puşcărie, însă greu
vin, trec, se duc şi greu se numără zilele în toate
închisorile din lume, aşa că îţi trece gustul de
aventură numai gândindu-te la ce se poate
întâmpla. Am rupt cuiul şi spart imaginea noastră
şi a colectivelor în care lucrăm, de are să ne râdă
şi câinii Universităţii ( fosta numită în numele lui
Lenin), nu numai studenţii colaboratorii şi
profesorii?
Comunismul sovietic s-a prăbuşit în 1992 în
toate ţările din fosta ,,închisoare a popoarelor”
U.R.S.S. care a dominat 73 ani şi şapte luni, după
cum a prezis încă în anul 1503 Nostradamus, cel
mai mare prezicător al lumii în ale sale 966 de
predicţii, iar la noi în republica Moldova se
întâmplă nemaiîntâmplatul, iadul lui Scaraoţchi,
paşalâcul lui Avizuha, anarhia lui Antihrist,
cloaca lui Michiduţă, dezmăţul lui Necuratul,
debandada lui Sărsăilă, babilonia lui Bezmut,
113
matrapazlâcurile lui Ucigă-l crucea, culmea
scârbei el e la putere şi îşi face mai departe
matrapazlâcurile lui satanice aducând iadul în a
noastră ţărişoară.
Visul lui mai mult s-a împlini
Nu la el, la noi în ţară.
Un el noi am devenit.
O nălucă seculară.
Nu avem grai, naţionalitate.
Adevărul nu vrem să-l ştim.
Minciuna ne este mamă, frate.
În comunismul sec XXI trăim.
Lumea el a întors pe dos.
La minte suflet şi faţă.
Un secol aruncat în hău de ticălos.
În 10 secole sfinţii de au să-l scoată la
suprafaţă.
O dovadă sigură că societatea moldoveană nu
a ieşit încă din totalitarismul de tip bolşevic este
intoleranţa agresivă de a te domina, faţă de un alt
mod de a gândi. Dacă încerci să gândeşti altfel, ţi
se dă în diferite moduri ,,peste gură”, peste
114
demnitate, peste imagine şi îţi sunt lezate toate
drepturile.
- Comuniştii mă smintitule sunt la putere şi ne
bagă în fundul iadului şi pe viaţă şi pe moarte.
- Suntem bărbaţi sau piele de ciubotă? Dă-i la
mama dracului de antihrişti, Dumnezeu este cu
noi şi mai mult iartă celor viteji decât celor laşi!
Aşa că riscăm, planul este gata şi numai timpul
favorabil îl aşteptăm şi acţionăm.
Într-o bună zi cel cu ideea intră val-vârtej la
prietenul său în cabinet.
- Eu l-am scos de acolo pe Michiduţă şi l-am pus
în alt auditoriu.
- Bine, mergem să-l luăm la ultima-i plimbare.
Ajunşi la locul cu pricina unde Lucifer era
acoperit cu o pânză murdară, nu roşie culoarea
comunismului, ci albă, îl scot şi-l cântăresc pe
bunel în mâini de parcă îi cântau la praznic
veşnica pomenire.
- Nu e din aramă că e prea uşor, ci din aluminiu şi
suflat numai cu aramă, ne-a amăgit toată viaţa lui
şi ne amăgeşte şi mort, adică bustul.
- Totuna, îl luăm doar nu degeaba am riscat până
acum, dar de avea şi părul pe cap era şi mai greu.
115
- Dă ciocanul cu care el a stat ciocan pe capul
nostru şi ne-a bătut în creier, iar cu a lui secere a
morţii a secerat milioane de vieţi omeneşti, să-i
cârpesc vreo două ciocane ca să-mi iau măcar aşa
de pe suflet suferinţa infernală ce mi-a pricinuit-o
mie şi poporului meu, să-l răzbun cât de puţin.
Poc, poc, poc pleşuva a celui mai mare
tiran şi Antihrist al secolului XX se îndoi puţin.
- Bine, tu stai la pândă, iar eu îl duc în alt
auditoriu şi îl aruncăm peste fereastră, dar dă să-i
mai cârpesc şi eu vreo două ciocane.
- Dă-i, dar vezi că facem gălăgie şi să nu ne
ardem, ferească Dumnezeu de ne priponesc.
O veche cugetare persană spune că numai
cel curajos biruie oricând şi oriunde, numai cel
curajos dacă ia greutatea în mână o urcă neapărat
şi în spate oricât de mare ar fi ea. Zis şi făcut.
Unul îl ia altul pândeşte şi îl duce în alt auditoriu,
apoi unul deschide o ferestruică celălalt i-l dă şi îl
aruncă de la etajul doi pe Sărsăilă.
A zburat vâjâind cu capul în jos apoi s-a
auzit o bubuitură care a ridicat nouri negri de
colb, nu ca a Aurorei ci ca a unui gavanos
metalic. După asta l-au luat şi l-au dus în altă
parte unde l-au pus într-un cabinet, dar îi era în
116
grijă făptaşului ca să stea cu satana în cabinet. A
doua zi se duc ţăcăniţii la altul şi îi zic:
- Noi l-am bătut bine pe ,,bunelul nostru, adică
al tuturor şi al tău” şi trebuie să-l ducem, aşa că
avem nevoie de maşină.
- Duceţi-vă dracului nebunilor căci o să înfund
puşcăria cu voi.
- Băi, noi l-am şterpelit şi bătut pe ,,bunelul”
Lenin adică bustul lui şi vrem să-l ducem la
punctul de colectare a metalului uzat. El a avut un
scop nobil: să colectiveze gândirea iar noi îl
colectivizăm în metalele uzate.
- Hopa! Şi asta-i bună trăsniţilor, de ne află
cineva am rupt cuiul şi nu ne spălăm toată viaţa
de aşa ruşine nici cu apele mării.
- Hai măcar să vezi căci nouă ne pare că e din
aramă Scaraoţchi, însă el e din aluminiu şi numai
spoit cu aramă.
- Bine iau o pilă să-i luăm proba.
Au mers toţi trei să vadă pe Ucigă-l toaca, iar
unul cu pila i-a ras barba luându-i arama de pe
faţă.
- E din aluminiu împeliţatul, toată viaţa cât a
trăit ne-a minţit şi acuma şi bustul ne minte, dă
să-i mai cârpesc un ciocan să-mi treacă ciuda.
117
- Oricum îl ducem căci nu am să mi-l las mie în
cabinet ca exponat, cu dracul încă nu m-am mai
înfrăţit.
Doi mi l-au înşfăcat şi pus în maşină şi l-
au dus la punctul de colectare a metalelor, unde
au fost întâmpinaţi cu rafale de spaimă şi mirare.
- Duceţi-vă naibii cu tot cu Avizuha voastră că o
să mă băgaţi la zdup smintiţilor, tare mă tem
să-mi iau pe dracul pe cap, lehamite şi de câştig.
- Păi nu o mai ducem înapoi de unde am luat-o,
doar nu suntem aşa de proşti, tot s-o plimbăm
dintr-o parte în alta prin oraş pe Satană, îi ajunge
cât a fost plimbat.
- Voi sunteţi nebuni, de unde dracul aţi mai luat
Smârdoarea aceasta!?
- Hai primiţi-o, ne facem nevăzuţi şi nu vă ştim
şi nu ne ştiţi.
- Fir-ar să vă fie de cap trăsniţilor de umblaţi cu
lucruri necurate, voi însă o să aveţi de a da seama,
însă ce am eu cu sufletele şi păcatele voastre?
Vi-l iau mai ieftin ca aluminiu, hai să-l cântărim.
- Luaţi-l şi am scăpat şi noi şi mata. El
Antihristul, nici nu are cântar câte crime a făcut.
Crimele nu se uită dar mai ales, mai ales nu se
iartă. Opera lui de tumănire a fost diavolesc de
118
bine pusă la punct. Marii şamani împreună cu el
s-au dat în spectacole de proporţii uriaşe. A avut
loc poluarea minţilor, a sufletelor prin răsturnarea
valorilor general-umane adunate cu atâta grijă de
mii de generaţii aşa că boţiţi-l cu un ciocan mai
mare de să nu-l mai cunoască nimeni pe Ucigă-l
crucea.
- Bine, îl iau şi îl ascund să nu mi-l vadă cineva,
căci am sfeclit-o, mă băgaţi în belea idioţilor.
Cam cu puţin s-au ales făptaşii pentru aşa
risc, cel ce l-a luat fără doar şi poate că mai mult
a avut de câştigat, însă le-a ajuns pentru un
aldămaş bun şi au băut în cinstea nimicirii
satanei. Spurcăciunile odată şi odată trebuiesc
puse la punct şi la locul lor binemeritat!
Terţionarii părinţilor şi buneilor noştri,
adică marii şamani slugi fidele cu trupurile şi
sufletele ale regimului comunist, au azi pensii
mari, sunt invitaţi la manifestări oficiale cu
pieptul plin de ordine şi medalii de tocmai îi
îndoaie, obţinute pentru crime contra poporului
băştinaş, pe când persoanele care au avut de
suferit mai sunt în căutare de dreptate, nu-şi pot
obţine nicidecum proprietăţile, fiind trataţi în
continuare ca oameni de categorie inferioară.
119
Măcar aşa câtuşi de puţin i-au răzbunat foştii
pionieri pe toţi suferinzii regimului satanic
comunist prin ,, bunelul şi tatăl lor”.
120
MULŢUMIRE PENTRU
LĂCRĂMIOARA
Toată viaţa am fost lovit crunt de
Dumnezeu, de Soartă, de Scaraoţchi cu toată
drăcimea lui şi de societăţile în care m-am aflat,
adică am fost testat de toţi în parte cu toate
metodele lor. Au fost toate nişte ispitiri, trădări,
sărăcie respingere socială, dureri, încercări ale
caracterului pe care le-am suportat chiar de
sufeream eşec după eşec şi accident după
accident, am învăţat să ascult prin ce am suferit.
Năucit de furtunile vieţii nu m-am convertit la
chemările ei satanice ci la cele dumnezeieşti, am
rămas totuşi un încăpăţînat nebun de a-mi ţine
verticalitatea de om şi nu a cădea în prăpastia
ticăloşeniei umane care este o stricăciune a
sufletului.
Aceste examene mi-au călit rezistenţa
lăuntrică şi pentru a înfrunta greutăţile vieţii.
Biciuirile spirituale sunt cu mult mai cumplite
decât cele materiale, suferinţa trupului e nimica
pe lângă suferinţa sufletului. Soarta m-a pus la
multe şi grele încercări făcându-mă să dansez pe
121
colţii Hârcei cu Coasa iar uneori râdeam şi de
colţii ei lungi. Astfel trăgând cu greu de viaţă,
cernut prin sita ei neagră mi-am oţelit caracterul
foarte bine şi Dumnezeu a dat sens vieţii mele ca
scriind Adevărul, să oglindesc neghiobiile şi
faptele curajoase ale mele căci nu mai sunt eu
chiar lemn de cruce şi a celora ce mă înconjoară.
Proprietatea lui Dumnezeu sunt sufletele
oamenilor care le cearcă şi le căleşte în mizeria şi
noroiul pământului plin de amărăciuni. În acest
iad comunist din Basarabia învăţarea este o
înstrăinare faţă de societatea în care te afli şi
ajungi uneori la deznădejde întrebându-te: Ce
folos de ea dacă îţi aduce numai suferinţă şi mari
necazuri, mai bine să fii un prost, ascultător, dar
fericit, însă iată aici este acel fir invizibil graniţa
între Om şi animal şi nici nu-ţi dai seama când ai
trecut-o. În creaţie se dă suferinţă pentru a crea
însă mulţi mari scriitori o căutau cu lumânarea
dar iată că noi în Basarabia nu ducem lipsă deloc.
Cu sforţări supraomeneşti fiindcă toate
forţele întunericului au întors furtuna împotriva
mea, m-au luat în gheare şi la biciuit cu
coşmaruri, accidente şi încă iată că in mijlocul
iadului comunist de la noi cu ajutorul lui
122
Dumnezeu am făcut o minune, am reuşit totuşi să
editez o carte ,,Moda lui Skaraoţki” care numai
titlul vorbeşte foarte multe. Acest ,,K” ne este tot
amarul, nenorocirile aduse de valuri de tsunami
de secole venite de la slavi şi totodată cu ei nişte
cadavre împuţite spiritual care ne conduc şi ne ţin
sub cizma lor moscălească. Şi astăzi ne trimit
nişte viituri de nenorociri de tot soiul ei
,,binefăcătorii” care au uitat să se întoarcă acasă
după ce ne-au ,,eliberat” cu tancurile de voi
fraţilor şi am rămas nişte rătăciţi, prăpădiţi de
mama noastră România. Şcoala sovietică a
introdus în venele basarabeanului drogul
minciunii, neomeniei, ticăloşeniei adică ura de
sine şi de rădăcinile viţii sale strămoşeşti, a
mutilat conştiinţa formând Pavlicul Morozov care
pentru noi era un model de om nou, care şi-a
trădat tatăl şi i-a fost omorât, ca să-şi urască
părinţii şi să-i iubească şi să-i slăvească pe cei
care l-au lichidat.
(Noi tinerii basarabeni în Chişinău pe 7
aprile 2009 ne-am ridicat şi am început ofensiva
împotriva acestui regim hidos comunist, satanist
care ne spurcă pământul cu tălpile lor, iar
neghiobia atinge proporţii cosmice. Împotriva
123
lichelelor, lepădăturilor de tot soiul, trădători de
neam care au împânzit Basarabia ca buruienile
sălbatice în spatele căruia sta Rusia, iar voi UE şi
NATO tremuraţi de frică de ei, îmi este ruşine de
voi. Acuma suntem vânaţi şi arestaţi, o să suferim
mult dar am marcat un eveniment în istorie mai
ceva ca comuna de la Paris, iar minţile luminate
au să ne înţeleagă totuşi până la urmă a noastră
dreptate şi curaj nebun.)
Tranziţia dintr-un sistem sigur într-altul
nesigur costă mult stres. ,,E rău cu rău, dar mai
rău fără rău”- zicală imorală la noi de etică de
circumstanţă, potrivită pentru sufletul meschin şi
plăcinte de moşnegării, care se mulţumesc cu un
,,câştig” de azi pe mâine căci şi aşa mâine vom
muri” (1Corinteni 15,32), pe scurt după ei şi
potopul. Oamenii noştri s-au resemnat cu mizeria
pământului şi votează cu hurta pe comunişti. Cine
nu urăşte ,,robia” din tot sufletul lui nu va găsi
motivaţia să dorească o stare mai bună şi să
plătească ,,preţul” tranziţiei. În ciuda ofertei
generoase acela va renunţa la gândul de
,,eliberare” şi îşi iubeşte cotropitorul, sau chiar
călăul. Este surprinzător că oamenii acceptă mai
uşor sfârşitul vieţii şi a tot ce au decât sfârşitul
124
ordinii strâmbe diavoleşti care-i antrenează în
mancurtizare şi nefiinţă! Dacă ,,acasă” pentru ei
este bordeiul sau fuga prin străini să muncească
umilitor la negru, atunci vor plânge după Egipt
(robie). Atunci ieşirea din (Egipt) robia comunistă
va apărea o cascadă de urgii devastatore, numai
că din păcate a apărut şi o suferim noi tinerii şi nu
ei bătrânii oamenii sovietici.
Sunt din categoria ,,Moise” şi am
misiunea dumnezeiască de redresare spirituală a
poporului meu făcându-mă un model demn de
urmat pentru întreaga umanitate, adică un Moise
al creştinilor. El a scos poporul său din ţara
Egiptului care erau cei mai deştepţi oameni de pe
atunci, iar mie îmi revine misiunea şi mai grea,
să-i scot din ghearele satanei comuniste, iar din
cărţile mele vreau să fac răngile care să dărâme
gardul de sârmă ghimpată de pe Prut şi să deschid
drumul spre casă, astfel ieşind din robia
comunistă care e mai satanică decît cea
diavolească, adică e mai negru comunistul decât
dracul, nu numai la păr ci şi la maţe şi cerul gurii.
Cu chiu cu vai luptând cu mizeria
spirituală şi cu viiturile de blesteme chiar şi din
partea propriei mame nu numai a celor străini
125
fiindcă nu pot suporta destinul de străin chiar şi
duşman al poporului în propria ţară. Privit din
spate ridicol şi jalnic chiar ca un nebun, de
oamenii din societatea noastră calică şi chiar
moartă sufleteşte, cosită de ciuma comunistă cu
toate minţile în putrefacţie care împrăştie o
duhoare de usucă şi copacii nu numai sufletele
oamenilor care-i înconjoară. Mă ţin pe linia de
plutire a vieţii şi lupt stând ca un zid contra
nefiinţei fiindcă scopul lor este să ne prăpădească
ca neam, contra prostiei, contra pulberii
vremurilor, contra cumplitelor fărădelegi satanice
ale comuniştilor abătute pe capul basarabeanului.
Mă zbat ca peştele pe uscat de a ieşi la
lumină dar în zadar îmi sunt sforţările precum
boabele de seminţe ar cădea pe o placă de beton
sau de metal şi le arde ,,soarele de la răsărit” şi nu
pot să dea rădăcini să dezvolte de a da roade.
Astfel sămânţa mea literară pe care de zece ani o
împrăştii şi nicidecum nu poate prinde rădăcini în
acest pustiu spiritual care nu are suflet si nu are
creier de cădeam uneori în ghearele deznădejdii,
dar totuşi visam gândeam de a-mi materializa
visul fiindcă cine îşi trădează visul probabil că nu
va mai visa niciodată. Dar dacă nu visezi nu
126
trăieşti ca om ci numai ca o maşină biologică.
Însă mi-a surâs totuşi puţin norocul, aruncând
suspinele mele şi prin internet iată că am dat peste
un suflet fertil oferit de Dumnezeu care se
numeşte Lăcrămioara şi după ce am văzut că mi-a
scăldat în suflet şi în lacrimi primele nuvele ale
mele, i le-am trimis pe toate.
Femeile cu sensibilitatea mai receptive,
care detectează cu mai multă uşurinţă nuanţele şi
,,mesajele” zbuciumate ale sufletului pun
totdeauna în joc radarul infailibil al intuiţiei lor şi
niciodată nu greşesc. Lăcrămioara în intuiţia ei
mi-a văzut încercarea zborului meu despre care
gândurile suspicioase şi cei invidioşi îmi spun că
este un zbor sinucigaş de kamikaze pe care ea
însă îl vede că îşi ia viteză mare şi va zbura foarte
departe ca o stea lăsând o cale de lumină pe cer.
Deci, nimic întâmplător în astă lume, Dumnezeu
totuşi face ca cei de acelaşi suflet căliţi în
cuptorul Lui de a fi demni, deştepţi şi puternici
fiindcă de proşti şi dracii se tem, pentru a-i duce
steagul Său să se întâlnească si să se unească în
cuget în suflet şi în simţire.
Deci aduc în primul rând mulţumire lui
Dumnezeu care este adevărul iar noi scânteile Lui
127
pentru tot ajutorul şi încrederea în mine, apoi
Lăcrămioarei pentru toată încrederea, înţelegerea
şi aportul adus la scoaterea din beznă a nuvelelor
mele şi la editarea acestei cărţi ,,Cătuşele
mancurtizării” care are să fie a doua având
menirea nu a face podul de flori care a durat puţin
ci podul de suflet, de minte si de sentimente.
Suntem un cuget si o simţire fraţilor de peste Prut
şi trebuie să existe o comunicare permanentă de
gânduri, sugestii şi idei exprimate, dacă nu putem
prin grai viu măcar prin internet şi cărţi până când
om sufla sârma ghimpată de pe Prut.
Să nu dăm voie satanelor de la voi, de la
noi şi din toată lumea să ne dezbine şi să ne spele
creierii. Dacă o să fim tari spiritual şi o să
aspirăm spre unire au să se teamă numai de
dârzenia noastră, fiindcă pot să-ţi taie un picior
sau o mână, însă mintea si sufletul nu au s-o poată
tăia niciodată dacă nu o să le dăm voie. Atunci
când aceste adevăruri vor intra în conştiinţa
tuturor celor tineri, când aceştia vor înţelege că
comunismul este o sclavie mai cruntă decât orice
robie din trecut fiindcă îţi robeşte şi sufletul si
mintea nu numai libertatea exterioară ci şi
interioară şi că adevărata libertate constă, în
128
primul rând, în eliberarea fiecăruia din bezna
neştiinţei, din mediocritatea şi rugina rutinei
interioare, ei vor avea în mâinile lor bagheta
magică care deschide porţile fericirii şi unirii între
fraţi.
Morala viitorului trebuie să fie nouă, ca şi
omul nou de mâine, adică să se nască din nou în
haina lui Hristos după cum spunea El:
,,Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos!” (Romani
13,14). Omul descătuşat de tot ce îi limitează
avântul, de tot ce-l face să fugă de el însuşi, de
toate câte îl făceau să caute uitarea în tavernele
întunecoase ale minţii si sufletului său neliniştit.
Această descătuşare şi această nouă morală vor fi
rezultatul unei profunde armonii interiore, a
acelui ritm egal pe care îl au toate marile
adevăruri ale lumii de a fi cine eşti şi nu cine îţi
impune cineva să fii, iar tu devi numai un robot
care îndeplineşte.
Şi mai spune Isus: ,, Daca voieşte cineva
să vină după Mine să se lepede de sine şi să Mă
urmeze” (Matei 16,24). Aceasta este calea Lui
care, într-un singur cuvânt, se numeşte Crucea
dusă de fiecare – poticnire pentru unii, nebunie
pentru alţii (1Corinteni 1,21.23). Dar pentru a fi
129
astfel ai nevoie de gândire să nu laşi pentru tine
să gândească boii sau altcineva care chipurile
vrea să te ,,fericească”.
Fericirea nu este nici o stare psihică de
permanentă încântare, şi nici un mozaic de pietre
disparate, culese pe potecile vieţii. Fericirea unui
om, în adevăratul sens al cuvântului, este
satisfacţia unui ideal de viaţă împlinit, precum eu
prima carte, iar a doua cerc cu ajutorul
Lăcrămioarei s-o editez fiindcă dacă te opreşti
ameţit de împlinirea unui vis e ca şi cum te-ai
opri la o treaptă oarecare a vieţii tale şi atât.
Pentru această fericire mereu reînnoită, mereu
prezentă, omul se luptă cu el însuşi, cu
slăbiciunile şi defectele lui cu tentaţiile şi
înclinaţiile lui dar mai mult cu scufundarea în
interiorul sufletului lui si a celor din jur, a viţei
sale strămoşeşti de a se afla singur pe el cine este
şi cu ce scop a apărut pe astă lume şi a-şi duce
destoinic a sa ,,cruce” care i-a fost dată de
Dumnezeu, fiindcă nu poate accepta vrăjmaşul
nici în ruptul capului: Crucea lui Hristos purtată
în viaţă - singurul lucru care transformă o teorie
într-o ucenicie. Această fericire este o cucerire de
zi cu zi, o victorie asupra lui şi celor ce se
130
împotrivesc năzuinţelor sale dar este în acelaşi
timp o permanentă dăruire, ca şi dragostea lui
Dumnezeu dăruită nouă oamenilor.
Oamenii egoişti, cu un orizont intelectual
limitat iar comuniştii noştri nici aşa limitat nu-l
au, cei care se preocupă doar de persoana lor, de
plăcerile lor meschine, fără orizont, cu graniţă pe
Prut şi pe minte nu vor afla niciodată ce-i
fericirea ducându-şi viaţa animalică numai ca
nişte tuburi digestive. Fericirea este o adaptare la
frumos şi nu la hidos. Când simţim că nimic nu
ne încătuşează mintea şi sufletul, când ştim să
vrem ceva şi putem realiza acel ceva, adică unirea
şi vom fi stăpâni pe sine şi totodată eliberaţi de
sine atunci vom afla fericirea adevărată precum se
spune din bătrâni că ,,omul are fericirea pe care o
merită” aşa că fiecare din noi este făuritorul
propriei sale fericiri, iar împreună fericirea
propriei sale ţări şi face să ne întrebăm: nu
merităm noi românii basarabeni o viaţă mai bună
alături de toţi fraţii decât această viaţă în iadul
comunist ???
Iată o veste bună pentru slăbănogii de
minte: toate împrejurările care fac omul să
alunece pe panta decăderii fizice şi morale nu
131
sunt ,,ghinioane” sau ,,soartă fără noroc”, ci
trăsături negative, pe care voinţa de a se realiza
pe sine ca Om le-ar fi putut învinge. Dacă ar fi
înţeles sensul fericirii şi elita voastră politică că
de la a noastră nu ai ce aştepta că: idealul uman
de viaţă clădit pe demnitate, cinste, muncă, forţă
morală, inteligenţă, optimism şi încredere. Toate
acestea sunt punctele de rezistenţă ale unei vieţi
de om şi ale unui neam şi nu de animal îmbrăcat
în pantaloni sau a unei turme.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.
132
CUPRINS
Lăcrămioara Cătinean, Prefaţă/5
Cuvânt înainte/8
Autobiografice/16
Transnistria, o bubă rea a Moldovei şi a
întregii Europe/19
Monumentul ostaşilor sovietici/59
Ceauşescu/99
Pionerii/106
Mulţumire pentru Lăcrămioara/120
133