Balan Istoria Scrierii An3 Sem2
-
Upload
lovelifediana -
Category
Documents
-
view
136 -
download
1
Transcript of Balan Istoria Scrierii An3 Sem2
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ / LIMBĂ STRĂINĂ
INVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
PROGRAMA ANALITICA
Disciplina: Optional B- limba latina (Din istoria scrierii)
Specializarea: Româna-latină
Anul III Semestrul II
Titularul disciplinei: lector dr. Nina Aurora Bălan
I. OBIECTIVELE DISCIPLINEI:
- familiarizarea studentilor cu notiuni de istorie a scrierii, subiect tratat de lingvistica la
capitolul “fonetica”;
- prezentarea unui tablou general al evolutiei scrierii ca parte integranta a dezvotarii
umanitatii;
- introducerea de scurte informatii despre evolutia scrisului in limba româna.
II. TEMATICA CURSURILOR:
1. Etapa pre-scrieii. Gând, imagine, semn. Semne mnemonice (mnemotehnice). Picturile
rupestre. Nodurile. Pietroglifele. Gesticulatia. Materiale de scris: lut, papirus, pergament,
hârtie.
2. Pictografia. Scrierile Americii Centrale.
3. Scrierea propriu-zisa. Ideografia. Scrierea cuneiforma. Scrierea hieroglifica egipteana.
Scrierea chineaza.
4. Scrierea fonetica. Scrierea silabica. Scrierea literala (alfabetica).
5. Istoria alfabetului. Scrierea feniciana; scrierea paleomoabitica, scrierea ugaritica,
inscriptiile de la Byblos. Alfabetele arameice. Scrierea ebraica patrata. Scrierea araba.
Scrieri indiene.
6. Originile scrierii grecesti. Alfabetul grec clasic. Alfabetul latin. Scrierea etrusca. Scrierile
latine. Carti si biblioteci in Grecia si Roma antica.
7. Scrierea limbii române. Alfabete de tranzitie. Trecerea la alfabetul latin. Contributia
Scolii Ardelene si a lui I.H.Radulescu.
8. Scrisul si cartea manuscris in tarile române.
III. EVALUAREA STUDENTILOR: referat 50%, examen scris 50%
IV. BIBLIOGRAFIE GENERALA
ARNOLD, Paul – 1996, Cartea mayasa a mortilor: scriere mayasa descifrata, Editura
Antet, Bucuresti.
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la satelitii de comunicatii, Editura
Albatros, Bucuresti.
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
DUTA,Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si tiparului, Editura Sport-Turism,
Bucuresti.
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti.
GHETIE, Ion – 1974, Inceputurile scrisului in limba română. Contributii filologice si
lingvistice, Editura Academiei, Bucuresti.
* * * - 1972, Introducere in lingvistica, Editura Academiei, Bucuresti.
HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura Albatros, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
SIMIONESCU, Dan; BULUTA, Gh. – 1999, Scurta istorie a cartii românesti, Editura
Demiurg, Bucuresti.
INTRODUCERE IN LINGVISTICA – 1972, Editura Academiei, Bucuresti.
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ / LIMBĂ STRĂINĂ
INVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
SUPORT DE CURS
Disciplina: Din istoria scrierii
Anul III Semestrul II
Titularul disciplinei: lector dr.Nina Aurora Bălan
I. PREZENTAREA CURSULUI
Cursul cuprinde opt teme, fiecare având un numar de subteme care detaliaza subiectul.
Aceste teme incearca sa acopere o arie larga si generala a istoriei scrierii, plecând de la
primele etape ce anunta scrierea (semne mnemotehnice) pâna la scrierea propriu-zisa
(pictografia, ideografia, scrierea fonetica).
Incercarea de a integra acest subiect nu numai lingvisticii generale ci si istoriei culturii si
civilizatiei umane, ne-a determinat sa nu neglijam un scurt capitol dedicat cartii manuscrise
in civilizatia greaca si romana. De asemenea prezentam un scurt istoric la cartii manuscris
in tarile române.
Ultima tema a cursului – scrierea limbii române – reprezinta o introducere in istoria culturii
române si a etapelor pe care le-a strabatut scrierea limbii române.
II. CURSUL
1. Etapa pre-scrierii.
Scrierea, asa cum o cunoastem noi, reprezinta “notarea pe un material oarecare (lemn, piatra,
hârtie) a limbajului sonor cu ajutorul unui sistem de semne care se adreseaza ochilor si care
sunt, de obicei, legate de o anumita limba” (Introducere in lingvistica, p.100).
Scrierea actuala e un mijloc de comunicare subordonat limbii, creat numai pe baza limbii
sonore.
Studiul istoriei scrierii se confunda in parte cu studiul istoriei culturii si civilizatiei umane.
Scrierea este o parte componenta a civilizatiei, chiar printre factorii determinanti ai acesteia si
a insemnat o foarte mare inlesnirwe a progresului omenirii. “Scrisul este pentru omul civilizat
un lucru atât de natural incât definirea lui pare inutila” (A.Flocon, p.11). Cu toate acestea, a
fixa gândirea cu ajutorul cuvintelor prin semne materiale pentru a o obiectiva, pentru a realiza
de la fraza articulata la fraza scrisa sau tiparita este in realitate un proces care pune in joc
insesi fundamentele civilizatiei noastre. Toate societatile moderne se sprijina pe existenta
textelor. Stiinta si arta, istoria si filozofia, dreptul si politica sunt esentialemente accesibile si
se definesc prin colectii de scrieri. Chiar dialogul, pentru a fi rodnic, are nevoie de
intermediul mut al scrierii.
Stiintele scrierii sunt o ramura esentiala a istoriei. Lingvisti, paleografi, epigrafi, psihologi si
matematicieni contribuie, fiecare in domeniul lor, la lamurirea unor chestiuni extrem de
complexe. Insusi omul, “trestie gânditoare”, este urmarit prin evocarea procesului evolutiei
gândirii.
O scriere exista in masura in care un ansamblu de semne este acceptat de un grup social si
daca aceste semne au acelasi sens pentru toti membrii sai. Elaborarea acestei conventii
simbolice serveste oentru a exprima cât mai clar posibil o fraza vorbita, echivalenta unei
gândiri coerente.
Exista numeroase legende, mituri, prin care oamenii au incercat sa dezlege o enigma: cine a
inventat scrierea?
“In cartea intâi, care cuprinde istoria Babilonului, Berosos ne spune ca a trait pe vremea lui
Alexandru, fiul lui Filip. El aminteste de niste scrieri pastrate in Babilon despre un sir de
cincisprezece miriade de ani. Aceste scrieri povesteau istoria cerurilor si a marii, nasterea
omenirii, tot asa si istoria celor care au avut puterea de suverani [...] Faptura aceasta (este
vorba de Oannes, amfibia gânditoare) statea de vorba in rastimpul zilei cu oamenii, insa nu
mânca deloc. Ea ii invata scrierea, stiinta si felurite arte” (V.Kernbach, 1978, p. 219).
In Epopeea lui Ghilgames gasim afirmatia privind consemnarea in scris, pe tablite de lut, a
tuturor ispravilor eroului.
Muntele Sinai a intrat in istorie prin Moise, care, potrivit Bibliei, ar fi primit aici cele zece
porunci pe care degetul lui Dumnezeu insusi le-a sapat in doua tablii de piatra. In Cartea a II-
a a lui Moise apare textul: “Sunt dator sa arat ca am invata sa scriu de la preotul Jetro, socrul
meu”.
Pe paleta de farduri a regelui egiptean Narmer se gaseste un fragment sde scriere ideografica:
un oval care reprezinta o bucata de pamant, cu un cap legat cu o funie si un soim care sta pe
un manunchi de sase frunze de lotus tinând capatul frânghiei in gheare. Soimul este simbolul
eroului Hor. Acesta ii aduce regelui ca prizonieri pe locuitorii unei tari. Cele sase frunze de
lotus inaseamna, poate, cifra de 6000, deoarece frunza de lotus s-a utilizat mai târziu pentru
redarea notiunii de o mie. Paleta de farduri nu da numele celui care a creat ideograma dar
demonstreaza clar ca acum cinci mii de ani se scria (apud V.Duta, 1988, p.13).
Gând, imagine, semn.
Nevoia oamenilor de a-si comunica gândurile s-a realizat inca din cele mai vechi timpuri fie
oral, fie utilizând alte mijloace. In acest sens au aparut conventii, care, prin generalizare, au
devenit simboluri. Dăm câteva exemple care sunt utilizate si astazi. Astfel, florile cau capatat
intelesuri, unele pastrate pâna astazi. Simbolul variaza in functie de culoarea florii si chiar de
numele ei. Un trandafir galben inseamna gelozie, culoarea rosie indica iubirea, albastrul –
credinta. Tot asa este folosita creanga de maslin simbolizeaza pacea, cununa de lauri –
victoria, porumbelul alb – pacea si prietenia.
Trebuie sa precizam ca notiunea de scriere presupune indeplinirea a doua conditii:
- o realizare grafica – desen, gravura, pictura;
- un scop concret de a consemna sau de a comunica.
Semne mnemonice.
Semnele mnemonice (mnemotehnice) reprezinta un ansamblu larg raspândit de simboluri pe
care oamenii le utilizeaza pentru aducere aminte si constituie precursori ai scrierii.
In cele ce urmeaza vom aminti o serie de semne mnemonice utilizate de-a lungul istoriei
umanitatii, care au o anumita semnificatie conventionala, unele din ele fiind intâlnite si in
zilele noastre.
Triburile de vânatori sau de pastori foloseau pentru a comunica intre ele diferitwe mijloace: o
ramura rupta dintr-un copac asezata pe marginea unui drum indica direcvtia in care s-a
deplasat tribul; o movila formata din pietre reprezenta un loc de popas sau locul unde s-a
ascuns hrana etc.
Toate aceste swemne aflate in domeniul vizualului erau mihjloace rapide de informare,
stabilite conventional intre membrii unei comunitati.
Toiagul este un semn menmotehnic folosit din vremuri stravechi, el fiin un insemn al puterii.
Tot in categoria semnelor mnemotehnice intra si rabojul, forma foarte veche de a insemna
datoriile, numarul animalelor, al produselor agricole, banii etc. El este un băt in forma
cilindrica sau in patru muchii pe care se fac insemnari cu ajutorul crestaturilor. Uneori rabojul
a fost folosit si drept “chitanta”, prin efectuarea a doua crestaturi asemanatoare la cele doua
capete al bătului; o parte din acesta, rupt in doua, revenea datornicului, cealalta datornicului.
Rabojul a fost folosit in toate tarile europene, precum si la populatiile din Asia. Metoda
rabojului a fost folosita si la noi, in special pentru insemnarea datoriilor. Este interesant de
mentionat ca sistemul de a elibera chitante prin dubla crestare a rabojului s-a intrebuintat
pâna târziu si in unele tari dezvoltate, cum ar fi Anglia si Franta (codul lui Napolon rabojul se
asimila cu probele scrise in materie de obligatii bilaterale, având forta de document exact ca
orice act redactat in scris).
Tatuajul poate fi si el un semn mnemotehnic, folosit de popoarele din Africa, Australia, unele
insule din Oceanul Pacific etc. Tehnica realizarii tatuajului consta in desenarea prin intepare
cu ace sau cutitase a unor imagini si prin introducerea in piele a unor vopsele persistente.
Semnificatiile tatuajelor sunt diverse, astazi existând o moda ce il apropie de arta.
Nodurile. “Nu uita, fă-ti un nod la batista”; aceasta recomandare este supravietuitoarea unei
traditii foarte vechi. Sistemele mnemotehnice prin noduri stau la baza originii scrierilor si
calcului. “Quippus”-ul incasilor, folosit in Peru precoluimbian, servea la inregistrarea datelor
numerice, poate si a combinarilor magice ale cuvintelor. “Quippus”-ul se compune dintr-o
sfoara principala de care se leaga fire mai subtiri, de lungimi si culori diferite. Fiecare dintre
aceste sfori poate sa aiba noduri, sa fie legate cu altele, dând astfel un mare numar de
combinatii. Aceasta scriere cu noduri nu a fost inca descifrata. Mecanismul lor a fost studiat
de lingvisti si etnologi.
Pentru zona noastra se povesteste ca atunci când Darius a trecut Dunarea ca sa lupte cu scitii,
el a pus niste greci ionieni sa pazeasca podul peste fluviu, lasându-le o curea cu saizeci de
noduri; ionienii trebuia sa desfaca in fiecare zi câte un nod, marcând in acest fel trecerea
timpului. Indicatia era ca, daca Darius nu se intoarce pâna in ziua a saizecea, ionienii puteau
sa plece acasa.
Picturile rupeste. Pentru oamenii paleoliticului, semnele si imaginile se confundă. Picturile
rupestre, animale desenate, scrijelite si pictate pe peretii greu accesibili ai pesterilor
intunecate, sunt primele manifestari ale unui limbaj materializat. Pietre “retusate”, mai târziu
sculptate, vor imbogati si ele vocabularul formelor. Cu tot nivelul artistic foarte ridicat, nu
preocuparea estetica pare sa fie mobilul acestor capodopere. Scopul lor este magic,
incantatoriu. Amprenta mâinii pe animalul reprezentat, sageata care il strapunge sunt
prefigurari ale unei vânatori izbutite. Omul forteaza destinul prin imagine. Imaginea este
incarcata de un continut magic, expresie a unei puteri obscure, coercitive, care-l sileste sa
indeplineasca actele esentiale ale existentei sale.
Insasi reprezentarea omului in aceste picturi cu animale, de un realism surprinzator, este
adesea ciudat de simplificata, ca si cum omul s-ar teme de confruntarea cu el insusi. Incetul
cu incetul, ansamblul picturilor se indreapta, printr-o schematizare din ce in ce mai clara,
catre semn. Acest stadiu este atins in neolitic. Desenul este acum prefigurarea unei scrieri,
deoarece trebuie cunoscuta semnificatia pentru a-l ”citi”.
Pietroglifele. In unele locuri preistorice si la priomitivii contemporani exista semne
geometrice alaturi de desene figurative, sapate in piatra. Aceste “pietroglife” sunt raspândite
pe toate continentele. Ele par sa pregateasca simbolurile grafice, care mai târziu vor fi folosite
de scrieri. Oameni, animale, corabii, roti, cruci, cercuri, discuri solare, spirale, meandre,
labirinte formeaza o intreaga traditie grafica, care a putut foarte bine sa duca la primele scrieri
pictografice ale vechiului Egipt, Babilonului, Indiei. Pietroglifele scandinave au format
obiectul unor studii deosebit de aprofundate.
Gesticulatia. “Mijloacele de exprimare ale omului primitiv, studiate de etnografi si lingvisti,
sunt infinit mai numeroase decât acelea a caror folosinta a pastrat-o omul modern”, observa
profesorul Albert Flocon (1976, p.13). Limbajul gestual, mimica imbogatesc si inlocuiesc
vorbirea articulata. Doi indieni nord-americani pot avea lungi “gestuale” atunci când ei nu
vorbesc aceeasi limba. Semnalele, prin fum sau focuri, prin tam-tamuri, mesajele prin obiecte
semnificative sunt tot atâtea incercari de a crea limbaje conventionale, in afara cuvântului
imediat.
Gestul, acest desen in aer, pare sa stea la originea unor scrieri, dupa cum sustine Al.Flocon,
citând in acest sens un cercetator chinez care considera ca mecanica mâinii, a bratului, a
corpului intreg reinvie forma obiectului sau a actiunii reprezentate (ca in dans). Aceasta
mecanica gestica pare a sta la baza celor mai vechi caractere chinezesti. Unii autori au ajuns
la concluzia ca limbajul gestual precede in toate civilizatiile vechi limbajul articulat, care este
consecinta si nu cauza dezvoltarii scrierii.
Mai amintim doar, in acest sens, ca astazi exista un limbaj mimico-gestual care este un
substitut al limbajului articulat pentru persoane hipoacuzice.
Materiale pe care s-a scris.
Pe pietrele funerare, pe zidurile templelor, pe piramide, pe monumente si in pesteri se gasesc
cele mai vechi inscriptii realizate in piatra.
Asirobabilonieii scriau pe tablite de lut, deoarece semnele se pot imprima pe lutul moale cu
usurinta. Tablitele de lut astfel “scrise” erau arse in cuptoare, asa cum se ard caramizile; in
felul acesta ele deveneau rezistente si inscriptiile puteau fi pastrate multa vreme.
Un alt suport folosit de oameni pentru inscriptionare il reprezinta tablitele de ceara. Tablitele
confectionate din lemn, gresie, fildes sau metal aveau un strat subtire de ceara pe care se scria
prin zgâriere. Romanii foloseau tablitele cerate pentru corespondenta; scrisoarea astfel
realizata pe tablita de ceara era trimisa cu un curier, iar cel care o primea raspundea pe
aceeasi tablita. De asemenea pe aceste tablite erau scrise de catre poetii latini primele versuri
ale operelor lor. Dupa corectare si dupa ce dadeau operei forma ei definitiva, versurile erau
copiate pe papirus sau pergament.
La Rosia-Montana au fost descoperite 25 de tablite cerate datând din perioada romanilor.
Tablitele cerate au continuat sa fie folosite pâna in secolul al XVIII-lea. Calugarii din
manastiri foloseau tablite cerate pentru a nota diferite dispozitii cu privire la templele
religioase sau la treburile gospodaresti.
Scolarii isi scriau lectiile pe tablite, doarece scrisul putea fi usor sters cu o cârpa sau cu un
burete.
Multe popoare din antichitate au scris si pe alte materiale: bronz, plumb, arama sau alte
metale trase in foi subtiri. Vechii romani scriau pe tablite de bronz decretele, tratatele si alte
acte publice. Soldatii romani, in momentul in care plecau in permisie, primeau bilete de voie
inscrise pe asemenea placute. Foile foarte subtiri din plumb erau taiate in mod egal si asezate
asemenea filelor unei carti.
Romanii incrustau decretele imperiale pe fildes; pentru a se putea citi mai usor, literele erau
facute cu o cerneala speciala.
Alte materiale care au fost utilizate pentru scriere sunt: cojile de ou, cioburi, carapace de
raci, scoici.
Vechii greci, celtii si romanii foloseau pieile de animale. La Biblioteca Nationala din
Bruxelles se pastreaza un manuscris al Vechiului Testament scris pe 57 de piei, cusute una de
alta.
Un alt material ciudat pe care s-a scris a fost intestinul de animale. La Bibnlioteca din
Constantinopol se pastra un exemplar din Iliada lui Homer incrustat pe intestin de sarpe.
Pe pergament s-a scris incepand din secolul al doilea i.e.n. acesta material se prepara din
piele de oaie, de magar sau de vitel. Coala obtin uta in acest fel era opaca si se putea scrie pe
ambele fete. Textul scris putea fi sters cu o solutie speciala sau ras cu un cutit. Din acest
motiv se putea scrie de mai multe ori pe acelasi pergament.
Frunzele de palmier sau maslin, scoarta de copac sunt alte materiale pe care s-a scris chiar
pâna in secolul IV e.n.
Primele texte religioase au fost scrise pe pânză. Persii au fost primii care au scris pe matase.
Tot pe matase se tipareau tezele de doctorat si diplomele universitare medievale.
Papirusul a fost utilizat cu aproximativ 3000 de ani i.e.n., acesta fiind realizat din trestie, o
planta cu o tulpina inalta de 3-4 metri si cu o textura fibroasa ce permite desfacerea acesteia
in foi subtiri. Pentru fabricarea hârtiei de papirus, tulpina se despica la jumatate si cu ajutorul
unui ac se desprindeau fâsiile incepând cu stratul interior.
Hârtia a fost utilizata pentru prima data de chinezi. Acestia au reusit sa obtina hârtia dintr-o
pasta preparata prin macinarea scoartei de copac, a nervurilor frunzelor de dud, a zdrentelor
de matase si a capetelor perscaresti.
Dupa cinci secole de la descoperirea hârtiei de catre chinezi, secretul fabricarii ei este preluat
de coreeni si, apoi, de japonezi. Spre apus, hârtia a fost adusa prin secolul al VIII-lea iar
arabii au adus-o in Europa.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
DUTA,Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si tiparului, Editura Sport-Turism,
Bucuresti, p.74-82.
* * * - 1972, Introducere in lingvistica, Editura Academiei, Bucuresti, p.100-110.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
ARNOLD, Paul – 1996, Cartea mayasa a mortilor: scriere mayasa descifrata, Editura
Antet, Bucuresti.
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la satelitii de comunicatii, Editura
Albatros, Bucuresti.
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti.
HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura Albatros, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
Intrebari de verificare:
- Ce este scrierea?
- Care au fost etapele pre-scrierii?
- Care sunt materialele pe care s-a scris?
2. Pictografia.
Un pas inainte in incercarea de a largi sfera comunicarilor a fost sugerarea unor idei prin
intermediul unor obiecte – un fel de simbol pe care oamenii aflati in anumite situatii il puteau
intelege. E cunoscut, de pilda, mesajul scitilor catre regele persan Darius, despre care
vorbeste Herodot in cartea a IV-a a istoriilor sale. Scitii au trimis o broasca, un soarece, o
pasare si cinci sageti, ceea ce insemna: “daca nu va veti ascunde in apa ca broasca, sub
pamânt ca soarecele sau nu veti zbura in vazduh ca pasarea, nu veti scapa de sagetile
noastre”.
Nici simbolurile acestea nu constituie insa scriere. Abia odata cu fixarea imaginii unui obiect,
desenarea lui pe o suprafata oarecare – stânca, lemn, os – avem a face cu o scriere propriu-
zisa. Aceasta prima faza a scrierii, scrierea cu imagini, poarta numele de pictografie.
Pictogramele, reprezentând obiecte si fenomene, ar trebui sa fie foarte clare si usor de inteles
de oameni, indiferent de limba pe care o vorbesc. In realitate, exista o dificultate de a intelege
acest tip de scriere, deoarece in comunicare nu este vorba doar de obiecte si fenomene ci si de
insusiri ale acestora si de actiuni. Este extrem de didficil sa redai prin imagini o expresie ca
“n-a fost sa fie” sau “gândul imi zboara la tine”. De aceea inca de timpuriu acest tip de
scriere a fost combinat cu scrieri sintetitce (de idei) care o faceau mai usor de descifrat. O
astfel de scriere intâlnim la popoarele Americii Centrale.
Scrierile Americii Centrale. Civilizatiile precolumbiene – maya si azteca – au elaborat
scrieri care reprezinta stadiul intermediar intre scrierile analitice (de cuvinte) si scrierile
sintetice (de idei). “In ele se gasesc chiar incercari de notatii fonetice” (AL.Flocon, 1976,
p.14). Problema descifrarii lor este complicata nu numai datorita caracteristicilor acestor
scrieri, ci si datorita faptului ca spaniolii cuceritori nu numai ca au distrus, datorita
intransigentei religioase, majoritatea manuscriselor, dar au tulburat profund dezvoltarea
naturala a acestei scrieri pâna la eliminarea ei completa. Calendarul si numaratoarea sunt
singurele elemente descifrate pe de-a intregul.
Glifele (semnele scrierii) inscriptiilor maya figureaza, gravate cu mare grija, pe piatra
monumentelor sau pictate in rarele manuscrise care s-au pastrat: Codex Desdensis, Codez
Peresianus, Codez Troano. Foile, confectionate din hârtie, unse cu lac alb, prezinta “glifele”
aranjate pe coloane. Cu toate ca limbile maya sunt cunoscute prin inermediul transcrierilor
latine posterioare cuceririi si prin idiomurile indigenilor actuali, americanistii nu stiu insa
daca este vorba despre o scriere de cuvinte, de idei sau fonetica.
Scrierea azteca este mai bine cunoscuta, dat fiind numarul mare de manuscrise pastrate mai
ales din perioada posterioara cuceririi. Vechile manuscrise (neinfluentate de catre cuceritori),
de piele de cerb, hârtie sau tesatura de bumbac, contin desene conventionale si comentarii in
semne figurative care trebuie citite in parte fonetic. Se impune lectura fonetica in special
pentru nume. Semnele pictografice sunt suprapuse ca la un rebus si dau loc la calambururi.
De pilda, numele localitatii Tollantchinko (“mic tollan”) se reda cu un semn care reprezinta
tufa de trestie (“tollan”) dar si posteriorul omului (“tcin-tli”).
Aceste scrieri fac trecerea spre o etapa noua, scrierea ideografica.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti, p. 14-16.
* * * - 1972, Introducere in lingvistica, Editura Academiei, Bucuresti, p.100-110.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
ARNOLD, Paul – 1996, Cartea mayasa a mortilor: scriere mayasa descifrata, Editura
Antet, Bucuresti.
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la satelitii de comunicatii, Editura
Albatros, Bucuresti.
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti.
HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura Albatros, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
Intrebari de verificare:
- In ce consta scrierea cu imagini?
- Care sunt neajunsurile pictografiei?
3. Scrierea propriu-zisa. Ideografia.
Dezvoltarea gândirii, aparitia cuvintelor a faut sa se treaca la un nou fel de scriere, in care
sunt notate notiunile, indiferent de felul cum se pronunta cuvintele respective. A doua faza in
dezvoltarea scrierii se numeste ideografie – notarea notiunilor, a ideilor.
Ideogramele sunt derivate din imaginea obiectului reprezentat, au la baza deci o pictograma,
dar desenul s-a simplificat atât incât a pierdut legatura cu obiectul initial reprezentat, s-a
schematizat si a devenit un simbol, un semn al intelesului cuvântului.
In aceasta faza a scrierii se creeaza deci semne pebtru fiecare cuvânt. Cunoastem azi trei
feluri de scriere ideografica: a) scrierea cuneiforma; b) scrierea hieroglifica egipteana;
c)scrierea chineza.
a) Scrierea cuneiforma. A fost folosita de popoarele care au trait in regiunea Tibrului si
Eufratului (Mesopotamia antica) – sumerienii, accadienii, babilonienii, asirienii, alamitii
etc. cu aproximativ 5000 de ani i.e.n.
Este alcatuita din ideograme imprimate in lut, cu ajutorul unei trestii sau al unei bucati de
lemn ascutite in triedru. Prin arderea tablitelor, acestea deveneau foarte rezistente.
Dupa unii cercetatori este cea mai veche scriere.
Cea mai cunoscuta este scrierea cuneiforma a asiro-babilonienilor. Ei au imprumutat scrierea
de la sumerienii peste care au navalit, dar au modificat-o conform structurii fonetice si
gramaticale a propriei lor limbi. Limbile popoarelor din Mesopotamia sunt flexionare.
Contradictia dintre scrierea ideografica – in care nu se vede functia gramaticala a cuvântului
– si structura fonetica si gramaticala a limbii a dus la crearea unor semne care sa indice
prefixe, sufixe, genuri, timpuri sau alte categorii gramaticale.
Apare astfel tendinta de a descompune cuvintele in silabe si de a nota fiecare silaba. De
obicei, se folosea ideograma unui cuvânt: mu “nume”, dar cu aceeasi ideograma se nota si
orice silaba care suna la fel.
Scrierea cuneiforma a fost imprumutata de la vechii persi si, pe baza ei, a aparut scrierea
veche persana pe la 500 i.e.n. in aceasta scriere existau semne pentru notarea vocalelor si
silabelor (consoane + vocale).
Cuneiforma a stat si la baza notarii limbii hitite (una dintre limbile indoeuropene cele mai
vechi ca atestare – 2000-1200 i.e.n.).
b) Scrierea egipteana hieroglifica. “Scrierea sacra”, a fost folosita mai ales de preoti. Are o
evolutie aparte, si anume: in interiorul ei se vede mai clar trecerea spre scrierea cu litere,
scrierea fonetica. In cadrul scrierii egiptene, desenele se pastreaza foarte clar, asa ca se
vede bine legatura cu pictografia. Pe de alta parte, limba fiind polisilabica si flexionara, a
trebuit sa se gaseasca semne pentru silabe (ca si in cazul cuneiformei) si chiar pentru
sunete.
In scrierea egipteana au inceput sa se noteze consoanele, si anume se notau cu ideograma
unui cuvânt care incepea cu sunetul respectiv. Cu timpul hieroglifele egiptene s-au
sinmplificat: hieratica si mai târziu demotica.
Egiptenii cunoasteau 3000 de ideograme, foloseau insa aproximativ 600.
c) Scrierea chineza. Azi limba chineza este singura limba care se mai foloseste de
ideograme.
Aceasta scrierea dateaza de prin mileniul II i.e.n. are aproximativ 5000 de semne; in presa se
folosesc cam 3000-4000 mii; oamenii cu o instruire deosebita utilizeaza aprox. 10000 de
semne.
Datorita numarului mare de ideograme, s-a simtit nevoia clasificarii lor:
1) semne dezvoltate din pictograme;
2) semnele folosite pentru notarea cuvintelor care nu denumesc obiecte, deci nu pot fi
desenate, reprezentate grafic penmtru ca sunt abstracte: “eu”, “ziua”, “data” etc. Pentru
notarea acestora s-au folosit adeseori ideogramele obiectelor al caror nume suna intocmai
ca si cuvântul care trebuia notat (datorita caracterului monosilabic al limbii chineze exista
foarte multe omofonii). Astfel, notiunea “eu”, pronuntata in chineza uo a fost notata cu
ideograma cuvântului care denumeste o categorie de arme si care se pronunta tot uo
(armele pot fi reprezentate grafic). Cele doua ideograme nu se pot confunda pentru ca
armele respective au disparut si odata cu ele si utilizarea notiunii respective. Un alt
exemplu: jî inseamna in chineza “soare” dar si “zi” si “data”, acestea două din urma
imprumutând ideograma care reprezinta notiunea “soare”. Aceste semne poarta numele
de semne adoptate. Confuzia care poate apărea este eliminata prin context.
3) Semne compuse. Cam 80% din totalul semnelor chineze intra in aceasta categorie.
Datorita posibilei confuzii in interpretarea semnelor adoptate, in stânga ideogramei
respective s-a scris alt semn care indica sfera mai larga de sens din care face parte
cuvântul respectiv. Semnele folosite pentru indicarea sensului poarta numele de chei si
sunt derivate din vechile pictograme. Exista 540 de chei (in dictionare cuvintele sunt
grupate dupa cheile comune reprezentarilor lor, iar in cadrul acestora dupa numarul de
elemente componente ale caracterului fonetic – adica dupa numarul de linii din care este
compusa ideograma). In ultimele decenii au existat numeroase incercari de reforma a
scrierii chineze: s-a redus numarul de caractere si chei (la 214), s-au unificat si s-au
simplificat unele caractere, s-a introdus scrierea orizontala, de la stânga la dreapta.
In concluzie, semnele scrierii chineze trebuie memorate ca forma, sens si pronuntare.
Coreenii si japonezii au modificat scrierea chineza, iar vietnamezii au renunta la ea, creindu-
si o scriere proprie.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti, p.18-27.
DUTA, Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si tiparului, Editura Sport-Turism,
p.21-33; 38-45.
* * * - 1972, Introducere in lingvistica, Editura Academiei, Bucuresti, p.100-110.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
ARNOLD, Paul – 1996, Cartea mayasa a mortilor: scriere mayasa descifrata, Editura
Antet, Bucuresti.
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la satelitii de comunicatii, Editura
Albatros, Bucuresti.
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti.
HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura Albatros, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
Intrebari de verificare:
- Cum a evoluat scrierea de la pictografie la ideografie?
- Ce este scrierea ideografica?
- De câte feluri este scrierea ideografica?
- Explicati scrierea ideografica si tipurile ei.
4. Scrierea fonetica. Scrierea silabica. Scrierea literala (alfabetica).
A treia faza si ultima in dezvoltarea scrierii o reprezinta scrierea fonetica. Primele unitati
fonetice care au fost notate sunt silabele (este mai usor sa deosebesti silabele decât sunetele),
deci prima etapa in cadrul scrierii fonetice este
a) scrierea silabica. Japonezii au imprumutat ideogramele chineze indirect, prin intermediul
coreenilor si le-au adaptat nevoilor limbii lor. Astfel, ei au ales câteva zeci de ideograme
chinezesti care se pronunta la fel cu cele mai frecvente silabe japoneze (din cele 85
posibile, dar care nu se intâlnesc toate in realitate) si au creat un sistem de semne pentru
cele 48 de silabe mai frecvente. Aceste caractere fonetice sunt numite kana (silabar). Ele
noteaza silabele. Limba japoneza foloseste doua silabare: hirakana - cel mai raspândit,
cu semne rotunjite, cursive – si katakana – cu caractere drepte. Cele doua silabare au 47,
respectiv 48 de semne fiecare.
Scrierea fonetica cu caracter de silabar este utilizata de japonezi pentru transcrierea cuvintelor
flexibile si a celor nereprezentabile prin ideograme. Dar scrierea limbii japoneza combina
scrierea fonetica cu scrierea ideografica (provenita din chineza). Ideogramele japoneza se
folosesc in prezent pentru a nota cuvintele imprumutate din chineza si cuvinte japoneze
invariabile care au corespondent notional in chineza (pentru exemple vezi Al.Flocon, 1976,
p.24-25). Numarul ideogramelor variaza actualmente intre minimul de 1851, adoptat in 1947
pentru scoala elementara, 7-8000 in textele de specialitate si 25000 intr-un dictionar.
Japoneza are poate cel mai complicat sistem actual de scriere din lume, cu caracter eterogen.
Textele japoneze sunt scrise in coloane verticale, de la dreapta la stânga. Apar si texte scrise
orizontal. Diferite incercari de reforma, fie in favoarea silabarelor, fie in cea a “romanizarii”
nu au reusit, datorita tocmai numarului crescând de imprumuturi din scrierea chineza.
b) Scrierea literala. Scrierea literala, prin alfabet, noteaza fonemele.
In legatura cu originea alfabetului, parerile sunt impartite, existând diferite ipotezte. Diodor
din Sicilia (sec.I i.e.n.) sustine: “sirienii sunt descoperitorii literelor” (apud V.Duta, 1988,
p.39).
Marcus Aennus Lucanus (39-65), intr-un poem nota: “daca dam crezare traditiei, fenicienii au
indraznit cei dintâi sa fixeze gândurile ce trebuia pastrate prin figuri rudimentare” (idem).
Pliniu cel Batrân (23-79) scrie: “neamul fenicienilor se bucura de marea glorie a inventarii
literelor” (idem).
Este cert ca nu putem afirma cu siguranta cine este inventatorul alfabetului. Probabil ca la
crearea scrierii alfabetice au contribuit difetrite culturi, dar traditia ii considera pe fenicieni ca
fiind creatorii alfabetului.
Fenicienii au folosit ideogramele egiptene pentru notarea fonemelor. Ei notau numai
consoanele pentru ca in limba feniciana (limba semitica) numai elementul consonantic este
esential, el formeaza radacina cuvintelor care este invariabila si este purtatorul sensului
lexical. Vocalele au rol gramatical, alternarea lor in cuvânt ducând la schimbarea functiei
gramaticale a acestuia.
Textele feniciene sunt gravate pe piatra când au un caracter public si pe cioburi când sunt de
natura privata. Cu incepere din an ul 1200 i.e.n., scrierea feniciana este definitiv constituita,
atât in sistemul ei de notare consonantica, cât si in forma celor 22 de semne trasate linear.
Scrierea feniciana clasica figureaza pe documente epigrafice (intre anii 1100 si 500 i.e.n.) din
Cipru, Grecia, Egipt, Malta, Sardinia si Africa de Nord si dovedeste raspândirea acestui
alfabet practic. Folosirea din ce in ce mai frecventa a cernelii a dat nastere unei scrier
cursive. Ordinea, numele caracterelor alfabetului fenician si mai ales forma stau la baza
tuturor celorlalte scrieri alfabetice.
Scrierea ebraica provine din scrierea feniciana. Pâna in secolul I i.e.n. ebraica biblica a fost
scrisa cu alfabet fenician, inlocuit cu alfabetul patrat derivat din cel arameic (vocalele nu erau
notate); din secolul VIII apare un sistem, folosit in manuale scolare si in carti de rugaciuni, de
indicare a vocalelor prin puncte si linii deasupra si dedesubtul consoanelor. Azi, alfabetul
ebraic are 22 de litere (5 au si o forma specifica in pozitie finala). Se scrie de la dreapta la
stânga.
Scrierea araba are 28 (29) de litere care noteaza consoanele, in cea mai mare parte a
cazurilor cu forme diferite dupa pozitia in cuvânt. Pentru vocale se folosesc accente deasupra
sau dedesubtul consoanelor (numai la scoala sau in Coran). Cuvintele sunt scrise cursiv de la
dreapta la stânga.
Scrierea greaca. Grecii au preluat alfabetul fenician, punându-si amprenta culturii lor.
Orasele-cetati ale Greciei antice, având o dezvoltare economica si poltica diferita, au
determinat aparitia unor aspecte culturale deosebite. Din acest motiv alfabetul grec vechi se
prezinta in mai multe variante, si anume doric, atic, insular si ionian, cu diferenta intre ele
in ceea ce priveste numarul literelor. Alfabetul grec folosit astazi are la baza varianta
alfabetului ionian, adoptat oficial la Atena in timpul lui Euclid (in V.Duta, 1988, p.39-40 sunt
prezentate variante ale alfabetului grecesc).
In primele faze grecii scriau un rând de la stânga la dreapta si continuau cu un rând de la
dreapta la stânga. In aceasta forma descifrarea unui text era greoaie. In final s-a adoptat
numai scerierea de la stânga la dreapta, simplificare care a dat o mare fluenta in citire.
Totodata, se trece treptat de la scrierea cu litere majuscule, fara spatiu intre cuvinte si fara
semne ortografice, forme mai greu lizibile, la cea in care cuvintele se vor separa prin spatiere.
Alfabetul fenician nu avea litere decât pentru consoane, de aceea grecii a trebuit sa adauge si
literele corespunzatoare vocalelor (limba greaca nu este o limba semita, deci vocalele au si
rol lexical). Herodot povesteste legenda potrivit careia Cadmos, fiul regelui Agenor si
fondatorul legendar al Tebei, ar fi adus din Fenicia un alfabet cu 16 litere. Palamed, unul din
eroii Iliadei, ar fi adaugat 4 litere in timpul asediului Troiei, iar Simonides dinh Keos ar fi
inventat alte patru. Alfabetul grecesc are 24 de litere.
Alfabetul grecesc a avut mai multe variante: cea orientala si cea occidentala (pentru un
tablou general al evolutiei alfabegtelor ce provin din alfabetul fenician, vezi Al.Flocon, 1976,
p.36-37).
Alfabetul latin s-a dezvoltat din varianta occidentala, prin intermediul etruscilor. Creat in
secolul VII i.e.n. pe baza alfabetului etrusc, alfabetul latin are 23 de litere (nu avea y si w).
Alfabetul chirilic are la baza alfabetul grecesc – varianta orientala, completat insa cu litere
specifice si are 43 de semne. Acest alfabet este utilizat de limbile rusa, ucraineana, bielorusa,
bulgara, sârba, macedoneana (celelalte limbi slave adoptând alfabetul latin).
Alfabetele limbilor europene moderne au la baza fie alfabetul latin, fie alfabetul grecesc iar
scrierea se face de la stânga la dreapta. Limbile semito-hamitice sunt scrise de la dreapta la
stânga.
Alte scrieri alfabetice. Scrierea indiana s-a format sub influenta scrierilor semitice. Savantii
indieni socotesc scrierea brahmi ca fiind cea mai veche si creata pe baza alfabetului fenician.
Scrierea runica. A fost foarte folosita in trecut in tarile scandinave si s-a dezvoltat pe baza
unui alfabet din Italia de Nord. Numele acestei scrieri este legat de goticul runa “taină”, de
unde se vede ca initial era apanajul preotilor.
Scrierea gotica, folosita in tarile de limba germana, nu este altceva decât un aspect al
alfabetului latin de prin sec. al XIV-lea, al XV-lea numit fractura “frântă”, pentru ca
predominau unghiurile ascutite in forma literelor.
Astazi cele mai raspândite scrieri sunt cele cu alfabet latin, chirilic si arab.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti, p.18-41.
DUTA, Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si tiparului, Editura Sport-Turism,
p.21-33; 38-45.
* * * - 1972, Introducere in lingvistica, Editura Academiei, Bucuresti, p.100-110.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la satelitii de comunicatii, Editura
Albatros, Bucuresti.
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti.
HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura Albatros, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
Intrebari de verificare:
- Ipoteze privind originea alfabetului.
- Scrieri provenite din alfabetul fenician.
- Care este originea alfabetului latin?
- Care este originea alfabetului grecesc?
- Care sunt alfabetele cele mai raspândite in Europa?
5. Scrierea limbii române.
Cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul României.
Primele elemente de scriere descoperite pe teritoriu României dateaza din perioada
neoliticului dezvoltat. La Tărtăria (jud.Alba) au fost gasite trei tablite de lut. Doua dintre
ele sunt acoperite cu reprezentari stilizate de oameni, copaci si animale, iar pe cea de-a
treia sunt plasate grupuri de semne despartite prin linii. Facând un studiu comparativ cu
tablitele de lut sumeriene de la Uruk si Djemdet Nasr, datând de la sfârsitul mileniului al
IV-lea si inceputul mileniului al III-lea i.e.n., cercetatorii au observat o asemanare cu
acestea. Pe baza cercetarilor efectuate, s-a ajuns la ipoteza ca tablitele de la Tartaria au o
vechime mai mare decât tablitele sumeriene. Aceasta ar insemna ca scrierea a apărut sub
forma pictogramelor in sud-estul Europei si nu in Mespotamia, fapt ce pare confirmat si
de reprezentarile pictografice gasite pe obiecte descoperite in doua localitati din Bulgaria.
O alta descoperire deosebit de semnificativa a fost facuta la Daia Româna (jud. Alba)
unde au fost gasite mai multe fragmente de ceramica, doua statuete de lut ars si alte
obiecte. O importanta deosebita o reprezinta un vas de mici dimensiuni care are
imprimate pe fund grupe de semne si reprezentari stilizate, unele asemanatoare cu cele
gasite pe tablitele de la Tărtăria. Se disting patru grupuri de semne: o reprezentare
stilizata a unei capre; un grup de semne ce ar putea reprezenta un arbore; alt grup
asemanator cu un y care pare sa redea (asociat cu doua segmente din semnul anterior) tot
reprezentarea schematica a unei capride; al patrulea semn, prin simpla inversare a
sigiliului, reprezinta tot o capra. S-a emis ipoteza ca aceasta grafie abstractizata a
sigiliului ar reprezenta o succesiune a anotimpurilor. Ca datare, vasul-sigiliu de la Daia
este considerat ca fiind imediat urmator tablitelor de la Tărtăria, constituind o etapa noua
in evolutia scrierii in aria culturii Vinča-Turdas.
Pâna in perioada stabilirii negustorilor greci pe tarmul vestic al Pontului Euxin (sec.VII-
VI i.e.n.) si a intemeierii oraselor state Histria, Tomis si Callatis, nu mai cunoastem alte
dovezi de scriere. Geto-dacii au folosit, initial, alfabetul grec intâlnit mai intâi pe
monedele locale, incepând cu mijlocul sec. al IV-lea i.e.n., apoi au trecut la utilizarea
alfabetului latin, generalizat dupa constituire provinciilor Moesia si Dacia, cu exceptia
oraselor vest-pontice, unde a continuat sa se scrie si greceste. La Ocnita (jud.Vâlcea), au
fost descoperite inscriptii pe vase, cu caractere grecesti, care redau numele basileului
Tiamarchos. La Sarmizecetusa Regia, capitala statului dac centralizat, pe un mare vas de
ceramica apare inscriptia “Decebalus per Scorillo” scrisa cu litere latine. Istoricul
Iordannes (sec. al VI-lea) confirma ca getii cunosteau si foloseau scrierea intr-un numar
destul de mare. Din pacate, nu s-a pastrat o libellus scrisa de Ovidiu in limba getilor si
care ne-ar fi oferit mai multe date despre aceasta.
Primele documente in limba română au fost scrise folosind alfabetul chirilic imprumutat
de la bulgari modificat si adaptat cerintelor specifice limbii române. De la 43 de litere si
foarte multe accente alfabetul a fost redus la 33 in Gramatica lui Ienachita Vacarescu si la
28 in Gramatica lui Ion Heliade Radulescu (in 1835 se ajunge la 27 de semne). Alfabetul
chirilic devenise aproape deplin fonologic.
Trecerea de la scrierea chirilica la alfabetul latin s-a facut treptat. S-au introdus unele
litere latine chiar in scrierea chirilica, aceste alfabete poarta numele de alfabete de
tranzitie. Scrierea cu alfabet latin s-a oficializat târziu, acum 140 de ani. Literele latine
adoptate de români in a doua jumatate a secolului al XIX-lea nu sunt decât corolarul
luptei politice si sociale dramatice duse de românii din Transilvania timp de secole.
Meritul introducerii alfabetului latin in scrierea româneasca este al Scolii Ardelene si al
celui care a reprezentat cel mai bine acest curent in Tara Româneasca, Heliade Radulescu.
Adaptarea alfabetului latin a pus probleme care tineau de absenta unor litere care sa redea
sunetele specifice limbii române (â, î, ă, ş, ţ). Pentru rezolvarea acestei situatii s-au avut
in vedere doua posibilitati: redarea lor dupa modelul limbilor indoeuropene ce se scriau
cu alfabet latin (unde un sunet poate fi redat in scris printr-un grup de litere) sau sa se
acepte principiul fonologic in scriere – fiecare sunet având corespondent o litera si nu un
grup de litere. Astfel, pentru sunetul ş s-a evitat modelul francez care reda acest sunet prin
grupul ch, litera pe care o utilizam astazi fiind creata de Gh.Sincai. Dupa modelul lui ş s-a
creat ţ; ă a fost propus de catre Gheorghe Roja, iar î provine dintr-o litera a alfabetului
chirilic in pozitie initiala; â a fost redat dupa modelul lui ă. Transilvania a fost prima
provincie româneasca in care sacrierea cu alfabet latin a devenit oficiala in anul 1860.
In Tara Româneasca, eforturile de a modifica scrierea limbii române au fost sustinute in
primul rând de Ion Heliade Radulescu. Acesta, cu o perseverenta admirabila, a inlocuit
treptat in revista pe care o conducea literele chirilice cu cele latinesti (este adevarat ca el
propunea modelul limbii italiene atât pentru scriere cât si pentru pronuntie; singurele
elemente italiene admise in ortografia limbii române au rămas notarea grupurilor che,
chi, ghe, ghi, ce, ci, ge, gi care se scriu si se pronunta ca in limba italiana). In Tara
Româneasca anul oficializarii scrierii cu alfabet latin este 1862, iar in anul urmator –
1863 – si Moldova trece oficial la noua scriere.
Sarcina de a codifica scrierea limbii române a revenit Societatii Academice Române,
infiintata in 1966, sub numele de Societatea Literara Româna. Titu Maiorescu a pus
bazele teoretice rationaliste ale scrierii românesti moderne. In anul 1881, Academia
Româna a reusit sa elaboreze un prim sistem ortografic general si obligatoriu in care
etimologismul era ingradit prin reguili care tineau seama de realitatea fonetica a limbii
din epoca.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
DUTA, Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si tiparului, Editura Sport-Turism,
p.36-38.
* * - 1972, Introducere in lingvistica, Editura Academiei, Bucuresti, p.100-110.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
BRATESCU, Gh. – 1987, De la desenele rupestre la satelitii de comunicatii, Editura
Albatros, Bucuresti.
GHETIE, Ion – 1974, Inceputurile scrisului in limba română. Contributii filologice si
lingvistice, Editura Academiei, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
Intrebari de verificare:
- Care sunt cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul României?
- Care au fost cauzele trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin?
- Când au fost stabilite primele norme ortografice ale limbii române?
- Care sunt principiile ortografice ale limbii române?
- Contributia Scolii Ardelene in trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin.
- Contributia lui Ion Heliade Radulescu.
6. Utilizarea scrierii pâna la aparitia tiparului.
Cartea greceasca si cartea romana.
Posteritatea nu a pastrat nici un manuscris contemporan vreunui autor vechi roman, grec,
ebraic sau chinez. “Adesea secole intregi, uneori, mai mult de un mileniu, despart data
probabila a compunerii textului de cea mai veche copie pastrata” (Al.Flocon, 1976, p.51). Cel
mai vechi fragment din Iliada dateaza din secolul I i.e.n. Intreaga educatie greaca era axata pe
limbaj si memorie. Puterea cuvântului era reala si nu metaforica. Opera lui Homer era in
centrul sistemului educativ, asa cum era Evanghelia in educatia crestina. “Grecia antica nu
era deloc obsedata de cuvântul scris” (idem, p.51), acesta devine uimportant abia in secolul al
V-lea. Cel mai mare sofist, Socrate, practica un invatamant oral sub forma de intrebari.
De la tragedie la comedie, de la retorica la filosofie, de la epopee la poemul liric, de la
pamflet la istorie, toate genurile literare se dezvoltau din plin, si raspandirea lor, atât orala cât
si scrisa, era rezolvata la scara societatii elenice. Incepand cu secolul al V-lea, târgul de carti
de la Atena raspundea unor cerinte si cartea figura printre marfurile exportate. Aristotel
povesteste ca discursurile marilor oratori se vindeau cu sutele.
Urmând celei grecesti, civilizatia romana va fi tributara culturii elenistice.”Parintele”
literaturii latine, Livius Andronicus (grec la origine), scrie o versdiune latina a Odiseei si
drame dupa modelul grecesc. Din secolul al II-lea i.e.n. supravietuiesc numai câteva opere ale
lui Plaut, ale lui Terentiu, si cele datorate lui Porcius Cato, primul enciclopedist roman, caruia
ii va supravietui De agri cultura si Retorica ad C.Herenium, cea mai veche lucrare de proza
latina care s-a pastrat. In secolul lui Augustus, mort in anul 13, literatura latina va atinmge
apogeul prin Cicero, Cezar, Titus Livius, Horatiu si Ovidiu.
Poemele lui Martial si alte izvoare literare ofera elementul de apreciere al productiei si
comertului de carti la Roma. Editorul si prietenul lui Cicero, Atticus, avea sub ordinele sale
numerosi sclavi copisti, cartile lui ajungând pâna in Grecia. Tryphon, editorul lui Lartial si al
lui Quintillian, este cunoscut prin prefetele acestor autori. Editorul Atrectus anunta noutatile
prin foi volante. Despre operele lui Varro, cel mai erudit si fertil dintre scriitorii romani, se
spunea ca ajungea pâna in colturile cele mai indepartate ale lumii.
Adevarate librarii, “bibliopola”, pentru carti noi si de ocazie, existau la Roma, la Argiletum si
in orasele de provincie, ca Btrindisi, Lyon si Reims. Invatamantul roman, cu toate incercarile
de reforma, era destul de mediocru. Chiar in scrierile lui Plaut sunt prezentati invatatori
“magistri” dispretuiti si prost platiti. Invatamantul gramaticienilor si al retorilor desavarsea
educatia clasei superioare, a cetatenilor de prim rang (“classici”), de preferinta in limba
greaca, predând, dupa izgonirea filosofilor pe vremea lui Vespasian, doar regulile complicate
ale unei elocvented alambicate si formaliste.
Tacit, Juvenal, Petronius si alti scriitori se plâng ca nenumaratele lecturi publice la moda,
adevarate “vernisaje” dauneaza atât calitatii scrierilor cât si practiciii lecturii. In alta parte,
Cicero cvorbeste despre “carti pline de minciuni”, minciuni datorate copistilor, prea putin
scrupulosi. Obiceiul de a scrie dupa dictare si in cadenta, preocuparea pentru rezultate
obtinute cu o mâna de lucru servila, explica numeroasele greseli si contrasensuri.
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
DUTA, Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si tiparului, Editura Sport-Turism,
p.36-38.
FLOCON, Albert – 1976, Universul cartilor, traducere de Radu Berceanu, Editura
Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti, p.51-57.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
GHETIE, Ion – 1974, Inceputurile scrisului in limba română. Contributii filologice si
lingvistice, Editura Academiei, Bucuresti.
HERING, Elisabeta – 1960, Povestea scrisului, Editura Albatros, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
9. Scrierea si cartea manuscrisa in Tarile Române.
“Cel mai vechi manuscris copiat la noi in tara se pastreaza la Sibiu si se presupune a fi
probabil din Transilvania, de la sfarsitul secolului al XII-lea si inceputul secolului al XIII-lea:
un Triod-Penticostar redactat in slavona. Din aceeasi perioada dateaza Fragment de Apostol,
unul dintre cele mai vechi manuscrise slavone, provenit din Moldova, lucrare executata pe
pergament si decorata c u ornamente grafice. O lucrare din secolul al XIII-lea este Apostolul
lui Stefan, manuscris scris in slavoneste pe pergament, lucrare realizata partial in Tara
Româneasca si restul la Moldova. Ubn manuscris din care s-au pastrat doar doua file de
pergament este Mineul de la Neamt, vechi text slavon copiat in Tara Româneasca (sec. XIII).
O lucrare copiata in Transilvania, in secolul al; XIV-lea, este Vechiul Testament de la
Râsnov, manuscris realizat pe pergament, prezentând si ornamentatie grafica.
Cartea manuscrisa din tarile române isi gaseste si ea, ca si arhitectura, sculptura, pictura si
broderia, originea in universul culturii bizantine. In secolul al XIV-lea, in teritoriile locuite de
români se caligrafiau manuscrise bogat ornamentate. La scriere se folosea pergamentul,
caligrafioerea facându-se cu chinoroz negru sau rosu si cu aur. Initialele erau bogat
impodobite cu motive geometrice sau vegetale; foarte rar se apela la motive zoomorfe. Ca si
in codexurile bizantine, uneori in manuscrise apareau portrete sau scene religioase, tratarea
artistica fiind deosebita.
Dupa opinia lui Nicolae Iorga, prima carte stiuta si ajunsa pâna la noi cu data sigura este
Evangheliarul lui Nicodim din 1405. Lucrarea este executata pe pergament si a fost mai
târziu ferecata in argint.
Data primului act oficial (hrisov) scris pe hârtie in Tara Româneasca este 23 noiembrie 1406,
dat de Mircea cel Batrân. Se crede totusi ca hârtia a fost utilizata mai de mult.
Nicodim va lasa la moartea sa (in 1406) o adevarata scoala de caligrafiat manuscrise; ucenicii
sai, Sofronie, Pimen si Silvan, vor continua opera acestuia in Moldova, la Neamt.
O figura reprezentativa in domeniul scrierilor religioase in limba slavona este Grigopre
Tamblac (1364-1426) care a scris in Moldova, din porunca lui Alexandru cel Bun, in 1402,
Pătimirea sfântului mucenic Ioan cel Nou.
Un rol de mare importanta in dezvoltarea scrierii il ocupa centrul de la Neamt, unde s-a
remarcat personalitatea lui Gavriil Uric, copist, caligraf si miniaturist. Este celebru
Tetraevanghelul sau, datând din 1429, comandat artistului de catre doamna Marina, sotia lui
Alexandru cel Bun, pentru folosinta ei personala. Lucrarea de găseste in prezent la Biblioteca
Bodleiana din Oxford si cuprinde un text slavon, caruia ulterior i s-a adaugat textul grecesc
corespondent. Manuscrisul este impodobit cu miniaturi de mare frumusete, fiind o adevarata
culme a artei manuscrise in Moldova. Din cele douasprezece manuscrise pastrate de la
Gavriil, acesta este singurul impodobit cu miniaturi care dovedesc influenta si rafinamentul
picturii bizantine. Artist de mare sensibilitate, Gavriil Uric a imprumutat ceva din cromatica
autohtona si a reusit sa o adapteze modelelor clasice. De o valoare deosebita sunt si chenarele
ornamentale, precum si cele patru frontispicii care preced textele. Motivul de baza al
chenarelor este palmeta. Cât priveste cele patru frontispicii, ele reprezinta improvizatii pe o
tema de origine bizantina: cercuri si linii intretaiate.
Pâna in 1450, Gavriil Uric a copiat mai mult de paisprezece manuscrise. Prin diversitatea sa,
si mai ales prin desavârsirea ei artistica, opera de caligraf miniaturist si carturar a lui Gavriil
Uric a influentat decisiv evolutia artei manuscrisului in Moldova, el fiind considerat
intemeietorul scolii moldovenesti de arta a cartii.
Dezvoltarea scrierii si nevoia de carte manuscrisa au impus crearea de scoli in care erau
pregatiti viitorii copisti. Aceste scoli functionau pe langa manastiri si la curtile domnesti. In
invatamant si la slujbe se folosea limba slavona, iar atunci cand au aparut primele lucrari in
limba româna ele erau scrise cu alfabet chirilic.
O dezvoltare rapida si un progres real in realizarea artistica a manuscriselor se produce in
prima parte a secolului al XVI-lea in tara Româneasca, cartea manuscrisa ajungând la
valoarea operelor similare din Moldova.
Intre cele doua scoli de carte manuscrisa din tarile române exista asemanari si deosebiri.
Astfel, cartile moldovenesti prezinta la frontispicii dreptunghiuri late, compuse din doua sau
mai multe siruri de cercuri legate intre ele prin continuarea motivului, pe când cele muntene
prezinta, fara exceptie, o singura banda, formata dintr-un singur sir de cercuri. Din aceasta
cauza, suprafata ocupata de motiv este intotdeauna, la manuscrisele muntene, de forma unui
dreptunghi foarte alungit. Totodata, trebuie aratat ca din manuscrisele muntene lipseste
decoratia figurativa. Daca in prima parte a secolului al XVI-lea manuscrisele muntenesti
urmau elemente ale scolii moldovenesti folosite de catre Gavriil Uric la manastirea Neamt, in
a doua jumatate a secolului al XVI-lea manuscrisele muntene se vor indeparta de traditia
moldoveneasca, urmând un drum propriu.
S-au pastrat doua tetraevanghele, unul apartinând manastirii Bistrita olteana, descoperit intr-o
pestera intr-o stare de degradare inaintata, si altul pastrat la manastirea Sucevita, scris pentru
tarul bulgar Ivan Alexandru. Despre prima lucrare deducem unele date datorita faptului ca s-a
pastrat o copie a ei, facuta in acuarela, in secolul trecut. Cuprinde douazeci si cinci de
ilustratii, din care nu lipseau portretele. Manuscrisul gasit la Sucevita, azi pastrat la British
Museum, este o lucrare interesanta, intrucât ilustratia este dispusa direct in text, fara a fi
incadrata, ea facând parte integranta din povestirea insasi.
Scrierea si cartea manuscrisa au cunoscut o mare inflorire in secolele al XV-lea si al XVI-lea
in Moldova si Tara Româneasca, o data cu intarirea organizarii administrative, cu
consolidarea puterii centrale si mai ales o data cu domnia lui unor personalitati ilustre ca
Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare si Neagoe Basarab, voievozi iubitori de cultura. De
numele lui Stefan cel Mare sunt legate o serie de lucrari, cum ar fi copierea unui
tetraevanghel slavon scris de Nicodim in 1473, continând un portret al domnitorului, si
scrierea cronicii Moldovei, inclusiv a domniei lui (Cronica Brevitae Scripto – in 1502, text in
germana; Letopisetul de la Bistrita – 1506; Letopisetul de la Putna – 1518, 1526 etc.), opera
marcând inceputurile istoriografiei românesti originale.
Un loc deosebit in programul domniei lui Neagoe Basarab l-au ocupat problemele artei si ale
culturii. De domnia lui sunt legate rezidirea scolii din Scheii Brasovului si tiparirea unei
lucrari frumoase (“Evangheliarul” din 1512 de la Târgoviste). I se atribuie de asemenea
celebra scriere Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, model de educatie
politica si etica pentru un fiu de domn, potrivit preceptelor vremii, lucrarea s-a pastrat sub
forma de copii, textul initial fiind in slavona, dar având variante in limbile română si greaca.
I8n vremea lui Neagoe Basarab apare un nou tip de ornamentare a manuscriselor, grupând
motive geometrice, florale sau zoomorfe, utilizate dupa o schema numita “inchisa”, din cauza
ca motivul nu se repeta. Acest tip de ornamentare vine sa imbogateasca formele artistice in
domeniul manuscriselor cu miniaturi.
Legat de noile conditii, trebuie aratat ca românii doreau sa scrie in limba româna si in acest
sens s-au facut eforturi demne de mentionat. O scriseoare in limba slavona, datând din
perioada 1482-1492, a boierului Dragomir Udriste, adresata brasovenilor, foloseste in
formula introductiva un cuvânt românesc. In actele sibiene, apare, in 1495, mentionata suma
cheltuita pentru plata unui preot care alcatuise scrisori in limba română. Se atesta astfel
strânsa legatura intre Tara Româneasca si Transilvania, precum si folosirea curenta a limbii
române in relatiile economice si politice. Totodata in acelasi an, se mentioneaza existenta
unei scoli românesti in Scheii Brasovului.
Scrisoarea lui Neacsu din Câmpulung este primul text cunoscut redactat in limba română,
datând din 29-30 ianuarie 1521. Scrisoarea a fost trimisa din Câmpulung Muscel lui Johannes
Bekner, judele Brasovului, si da informatii cu privire la miscarile trupelor turcesti pe malul
Dunarii. Textul propriu-zis este scris intr-o limba apropiata de cea de astazi, atestând faptul
ca exista deja o traditie a scrisului românesc.
Manuscrisele Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana, Codicele Voroneatean, Psaltirea
Hurmuzachi, datând din perioada 1500-1559, sunt considerate cele mai vechi carti
manuscrise in limba româna. In felul acesta se pun bazele introducerii limbii române in
biserica. In actele vremii intâlnim foarte des, in special la Sibiu, atestari despre prezenta unor
traducatori ai scrisorilor din corerspondenta Sfatului orasului in limba română.
De anul 1536 se leaga un eveniment de mare importanta pentru afirmarea originii latine si
unitatii poporului român: aparitia lucrarii Ungari sau despre originea neamului, a regatului,
a asezarii, a impartirii, despre aspect si despre avantajele sale, de Nicolae Olahus.
Pentru scrierea manuscrisa, sfârsitul secolului al XVI-lea gaseste in Tara Româneasca, ca
figura reprezentativa, pe Ioan de Cratovo, care a lucrat la Craiova, in 1583. Lucrarile acestuia
prezinta o ornamentatie florala complicata si culori vii.
Continuând traditia si evoluând novator, societatea româneasca a secolului al XVII-lea a lasat
o bogata mostenire artistica, creata sub domni iubitori de fast si stralucire, ca Matei Basarab
si Vasile Lupu si in special sub cârmuirea domnitorului Constantin Brâncoveanu.
O personalitate remarcabila in a doua jumatate a secolului al XVI-lea si inceputul secolului al
XVII-lea a constituit-o mitropolitul carturar Anastasie Crimca. La Dragomirna, Anastasie
Crimca va crea cel mai important centru de caligrafiere a manuscriselor, o adevarata scoala a
genului cu specific si stil propriu. Alaturi de ornamentele geometrice, de chenarele si literele
din impletituri traditionale, se aseaza motivele florare, delicat stilizate, portretul lui Crimca
(si chiar al parintilor sai), fundaluri cu acoperisuri asemanatoare celor moldovenesti, scene
cu numeroase personaje.
De fapt, se utilizau vechile modele bizantino-bulgare, intr-un colorit viu, in care predominau
rosul, albastrul si verdele. Anastasie Crimca a fost un pictor de manuscrise de mare talent, cu
mare forta creatoare, un ilustrator deosebit. De remarcat ca el si-a incercat talentul si pictând
motive orientale pentru manastirea Dragormirna, ctitoria sa.
Pentru Tara Româneasca, scrierea manuscrisa ilustrata cu miniaturi prezinta tendinte diverse:
unele lucrari, cum ar fi cele realizate in timpul domniei lui Matei Basarab de catre diaconul
Mihail sau cele ale grămăticului Radu, sunt apropiate de miniaturile protopopului sârb Ioan
din Cratovo; altele reiau motivele geometrizante mai vechi, iar altele isi iau modele din arta
orientului musulman. Un exemplu pentru ultimul tip de lucrari il reprezinta Liturghierul
grecesc ornat de Calinic pentru domnul Constantin Brâncoveanu.
In Transilvania, manuscrisele românesti pastreaza vechea ornamentatie geometrica (cercuri si
impletituri).
Odata cu aparitia primelor tiparituri realizate de catre Macarie, intre 1508-1512, apare treptat
o concurenta intre lucrarile caligrafice si cele tiparite, primele detinând la inceput avantajul
frumusetii si caracterului de lux, ultimele devenind tot mai ieftine si având un tiraj mai mare,
capatând in timp chiar si valente estetice. Are loc, dupa cum este si normal, o scadere a
scrierii de manuscrise si, prin dezvoltarea tiparului, o mai mare democratizare a scrierii si
cititului, modul de comunicare vizual facând pasi inainte.
Manuscrisul incepe sa-si gaseasca un inlocuitor in cartea tiparita si sa-si piarda treptat adeptii.
Se trece astfel de la o forma de comunicare vizuala, frumoasa, luxoasa, dar greoaie atât in
realizare cât si in folosire, cum era cartea manuscrisa, la o forma noua, cartea tiparita, mai
evoluata tehnic, mai ieftina, mai usor de realizat, nu numai ca unicat, ci chiar multiplicata,
destinata nu numai unui singur cititor, ci unui numar din ce in ce mai mare de beneficiari. Se
deschide epoca “galaxiei Gutenberg” (DUTA, Victor – 1988, Calatorie in lumea scrierii si
tiparului, Editura Sport-Turism, p.98-103).
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA:
BIANU, Ion; CARTOJAN, Nicolae – 1921, Pagini de veche scriere românească,
Editura Cartea Românească, Bucuresti.
CORNEA, Andrei – 1988, Scriere si oralitate in cultura antica, Editura Cartea
Româneasca, Bucuresti.
CSEH, Gustav – 1973, Scrisul, Editura Dacia, Cluj.
GHETIE, Ion – 1974, Inceputurile scrisului in limba română. Contributii filologice si
lingvistice, Editura Academiei, Bucuresti.
MURESAN,Camil – 1995, Istoria scrierii, a cartii si tiparului, Universitatea Babes-
Bolyai, Cluj.
PEIGNOT, Jerome – 1967, De l’ecriture a la typographie, Gallimard, Paris.
III. TESTE, GRILE, EXERCITII DE AUTOEVALUARE FINALA
- Ce este scrierea?
- Care au fost etapele pre-scrierii?
- Care sunt materialele pe care s-a scris?
- In ce consta scrierea cu imagini?
- Care sunt neajunsurile pictografiei?
- In ce consta scrierea cu imagini?
- Care sunt neajunsurile pictografiei?
- Cum a evoluat scrierea de la pictografie la ideografie?
- Ce este scrierea ideografica?
- De câte feluri este scrierea ideografica?
- Explicati scrierea ideografica si tipurile ei.
- Ipoteze privind originea alfabetului.
- Scrieri provenite din alfabetul fenician.
- Care este originea alfabetului latin?
- Care este originea alfabetului grecesc?
- Care sunt alfabetele cele mai raspândite in Europa?
- Care sunt cele mai vechi dovezi de scriere pe teritoriul României?
- Care au fost cauzele trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin?
- Când au fost stabilite primele norme ortografice ale limbii române?
- Care sunt principiile ortografice ale limbii române?
- Contributia Scolii Ardelene in trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin.
- Contributia lui Ion Heliade Radulescu.
- Care sunt primele texte scrise in tarile române?
PROPUNERI DE REFERATE:
- Importanta aparitia scrierii in cultura si civilizatia umana.
- De la scrierea feniciana la alfabetul latin.
- Materiale-suport pentru scris. Evolutia lor pâna in zilele noastre.
- Scrierea limbii române. Trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin.
- Cartea manuscrisă in tarile române.
- Elemente care prefigureaza aparitia scrierii: semnele mnemotehnice
- Scrierea ideografica egipteana si descifrarea ei.
- Scrierea limbii latine.
- Rolul scrierii in raspândirea culturii grecesti si romane.
- Rolul Scolii Ardelene in trecerea scrierii limbii române de la alfabetul chirilic la alfabetul
latin.
- Contributia lui Ion Heliade Radulescu la adoptarea alfabetului latin.