Generalităţi Din cele mai vechi timpuri, şi in ţara noastră, calul a fost folosit pentru efectuarea muncilor agricole şi în transporturi. În trecut, datorită caracterului extensiv al agriculturii, lucrările agricole erau efectuate cu animalele, fapt care a determinat creşterea efectivului cabalin. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, ca urmare a extinderii agriculturii intensive şi a transporturilor rutiere, rolul calului ca animal de muncă şi tracţiune a scăzut, scăzând totodată şi efectivul de cabaline. O dată cu creşterea gradului de mecanizare si automatizare a lucrărilor agricole si de transporturi, câmpul de activitate al calului s-a micşorat, iar importanţa economică a creşterii cailor la noi a înregistrat o uşoară scădere, faţa de trecut. Practica a demonstrat, însă, că în condiţiile variate de relief din ţara noastră, în unele zone lucrările agricole şi transporturile nu pot fi efectuate mecanic sau că unele munci sunt mai rentabile a fi executate cu tracţiunea animală. În etapa actuală, având in vedere necesitatea economisirii resurselor de combustibil, creşterea cailor se bucură din nou de o atenţie deosebită. Forţa de tractiune furnizata de cabaline reprezintă o sursă preţioasă de energie care se impune să fie folosită cu prioritate în situaţiile în care utilizarea mijloacelor mecanizate este nerentabilă (lucrările agricole pe suprafeţe mici şi terenuri accidentate, transporturi de volum mare şi greutate mică, transportul furajelor etc.). 1.Tipurile morfo-productive la cabaline

Cercetarea ştiinţifică în domeniul creşterii calului a arătat, iar practica exploatării lui a demonstrat că între caracterul aptitudinii calului şi tipul său de conformaţie există o corelaţie strânsă, că un randament ridicat la tracţiune si călărie se poate realiza numai de animalele cu o anumită conformaţie. Ca urmare, în funcţie de aptitudinile cailor, rasele de cabaline au fost încadrate în anumite tipuri de conformaţie.

1.1.Tipul de conformaţie al calului de călărie şi portsamar

1

Acest tip de conformaţie este caracteristic calului de călărie, pentru sportul hipic la galop si obstacole şi, deci, se întâlneşte la rasele Pur sânge de galop şi Arabă şi la varietatea Gidran. Caii care aparţin acestui tip de conformaţie au capul mic, uscăţiv şi se mişcă uşor, cu proeminenţe osoase evidente, nări largi, gura mică, obraji uscăţivi şi arborizaţiile sangvine evidente. Gâtul este lung, cu direcţie oblică, musculatură foarte lungă şi se mişca uşor. Trunchiul este scurt, îngust şi suficient de adânc. Grebănul este foarte înalt, lung şi bine îmbrăcat cu muşchi. Spinarea şi şalele sunt scurte, drepte, simple şi cu musculatura mai puţin dezvoltată. Crupa este suficient de largă, simplă sau rotundă, cu format dreptunghiular şi o direcţie oblică, sau uşor orizontală. Pieptul este suficient de larg, dar musculos. Toracele este suficient de adânc, îngust şi foarte profund, cu coastele lungi, puţin arcuite şi prinse oblic pe coloana vertebrală. Abdomenul este spaţios şi adeseori supt. Membrele sunt lungi, subţiri, uscăţive, cu musculatura bine dezvoltată, articulaţii bine conturate, tendon detaşat, chişiţă lungă şi copite mici dar rezistente. Pielea este fină, elastică şi acoperită de păr scurt, neted şi lucios. În cadrul acestui tip de conformaţie se întâlneşte subtipul calului portsamar, specific rasei Huţulă. Acest subtip se caracterizează prin cap proporţionat, gât scurt şi gros, trunchi lung, larg, adânc şi bine îmbrăcat cu muşchi, membre scurte şi puternice.

1.2.Tipul de conformaţie al cailor de tracţiune (carosieri)

Este reprezentat de tipul de conformaţie al calului de tracţiune uşoară şi al calului de tracţiune intermediară (tracţiune semigrea). Tipul de conformaţie al calului de tracţiune uşoară, se apropie de cel al calului de călărie, cu deosebirea că are formatul corporal pătrat şi o forţă de tracţiune mai mare, egală cu de 2-3 ori greutatea corporala. Este caracteristic rasei Lipiţan şi calului Gidran. Tipul de conformaţie al calului de tracţiune intermediară prezintă caracteristici intermediere între tipul calului de tracţiune uşoară (carosierul uşor) şi cel al calului de tracţiune grea (carosierul greu). Caii care aparţin acestui tip sunt mai masivi, cu scheletul şi musculatura mai bine dezvoltate decât la carosierul uşor şi o forţă de tracţiune mai mare (de 3-4 ori greutatea corporală). Faţă de calul de tracţiune grea are o dezvoltare corporală mai mică, putere de tracţiune redusă şi realizează o viteză de

2

deplasare mai mare pe unitatea de timp. Se poate spune deci, că îmbină în mod armonios forţa cu viteza. Acest tip de conformaţie este specific calului Nonius. Tipul de conformaţie al calului de tracţiune grea este specific calului de povară. Caii care aparţin acestui tip de conformaţie au capul mare şi mai putin expresiv. Gâtul este scurt, gros, cu marginea superioară convexă şi foarte bine îmbrăcată cu muşchi. Trunchiul este lung, larg şi adânc. Grebănul puţin înalt, larg şi musculos. Spinarea şi şalele sunt lungi, largi şi acoperite de musculatură foarte voluminoasă. Crupa este lungă, foarte largă, oblică şi dublă. Coada este groasă şi stufoasă. Pieptul foarte larg şi musculos. Toracele este foarte adânc, larg şi mai puţin lung (profund). Abdomenul este voluminos. Membrele sunt scurte, groase, cu articulaţii largi şi copite mari. Pielea este groasă, afânată şi acoperită cu păr lung, gros, aspru şi rar. Constituţia este robustă-afânată, sistemul nervos pasiv, impulsul nervos slab, temperamentul liniştit şi caracterul docil. Animalele au aptitudine unilaterală pentru povară şi o putere de tracţiune mare. Acest tip morfo-productiv se întâlneşte la caii din rasele Ardeneză şi Pinzgau.

2.Rasele de cai care se cresc in România

Caii domestici provin din două grupe de cai sălbatici: grupa cailor răsăriteni şi grupa cailor apuseni. Caii sălbatici răsăriteni au trăit în partea de răsărit a Europei şi în partea de apus a Asiei Centrale şi sunt reprezentaţi de calul Tarpan şi calul Mongol. Din calul Tarpan s-au format rasele uşoare de cai domestici (rasa Arabă, rasa Ahal Techin, caii locali din ţara noastră etc.), iar din calul Mongol au rezultat caii folosiţi şi astăzi de popoarele asiatice (caii mongoli, cazahi, chirghizi,başchiri etc.). Caii sălbatici apuseni au trăit în partea de apus a Europei şi sunt reprezentaţi de calul Diluvial, astăzi dispărut, care este strămoşul raselor grele de cai: calul de Rin, Belgian, Pinzgau. Rasele de cai care se cresc în ţara noastră se clasifică după gradul de ameliorare şi aptitudinile economice în: Rasa Arabă

3

Rase uşoare Rasa Pur sânge englez

Calul Gidran I.Rase culturale Rase mixte (de Trăpaşul românesc perfecţionate şi călărie, tracţiune Calul Nonius ameliorate uşoară, mijlocie Rasa Lipiţană şi semigrea) Calul Furioso – North – Star

Rase grele (de Rasa Ardeneză tracţiune grea) Rasa Pinzgau

Rasa Huţulă II.Rase naturale (locale) Calul românesc de şes Calul românesc de munte

Calul de sport românesc III.Rase şi tipuri în formare Calul semigreu românesc Cai locali amelioraţi

2.1.Rase culturale uşoare

Se caracterizează prin conformaţie corporală uscăţivă, constituţie fină sau fină spre robustă, talie mijlocie (1,50 – 1,60 m), greutate corporală mică (350 – 500 kg); au ca aptitudine principală călăria sau tracţiunea uşoară. Sunt rase de cai de viteză, cu impuls nervos ridicat şi capacitate energetică mare. Din aceasta grupă, în ţara noastră se cresc două rase: rasa Arabă şi rasa Pur sânge englez. 2.1.1.Rasa Arabă Este cea mai veche rasă perfecţionată din lume. Rasa Arabă a fost formată în Peninsula Arabică. Însuşiri morfo-productive. Rasa arabă se caracterizează prin talie de 1,49 – 1,54 m şi greutate corporală de 420 – 460 kg. Calul Arab este uscăţiv, dolicomorf,cu formatul corporal pătrat. Capul este scurt, cu profilul drept (sau uşor concav) si cu urechile mici. Grebănul este înalt şi lung. Spinarea şi şalele sunt scurte. Crupa este lungă, largă şi orizontală sau uşor oblică înapoi.

4

Membrele sunt puternice, cu articulaţii foarte bine conturate. Calul Arab are o constituţie fină, temperamentul vioi, sistemul nervos echilibrat, caracter docil, impuls nervos ridicat şi capacitate respiratorie şi energetică mare. Este puţin pretenţios la hrană, dar rezistent la boli şi climă aridă. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Datorită calităţilor sale excepţionale pentru călărie, calul Arab s-a răspândit în toate continentele. La noi în ţară a fost importat în anul 1797 şi în prezent se creşte sub formă de linii. Cele mai importante linii sunt: Koheilan, Dahoman, Hadban, Mersuch, Shagya şi Nedjari. În ţara noastră se va creşte în rasă curată şi se va folosi ca ameliorator al calului pentru agricultură în sud-estul ţării, la formarea calului de sport şi pentru perfecţionarea calului Gidran. 2.1.2.Rasa Pur sânge englez Este la fel de vestită ca şi rasa Arabă, fiind cea mai bună rasă de viteză (record 54” km). Rasa Pur sânge englez este originară din Anglia, unde s-a format la începutul secolului al XVIII-lea. Fondatorii rasei sunt consideraţi trei armăsari: Byerley Turk, Darley Arabian şi Godolphin Barb, toţi de origine Arabă. Dintre aceşti armăsari, cea mai importantă linie a format-o Darley Arabian, din care s-a desprins armăsarul Eclips, cel mai iute cal din lume. Acest armăsar a contribuit la formarea rasei în proporţie de 2/3. Însuşiri morfo-productive. La noi în ţară se întâlnesc două tipuri: - tipul uşor, caracterizat prin viteză mare şi rezistenţă bună pe distanţe mici (cal de viteză).- tipul stofat, care are scheletul şi musculatura bine dezvoltate şi rezistenţă mare pe distanţe mari (cal de fond). Rasa Pur sânge englez are talia mijlocie spre mare (1,58 – 1,60 m), formatul corporal înalt, dolicomorf şi făptura uscăţivă. Capul este lung, strâmt şi uscăţiv. Gâtul este lung şi musculos. Grebănul este foarte înalt şi lung. Spinarea şi şalele sunt largi, scurte şi drepte. Crupa este lungă şi puţin oblică. Membrele sunt lungi, subţiri, uscăţive şi au chişiţa lungă şi copita mică. Are constituţia fină, impuls nervos foarte ridicat, sistemul nervos echilibrat, uneori nereţinut, temperamentul vioi şi circulaţia sanguină foarte intensă. Este o rasă bună pentru viteză pe, distanţe mici. Este pretenţioasă la hrană şi la condiţiile de adăpostire. De asemenea este sensibilă la afecţiunile pulmonare şi are tendinţa spre arcare. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Datorită calităţilor sale pentru viteză, rasa Pur sânge de galop s-a răspândit în toate continentele. La noi în ţară a fost adusă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru curse. Se va creşte în continuare în rasă curată şi se va folosi la concursurile hipice din ţară şi de peste hotare, la formarea calului de sport prin încrucişări cu rasa Arabă, calul Gidran şi Lipiţan, precum şi pentru

5

corectarea unor defecte la calul Gidran şi Furioso North-Star, prin încrucişări de infuzie.

2.2.Rase culturale intermediare

Sunt rase care se pretează la munci uşoare şi mijlocii efectuate prin tracţiune. Au dezvoltare corporală foarte variată. Se caracterizează prin constituţie robustă, temperament vioi, au aptitudini pentru mersul în viteză, la trap sau la pas, sunt bine adaptate la condiţiile din ţara noastră şi corespund cerinţelor din diferite zone. Din această grupă de rase, în ţara noastră se cresc: Trăpaşul românesc, Calul Nonius, rasa Lipiţană şi calul Furioso-North Star. 2.2.1.Trăpaşul românesc Calul Trăpaş romănesc s-a format în ţara noastră în secolul al XX-lea, prin încrucişări complexe şi sistematice de lungă durată a iepelor româneşti sau de diferite provenienţe, cu armăsari din rasele de Trăpaşi: american, Orlov, francez şi rusesc. Însuşiri morfo-productive. Trăpaşul românesc se caracterizează printr-o dezvoltare corporală mijlocie spre mare, cu talia de 1,57 m în medie şi greutatea corporală în jur de 450 kg. Are formatul corporal pătrat, conformaţia uscăţivă şi profiluri corporale dolicomorfe. Capul este mare şi cu profilul drept, berbecat sau acvilin. Gâtul este lung şi musculos. Grebănul este înalt şi lung. Spinarea şi şalele sunt lungi şi largi. Crupa este lungă, musculoasă şi oblică spre înapoi. Membrele sunt lungi, uscăţive cu articulaţii foarte lungi. Trăpaşul românesc se caracterizează prin constituţie robustă, temperament vioi şi impuls nervos foarte ridicat. Este un cal bun pentru tracţiune uşoară şi mijlocie, cu mare putere de demarare. Este foarte bun fondist şi merge la trap cu viteză mulţumitoare (1’22” km). Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Se creşte la hergheliile din judeţul Ialomiţa şi va fi folosit la ameliorarea calului pentru agricultură din Câmpia Dunării, în sudul şi centrul Moldovei, precum şi la infuzia calului Nonius cu scopul de a-i spori viteza şi îmbunătăţi temperamentul. 2.2.2.Calul Nonius Calul Nonius s-a format la herghelia Mezöhegyes prin încrucişarea iepelor locale cu armăsarul Nonius-sanior de rasă Trăpaş francez Însuşiri morfo-productive. Calul Nonius este cel mai masiv din grupa cailor intermediari şi corespunde pentru efectuarea muncilor agricole şi a transporturilor grele pe drumuri bune. Are talia mare – 1,60 m – şi greutatea corporală de 600 kg, Formatul corporal dreptunghiular, scheletul

6

şi musculatura bine dezvoltate. Capul este mare şi cu profilul uşor concav. Gâtul este scurt şi gros. Grebănul este lung şi destul de înalt şi de larg. Spinarea şi şalele sunt lungi, largi şi drepte, uneori convexe. Crupa este lungă, largă, musculoasă şi oblică antero-posterior. Abdomenul este mare. Membrele sunt bine dezvoltate. Calul Nonius se caracterizează prin constituţie robustă, impuls nervos mai slab, temperament liniştit, caracter bun,putere de muncă mare la pas şi trap uşor. Este pretenţios la condiţiile de întreţinere. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Se creşte în Ungaria, Iugoslavia şi România. În ţara noastră a fost adus după primul război mondial, iar în prezent se creşte la herghelia Izvin din judeţul Timiş. Se va creşte şi în viitor şi va fi infuzat cu Trăpaşul pentru a-i îmbunătăţii temperamentul şi impulsul nervos. Calul Nonius va fi folosit la ameliorarea calului local din vestul ţării. 2.2.3.Rasa Lipiţană Rasa Lipiţană îşi trage numele de la herghelia Lipizza din Austria, unde s-a format prin Incrucişarea iepelor locale de diferite provenienţe, cu armăsari spanioli. Însuşiri morfo-productive. Rasa Lipiţană se caracterizează printr-o dezvoltare corporală mijlocie spre mică, cu talie de 1,50 m şi greutatea corporală de 470 kg. Are formatul corporal dreptunghiular şi profilurile corporale mezomorfe. Capul mare şi uşor berbecat. Gâtul este musculos şi are forma celui de legedă. Grebănul este larg, dar scurt. Spinarea şi şalele sunt lungi, largi, dar uneori lăsate. Crupa este lungă, largă, rotundă, musculoasă şi uşor oblică antero-posterior. Membrele sunt bine dezvoltate, cu articuluţii largi şi copite foarte rezistente. Culoarea dominantă a părului este vânătă. Calul Lipiţan are constituţie robustă, temperament vioi şi caracter bun. Are mersul frumos, înalt, cu acţiunea genunchiului, este bun pentru tracţiune uşoară, fiind rezistent la drumurile lungi. Este puţin pretenţios la condiţiile de hrănire şi întreţinere. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Rasa Lipiţană se creşte în Austria, Iugoslavia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi România. La noi a pătruns după primul război mondial şi în prezent se creşte pe bază de linii, folosindu-se consangvinitatea modernă. Se va folosi ca ameliorator al calului românesc din diferite zone de deal şi subcarpatice, precum şi la formarea calului de sport prin încrucişarea cu rasa Arabă. 2.2.4.Calul Furioso-North-Star Este o varietate care s-a format la herghelia Mezöhegyes prin încrucişarea iepelor de jumătate sânge cu armăsari de rasă Pur sânge de galop: Furioso şi North-Star.

7

Însuşiri morfo-productive. Calul Furioso-North-Star se caracterizează prin dezvoltare corporală mijlocie, având talia de 1,57 – 1,58 m şi greutatea corporală de 530 kg. Are formatul corporal dreptunghiular şi profilurile corporale mezomorfe. Capul este scurt, şi este musculos la bază. Grebănul este lung şi suficient de înalt. Spinarea şi şalele sunt largi, mai puţin lungi, dar bine îmbrăcate cu muşchi. Crupa este mai scurtă şi mai oblică, dar bine acoperită cu muşchi. Membrele prezintă uneori defectul de genunchi şters. Calul Furioso-North-Star are constituţie robustă, impuls nervos ridicat şi temperamentul vioi. Are aptitudini pentru tracţiune uşoară, mijlocie şi pentru călărie. Este pretenţios la condiţiile de hrănire şi de întreţinere. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Se creşte în Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia şi România. La noi în ţară a pătruns după primul război mondial şi în prezent se creşte la herghelia Bonţida – judeţul Cluj, unde se urmăreşte să i se îmbunătăţească dezvoltarea corporală, să i se corecteze defectele de exterior şi să i se mărească rezistenţa. Va fi folosit la ameliorarea calului local din Transilvania.

2.3.Rase culturale grele

Caii din aceste rase au dezvoltare corporală mare, forţă de tracţiune mare (tracţionează de 5-6 ori greutatea corporală, recordul fiind de 20 ori greutatea corporală), au temperamentul liniştit şi impulsul nervos ridicat. Şunt folosiţi la tracţiuni grele executate la pas şi foarte rar la trap. Din această grupă, în ţara noastră se cresc: calul Ardenez şi rasa Pinzgau. 2.3.1.Calul Ardenez Calul Ardenez este o subrasă a rasei Belgian. S-a format în regiunea munţilor Ardeni şi reprezintă tipul cel mai uşor al raselor grele. Însuşiri morfo-productive. Calul Ardenez se caracterizează printr-o talie care variază foarte mult (1,50 – 1,60 m) şi o greutate corporală în jur de 650 kg. Are formatul corporal tipic dreptunghiular şi profilurile corporale brevimorfe. Capul este mare. Gâtul este scurt gros şi rotat. Grebănul este larg, musculos, dar mai puţin înalt. Spinarea şi şalele sunt lungi, foarte largi, duble şi în general drepte. Crupa este lungă, largă, dublă şi oblică. Pieptul este foarte larg şi dublu. Toracele este adânc, larg, dar mai puţin lung. Membrele sunt scurte, groase, cu musculatura bine dezvoltată şi copitele mari. Este de tip fiziologic digestiv, cu constituţia robustă spre afănată, cu impulsul nervos slab dezvoltat şi temperamentul liniştit, uneori limfatic. Este bun pentru transporturile grele făcute pe distanţe mici. Consumă cantităţi mari de nutreţ.

8

Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Este răspândit în apusul Europei fiind folosit la tracţiunea semigrea şi grea. La noi a fost adus după anul 1900 şi crescut la hergheliile Slobozia şi Jegălia, judeţul Ialomiţa pentru a masiviza caii româneşti. Se va folosi în continuare ca ameliorator al calului pentru agricultură din Câmpia Dunării. 2.3.2.Rasa Pinzgau Rasa Pinzgau s-a format în Austria. Însuşiri morfo-productive. Este un cal cu dezvoltare corporală mare (talia de 1,60 – 1,70 m şi greutatea corporală de 700 – 850 kg). Se caracterizează prin schelet gros, musculatură voluminoasă,putere de tracţiune mare, temperamentul limfatic şi mers încet. Pentru ţara noastră este puţin important, efectivul fiind mic şi format în majoritatea lui din metişi.

2.4.Rase naturale (locale)

Au rezultat din formele sălbatice, prin adaptarea acestora la condiţiile de mediu. Se caracterizează prin dezvoltare corporală mică (talia de 1,25 – 1,40 m şi greutatea corporală de 300 – 400 kg) şi putere de tracţiune mică. Sunt însă animale adaptate la condiţiile de mediu, rezistente la îmbolnăviri şi valorifică bine nutreţurile fibroase. Din această grupă fac parte: Calul românesc de şes, Calul românesc de munte şi Huţulă. 2.4.1.Rasa Huţulă Rasa Huţulă s-a format din calul tarpanic şi mongol sub influenţa condiţiilor naturale de mediu din Carpaţii nordici. Însuşiri morfo-productive. Calul Huţul are dezvoltarea corporală mică (talia 1,40 m şi greutatea corporală de 400 – 410 kg), formatul corporal dreptunghiular şi profilurile corporale brevimorfe. Capul este mare, cu profilul drept sau concav, cu moţul lung şi foarte bogat. Gâtul este scurt, gros şi cu coama lungă şi bogată. Trunchiul este masiv şi uneori disproporţionat faţă de membre. Grebănul este larg, lung, dar nu este proeminent. Spinarea şi şalele sunt lungi, largi, acoperite bine cu muşchi, dar uneori înşeuate. Crupa este lungă, largă, rotundă şi oblică. Membrele sunt scurte, uscăţive, cu aplomburi în general corecte, cu copite mici şi foarte rezistente la drumurile de munte. Rasa Huţulă se caracterizează prin constituţie robustă, temperament vioi, impuls nervos ridicat, caracter bun şi voinţă mare. Este foarte rezistent la bolile respiratorii şi este bun pentru călărie, tracţiune şi portsamar în

9

zonele de munte (duce de 2 – 3 ori greutatea corporală). Este puţin pretenţios la hrănire şi întreţinere. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Rasa Huţulă este răspândită în România, Rusia, Polonia, Cehia şi Slovacia. La noi în ţară se creşte în zona muntoasă din nordul Moldovei, nucleul de selecţie fiind la herghelia Lucina, judeţul Suceava, unde se creşte pe bază de linii; cele mai importante linii sunt: Goral, Hroby, Prislop, Ouşor, Pietrosu şi Gurgul. Se va creşte în continuare pe bază de linii şi familii şi se va folosi la ameliorarea calului de munte. 2.4.2.Calul românesc de şes Calul romănesc de şes s-a format în regiunile de şes ale ţării noastre având la bază calul tarpanic şi calul mongol. Însuşiri morfo-productive. Are dezvoltare corporală mică (talia de 1,25 – 1,35 m şi greutatea corporală de 300 – 350 kg) şi constituţie robustă spre fină. Prezintă multe defecte de conformaţie (coate de vacă, panardism). Are putere de muncă mică (trage de 1 – 1,5 ori greutatea corporală), impulsul nervos ridicat, temperamentul vioi, caracter bun şi multă voinţă. Rezistă la drumuri lungi, pietruita, la temperaturi ridicate şi scăzute, la îmbolnăviri (colici) şi este puţin pretenţios. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Se găseşte răspândit în toată ţara ca varietate care poartă numele regiunii unde s-a format: varietatea moldovenească, transilvăneană, ialomiţeană şi dobrogeană. Calul românesc de şes va fi ameliorat cu rasele perfecţionate, prin încrucişări de absorbţie şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire şi întreţinere. 2.4.3.Calul românesc de munte Calul românesc de munte s-a format şi se creşte în zonele cu altitudine mai mare. Însuşiri morfo-prodoctive. Are dezvoltare corporală mică (talia de 1,25 m şi greutatea corporală de 300 kg). Are capul mare, cu moţul foarte bogat. Gâtul este scurt, gros şi are coama foarte lungă şi bogată. Se caracterizează prin temperament vioi, fiind un cal sprinten şi rezistent la eforturi. Are mersul spornic la drumurile de munte şi este bun pentru samar. Aria de răspândire şi perspectivele creşterii. Este răspândit doar în Carpaţii Răsăriteni, Sudici şi Apuseni. Va fi îmbunătăţit prin încrucişare de absorbţie cu rasa Huţulă în zona de altitudine şi cu rasa Lipiţană la poalele munţilor.

10

2.5.Rase de tranziţie Reprezintă o grupă de cai amelioraţi rezultată în urma încrucişărilor nesistematizate ce s-au practicat de-a lungul timpului, între calul românesc local şi rasele perfecţionate. Această grupă este foarte eterogenă din punct de vedere morfologic şi fiziologic. Sunt animale cu dezvoltare corporală mai mică, precocitate redusă şi putere de muncă mai mică decât rasele perfecţionate. şunt însă mai rezistente la condiţiile naturale de mediu, la îmbolnăviri, rezistă mai bine la drumurile lungi şi se pretează la toate sistemele de creştere. Caii amelioraţi sunt: Calul din Moldova de Nord, Calul de Banat, Calul de Arad, Calul din Ţara Bârsei, Calul de Făgăraş, Calul Ardelenesc, Calul Dobrogean şi Calul Ialomiţean.

3.Producţiile cabalinelor

3.1.Producţia de muncă Munca efectuată sub diferite forme (tracţiune, călărie etc.) constituie principala producţie pe care o dau cabalinele. Cantitatea de muncă pe care o poate produce un cal depinde de puterea sa de muncă. Puterea de muncă reprezintă efortul depus de un cal pentru a deplasa o greutate pe o anumită distanţă, în unitatea de timp. Puterea de muncă a calului este influenţată atât de factorii care ţin de animal, cât şi de factorii de mediu şi de exploatare. Factorii care ţin de animal care influenţează puterea de muncă sunt: Greutatea corporală şi talia. caii cu o greutate corporală şi talie mai mare, cu musculatura mai dezvoltată, au şi o putere de muncă mai mare decăt caii cu talie şi greutate corporală mai mică. Vârsta. Cea mai mare putere de muncă o au caii în vârstă de 7 – 14 ani, care au organele şi aparatele complet dezvoltate şi cu intensitate funcţională maximă. Caii tineri au putere de muncă redusă, deoarece ei sunt în creştere. De aceea, caii tineri trebuie să fie folosiţi la activităţi mai uşoare. Caii bătrâni (peste 14 ani) au o putere de muncă redusă; organele şi aparatele lor sunt uzate, iar posibilitatea lor de refacere a organismului este mică.

11

Conformaţia corporală. Caii din aceeaşi rasă şi de aceeaşi vârstă au putere de muncă diferită, în funcţie de tipul şi corectitudinea conformaţiei. Astfel, caii cu un format corporal dreptunghiular şi o conformaţie bună, fără defecte, au putere de muncă mai mare decăt caii cu o conformaţie defectuoasă. Constituţia. Caii cu constituţie robustă au putere de muncă mai mare decât cei cu constituţie debilă, sau grosolană. Temperamentul. Caii care au temperamentul vioi au şi putere de muncă mai mare şi pot fi folosiţi la diferite activităţi, în timp ce caii cu temperament limfatic (prea liniştiţi), sau cei nervoşi, au putere de muncă mai redusă. Factorii de mediu şi de exploatare care influenţează puterea de muncă sunt: Dresajul şi antrenamentul asigură o mai bună dezvoltare atât a aparatului locomotor (muşchi, articulaţii, tendoane) cât şi a celorlalte organe şi aparate (respirator, circulator, digestiv) care favorizează puterea de muncă a calului. Caii care nu sunt dresaţi şi antrenaţi, au aparatele şi organele slab dezvoltate şi au mersuri defectuase; din această cauză au puterea de muncă mică şi obosesc repede. Hrana este factorul de o deosebită importanţă care îşi exercită influenţa încă din perioada de creştere şi dezvoltare a cailor. Astfel, caii hrăniţi cu raţii bogate în substanţe nutritive sunt capabili să dezvolte o putere de muncă mai mare. Întreţinerea şi îngrijirea. Caii întreţinuţi în grajduri corespunzătoare şi care beneficiază de îngrijire bună (igienă corporală, curăţirea copitelor, potcovirea periodică etc.) din care să nu lipsească mişcarea, sunt capabili să efectueze un volum de muncă mai mare. Felul vehiculului. Puterea de muncă a calului este influenţată în mare măsură şi de vehicul. Astfel, când în lucrările de tansport se folosesc vehicule pe roţi pneumatice, munca este mai eficientă şi economică decât în cazul folosirii vehiculelor pe roţi obişnuite (cu şine). Printre factorii care pot mării sau micşora puterea de muncă a calului mai pot fi enumeraţi: temperatura şi umiditatea atmosferică, natura drumului, harnaşamentul, viteza mersului, modul de conducere, alternanţa timpului de muncă cu cel de odihnă etc..

3.2.Alte producţii obţinute de la cabaline Pe lângă producţia principală pentru care se creşte şi care este munca, specia cabalină dă şi alte producţii. Dintre acestea, după muncă, cea mai importantă este producţia de carne. Aceasta nu este atât de importantă pentru consumul intern, cât prin valorificarea ei la export. Pieile obţinute de la cabaline se folosesc în industria încălţamintei, îmbrăcămintei, marochinăriei şi harnaşamentelor.

12

Părul este folosit în industria textilă, la confecţionarea sitelor pentru morărit, a saltelelor şi pernelor de scaun, la confecţionarea arcuşului pentru instrumentele cu coardă. Laptele este bogat In lactoză, albimine şi globuline. Se foloseşte ca aliment de către popoarele asiatice atât în stare proaspătă cât şi sub forma unei băuturi dietetice numită cumâs. De la cabaline se obţine şi o importantă cantitate de gunoi de grajd, de mare importanţă pentru legumicultură: la răsadniţe şi cultura ciupercilor. Din sângele de cal se prepară unele seruri folosite în industria farmaceutică, precum şi la prepararea făinii de sânge, care se administrează în hrana animalelor din speciile mici, ca nutreţ de origine animală cu valoare proteică mare. Oasele servesc la preparare unor cleiuri şi uleiuri speciale, la producerea făinii de oase şi în industria zahărului. Glandele se folosesc pentru prepararea diferitelor produse farmaceutice. Creşterea calului ca animal pentru sport se concretizează în participarea ţării noastre la concursurile hipice internaţionale, iar prin sportul hipic calul contribuie la întărirea sănătăţii şi dezvoltării curajului, îndemânării şi priceperii la tinerii sportivi.

4.Ameliorarea cabalinelor Prin noţiunea de ameliorare se înţelege procesul de îmbunătăţire a bazei ereditare de la o generaţie la alta, astfel încât fiacare generaţie nouă să se caracterizeze printr-un potenţial superior, faţă de generaţia părinţilor.

4.1.Organizarea ameliorării cabalinelor Spre deosebire de reproducţie care are ca sarcină principală sporirea numerică a efectivului de cabaline, ameliorarea are ca scop îmbunătăţirea calităţii animalelor. Pentru realizarea acestui scop, statul nostru a luat o serie de măsuri care constau în: - reorganizarea instituţiilor hipice cu rol de ameliorare a cabalinelor (herghelii, depozite de armăsari, staţiuni de montă, hipodromul de stat); - orientarea muncii de ameliorare în direcţia formării uni cal bun pentru agricultură; - importul de reproducători din diferite rase; - asigurarea unei densităţi optime la suta de hectare de teren agricol; - îmbunătăţirea condiţiilor de adăpostire, hrănire şi folosire a cabalinelor;

13

- organizarea de acţiuni sanitar-veterinare pentru prevenirea şi combaterea bolilior.

4.2.Obiectivele activităţii de ameliorare a cabalinelor Activitatea de ameliorare a cabalinelor are în vedere realizarea următoarelor obiective: - ameliorarea calului de agricultură din diferite zone ale ţării; - îmbunătăţirea potenţialului genetic productiv de la o generaţie la alta la rasele perfecţionate care se cresc în ţara noastră; - ameliorarea calului folosit la sportul hipic. Ameliorarea calului de agricultură, constituie obiectivul principal al muncii de ameliorare şi are ca scop îmbunătăţirea cailor locali din diferite zone ale ţării, care se concretizează în: sporirea masei corporale, îmbunătăţirea conformaţiei corporale şi precocităţii, sporirea forţei de tracţiune, mărirea rezistenţei şi vitezei la mersul în alură la trap, realizarea unui temperament vioi şi a unui caracter bun etc. La calul din zona de câmpie se urmăreşte să ajungă la o talie de 1,55 – 1,60 m şi o greutate corporală vie de 550 – 600 kg, însoţite de viteză şi rezistenţă mai mare la lucrul în viteză. La calul din zona de deal se tinde către realizarea taliei de 1,50 – 1,55 m, a greutăţii corporale vii de 500 – 550 kg, temperament liniştit şi caracter bun pentru a putea efectua munci cu întreruperi mai dese, solicitate de relief (terenuri în pantă şi o bună capacitate de valorificare a nutreţurilor fibroase şi a păşunilor). La calul din zona de munte se urmăreşte realizarea unei talii mai mici decât la ceilalţi cai (1,40 – 1,45 m) şi o greutate mai mică (400 – 450 kg), dezvoltarea aptitudinii pentru tracţiune, călărie şi portsamar, rezistenţă mare la drumuri pietruite de munte, la boli şi intemperii, adaptare perfectă la creşterea în sistem extensiv, cu hrănire pe bază de nutreţuri fibroase în timpul iernii şi pe păşune în timpul verii. Îmbunătăţirea potenţialului genetic productiv de la o generaţie la alta la rasele perfecţionate care se cresc în ţara noastră este necesară, în primul rănd, pentru că aceste rase se folosesc în acţiunea de ameliorare a cailor locali, iar în al doilea rând, pentru că animalele din aceste rase pot fi valorificate ca animale de prăsilă, la export. Ameliorarea calului folosit la sportul hipic urmăreşte obţinerea unui cal de sport înzestrat cu calităţi valoroase şi care să reprezinte cu cinste ţara noastră în concursurile hipice internaţionale. În scopul realizării acestor obiective în mod practic, în ameliorarea cabalinelor se folosesc următoarele mijloace: selecţia cabalinelor, potrivirea perechilor şi metodele de creştere.

14

4.3.Selecţia cabalinelor

Selecţia constituie mijlocul principal folosit în munca de ameliorare a cabalinelor. Ea înseamnă a alege şi totodată a folosi la reproducţie caii cei mai buni dintr-o rasă, care deţin în mod mai pronunţat caracterele rasei din care fac parte sau care au unele calităţi speciale şi care trebuie să fie menţinute ori dezvoltate la generaţiile viitoare.

4.3.1.Tehnica selecţiei cabalinelor

În practică, aprecierea şi alegerea cabalinelor (iepe şi armăsari) care sunt supuse selecţiei se face prin examinarea lor atăt din punct de vedere sanitar-veterinar, cât şi din punct de vedere zootehnic. Examenul sanitar-veterinar este obligatoriu pentru toţi caii şi are scopul de a depista animalele bolnave de boli grave cum sunt: morva, durina, bruceloza etc. Pentru a preveni acest pericol, orice animal, armăsar sau iapă, introdus într-o gospodărie, trebuie să fie supus la proba maleinării. De asemenea, prin examenul sanitar-veterinar, se descoperă caii bolnavi şi de alte boli contagioase ca: febra tifoidă, anemia infecţioasă etc., care pot fi introduse într-o crescătorie de către animale aparent sănătoase, dar la care boala se găseşte în perioada de incubaţie. De aceea, orice animal introdus în gospodărie şi care provine din grajduri necunoscute, trebuie ţinut mai întâi în carantină. Tot prin examenul sanitar-veterinar se depistează animalele care prezintă anumite stări sau afecţiuni patologice, care le fac improprii pentru reproducţie, cum sunt: oftalmia periodică, emfizemul pulmonar (tignafesul), cornajul şi exostozele (oasele moarte). Examinarea animalelor se face prin inspecţie şi palpaţie şi se execută pe aparate (respirator, locomotor etc.). Totodată se fac probele revelatorii pentru morvă, durină, dalac, anemie infecţioasă. Animalele care prezintă emfizem pulmonar, cornaj, exostoze, precum şi cele care reacţionează pozitiv la probe revelatorii, se înlătură de la reproducţie. Odată cu examinarea stării de sănătate se controlează şi starea organelor genitale exterioare. La armăsarii de reproducţie se examinează testicolele şi penisul şi apoi se face proba montei pentru a depista armăsarii impotenţi, iar pentru a stabili calitatea spermei se face examenul macro şi microscopic al acesteia. Pe baza acestui examen se înlătură de la reproducţie armăsarii cu anomalii congenitale (monorhizi şi criptorhizi), cu anumite afecţiuni (orhite), cei care montează greu sau care au sperma necorespunzătoare. La iepe se examinează vulva şi mamela şi se înlătură de la reproducţie cele care au deformări ale tractusului genital, mamela mică şi cu sfârcurile inegale, ori bolnave.

15

Armăsarii şi iepele respinse la examenul sanitar-veterinar nu mai sunt supuse şi la examenul zootehnic. Examenul zootehnic se face numai la cabalinele care au fost admise la examenul sanitar-veterinar şi constă în examinarea directă a animalelor, completată cu examinarea datelor din registrele de evidenţă cu privire la origine, performanţe, descendenţă etc. Deci, examenul zootehnic constă în aprecierea cabalinelor după un complex de criterii care diferă cu scopul creşterii şi categoria de gospodărie. Astfel, în herghelii se face selecţia individuală după criterii genotipice, iar în unităţile agricole cu cai de muncă se face selecţia numai după criterii fenotipice. 4.3.2.Selecţia după criterii fenotipice

Criteriile fenotipice după care se face aprecierea şi selecţia cabalinelor sunt conformaţia, constituţia, dezvoltarea corporală şi caracterele de rasă pe de o parte şi performanţele productive pe de altă parte. Aprecierea după conformaţie, constituţie, dezvoltarea corporală şi caracterele de rasă are scopul să analizeze în ce măsură animalele au conformaţia, constituţia, dezvoltarea corporală şi caracterele tipice rasei, sexului şi aptitudinii urmărite în munca de selecţie. Examenul se face cu ochiul liber sau prin metoda punctelor şi se completează cu date biometrice. Se execută toamna, cu ocazia bonitării şi clasării. Se înlătură de la reproducţie cabalinele care nu au conformaţie corectă caracteristică tipului de aptitudine şi rasei, o constituţie robustă sau robustă spre fină şi o dezvoltare corporală bună şi cu caracteristicile de rasă bine evidenţiate. Aprecierea după performanţele productive este un criteriu cu importanţă deosebită deoarece evidenţiază capacitatea de muncă pe care o poate avea un cal, în funcţie de scopul creşterii lui. Astfel, aprecierea după performanţe la calul de galop şi trap se face pe hipodromul de stat. Înainte însă de a fi adus pe hipodrom, tineretul cabalin în vârstă de 1,5 ani se triază în cadrul hergheliilor, cu ocazia bonitării şi clasării de toamnă, iar cei care sunt corespunzători sunt trimişi la hipodrom pentru dresaj, antrnament şi probe de călărie. După o perioadă de 7 – 8 luni de dresaj şi antrnament, caii sunt supuşi probelor de control, cei de galop la vârsta de 2 şi 3 ani, iar cei de trap la 2, 3 şi 4 ani. Ultimele probe, cea de 3 ani la caii de galop şi cea de 4 ani la caii de trap, sunt numite Derby. Pe baza rezultatelor probelor de calificare pe hipodrom, se stabileşte destinaţia fiecărui animal. Armăsarii cei mai valoroşi se trimit în herghelii pentru a fi folosiţi la reproducţie (pepinieri); cei mai buni clasaţi după pepinieri se trimit ca reproducători în depozitele de armăsari, iar cei care nu au dovedit calităţi sau care s-au depreciat pe hipodrom se castrează şi se folosesc la muncă. Iepele cele mai valoroase se trimit de asemenea, în herghelii unde

16

alcătuiesc matca de reproducţie, iar celelalte sunt destinate nucleului de prăsilă din unităţile agricole. Aprecierea după performanţe la celelalte rase şi varietăţi, se organizează în herghelii în care se cresc şi se face pe baza rezultatelor obţinute la proba de tracţiune şi călărie, cu excepţia calului Ardenez la care aprecierea se face numai după proba de tracţiune. în funcţie de rezultatele obţinute la aceste probe se stabileşte şi destinaţia cailor.

4.3.3.Selecţia după criterii genotipice

Aprecierea şi selecţia după criterii genotipice se practică numai în herghelii. Criteriile după care se face sunt: originea, rudele colaterale şi descendenţii. Originea. Aprecierea după origine înseamnă analizarea caracterelor şi însuşirilor de bază ale părinţilor, bunicilor şi străbunicilor unui animal. Dacă aceştia au caractere şi însuşiri valoroase, înseamnă că şi produsul (cel supus selecţiei) prezintă garanţia unor însuşiri superioare. Aprecierea cailor după origine se face pe baza datelor înscrise în pedigreu. Rudele colaterale sunt reprezentate de fraţi, surori, semifraţi şi semisurori. Întrucât un animal poate avea un număr mare de rude colaterale, certitudinea aprecierii lui după acest criteriu creşte. Descendenţa. Însuşirile produşilor unui armăsar sau ai unei iepe constituie ultimul şi cel mai important criteriu pentru aprecierea calităţilor de reproducători ale acestora. Prin examinarea urmaşilor se poate constata cum cei doi reproducători îşi transmit caracterele lor mai departe. Valoarea unui armăsar ca reproducător se stabileşte prin numărul şi valoarea mânjilor pe care i-a produs într-o herghelie. Calificarea lui definitivă ca reproducător depinde de calitatea produşilor.

4.3.4.Bonitare şi clasarea cabalinelor

Prin bonitare se înţelege concretizarea în practică a muncii de selecţie şi are ca scop determinarea valorii zootehnice a cabalinelor. Clasarea reprezintă stabilirea destinaţiei fiecărui animal în funcţie de rezultatele bonitării. În vederea organizării bonitării şi clasării cabalinelor trebuie cunoscute următoarele: animalele care se bonitează, timpul când se execută bonitarea şi comisia care face bonitarea. Animalele care se bonitează sunt: toate cabalinele de reproducţie din herghelii, depozite de armăsari, hipodroame. Bonitarea se execută în fiecare toamnă, pe baza unui program întocmit pe unităţi.

17

Comisia de bonitare a cabalinelor din instituţiile hipice de stat şi staţiunile experimentale este alcătuită dintr-un colectiv de specialişti stabilit de M.A.I.A., iar în celelalte unităţi – din specialişti ai forului tutelar respectiv. Pe baza rezultatelor bonitării, fiecare cal, după calităţile şi defectele sale se în cadrează într-o clasă (elită, clasa I, clasa a II –a) şi în funcţie de aceasta se stabileşte destinaţia sa. 4.3.5.Tehnica potrivirii perechilor la cabaline

Potrivirea perechilor înseamnă a împerechea doi reproducători, armăsar şi iapă, care conformaţia şi calităţilr lor corespund scopului urmărit, adică produsul obţinut să fie cât mai apropiat de tipul de cal dorit. Pentru realizarea scopului urmărit trebuie ca la potrivirea perechilor să se respecte următoarele principii: - potrivirea perechilor să se efectueze numai după terminarea lucrărilor de bonitare şi clasare care se fac toamna; - potrivire perechilor să se facă în funcţie de scopul urmărit în procesul de ameliorare a cailor din unitatea respectivă (mărirea vitezei, a forţei de tracţiune etc.); - la potrivirea perechilor să se ţină seama de vârsta animalelor, cunoscut fiind faptul că cele mai bune rezultate în procesul de ameliorare a cabalinelor se obţin atunci când se împerechează iepe în vărstă de 5 – 8 ani cu armăsari de 7 – 14 ani; - potrivirea perechilor să se facă între animale care au o conformaţie corectă, iar armăsarii să aibă cu o clasă de bonitare mai mult decât iepele; - sistemele de împerechere folosite să ţină seama de caracterul unităţii în care se cresc caii. Sistemele de împerechere folosite în creşterea cabalinelor sunt următoarele: Împerecheri omogene. Se numesc aşa deoarece la reproducţie se folosesc armăsari şi iepe care au însuşiri asemănătoare, cu scopul de a obţine produşi care să aibă calităţile părinţilor. Aceste împerecheri se folosesc în creşterea raselor perfecţionate (Arabă, Pur sânge de galop, Trăpaşă, Lipiţană, Gidran etc.). Împerecheri eterogene. În împerecherile eterogene se folosesc reproducători care se deosebesc prin caracterele şi însuşirile lor. Aceste împerecheri se practică în unităţile agricole cu cai de muncă în care iepele cu însuşiri şi caractere mei slabe se împerechează cu armăsari de reproducţie din depozitele de armăsari, care au caractere şi însuşiri superioare iepelor. Aceste împerecheri se pot folosi în creşterea tuturor raselor ameliorate, precum şi la rasele care se cresc pe bază de linii. Împerecheri neînrudite. Ele presupun folosirea la reproducţie a animalelor care nu sunt înrudite sau care au un grad de rudenie foarte îndepărtat. Se folosesc în creşterea cailor de muncă din zonele de munte.

18

Împerecheri înrudite. În aceste împerecheri se folosesc reproducători cu un anumit grad de rudenie şi de aceea se mai numesc şi împerecheri consangvine. În trecut s-a practicat la formarea şi perfecţionarea unor rase de cai (Arabă, Pur sânge de galop etc.), iar în prezent se foloseşte la rasa Pur sânge de galop. Consangvinitatea are efecte pozitive în consolidarea caracterelor unei rase, dar poate să aibă şi urmări negative când este prea strânsă, sau se aplică un timp mai îndelungat.

4.4.Metodele de creştere folosite la cabaline

Prin metode de creştere se înţeleg mijloacele care se folosesc pentru pentru ca din împerecherea celor doi reproducători – armăsar şi iapă – să se obţină un produs nou, mai bun. În acest scop, la cabaline se poate folosi creşterea în rasă curată, sau încrucişarea. Creşterea în rasă curată presupune folosirea la reproducţie a armăsarului şi iepei care să aparţină aceleiaşi rase şi care sunt crescuţi în condiţii de mediu asemănătoare. Creşterea în rasă curată este o metodă înceată, îmbunătăţirea cailor făcându-se lent. Dacă este însoţită de o selecţie severă a reproducătorilor, de creştere raţională şi bine dirijată a mânjilor, ea poate duce la rezultate sigure şi precise, fără riscuri şi fără surprize. Din punct de vedere biologic, creşterea în rasă curată are avantajul că, consolidează şi întăreşte caracterele rasei respective, deci îi imprimă o mare putere ereditară. Această metodă se aplică de foartă multă vreme în creşterea cabalinelor şi a stat la baza formării rasei Arabă, iar în prezent se foloseşte în creşterea tuturor raselor perfecţionate de cai, cu scopul de a le menţine calităţile biologice şi economice. Creşterea în rasă curată la cabaline se poate aplica prin împerecheri omogene, prin împerecheri eterogene şi pe bază de linii şi familii. Încrucişarea presupune folosirea la reproducţie a armăsarului şi iepei care să aparţină la rase diferite, fiecare având însuşiri biologice şi aptitudini diferite. Produşii rezultaţi din încrucişare se numesc metişi şi au vitalitatea mai ridicată şi puterea de adaptare mai mare. După scopul urmărit, încrucişarea poate fi de infuzie, de absorbţie, pentru formarea de rase noi şi industrială. Încrucişarea de infuzie are scopul de a ameliora una sau două însuşiri (viteză, putere de tracţiune) sau de a corecta unele defecte. Pentru aceasta, armăsarul care se foloseşte trebuie să aibă foarte bine reprezentată şi consolidată însuşirea care se urmăreşte să fie îmbunătăţită. La noi în ţară s-a folosit la infuzarea varietăţii Nonius cu rasa Trăpaş pentru remedierea temperamentului, îmbunătăţirea vitezei şi corecterea defectelor de mers.

19

Încrucişarea de absorbţie, numită şi de transformare, constă în împerecherea iepelor locale cu armăsari din rasele perfecţionate, iar produşii de sex femel se împerechează tot cu armăsari din rasele perfecţionate până când se obţin însuşirile dorite. Încrucişarea de absorbţie este metode de bază folosită în ameliorarea cailor autohtoni din ţara noastră. Încrucişarea pentru formarea de rase noi urmăreşte formarea unui nou tip de cal. La noi în ţară se foloseşte la Staţiunea experimentală zootehnică Ruşeţu unde se încearcă să se formeze un cal bun pentru agricultură. Încrucişarea industrială constă în împerecherea iepelor şi armăsarilor din rase diferite, produşii fiind folosiţi ca animale de muncă. La noi în ţară această încrucişare se foloseşte între rasele Trăpaş şi Ardenez, sau între iepele locale ameliorate şi armăsari din rasa Ardeneză.

5.Reproducţia cabalinelor

Sarcina principală care se impune în reproducţia cailor este de a mării prolificitatea armăsarilor şi iepelor de prăsilă prin hrănire şi îngrijire raţională şi prin aplicarea celor mai bune metode de împerechere, pentru ca orice iapă bună de reproducţie să dea în fiecare an un mânz.

5.1.Organizarea reproducţiei la cabaline

Realizarea sarcinilor privind sporirea numerică şi ridicarea calităţii cailor din ţara noastră, depinde, în mare măsură, de felul cum este organizată reproducţia acestora. Măsurile care se iau în această privinţă trebuie să vizeze ridicarea treptată şi progresivă a fecundităţii şi lichidarea definitivă a sterilităţii atât la iepe cât şi la armăsari. De aceea, organizarea reproducţiei la cabaline trebuie să urmărească rezolvarea următoarelor probleme: asigurarea materialului biologic (de reproducţie), pregătirea pentru montă a materialului de reproducţie, planificarea sezonului de montă şi fătări, organizarea campaniei de montă. Asigurarea materialului de reproducţie presupune stabilirea numărului de iepe şi armăsari pe fiecare unitate şi la nivelul ţării, care prin înmulţire să asigure sporirea efectivului, în conformitate cu sarcinile de plan. În condiţiile ţării noastre, numărul reproducătorilor masculi (a armăsarilor) se asigură în cadrul hergheliilor, care sunt unităţi specializate pentru creşterea acestei specii. Numărul de armăsari se stabileşte în raport cu categoria

20

unităţii de producţie şi de intensitatea folosirii lor la reproducţie. În herghelii se folosesc armăsarii proprii, iar numărul lor depinde de norma de folosinţă. În unităţile agricole cu cai de muncă se folosesc armăsarii din depozite, iar în gospodăriile populaţiei se folosesc armăsarii din depozite sau armăsarii proprii, aceştia din urmă numai pe baza eliberării autorizaţiei de montă. Numărul de iepe necesar reproducţiei se stabileşte în funcţie de nevoi, diferenţiat, pe categorii de unităţi de producţie. Astfel, în herghelii, se folosesc la montă toate iepele care au vârsta corespunzătoare pentru reproducţie, iar unităţile de producţie care au cai de muncă, nucleul iepelor de prăsilă se stabileşte după nevoi şi reprezintă cca 30 – 32% din efectiv, la care se poate adăuga un procent de 2 – 3% pentru unităţile care au sarcina să sporească efectivul total de cabaline. În gospodăriile particulare din zonele de munte ca iepe de reproducţie se aleg cele care au o dezvoltare corporală mai bună, stare de întrţinere bună şi condiţii bune de creştere. Asigurarea materialului de reproducţie numai din punct de vedere numeric nu este suficientă, ci trebuie să asigure şi un material valoros sub raportul structurii de vârstă, al rasei şi al valorii zootehnice. De aceea, 66% din iepele care se folosesc la reproducţie trebuie să aibă vârsta de 5 – 8 ani, iar 90% din armăsari 7 – 14 ani. În ceea ce priveşte structura de rasă, în herghelii trebuie să se asigure material de rasă pură, iar în unităţile cu cai de muncă şi în zonele de munte să se folosească armăsari din rasele perfecţionate stabilite prin planul de zonare. Pregătirea pentru montă a materialului de reproducţie, constituie una din măsurile importante în reuşita reproducţiei cabalinelor şi are scopul de a aduce animalele în condiţie de reproducţie.

5.2.Hrănirea, întreţinerea, îngrijirea şi folosirea armăsarilor de reproducţie

Întrucât activitatea principală a armăsarilor de reproducţie este de a produce spermă multă şi de calitate bună ei trebuie să se afle în permanenţă în condiţie de reproducător. Această condiţie de reproducător se realizează în primul rând printr-o hrănire raţională a armăsarilor. Hrănirea armăsarilor trebuie să se facă cu nutreţuri bogate în substanţe proteice, vitamine şi săruri minerale. Pe timp de iarnă, în raţie trebuie să se introducă până la 10 kg fân de bună calitate din care 25% să fie fân de leguminoase (lucernă, trifoi), iar 75% să fie format din fân de livadă; concentrate 5 – 6 kg (ovăz, orz, porumb, mei, tărâţe etc.) din care 50% să fie ovăz; 3 – 4 kg nutreţuri suculente (morcovi, sfeclă); 100 – 120 g săruri minerale (făină de oase, cretă furajeră, sare) în părţi egale. Raţia se

21

administrează în trei tainuri, iar la fiecare tain nutreţurile se dau în următoarea ordine: fânul, se adapă, concentratele şi suculentele. Din această ordine este de reţinut faptul că întotdeauna adăparea se face înainte de administrarea nutreţurilor concentrate. Vara se recomandă ca armăsarii de reproducţie să fie ţinuţi pe păşuni îngrădite unde se mişcă în voie şi consumă iarbă verde la discreţie. Dacă armăsarii se ţin în grajd, trebuie să li se dea 14 – 15 kg de nutreţ verde cosit. Hrănirea armăsarilor de reproducţie se face individual, în funcţie de vârstă, greutatea corporală şi de activitatea lui (folosirea la montă). Întreţinerea armăsarilor de reproducţie trebuie să se facă în adăposturi spaţioase, curate, luminoase, bine ventilate şi cu aşternut gros, uscat şi curat. În herghelii, armăsarii se ţin în grajduri compartimentate în boxe, fiecare boxă având suprafaţa de 10 – 12 m². În boxe armăsarii se ţin nelegaţi. În staţiunile de montă şi ferme, armăsarii se ţin în adăposturi obişnuite, fiind despărţiţi prin stănoage. Indiferent de adăpostul în care se ţin, armăsarii trebuie zilnic ţesălaţi şi periaţi, iar periodic să li se spele copitele şi să se ungă cu unsoare pentru copite. Pe lângă hrănire şi întreţinere, un rol deosebit în menţinerea condiţiei de reproducător îl are mişcarea. De aceea, armăsarii trebuie să execute zilnic mişcare în aer liber timp de 2 – 3 ore. Mişcarea se efectuează în padocuri, la păşune sau prin efectuarea unor munci de transport, uşoare. Folosirea armăsarilor la montă se face în funcţie de vârsta şi condiţia de reproducător a fiecăruia. Astfel, armăsarii în vârstă de 7 – 14 ani, care se află în condiţie bună de reproducător, pot fi folosiţi la montă de 2 ori pe zi (seara şi dimineaţa), cu o pauză de 24 ore la o săptămână. Armăsarii care au vârsta de 7 ani şi cei peste 15 ani se pot folosi la montă o dată pe zi, cu o pauză de 24 ore la o săptămână. În folosirea montei un armăsar adult poate monta 50 – 70 iepe pe an, iar un armăsar tânăr sau bătrân 25 – 30 iepe într-un an.

5.3.Hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea iepelor de reproducţie

Hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea iepelor de reproducţie se face în funcţie de starea fiziologică în care se găsesc (iepe gestante, sau iepe în lactaţie). Iepele gestante se hrănesc cu raţii care cuprind toate substanţele nutritive, dar puţin voluminoase, mai ales în ultima perioadă a gestaţiei. Se recomandă ca în această perioadă raţia să fie formată din următoarele

22

nutreţuri: nutreţuri fibroase (fân de leguminoase şi graminee) 5 – 8 kg; nutreţuri concentrate (ovăz, orz, tărâţe, mazăre etc.) 4 – 4,5 kg; nutreţuri suculente (5 – 6 kg morcovi şi sfeclă, 25 – 35 kg nutreţ masă verde în funcţie de anotimp); nutreţuri minerale (făină de oase şi cretă furajeră) 120 – 150 g. În prima parte a gestaţiei raţia poate fi alcătuită din nutreţuri fibroase 30%, nutreţuri suculente 20% şi nutreţuri concentrate 50%, iar în ultimele 3 luni ale gestaţiei nutreţurile concentrate trebuie să reprezinte 80%. Hrănirea iepelor gestante se face pe grupe, cu excepţia ultimelor 15 zile de gestaţie, când se face individual şi numai pe bază de fân şi puţine concentrate, nutreţurile suculente fiind scoase în totalitate din alimentaţie. Este interzis să se folosească în hrana iepelor gestante, nutreţurile îngheţate, mucegăite, alterate, cu plante toxice etc., deoarece le provoacă avortul. Întreţinerea iepelor gestante din herghelii se face în adăposturi mari de tip hală, pe aşternut gros şi uscat şi se scot zilnic la plimbare. În fermele de cai de muncă, iepele gestante se întreţin în grajduri obişnuite, legate la iesle. Iepele care alăptează se hrănesc cu aceleaşi nutreţuri ca şi iepele gestante, dar în cantităţi mai mari pentru ca ele să poată produce o cantitate suficientă de lapte pentru hrănira mânjilor. La 3 – 4 ore după fătare, iapa se adapă cu apă călduţă, apoi i se dau 3 – 4 kg fân de leguminoase şi graminee şi un terci format din tărâţe şi apă caldă. Această hrană se administrează iepelor timp de o săptămână de la fătare, după care încep să consume raţia normală. Întreţinerea iepelor în lactaţie se face în grajduri curate, dezinfectate şi cu aşternut gros. În primele 15 zile după fătare se ţin în boxa de fătare, apoi cele din herghelii se trec în grajdurile de tip hală pentru iepele mamă, iar iepele de muncă se ţin în adăposturi obişnuite. Dacă timpul este favorabil, iepele se scot în padoc pentru a face mişcare. Când gospodăria are păşuni este bine ca iepele cu mânji să se scoată la păşune. Planificarea sezonului de montă şi fătări. Monta la cabaline este sezonieră şi de aceea planificarea ei se face în mod excepţional, în herghelii. În majoritatea unităţilor şi în special în fermele cu cai de muncă se recomandă să se practice monta de primăvară (1 martie – 15 mai). Monta de primăvară oferă avantaje deoarece mânjii se nasc primăvara de timpuriu şi beneficiază de condiţii naturale favorabile o perioadă mai mare de timp, care le stimulează procesul de creştere şi dezvoltare şi intră în iarnă mai bine pregătiţi. Totodată, iepele de muncă se află în perioada de inactivitate tocmai atunci când muncile sunt foarte reduse, iar în campania de vârf se pot folosi la muncă. Monta în perioada de toamnă (1 octombrie – 15 decembrie) se foloseşte numai pentru iepele care nu au rămas gestante în sezonul de montă de primăvară.

23

Organizarea campaniei de montă constituie o problemă caracteristică unităţilor agricole care au cai de muncă şi gospodăriilor populaţiei. Ea nu pune probleme cu caracter organizatoric în herghelii mai ales dacă s-au luat celelalte măsuri cu privire la organizarea şi pregătirea materialului de reproducţie şi de planificare a sezonului de montă şi fătări. Organizarea campaniei de montă presupune stabilirea numărului de staţiuni de montă, pregătirea staţiunilor pentru campania de montă, întocmirea planului de potrivire a perechilor şi de desfăşurare a montei etc. Stabilirea numărului de staţiuni pentru campania de montă se face în funcţie de numărul iepelor apte de reproducţie, norma de folosire (60 – 70 iepe pe sezon), distanţa între unităţi sau comune etc. În unităţile în care efectivul de iepe este de 100 – 150 capete, se organizează o staţiune de montă pentru 2 – 3 unităţi fără să se depăşească distanţa de 4 km. De obicei, staţiunile de montă se amplasează în unităţile care au cel mai mare efectiv de iepe şi condiţii bune de hrănire şi întreţinere a armăsarilor de reproducţie. Iepele de reproducţie din unităţile care intră în raza de acţiune a staţiunii fie se aduc la staţiunea de montă, fie se montează aducând armăsarii în fiecare unitate (la un interval de 1 – 2 zile). Pentru localităţile din zonele de munte se organizează câte o staţiune de montă pentru deservirea mai multor comune sau sate care se amplasează la grajdul comunal. Pregătirea staţiunilor pentru campania de montă se face cu 2 luni înainte de începerea campaniei de montă şi constă în: amenajarea adăposturilor, construirea barei de încercare, pregătirea harnaşamentelor de contenţie, procurarea de furaje necesare pentru toată perioara de montă. Întocmirea planului de potrivire a perechilor şi de montă se face după ce au fost aduşi armăsarii în staţiunea de montă. Odată cu întocmirea planului de montă se stabileşte şi durata campaniei de montă. Tehnica montei. Iepele manifestă în mod vizibil căldurile. La unele iepe semnele căldurilor se manifestă slab şi de aceea pentru depistarea lor se folosesc armăsari încercători. Pentru evitarea accidentelor, încercarea iepelor în călduri se face la bara de încercare. Dacă iapa nu este în călduri, manifestă o stare de nelinişte, ciuleşte din urechi şi încearcă să lovească cu picioarele. Dacă iapa este în călduri, ea stă liniştită la apropierea armăsarului. Iapa în călduri se întoarce în manejul sau padocul pentru montă şi i se face pregătirea: se contenţionează, i se înfăşoară baza cozii cu o fâşie de tifon şi apoi se face toaleta organelor genitale externe. Pentru uşurarea actului montei, după ce armăsarul a efectuat saltul pe femelă, un ajutor îndreaptă penisul acestuia în conductul vaginal. În timpul ejaculării armăsarul face o serie de mişcări din crupă. Pentru evitarea infecţiilor, imediat după montă, penisul masculului se dezinfecteză cu o soluţie de permanganat de potasiu 3‰ şi se duce la grajd. Iapa se plimbă cca 20 minute, după care se introduce în grajd şi se hrăneşte cu nutreţuri de bună calitate.

24

Deoarece nu se cunoaşte momentul ovulaţiei, iapa în călduri de dă la montă din două în două zile, pe toată perioada lor. În felul acesta spermatozoizii, care au fost depuşi în organele genitale ale iepei, pot să fecundeze ovula în scurt timp după ce ea s-a desprins de ovar. Gestaţia. Dacă s-a produs fecundaţia, se instalează gestaţia, care se recunoaşte prin aceea că iapa este liniştită, nu mai manifestă semnele căldurilor şi are poftă de mâncare. Gestaţia durează în medie 11 luni şi 10 zile (360 zile) fiind ceva mai scurtă la rasele precoce şi grele, la iepele primipare, când sunt întreţinute şi hrănite bine sau când nasc mânji de sex mascul. Fătarea. Este un proces fiziologic complex şi spre deosebire de celelalte procese fizioloice ea este însoţită de durere. Apropiera fătării se recunoaşte după următoarele semne: abdomen foarte mult mărit, iapa devine greoaie în mişcări, vulva se măreşte şi uneori prezintă scurgeri, ugerul se umflă, sfârcurile se măresc etc. În ziua fătării, iapa nu consumă hrană, se uită la abdomen, se culcă şi se scoală des şi până la urmă rămâne culcată până la expulzarea fătului. Fătarea durează 15 – 40 minute, iar după expulzarea mânzului se elimină şi învelitorile. Îngrijirea mânzului şi iepei după fătare. După fătare mânzul trebuie să primească îngrijirile necesare. Se supraveghează respiraţia şi dacă este nevoie se face respiraţie artificială. Se şterg mucozităţile de la nări, gură şi de pe corp cu o cârpă curată. Mânzul se buşumează cu un şomoiog de paie pentru a-i activa circulaţia periferică şi a preveni afecţiunile pulmonare care se pot declanşa ca urmare a curenţilor de aer din grajd şi a umezelii corpului. Apoi i se tratează ombilicul cu tinctură de iod. După ce i se acordă aceste îngrijiri, mânzul e ajutat să efectueze primul supt, care are loc cam la 30 – 60 minute de la fătare. Înainte de a fi dat să sugă, primele jeturi de lapte se mulg jos, sau într-un vas. În cazul când iapa nu stă, aceasta se contenţionează pentru a evita lovirea mânzului. Pentru a putea suge, unii mânji trebuie ajutaţi să se menţină în staţiune (pe picioare). În perioada de puerperium, iapa trebuie îngrijită cu mai multă atenţie. Ea se adăposteşte într-un grajd cald, fără curenţi de aer, luminos şi cu aşternut bogat şi curat, iar după 2 ore de la fătare se adapă cu apă călduţă. Pentru stimularea tuturor funcţiilor organismului, iapa se buşumează pe toată suprafaţa corpului. În primele 2 – 3 zile, hrănirea se face cu cantităţi mai mici de furaje, în cea mai mare parte concentrate şi fânuri de bună calitate.

6.Tehnologia creşterii mânjilor şi tineretului cabalin

Toate măsurile de hrănire, întreţinere şi îngrijire care se aplică în creşterea mânjilor şi a tineretului cabalin au ca scop asigurarea stării de

25

sănătate, sporului mediu zilnic, dezvoltării normale a organelor şi aparatelor interne pentru a crea posibilitatea intrării la reproducţie şi începerii dresajului şi antrenamentului tineretului la vârsta optimă.

6.1.Tehnologia creşterii mânjilor

După 10 – 15 zile, în herghelie, mânzul trece cu iapa în grajdul de iepe şi mânji unde se ţine până la vârsta de înţărcare. Aici iapa se întreţine legată la iesle, iar mânzul se lasă liber şi suge la discreţie. La unităţile agricole cu cai de muncă, după 10 – 15 zile, iapa se trece în grajd, iar mânzul în boxa de mânji, care se amenajează de obicei la unul din capetele grajdului. Alăptarea mânjilor în prima lună, se face la interval de 1 – 2 ore. După prima lună iapa se scoate să execute munci uşoare în apropierea grajdului, astfel ca la 2 – 3 ore să poată fi adusă pentru a alăpta mânzul. Cu 15 – 30 minute înainte de alăptare, iapa se lasă să se odihnească, iar primele jeturi de lapte se recomandă să se mulgă jos. Dacă iapa nu poate fi adusă să alăpteze mânzul, este bine ca după 2 – 3 ore să se mulgă complet. După ce a împlinit vârsta de 2 luni, mânzul îşi însoţeşte mama la programul de muncă. Dacă iapa moare, mânzul se alăptează artificial cu biberonul, folosindu-se lapte de vacă diluat cu puţină apă călduţă (1 parte la 5 părţi de apă) şi îndulcit cu 60 g zahăr la care se adaugă 1 – 2 ouă. Înainte de administrare laptele se încălzeşte până la temperatura de 35 – 38°C. În prima săptămână se administrează 8 – 10 tainuri, în a doua săptămână 6 – 7 tainuri, în a treia săptămână 5 – 6 tainuri, iar după o lună 3 – 4 tainuri. Când în perioara de alăptare apar enterite de natură alimentară, se reduce numărul de alăptări zilnice, se mulge o cantitate mai mare de lapte din ugerul iepei, iar mânjilor li se administrează infuzii de fân sau alte nutreţuri dietetice. Mânjii se hrănesc cu laptele mamei primele 3 – 4 săptămâni, după care încep să se obişnuiască să consume şi alte nutreţuri, cum ar fi nutreţul verde, fânul şi concentratele. Când păşunea este bună, mânjii îşi pot asigura hrana necesară fără alte suplimente. Dacă păşunea nu asigură hrana necesară, la 3 – 4 săptămăni se introduce fânul mărunt de lucernă sau otavă, care se administrează pe podeaua grajdului. Consumul fânului de pe podea întăreşte coloana vertebrală şi măreşte mobilitatea gâtului şi spetei. Tot la această vârstă se introduc şi concentrate sub formă de uruieli (ovăz zdrobit, uruială de mazăre şi orz zdrobit). La vârsta de 2 luni, în hrana mânjilor se administreazăşi porumbul care poate ocupa 50% din amestecul de concentrate. Cantitatea de nutreţuri concentrate trebuie să crească în

26

aşa fel încât la vârsta de 6 luni un mânz de rasă perfecţionată să ajungă să consume 2,5 – 3 kg pe zi. În mod practic, cantitatea de concentrate se stabileşte pentru mânjii în vârstă de peste o lună, prin împărţirea vârstei la 2 (dacă are 6 luni, împărţit la 2, trebuie să consume 3 kg/zi). În unităţile agricole cu cai de muncă, cantitatea de concentrate ce se administrează unui mânz trebuie să reprezinte 50% din cea administrată unui mânz din rasa perfecţionată (la 6 luni, 1,5 kg/zi). În amestecul de concentrate ce se administrează mânjilor în vârstă de peste 3 luni, porumbul poate reprezenta 50-75%. Dintre nutreţurile suculente se pot administra după vârsta de 1,5 – 2 luni, morcovi, iar după 3 luni, sfeclă. Obişnuirea mânjilor cu consumarea unor cantităţi mici de nutreţuri vegetale, evită criza de înţărcare. Spre sfârşitul perioadei de alăptare, deoarece producţia de lapte a iepei scade, mânjii trebuie să primească raţii mai mari de nutreţuri. Nutreţurile administrate mânjilor trebuie să fie bogate în proteine, vitamine şi săruri minerale. Raţiile mânjilor se stabilesc astfel, încâ să asigure sporul zilnic de greutate. Pentru un kilogram spor de greutate sunt necesare 3,5 – 4 U.N. şi 100 – 110 g proteină digestibilă. Adăpatul mânjilor este foarte important. El trebuie să se facă de 3 – 4 ori pe zi, înainte de administrarea concentratelor şi se foloseşte în acest scop apa curată, limpede, proaspătă şi cu temperatura de 8 – 10°C. În creşterea mânjilor, mare importanţă trebuie să se acorde şi mişcării deoarece aceasta contribuie la formarea unor cai cu o conformaţie corectă, cu o constituţie robustă, sănătoşi şi cu capacitate de muncă mare. De aceea, încă din primele zile mânjii trebuie ţinuţi afară, în aer liber. La 3 – 4 zile mânzul se scoate afară împreună cu iapa timp de 20 – 40 minute. Timpul de stat afară trebuie să crească zilnic în aşa fel, încât după o săptămână mânzul să poată fi ţinut împreună cu iapa în padocul înierbat sau pe păşune unde poate să zburde şi să alerge în voie. La păşune mânjii nu trebuie să fie lăsaţi să se culce pe terenuri umede pentru a nu se îmbolnăvi. Dacă lipsa de mişcare este un rău pentru mânji, nici plimbarea exagerată, obositoare nu este indicată.

6.1.1Înţărcarea mânjilor

Înţărcarea mânjilor se face la vârsta medie de 6 luni. Se înţarcă mai târziu (7 – 8 luni) mânjii crescuţi pentru prăsilă, cei care au fost bolnavi şi cu sechele, cei care sunt bolnavi în momentul înţărcării, cei care au dezvoltare corporală mică etc. Mânjii care se cresc pentru muncă şi cei cu greutate corporală mare, precum şi cei ale căror mame nu mai au lapte, se înţarcă ceva mai devreme (5 luni) cu condiţia să li se administreze în hrană un supliment de concentrate. La vârsta stabilită pentru înţărcare mânjii se mută în secţia de creştere a tineretului, unde se ţin o zi împreună cu mamele lor, iar seara sunt lăsaţi singuri. Deoarece instinctul sexual apare

27

devreme la mânji, aceştia se separă pe sexe chiar de la înţărcare, crescându-se în grupe de tineret pe sexe şi în grajduri diferite. Se recomandă ca în primele 3-4 săptămâni, împreună cu grupele de tineret cabalin, să se ţină şi câte 5 – 6 animale adulte liniştite. Pentru a suporta criza de înţărcare, mânjii trebuie obişnuiţi din timp să consume nutreţurile în aşa fel încât cu o lună înainte de înţărcare să poată consuma în întregime raţia de înţărcare formată din 3 – 4 kg fân, 2 – 3 kg concentrate, 2 – 3 kg morcovi şi sfeclă.

6.1.2.Tehnologia creşterii mânjilor înţărcaţi (6-12 luni)

După înţărcare, mânjii fiind în creştere, hrănirea lor trebuie să se facă cu nutreţuri de cea mai bună calitate, bogate în substanţe proteice, vitamine şi săruri minerale care să-i asigure realizarea în continuare a aceluiaşi spor zilnic de 600 – 800 g. Astfel, în herghelii, tineretului în vârstă de 6 – 12 luni pe timp de iarnă, trebuie să i se administreze zilnic 4 kg fân, în majoritate de lucernă sau trifoi, 3 – 4 kg concentrate, 2 – 4 kg morcovi şi 5 – 6 kg sfeclă sau 4 kg nutreţ însilozat. Vara, nutreţul de bază îl constituie păşunea la care se adaugă zilnic câte 2 – 4 kg de amestec de concentrate (60% ovăz, 20% tărâţe de grâu şi 20% uruială de mazăre). Pentru tineretul din unităţile agricole cu cai de muncă, 1/3 din fân se poate înlocui cu paie de orz sau ovăz, iar 50% din amestecul de concentrate, poate fi porumbul uruit. Cantitatea de nutreţuri concentrate poate să se reduca la jumătate faţă de tineretul din herghelii, dar să nu lipsească.

6.2.Tehnologia creşterii tineretului cabalin (peste 1 an)

Începând de la vârsta de 1 an sporul zilnic în creştere este mai mic, iar capacitatea tubului digestiv mai mare, ceea ce permite ca în raţia tineretului să scadă cantitatea de nutreţuri concentrate şi să crească cantitatea de nutreţuri fibroase. Astfel, în raţia tineretului din herghelii nutreţurile fibroase ajung la 8 kg pe zi, paiele putând ocupa 1/2 din ele. Cantitatea de nutreţuri suculente creşte la 8 – 10 kg sfeclă sau 5 – 6 kg nutreţ însilozat. Este necesar ca pe timp de iarnă 1/2 din cantitatea de nutreţuri suculente să o reprezinte morcovii (4 – 5 kg/zi). Nutreţurile concentrate se administrează în cantităţi de 2,5 kg/cap/zi sub formă de amestec (80% ovăz şi 20% mazăre uruită sau boabe). Pentru tineretul din unităţile agricole cu cai de muncă raţia poate fi alcătuită din 10 kg nutreţuri fibroase (din care 2/3 pot fi reprezentate de paiele de orz şi ovăz tocate şi amestecate cu concentrate), 5 – 8 kg

28

nutreţuri suculente (sfeclă, morcovi) şi 2 kg nutreţuri concentrate (din care 75% porumb).O deosebită importanţă pentru dezvoltarea şi sănătatea tineretului o are mişcarea. De aceea este bine să se întreţină liber, nelegat în grajduri hală (în herghelii) şi legat în fermele cu cai de muncă, dar pe standuri late (1,20 – 1,50 m). Mişcarea trebuie să se facă zilnic în două reprize de câte 2 – 3 ore fiecare, tineretul fiind mânat din urmă de către un călăreţ. Este necesar ca ca mişcarea să se facă metodic şi progresiv (la pas, la trap, în galop şi apoi la trap şi la pas). Tineretul din herghelii se plimbă iarna prin culoare largi de 8 – 12 m, iar vara mişcarea se realizează prin deplasarea la păşune. În afară de hrănire şi întreţinere, igiena corporală prezintă o mare importanţă pentru tineretul cabalin şi de aceea pansajul (ţesălatul şi periatul) trebuie să se facă zilnic, iar copitele să se cureţe şi să se ungă, periodic. Tineretul care are copita puţin rezistentă se va potcovi. După vârsta de 2 ani tineretul cabalin este supus dresajului şi antrenamentului.

6.3.Dresajul şi antrenamentul cailor

Dresajul şi antrenamentul reprezintă căile prin care se poate asigura o capacitate ridicată de muncă la cabaline. Dresajul este modalitatea prin care animalele sunt obişnuite să se supună voinţei omului. El se face începând de la vârsta de 5 – 6 luni, mai întâi cu obişnuirea mânzului să consume zahăr sau pâine din mână, cu punerea căpăstrului şi frâului, legarea la iesle, ridicarea piciorului etc. Dresajul se continuă cu obişnuirea animalului la coardă în diferite aluri (pas, trap, galop). În continuare, dresajul se face în funcţie de aptitudinile şi scopul creşterii tineretului cabalin, după cum urmează: Dresajul cailor de tracţiune constă, mai întâi, în obişnuirea lor cu hamurile şi hăţurile, fiind conduşi să meargă în linie dreaptă şi apoi în cerc. După aceea sunt puşi să tragă diferite greutăţi, iar după câteva exerciţii se pun la căruţă sau sanie, în funcţie de anotimp, şi se obişnuiesc să pornească, să meargă, să întoarcă, să dea înapoi şi să oprească. Dresajul cailor de călărie se realizează prin obişnuirea tineretului cabalin la frâu, şaua şi accesoriile acesteia, apoi cu diferite greutăţi şi în final cu călăreţul. În timpul dresajului caii sunt puşi să meargă mai întâi la pas şi după 10 minute la trap mic. Antrenamentul constituie modalitatea prin care se realizează pregătirea propriu-zisă pentru muncă a calului. După perioada de dresaj, caii de tracţiune se pun la munci uşuare, care se efectuează cu viteză redusă şi pe distanţe scurte. Apoi munca se intensifică, viteza creşte şi distanţa se măreşte, fapt care duce la dezvoltarea aparatelor (respirator, circulator, locomotor) şi la formarea unui cal bun pentru muncă. Se

29

consideră că antrenamentul se face normal atunci când după proba maximă, indicii clinici revin la normal în 10 minute.

7.Tehnologia exploatării cabalinelor de tracţiune

În orice unitate agricolă caii trebuie folosiţi permanent la muncă astfel încât creşterea lor să fie rentabilă. De aceea, folosirea cailor la diferite munci trebuie să se facă în asemenea condiţii încât ei să se menţină tot timpul sănătoşi şi să-şi păstreze toată puterea de muncă. Randamentul cailor de muncă şi durata folosire economică a acestora depind de o serie de factori ca: organizarea muncii cu cai, hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea cailor, harnaşamentele şi vehiculele folosite.

7.1.Organizarea muncii cu caii

Pentru ca munca efectuată cu caii să se realizeze cu maximum de eficienţă, trebuie bine organizată. Această organizare se referă la pregătirea cailor pentru campania de muncă şi la regimul de muncă al cailor. Pregătirea cailor pentru campania de muncă. Muncile cu cai nu se execută cu aceeaşi intensitate în tot timpul anului. Sunt perioade, când, într-un timp scurt, trebuie executate lucrări agricole grele şi numeroase (primăvara şi toamna). Pentru a putea face faţă unei asemenea perioade de muncă intensă, caii trebuie pregătiţi din timp. Pregătirea cailor începe de obicei cu 1 – 1 1/2 luni înainte de declanşarea campaniei. În această perioadă caii trebuie să câştige treptat în greutate şi să-şi refacă starea de întreţinere. În acest scop ei primesc raţii de hrană care să le asigure un spor în greutate de 0,5 kg pe zi. În acest timp caii se pun la munci uşoare pentru a le mării şi întreţine pofta de mâncare, de a le stimula funcţiile interne şi de a-i antrena în vederea campaniei de munci intense. Tot în perioada de pregătire, caii sunt supuşi unui control sanitar veterinar şi se tratează caii, care din campania anterioară au rămas cu rosături, plăgi, şchiopături etc. Un examen atent se acordă membrelor şi în special copitelor, făcându-se după caz, primenirea sau înlocuirea potcoavelor. Curăţarea corporală zilnică a cailor în acest timp ajută ca toate funcţiunile organelor interne să se facă în condiţii mai bune, să crească pofta de mâncare, digestia să se facă mai uşor, să se intensifice metabolismul şi deci refacerea puterii de muncă să se realizeze într-un timp mai scurt. Aşternutul din grajdul cailor trebuie să fie uscat, gros şi

30

neted, iar patul suficient de larg, ca să poată dormi în voie atât ziua cât şi noaptea. Legarea cailor în grajd se face unul lângă altul aşa cum se fac perechile de muncă, pentru a se obişnui între ei. Tot acum se repartizează şi atelajele de cai la diferitele feluri de muncă (uşoare, mijlocii, grele) după puterea lor de muncă, cei puternici fiind folosiţi la executarea muncilor grele, ier cei cu putere mai mică, la munci mai uşoare. Dacă locul de muncă se află la o distanţă mai mare de 3 km de sediul unităţii agricole, se iau măsuri pentru organizarea taberelor care se amenajează cu tot ceea ce trebuie (şoproane, umbrare, jgheaburi, unelte de grajd, lăzi pentru grăunţe etc.). Regimul de muncă al cailor. Capacitatea calului de a executa o anumită cantitate de muncă, într-un timp stabilit, depinde în mare măsură de durata şi intensitatea lucrului. Pe măsură ce calul oboseşte, el pierde puterea de muncă. De aceea, o condiţie foarte importantă pentru menţinerea puterii de muncă a calului este alternarea muncii cu repaosul. Oricare ar fi munca pe care o face, calul trebuie să fie folosit în aşa fel încât să poată fi în stare să muncească tot timpul anului. Munca este raţională atunci când, deşi munceşte în fiecare zi, calul îşi păstreză totuşi întreaga putere de muncă de la o zi la alta. Odihna şi hrănirea din timpul nopţii trebuie să fie suficiente pentru a-i înlătura oboseala şi a-i reface forţele cheltuite în timpul zilei. Cantitatea de muncă pe care o face un cal într-o anumită perioadă de timp se socoteşte în zile de muncă. Pentru ca munca să fie economică şi caii să-şi păstreze capacitatea de muncă trebuie să se stabilească regimul de muncă, anual, săptămânal şi zilnic. Regimul anual de muncă depinde de vârsta, starea de întreţinere şi sexul animalului. Astfel, caii adulţi trebuie folosiţi minimum 280 zile, caii tineri 240 – 250 zile, iar iepele din nucleele de prăsilă 210 – 220 zile. Folosirea la muncă a cailor într-un număr mai mic decât cel arătat este nerentabilă. Regimul de muncă săptămânal se stabileşte în funcţie de vârsta şi starea de întreţinere a cailor pe de o parte şi categoria de muncă (uşoară, mijlocie, grea) şi intensitatea acesteia pe de altă parte. Caii adulţi şi cu stare de întreţinere bună trebuie folosiţi la muncă 6 zile pe săptămână după care li se dă o zi repaos. Caii adulţi care execută munci foarte grele şi cei tineri se folosesc la muncă 5 zile pe săptămână şi 2 zile li se acordă pentru refacerea capacităţii de muncă. Regimul zilnic de muncă. Folosirea cailor la muncă trebuie să se facă numai ziua. Regimul zilnic variază în funcţie de vârstă, starea fiziologică, natura muncii şi alura în care se execută munca. Astfel, caii în vârstă de 7 – 14 ani, care au o stare de întreţinere bună şi care efectuează munca la pas, pot să muncească 8 – 10 ore pe zi, la trap 4 – 6 ore, la galop 1/2 – 1

31

oră, la galop de curse 3 – 5 minute. Iepele gestante şi în lactaţie, caii tineri şi bătrâni se folosesc la muncă numai câte 4 – 5 ore pe zi. Atât vara cât şi iarna activitatea cailor de muncă se desfăşoară pe baza unui program zilnic (tabelul 1 şi 2). Programul zilnic de lucru se împarte în două reprize, evitându-se timpul călduros, iar fiecare repriză este împărţită în etape de 1 – 2 ore. După fiecare etapă, caii se lasă în pauză timp de 10 – 15 minute. Când caii sunt folosiţi la transporturi, după 5 – 6 km parcurşi, li se acordă o pauză de 10 – 15 minute, iar după 20 km o pauză de 2 – 3 ore, timp în care caii se buşumează, se hrănesc şi se adapă. Tot atunci, conducătorul atelajului trebuie să controleze dacă harnaşamentele n-au produs rosături şi dacă nu s-a pierdut sau slăbit vreo potcoavă. Dacă transportul se face pe terenuri în pantă, este necesar ca după uscare să se acorde cailor o pauză de cca 10 minute.

7.2.Hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea cailor de muncă

Hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea cailor de muncă au ca scop menţinerea puterii de muncă a lor o durată de timp cât mai mare. Pentru aceasta caii trebuie hrăniţi în aşa fel încât să-şi menţină o stare de întreţinere bună şi greutatea corporală constantă, care să le permită să reia zilnic acvtivitatea cu aceeaşi capacitate de muncă. În acest scop, caii de muncă se hrănesc cu nutreţuri bogate în substanţe hidrocarbonate, pentru că le produc energia necesară efectuării diferitelor munci. Dar ei au nevoie şi de proteine pentru refacerea ţesuturilor uzate în timpul muncii, de vitamine şi săruri minerale.

Raţia de hrană a unui cal de muncă se stabileşte în funcţie de greutatea corporală, starea de întreţinere, sterea fiziologică şi felul muncii (grea, mijlocie, uşoară). În componenţa raţiei pot să intre următoarele nutreţuri: nutreţuri fibroase 6 – 11 kg din care 1 – 3 kg să fie paie tocate şi restul fân de leguminoase şi graminee; nutreţuri concentrate 4 – 6 kg (ovăz, orz, porumb etc.); nutreţuri suculente (4 – 6 kg rădăcinoase şi 4 – 5 kg nutreţ murat iarna sau 25 – 35 kg nutreţ verde vara); sare de bucătărie sub formă de bulgări pusă în iesle. Hrănirea cailor trebuie să se facă de trei ori pe zi, la intervale egale de timp, tainul cel mai mare administrându-se seara. Adăparea cailor se face cu apă proaspătă, curată, limpede şi la temperatura de 10 – 12°C. Apa se administrează după ce caii au consumat prima parte de fân şi întotdeauna înainte de a li se da concentratele. Caii nu se adapă atunci când sunt încălziţi şi obosiţi pentru a nu se îmbolnăvi. Întreţinerea cailor de muncă se face în grajduri obişnuite, la stănoage. Grajdul trebuie să fie curat, bine aerisit şi cu aşternut gros, moale, uscat şi neted pentru a asigura condiţii bune pentru odihnă.

32

Caii de muncă trebuie ţesălaţi şi periaţi în fiecare zi, dimineaţa înainte de scoaterea la muncă. O atenţie deosebită se acordă curăţării copitelor şi ungerii cu unsoare specială pentru copită, precum şi potcovirii lor la 2 – 3 luni.

7.3.Harnaşamente şi vehicule folosite la tracţiune

Folosirea cailor de tracţiune este posibilă numai cu ajutorul harnaşamentelor şi vehiculelor. Cu ajutorul harnaşamentelor de tracţiune omul poate folosi mai bine forţa animalului şi cu cât harnaşamentul este mai corespunzător, cu atât animalul munceşte mai uşor şi randamentul este mai mare.

Harnaşamentele de tracţiune pentru cabaline sunt reprezentate de harnaşamentul de tracţiune propriu-zis (hamul) şi harnaşamentul de conducere. Hamul este partea harnaşamentului care se aşează pe corpul calului, prin intermediul căruia se transmite forţa de tracţiune de la animal la vehicul. Indiferent că la vehicul se înhamă unul sau mai mulţi cai, harnaşamentul este, în general, acelaşi, prezentând doar unele particularităţi. Cel mai des caii se înhamă câte doi, la vehicul cu oişte şi ca urmare hamul cel mai des folosit este hamul pereche. Hamul pereche este format dintr-o serie de piese care servesc la tras povara şi la oprire când drumul este în pantă, sau chiar pe drum plan. Piesele care compun hamul se pot grupa, după funcţiile lor, în trei părţi (sisteme): sistemul de tras (partea anterioară a hamului), sistemul de legătură şi susţinere (partea mijlocie). Fiecare din aceste sisteme ale hamului se compune dintr-o serie de curele, inele, belciuge şi catarame de diferite mărimi şi forme, confecţionate din diferite materiale. În funcţie de părţile din care este alcătuit, hamul poate fi: complet (întreg), simplu (jumătate ham) şi gură de ham. Harnaşamentul de conducere pentru tracţiune se compune din căpeţel şi hăţuri. Căpeţelul este partea harnaşamentului care se aplică pe capul calului şi serveşte la conducerea acestuia. Hăţurile sunt curelele care se încătărămează la inelele zăbalei şi care servesc la conducerea cailor înhămaţi. Fiecare cal trebuie să aibă individual atât harnaşamentul de tracţiune cât şi harnaşamentul de conducere, bine ajustate şi potrivite pe corp. De cele mai multe ori, caii sunt scoşi de la munci din cauza hamurilor neajustate (prea lungi şi prea strâmte) care le produc rosături greu de vindecat. Ambele şleauri trebuie să fie egale, să nu fie prea lungi pentru că obosesc animalul şi nici prea scurte fiindcă împiedică mersul calului. Dacă la un vehicul sunt înhămaţi doi cai, şleaurile lor trebuie să fie la fel de lungi,

33

altfel unul va trage mai mult, iar celălalt mai puţin. Când şleaurile sunt din lanţ, ele trebuie acoperite cu teacă de cauciuc sau de piele ca să nu producă rosături sau răniri. Dimineaţa, înainte de plecare la muncă, harnaşamentele trebuie controlate să nu fie rupte, să nu aibă noduri pe părţile interioare, crăpături sau alte neregularităţi, care pot produce rosături în timpul muncii. Seara, după muncă, la ridicarea lor de pe corpul calului, harnaşamentele se controlează din nou. În acelaşi timp se controlează şi locurile de pe corpul animalului, care au fost mai apăsate în timpul muncii şi dacă există vreo rosătură sau umflătură, calul trebuie tratat imediat, iar harnaşamentul recondiţionat. După fiecare întrebuinţare, harnaşamentele trebuie spălate de noroi, şterse de transpiraţie şi agăţate în cuier. Odată pe săptămână, mai ales pe timp de ploaie, ele se spală bine cu apă şi săpun şi se ung cu unsoare specială de hamuri. Muncile care se efectuează cu caii se referă în primul rând la transporturile unor încărcături (transportul fânului, al snopilor, al gunoiului de grajd) şi de lucrare a pământului (aratul, afânatul terenului cu cultivatorul etc.). Pentru executarea acestor munci este necesară folosirea unor vehicule specifice ca: plugul, căruţa, cultivatorul etc. Pentru a le uşura cailor munca şi a nu se produce întreruperi în toiul lucrărilor, vehiculele cu tracţiune animală se pregătesc din vreme. De asemenea, ele se repară şi se ung ori de câte ori este nevoie în perioada de campanie agricolă.

8.Creşterea şi exploatarea cailor pentru călărie şi sport hipic

Călăria şi sportul hipic constituie mijloace de petrecere a timpului liber în mod plăcut, în locuri frumoase, situate departe de aglomerările urbane. Călăria îl ajută pe om să devină mai bine dezvoltat fizic şi moral şi să înlăture obezitatea şi alte boli. În ţara noastră, pentru călăria de performanţă se foloseşte calul de sport de performanţă reprezentat de calul românesc de sport şi jumătăţile de sânge, iar pentru călăria de dresaj şi agrement se folosesc caii din rasele Lipiţană şi Arabă.

34

8.1.Întreţinerea cailor de călărie şi sport hipic

Caii de sport se ţin în adăposturi, fie legaţi la stand şi despărţiţi prin stănoage, fie liberi în boxe. Indiferent cum este amenajat adăpostul, cu boxe sau stănoage, el trebuie să aibă aşternut gros, curat şi uscat. Zilnic, cailor trebuie să li se facă pansajul, iar curăţarea copitelor se execută ori de câte ori este nevoie. Hrănirea cailor de sport trebuie să se facă cu nutreţuri bogate în hidraţi de carbon, vitamine şi săruri minerale. Raţia trebuie să fie alcătuită din 6 kg fân, 6 kg paie şi 6 kg nutreţuri concentrate. Toamna şi iarna se mai adaugă 2 – 3 kg morcovi. Raţia de hrană se administrează în 4 tainuri: primul tain dimineaţa, al doilea tain, după terminarea lucrului şi restabilirea calului, al treilea tain, după 4 ore de la al doilea, iar al 4-lea tain se dă la 3 ore după cel de-al treilea. Proba de dresaj constă în executarea de către cuplul cal – călăreţ, pe un teren de dresaj, a o serie de mersuri şi mişcări în alură la pas, la trap şi la galop uşor. Proba de obstacole constă în parcurgerea de către cuplul cal – călăreţ, a unui traseu cu obstacole, în alură rapidă.

9.Măsuri de protecţie a muncii la lucrările cu caii

În lucrările efectuate cu cai trebuie să se ia următoarele măsuri: - adăposturile de cai să fie prevăzute cu sistem de ventilaţie pentru a asigura un microclimat optim. - să se respecte regulile de abordare a animalelor. - să se folosească echipamentul de protecţie, iar după folosire se păstrează în dulapuri amenajate în acest scop. - îngrijitorul să nu stea înapoia animalului în timp ce acesta consumă hrană sau bea apă. - să se folosească cu atenţie uneltele de lucru (furci, lopeţi etc.) şi să se păstreze în locuri sau camere special amenajate. - caii retivi vor fi izolaţi şi despărţiţi prin stănoage la capătul adăpostului şi se vor pune tăbliţe pe care se va scrie „cal retiv”, în timpul pansajului li se vor pune botniţe. - în timpul potcovitului, animalele se vor contenţiona bine. - înhămarea cailor să se execute cu multă atenţie. - înainte de efectuarea transporturilor se va verifica starea harnaşamentelor şi a vehiculelor. - dresajul cailor se va efectua numai în manej. - înainte de călărie se va verifica şaua şi accesoriile.

35

Concluzii

Creşterea cabalinelor rămâne o ramură importantă a creşterii animalelor. Obiectivul prioritar al acestei ramuri este ameliorarea, care presupune îmbunătăţirea bazei ereditare de la o generaţie la alta astfel încât fiecare nouă generaţie să se caracterizeze printr-un potenţial superior faţă de generaţia părinţilor. De asemenea, ameliorarea are ca scop îmbunătăţirea cailor locali din diferite zone ale ţării în funcţie de scopul propus. În principal, munca sub diferite forme (tracţiune, călărie) constituie principala producţie pe care o dau cabalinele. Cantitatea de muncă pe care o produce un cal depinde de puterea sa de muncă. Ameliorarea calului folosit la sportul hipic urmăreşte obţinerea unui cal de sport înzestrat cu calităţi valoroase şi care să reprezinte cu cinste ţara noastră la concursurile hipice internaţionale.

36