(1) Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este considerată avans.(2) Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris. (1) Prin arvună pot fi garantate doar obligaţiile născute din contracte, nu însă şi obligaţiile născute din delicte sau din alte temeiuri prevăzute în art.8. De asemeni, prin arvună pot fi garantate atît obligaţiile statornicite între persoane fizice, cît şi între persoane juridice. Spre deosebire de vechile reglementări (art.187 Cod civil, 1964), arvuna poate să constea atît din sume de bani, cît şi din alte bunuri. Mărimea arvunei nu este limitată după valoare, însă este evident, că aceasta constituie doar o parte din prestaţia pe care trebuie s-o execute partea care dă arvuna.

Prin finalităţile sale, arvuna îndeplineşte două funcţii principale: pe de o parte, confirmă încheierea contractului, iar pe de altă parte, garantează executarea contractului. Ca dovadă de confirmare a încheierii contractului, arvuna este de natură să probeze încheierea contractului, atunci cînd nu există înscrisuri sau alte dovezi în acest sens. Aceasta înseamnă că dacă părţile contractante nu contestă faptul transmiterii arvunei sau dacă chiar şi-l contestă, însă acest fapt este probat prin dovezile corespunzătoare, contractul se consideră încheiat. Pe de altă parte, dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială, atunci contractul nu se va considera încheiat, pînă cînd partea obligată nu-şi va onora obligaţiunea în cauză, chiar dacă celelalte condiţii sunt respectate. Ca mijloc de garantare a executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei părţi contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se execute, căci în caz de neexecutare a contractului, partea vinovată va suporta consecinţele negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care a primit-o. Datorită acestei funcţii, arvuna se deosebeşte de plata în avans, care la fel ca şi arvuna constituie o plată preventivă, însă nu este în stare să confirme încheierea contractului şi să garanteze executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată în avans este în drept să pretindă restituirea, practic în toate cazurile de neexecutare a contractului, iar partea care a primit avansul, nu poate fi obligată nici într-un caz să restituie dublul plăţii primite. Din acest considerent, pentru a evita eventualele litigii, părţile trebuie să stipuleze în termeni expreşi, că plata preventivă a fost efectuată anume cu titlu de arvună. În caz de dubii, se va aplica prezumţia potrivit căreia, suma plătită este considerată avans.(2) Potrivit prevederilor alin.2, înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în formă scrisă, indiferent de faptul dacă o asemenea formă este obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. În lipsa unor prevederi exprese care să sancţioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va aplica regula generală prevăzută de art.211 alin.1. Astfel, înţelegerea cu privire la arvună încheiată cu nerespectarea formei scrise nu este lovită de nulitate, dar în caz de litigiu, partea care o invocă va fi decăzută din dreptul de a cere proba cu martori, în dovedirea existenţei şi conţinutului acesteia.

Noţiune

(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

(2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie.

Dreptul de retentie primeste o reglementare expresa in noul Cod Civil, fiind definit ca dreptul celui obligat a remite sau restitui un bun, de a retine acel bun cat timp creditorul sau nu ii restituie cheltuielile necesare si utile pe care le-a facut pentru acel bun sau prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.

Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in

alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei

institutii aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau

alta,legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit

datoria,restituirea unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru

printr-un contract de gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie

imperfect in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie

sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul

titular al bunului ii va plati sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori

imbunatatirea acelui bun.

Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art

1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare

(art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a

clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist

(art 1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica

existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate

atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este

limitativa.Astazi este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale

conventionala printr-un contract nenumit. 18475nms54vtx3y

In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de

retentie este opera doctinei.

Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative si cei ai

interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in

cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta

un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate ori de cate ori exista

o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice

ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se

impune.

Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este conexitatea

obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un debitum cum re iunctum.Aceasta

conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de depozit-insa ea poate

fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta

al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se vor

restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul.

In acst context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie

interpretata foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a

nascut in legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt

prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care

le-a primit pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea

mandatului.In toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul

referitor la care se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in

ceea ce priveste cheltuielile pretinse. mt475n8154vttx

Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a exceptiei de

neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci si

asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa mult mai

larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter

relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin

executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este

opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea

integrala a datoriei.

Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva insa eficacitatea pe

plan practic.Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza legala de

preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate din dreptul de

retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie producand astfel,in atare situatie,efecte

asemanatoare privilegiului.

Mai consideram a fi util a aminti ca retentia se poate exercita asupra oricarui lucru mobil sau

imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si asupra titlului constatator al dreptului de

proprietate).

2. Natura juridica

 

Cu privire la natura juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp indelungat

daca el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal.

Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilitatii erga omnes al

acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi opozabil

tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai acestuia,creditorilor privilegiati sau

ipotecari,tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in

principiu,oricaror terti.

Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal obiecteaza ca,desi

opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera titularului lui doua atribute deosebit de

importante:dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.Ca atare,el nu constituie un drept

real,ci un drept personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta opozabilitate

generala.

Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei teze.Deosebirea de esenta dintre

drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste de la faptul ca aceste drepturi reale

indreptatesc pe titularii lor sa exercite animite prerogative in legatura cu un lucru fara

interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte pasive,neindividualizate,nu au

alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitiul acestor

prerogative.Ele nu presupun insa un raport direct intre o persoana si un lucru.Esenta

drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes.Drepturile personale sunt definite la

randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic

dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu putinta decat-nemijlocit-

prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si dreptul de preferina nu sunt,in opinia

noastra,esentiale drepturilor reale,ci simple consecinte ale acestuia.

Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal

atata timp cat elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se pastreaza.Disparitia

consecintelor nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul logic este intotdeauna

invers.Afirmatia ca ar exista drepturi personale erga omnes contrazice insasi definitia

acestora.

Astfel putem concluziona afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de garantie

imperfect,opozabil erga omnes,o garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire,

indivizibil, conferind o simpla detentie precara si nu o posesie.

Aceste concluzii sunt sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un litigiu referitor la

posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei unui drept real de

garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din punctul de vedere al timbrajului.

Astfel,in actiunea reclamantului pentru evacuare, parata a formulat cerere reconventionala

pentru instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui avansul achitat,

de 15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata acestei

sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei, cererea acesteia

fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca, dreptul de retentie, fiind un drept real

imperfect, trebuia achitata taxa de timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta

sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii

reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, justificat

de faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M., aspect necontestat nici de reclamant, fara

insa a pretinde obligarea acesteia la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie

este un drept real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr.

146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate la data

solutionarii litigiului), taxa care, de altfel, a si fost achitata de parata la instanta de fond.Ca

atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa

legala datorata este achitata, recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi

tribunal, pentru judecarea pe fond a cererii.

3. Trasaturi caracteristice

Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu confera titularului sau cele doua atribute:de

urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din pretul

obtinut,asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile,care isi poate realiza

creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea vanzarii lucrului la

licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului.

Dreptul de preferinta confera titularului sau o simpla detentiune precara,astfel incat existenta

lui nu duce la dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul

in care prin conventie s-a stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii

lucrului.

Odata cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina

retentorului obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor

a obligatiei de conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea

lucrului provenita din culpa sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea

operand nu numai pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie

profita debitorului restituirii lucrului.

Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de proprietate,face ca riscul pieirii

fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii lucrului.Desi pieirea lucrului nu

face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se stnge si nici nu se diminueaza

corespunzator valoarea lucrului pierit.

La randul sau creditorul restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru

toate cheltuielile necesare si utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia de restituire a

cheltuielilor depinde de natura acestora:cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar

in masura in care au creat un spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de

valoarea lucrului.Proprietarul lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul

retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu ocazia detinerii acestuia.

In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului de retentie pentru garantarea obligatiilor

reciproce de restituire a prestatiilor executate in temeiul unui act juridic nul exista o

controversa.

Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii

imediate a lucrului-este inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care,in nici

un caz,nu poate genera o solutie de fapt contrara intereselor ocrotite prin dispozitiile legale

imperative.Acordarea dreptului de retentie,ar duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte

ale actului juridic lovit de nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l

folosi si dupa constatarea nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a

urmari executarea creantei.In sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile

Decretului nr 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de

vreme ce creditorul ar obtine conservarea dreptului sau la restituire pe timp

nelimitat,redobandirea posesiei bunului neputanu-se face decat dupa executarea

creantei.Asadar,dreptul de retentie ar opera,in esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din

Decretului nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii dreptului de retentie in acest caz s-a

motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a efectelor nulitatii.Acordandu-se dreptul de

retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a

recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai avantajoasa si garantii de care nu ar putea

beneficia creditorul care nu a intrat in posesia bunului.

In cea de-a doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii dreptului de

retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la mentinerea efectelor

nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata de toate partile si

restabilirea situatiei anterioare,sub rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie

incompatibil cu interese majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze

repunerea partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea practica

deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi sa-si achite datoria,pentru a

reintra in posesia lucrului.

Referitor la aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie se invoca pe cale de

exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate acestea,in opinia

noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe calea unei contestatii la

executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de

retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre parti problema

restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine statator, pentru ca detentorul sa fie

in situatia de a-si face toate apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in principal la

hotararea ce pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite constante a

Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea bunurilor este

executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la detine ori,dupa

caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in evacuare.In masura

in care problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod expres in procesul de

partaj,ceea ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de retentie,consideram ca

trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la executare,sa poata opune

dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant sa-si execute si el obligatia ce-i revine (de

a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau cheltuielile facute cu lucrul-desigur

in ipoteza in care exista un debitum cum re iunctum).Daca s-a recunoscut posibilitatea

rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care tin de fondul pricinii, cu atat

mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii dreptului de retentie pe aceasta cale,dee vreme

ce aceasta nu s-a putut face in timpul procesului de partaj ori el s-a nascut dupa pronuntarea

hotararii ce se executa.

Recunoasterea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executare suspenda executarea

inceputa in baza hotararii de partaj pana la achitarea integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c

din Decretul nr 167/1958 prescriptia executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a

se intrerupe si prescriptia executarii sultei.

Titlu Dreptul de retentie. Exercitarea dreptului Institutie Inalta Curte de Casatie si Justitie

Data decizie 25-11-2004

Decizia nr. 6604 din 25 noiembrie 2004, Sectia civila si de proprietate intelectuala, Inalta

Curte de Casatie si Justitie

Dreptul de retentie, care confera detinatorului unui bun al altuia posibilitatea de a refuza

restituirea lui, pana cand creditorul lucrului isi executa obligatia de a plati sumele cheltuite cu

lucrul, nu este subinteles, ci trebuie constatat de instanta, la cererea partii interesate.

Prin sentinta civila nr.7698, Judecatoria Ploiesti a admis actiunea formulata de reclamanta

R.D., in contradictoriu cu paratul D.N., a dispus evacuarea neconditionata a paratului dintr-un

imobil proprietatea reclamantei.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut ca, prin sentinta civila

nr.538/2003 a Judecatoriei Ploiesti, s-a dispus partajarea bunurilor comune dobandite de parti,

iar locuinta a fost atribuita reclamantei. Aceasta a fost obligata sa-i plateasca paratului sulta,

in compensare, insa nu a fost stabilit drept de retentie in beneficiul acestuia. Deci, paratul

ocupa locuinta fara vreun titlu, iar pentru obtinerea creantei are la indemana procedura

executarii silite.

Prin decizia civila nr.764 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Ploiesti a respins apelul declarat

de parat. S-a retinut ca hotararea de partaj este declarativa de drepturi, constituie titlu

executoriu si este susceptibila de a fi pusa in executare. De aceea, persoana careia i s-a atribuit

bunul este indreptatita sa obtina predarea efectiva a posesiei lui, iar copartajantul este obligat

la predarea bunului chiar daca este titularul dreptului de creanta reprezentand sulta.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs paratul, sustinand ca in mod gresit s-a dispus

evacuarea sa din locuinta, cu motivarea ca pentru sulta la plata careia a fost obligata

reclamanta poate sa ceara executarea silita. Ca, cea care trebuia sa solicite executarea silita,

prin punerea in posesie, era reclamanta, care are obligatia sa-i plateasca sulta, iar pana la plata

sultei are un drept de retentie subinteles.

Recursul nu este fondat.

Hotararea de partaj constituie titlu care confera persoanei careia i s-a atribuit imobilul dreptul

de a obtine folosinta bunului pe calea actiunii de evacuare.

De aceea, este neintemeiata sustinerea recurentului ca reclamanta putea sa obtina posesia

bunului numai pe calea executarii silite.

De asemenea, este neintemeiata sustinerea recurentului ca are un drept de retentie subinteles.

Dreptul de retentie, care confera detinatorului unui bun al altuia posibilitatea de a refuza

restituirea lui, pana cand creditorul lucrului isi executa obligatia ce o are catre el, platindu-i

sumele cheltuite cu lucrul, nu este subinteles. El se constata de instanta, la cererea partii

interesate, fiind recunoscut ca o garantie prin plata a creantei si dureaza pana la efectuarea

platii.

Or, prin hotararea de partaj, recurentului nu i-a fost recunoscut drept de retentie, iar in

prezenta cauzei acesta s-a aparat sustinand ca dreptul de retentie este subinteles, fara sa

formuleze cerere pentru constatarea existentei dreptului.

De altfel, la termenul din 25 noiembrie 2004, acesta a recunoscut initial ca a primit creanta

integral, sustinand apoi ca i s-a platit cea mai mare parte din sulta, iar cu recipisa

nr.357/25.3360102 intimata a facut dovada ca a consemnat, pe seama si la dispozitia

recurentului, suma de 30.306.533 de lei.

Clauza Penala

1.1.Clasificati tipurile de clause penale.

Penalitatile au fost clasificate in functie de urmatoarele criterii: Ø Din punct de vedere al faptei ilicite si culpabile a debitorului care are drept consecinta plata unei sume de bani sau a oricarei altei valori patrimoniale, penalitatile se clasifica in 3 categorii:a) penalitati pentru neexecutarea obligatiei asumate de catre debitorb) penalitati pentru executarea necorespunzatoare sau imperfecta a obligatiilor contractualec) penalitati pentru executarea cu intarziere a obligatiilor.In functie de acest criteriu de clasificare si de regimul juridic aplicabil fiecarei categorii de penalitati clauzele penale, se configureaza mai multe tipuri.Daca penalitatile au fost stipulate pentru neexecutarea obligatiilor, clauza primala este alternativa, in sensul ca nu se poate cumula penalitatea cu executarea in natura. In cazul in care executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila sau creditorul se afla in imposibilitate de a mai folosi prestatia si aceasta pretinde, pe langa penalitate si daune - interese, pentru a se intregi clauza penala , plata penalitatilor nu poate fi cumulata cu daunele - interese, ci se imput asupra lor.Daca penalitatile au fost stipulate pentru intarziere, in executare, clauza penala are caracter cumulativ, pentru ca penalitatile pentru intarziere se pot cumula, atat in executarea in natura, cat si cu penalitatile pentru neexecutare.Clauza penala poate fi de tip exclusiv, in situatia in care partile au convenit ca in cazul neexecutarii, executarii necorespunzatoare sau cu intarziere, sa se pretinda numai penalitatile, chiar daca executarea in natura este posibila si admisa de lege.Ø Din punct de vedere al izvorului obligatiei de plata:a) penalitati stabilite in mod expres de catre parti, fie in cuprinsul contractului, fie prin conventie

separata.b) penalitatile care fac parte de drept din contract, in anumite cazuri prevazute de lege.Ø In functie de modul de stabilirea) penalitati fixe (un bun determinatsau un procent fix dintr-o anumita valoare)pb) penalitati stabilite intr-o suma forfetarac) penalitati variabile, progresive. Prin natural lor, aceste penalitati trebuie sa constea intr-o suma de bani si se aplica pentru intarzierea in executare.

1.2 Analizati conditiile in care debitorul poate fi obligat la plata penalitatii de catre creditor.

O primă regulă cu caracter general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se justifică prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai în cazul în care obligaţia este garantată prin clauză penală, dar chiar şi în cazul în care aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine repararea prejudiciului în partea neacoperită prin clauza penală, creditorul va trebui să dovedească toate elementele răspunderii contractuale şi, în primul rînd, existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai în aşa fel se va putea de stabilit dacă prejudiciul întrece valoarea clauzei penale şi respectiv suma cu care se depăşeşte clauza penală.

În principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cînd sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină, va fi exonerat de plata clauzei penale. Este de remarcat faptul, că spre deosebire de plata obligaţiei principale, care poate fi cerută în întregime de la fiecare codebitor, plata penalităţii poate fi pretinsă de la ceilalţi codebitori doar proporţional părţii din datorie ce revine fiecăruia. În cazul în care, penalitatea a fost plătită şi de alţi codebitori, decît cel vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea sumelor plătite creditorului.