Aplicare Lege in Timp
-
Upload
mara-mergeanu -
Category
Documents
-
view
335 -
download
0
Transcript of Aplicare Lege in Timp
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
CUPRINS
CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE……………………………………… 3
SECŢIUNEA I: Noţiunea de aplicare a legii penale şi elementele în raport cu
care se aplică legea penală………………………………………………………… 3
SECŢIUNEA a II-a: Noţiunea de aplicare a legii penale în timp………… 6
SECŢIUNEA a III-a: Cadrul legal privind aplicarea legii în raport cu
timpul……………………………………………………………………………… 8
CAPITOLUL II: Principiul activităţii legii penale ………………………………. 9
SECŢIUNEA I: Conceptul, noţiunea şi conţinutul principiului activităţii
legii………………………………………………………………………………… 9
SECŢIUNEA a II-a: Forţa obligatorie a legii……………………………. 15
SECŢIUNEA a III-a: Criteriile de determinare a infracţiunii săvârşite sub
legea penală în vigoare…………………………………………………………… 24
SECŢIUNEA a IV-a: Concursul de legi penale…………………………. 28
CAPITOLUL III: Extraactivitatea legii penale…………………………………… 31SECŢIUNEA I: Noţiunea………………………………………………… 31
SECŢIUNEA a II-a: Legile penale care retroactivează………………….. 33
SECŢIUNEA a III-a: Legile penale care ultraactivează…………………. 38
SECŢIUNEA a IV-a: Extraactivitatea legii penale în cazul unor instituţii ale
dreptului penal……………………………………………………………………. 39
1. Pluralitatea de infracţiuni……………………………………. 39
a) Concursul de infracţiuni………………………………… 39
b)Contopirea pedepselor pentru infracţiunile
concurente………………………………………………….. 46
1
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
c) Recidiva………………………………………………… 49
2. Prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei……… 56
3. Reabilitarea………………………………………………….. 59
SECŢIUNEA a V-a: Aplicarea legii penale în situaţiile tranzitorii……... 62
CAPITOLUL IV: Legea penală mai favorabilă………………………………….. 65
SECŢIUNEA I: Principiul mitior lex în dreptul pozitiv…………………. 65
SECŢIUNEA a II-a: Criterii de determinare a legii penale mai
favorabile……………………………………………………….. 67
SECŢIUNEA a III-a: Aplicarea legii penale mai favorabile asupra faptelor
nedefinitv judecate……………………………………………………………… 69
SECŢIUNEA a IV-a: Aplicarea legii penale în cazul pedepselor
definitive……………………………………………………………………….. 72
1. Aplicarea obligatorie………………………………………… 72
2. Aplicarea facultativă………………………………………… 73
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………... 75
2
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE
SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE APLICARE A LEGII PENALE ŞI
ELEMENTELE ÎN RAPORT CU CARE SE APLICĂ LEGEA
Normele de drept penal au eficienţă din momentul intrării lor în vigoare,
reglementând din chiar acest moment relaţiile de apărare socială1. Ele se realizează, în
primul rând, prin respectarea de bună voie a obligaţiei de conformare faţă de
comandamentul normei (eficienţă activă), iar în caz de nerespectare a acestei obligaţii
şi de săvârşire a faptei interzise, prin constrângerea ce se aplică sub forma pedepsei,
în cadrul raporturilor penale de conflict (eficienţă reactivă). În ambele situaţii, ordinea
de drept penal se înfăptuieşte prin realizarea legii penale, adică prin „convertirea
eficienţei juridice virtuale a normelor de drept penal în eficienţă reală, prin efectiva
folosire a acestor norme la realizarea concretă a ordinii juridice”.2 Aplicarea legii
penale înseamnă, deci, executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede
şi poate avea loc fie de bună voie, ca în cazul conformării, fie silit ca în cazul
săvârşirii faptei interzise.
Altfel spus, aplicarea legii penale înseamnă executarea dispoziţiilor acesteia,
aducerea lor la îndeplinire.3 De asemenea, aplicarea legii penale este îndeplinirea
1 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Ed. ALL , Bucureşti, 1997, pag. 88.2 V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de ştiinţe penale, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 2000, pag. 94.3 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 7.
3
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
îndatoririlor pe care ea le prevede, ce poate avea loc fie de bună voie, prin respectarea
prescripţiunilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei interzise.4
Aplicarea legii penale înseamnă, însă, nu numai realizarea dispoziţiilor pe care
aceasta le cuprinde, ci şi corecta lor folosire. Din acest punct de vedere, procesul de
aplicare implică şi determinarea întinderii acesteia în raport cu timpul, teritoriul,
persoanele şi faptele cărora li se aplică. Astfel, elementele în raport de care este
reglementată aplicarea legii penale sunt:
Timpul-este un element determinant al limitelor incidenţei legii penale, fiindcă
aceasta, ca expresie a voinţei organului legiuitor, are o durată determinată, în sensul
că are forţă obligatorie din momentul intrării în vigoare şi până în momentul în care
este scoasă din vigoare. Totodată, este ştiut că relaţiile de apărare socială, pe care
legea le reglementează, au şi ele o durată determinată, astfel încât trebuie să se
stabilească legea care reglementează acele relaţii în momentul respectiv. În mod
firesc, deci, legea penală trebuie studiată sub raportul limitelor aplicării sale în timp.5
Teritoriul-pentru aplicarea legii penale este necesar să se stabilească o anumită
corespondenţă între ea şi relaţiile pe care le reglementează în raport cu teritoriul pe
care acestea se desfăşoară. Această corespondenţă este necesar de stabilit întrucât o
infracţiune poate fi săvârşită în străinătate (în tot sau în parte) ori pe teritoriul ţării, de
un cetăţean propriu, străin ori apatrid şi se pune problema dacă eficienţa legii penale a
unui stat se întinde pretutindeni unde se întâlneşte o activitate incriminată de aceasta
şi indiferent de calitatea de cetăţean sau apatrid sau are anumite limite.6
Persoanele-întrucât legea penală reglementează relaţii dintre oameni, ea se
adresează, cu prescripţiile sale, oamenilor, care sunt destinatarii şi totodată
4 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, I. Molnar, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 47.5
? C. Bulai, op. cit., pag. 89.6 C. Barbu, op. cit., pag. 9.
4
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
beneficiarii reglementărilor sale. De aceea, studiind aplicarea legii penale, nu se poate
face abstracţie de persoanele cărora li se adresează sau ale căror interese le ocroteşte
prin reglementarea relaţiilor de apărare socială. Limitele aplicării legii penale sunt
determinate, aşadar, şi de sfera persoanelor care pot fi subiecte ale relaţiilor sociale.
Faptele-reglementând relaţiile de apărare socială, legea penală interzice faptele
periculoase pentru valorile sociale, fie că sunt acţiuni, fie că sunt omisiuni. De aceea
aplicarea legii penale se raportează la fapte. În cazul relaţiilor de conformare,
raportarea se face la faptele prevăzute de lege şi interzise sub sancţiune penală, iar în
cazul raporturilor de conflict raportarea se face la fapta concretă generatoare de astfel
de conflicte.
Este de remarcat că incidenţa legii penale trebuie examinată ţinând seama de
toate aceste elemente, însă Codul penal în vigoare reglementează incidenţa legii
penale numai în raport cu spaţiul şi timpul, întrucât, în mod inevitabil, aceasta
presupune şi raportarea la fapte şi persoane.7
7
? V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 11.
5
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA a II-a: NOŢIUNEA DE APLICARE A LEGII PENALE ÎN TIMP
Aplicarea legilor penale în raport cu timpul implică soluţionarea prealabilă a
unor probleme privind determinarea legii incidente şi deci aplicabile în reglementarea
relaţiilor de apărare socială la un moment dat.8 Asemenea probleme apar în procesul
de aplicare a dreptului penal, fiindcă legile penale nu sunt eterne. Ele sunt adoptate şi
puse în vigoare la un moment anumit, îşi exercită acţiunea lor asupra relaţiilor de
apărare socială o perioadă mai mult sau mai puţin după care sunt scoase din vigoare
atunci când nu mai corespund intereselor societăţii. Există, deci, o permanentă
mişcare a legislaţiei penale care se manifestă prin adoptarea şi punerea în vigoare a
unor legi şi prin abrogarea altora. În acelaşi timp, relaţiile de apărare socială
reglementate prin legile penale, în special relaţiile de conflict, sunt legate în timp de
momentul săvârşirii faptei care le-a generat şi de legea penală care prevede acea faptă
ca infracţiune. Datorită acestui fapt, în procesul de continuă modificare a legislaţiei
penale, prin abrogarea unor legi şi prin înlocuirea lor cu altele, se creează situaţii de
trecere de la o lege la alta, situaţiile tranzitorii, în care nu se poate stabili care este
legea aplicabilă în raport cu faptele stabilite în trecut, dar nesoluţionate sub legea
veche, care nu mai este în vigoare, sau nu se poate stabili dacă o lege nouă, care
abrogă expres ori nu mai prevede ca infracţiuni anumite fapte care erau incriminate
până atunci se aplică numai pentru viitor sau priveşte şi fapte săvârşite în trecut, până
în momentul intrării sale în vigoare.
Astfel, principala sursă a problemelor privind aplicarea legii penale în timp o
constituie succesiunea legilor penale, abrogarea sau înlocuirea lor cu altele noi.
În acest context, prin norme penale care privesc aplicarea legii penale în timp
se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea
8
? C. Bulai, op. cit., pag. 121.
6
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la
răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni.9
SECŢIUNEA a III-a: CADRUL LEGAL PRIVIND APLICAREA LEGII ÎN
RAPORT CU TIMPUL
9 V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., pag. 92.
7
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Pentru a asigura aplicarea corectă a legii penale în raport cu timpul, problemele
pe care le ridică trebuie să-şi găsească reglementare prin prevederea în lege a unor
principii de aplicare a legii penale în toate situaţiile care se pot ivi. În sistemul
dreptului penal român această reglementare este făcută prin dispoziţiile prevăzute în
Titlul I al părţii generale a Codului penal, în capitolul II, secţiunea a II-a, intitulată
„Aplicarea legii penale în timp” şi cuprinzând articolele 10-16. Aceste dispoziţii
prevăd principiile de aplicare a legilor penale în diferite situaţii, fiind de generală şi
permanentă aplicare.
Pe lângă aceste dispoziţii cu caracter general şi permanent, diverse probleme
ale aplicării legii penale în timp, în special cele privitoare la situaţiile tranzitorii create
prin succesiunea codurilor sau a unor legi penale mai importante, sunt reglementate şi
prin dispoziţii speciale, cu acţiune limitată în timp, prevăzute în însuşi conţinutul legii
penale noi10, fie prin dispoziţii cu caracter tranzitoriu cuprinse în legea de punere în
aplicare a Codului penal11.
CAPITOLUL II
PRINCIPIUL ACTIVITĂŢII LEGII PENALE10
? Este cazul „ dispoziţiilor finale” din Codul penal de la 1968, art. 362 şi 363.11 De exemplu, Legea nr. 30 din 12 noiembrie 1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal.
8
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA I: CONCEPTUL, RAŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL
PRINCIPIULUI ACTIVITĂŢII
Principiul fundamental care domină întreaga materie privind aplicarea legii
penale în timp este principiul activităţii legii penale, care nu este altceva decât un
corolar al principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei.12 Potrivit acestui principiu,
răspunderea penală se stabileşte după legea în vigoare în momentul săvârşirii
infracţiunii.
Activitatea legii penale, care în codul anterior nu era prevăzută expressis verbis,
şi-a găsit reglementarea în art. 10 din Codul penal: „ Legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.”
Legea penală nu se aplică faptelor care la data săvârşirii lor nu erau prevăzute
ca infracţiuni şi nici faptelor săvârşite după ieşirea ei din vigoare.
Fundamentul activităţii legii penale constă în aceea că, aplicându-se numai
faptelor săvârşite în timpul cât se află în vigoare, legea penală nu este nici retroactivă
nici ultraactivă. Raţiunile pentru care aceasta nu se poate aplica faptelor săvârşite
înainte de intrarea ei în vigoare sau celor săvârşite după ieşirea ei din vigoare explică
în mare măsură principiul activităţii legii penale.
Puternice argumente de raţiune, echitate şi interes social-economic dictează
neretroactivitatea legii penale. 13
Trecutul scapă în general acţiunii legii noi. Norma de drept fiind esenţialmente
o poruncă, o permisiune sau o oprire, adică o regulă de conduită, nu se poate aplica
trecutului. Nu se poate cere nimănui să se supună unei legi care nu există. Nu poate fi
12
? M. Basarab, Drept penal, partea generală,vol. I, Ediţia a III-a, editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996, pag. 52.13 C.Barbu, op. cit., pag. 154.
9
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
învinovăţit nimeni pentru că a săvârşit o faptă care nu era prohibită, ci dimpotrivă
permisă la data săvârşirii.
Raţiunea cere ca o lege să fie mai întâi cunoscută şi apoi aplicată. Regula
“nemo censetur ignorare legem” care obligă pe toţi locuitorii unei ţări să cunoască
legea, nimeni neputându-se sustrage imperativelor ei, îi ocroteşte totodată, în sensul
că nu vor putea fi traşi la răspundere penală decât pentru încălcarea legii pe care
aveau obligaţia să o cunoască.
Numai legea penală în vigoare este aceea care aduce la cunoştinţa cetăţenilor
care fapte constituie infracţiuni şi deci numai aceasta trebuie respectată. “A aplica
legea penală, care nu era în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, pe care cetăţenii nu
au cunoscut-o şi a-i pedepsi după o asemenea lege, înseamnă că oamenii sunt înşelaţi.
Ei ar privi aplicarea legilor care nu erau în vigoare cu sentimentul nevinovăţiei, iar o
pedeapsă aplicată în asemenea condiţii nu şi-ar mai ajunge scopul ei reeducativ”.14
Majoritatea autorilor văd în regula neretroactivităţii un corolar al principiului
„nulum crimen et nulla poena sine lege”. Acest principiu, consacrat în art. 2 din
Codul penal exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală pentru fapte pe care
legea nu le consideră infracţiuni, în momentul săvârşirii ori supunerea la executarea
unei pedepse neprevăzute de lege.
În dreptul penal răspunderea penală fiind subiectivă, se bazează pe posibilitatea
omului de a prevedea urmările faptei sale. Dacă asupra a ceea ce s-a făcut în
conformitate cu legea în vigoare s-ar reveni mereu printr-o lege nouă , orice prevedere
în timp ar fi cu neputinţă şi s-ar ajunge la o răspundere fără culpă, obiectivă. Ordinea
juridică însăşi ar fi ameninţată şi o dată cu ea siguranţa şi libertatea individuală. S-ar
da astfel câmp liber arbitrariului şi s-ar stimula abuzurile.15
14
? I. Oancea, Drept penal, partea generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.117-138.15 C. Barbu, op. cit., pag.156.
10
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Legea penală apără împotriva infracţiunilor ordinea socială şi de stat, drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Dacă legea ar retroactiva s-ar lovi în însuşi
scopul legii penale, în autoritatea sa. Dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost
făcut în cadrul prevederilor vechii legi, încrederea ar dispărea şi o dată cu ea ar fi
atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi
opririlor legale ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel care s-a supus lor
nu ar fi sigur că procedând astfel, va sta sub scutul legii.
Ca şi neretroactivitatea, nesupravieţuirea legii penale îşi găseşte suportul în
principiul legalităţii încriminării. Totdeauna infracţiunea şi pedeapsa trebuie să-şi
găsească consacrarea într-o normă penală în vigoare. Dacă forţa activă a legi penale s-
a stins, infracţiunea şi pedeapsa respectivă nu mai au nici un suport legal.
Există însă şi alte considerente menite a pune mai mult în evidenţă conţinutul
principiului activităţii legii penale.
Legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres din punct de vedere
tehnico-juridic faţă de legea veche, care pe planul dreptului de expresie a progresului
realizat în dezvoltarea bazei economice a societăţii pe care normele juridice o
oglindesc şi o ajută în dezvoltarea sa.
Nevoile apărării sociale se exprimă cel mai bine în legea penală în vigoare.
Reflectând condiţiile social-economice dintr-un anumit moment dat, aceasta exprimă
o anumită poziţie a societăţii în acel moment faţă de faptele considerate infracţiuni şi
consecinţele lor. Cadrul de incriminări şi pedepse, prin conţinutul lor social-politic,
exprimă relaţiile sociale specifice momentului respectiv şi răspund importantelor
preocupări de a le ocroti. Or, legea penală care nu este încă în vigoare sau nu mai este
în vigoare, nu poate realiza scopurile şi obiectivele prevăzute de o altă lege care este
în vigoare.
11
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Numai prin aplicarea legii penale în vigoare se poate realiza acţiunea de
prevenire generală a infracţiunilor, care constituie principala funcţie a acesteia.
Această acţiune de prevenire se sprijină pe însăşi existenţa normelor care prevăd
incriminări şi pedepse.
Conţinutul principiului activităţii legii penale, conceput în mod riguros, rezidă
în aplicarea imediată, obligatorie, integrală şi continuă, pe toată durata existenţei sale,
a legii penale.
Dacă legea penală nu se aplică trecutului, ea se aplică de îndată viitorului, adică
tuturor faptelor pe care le reglementează, ivite după intrarea sa în vigoare şi până la
ieşirea din vigoare. În legea adoptată şi neabrogată trebuie să caute judecătorul
reglementarea faptului supus judecăţii.
Domeniul propriu de aplicare al legii penale este deci ţărmurit la un capăt, de
domeniul opririi acţiunii acesteia asupra trecutului – neretroactivitatea -, iar la celălalt
capăt, de domeniul neaplicării ei după ieşirea din vigoare – nesupravieţuirea - (Non si
estendendo oltri i casi e tempi in esse espressis –legile penale şi cele care restrâng
liberul exerciţiu al dreptului, nu pot fi întinse peste cazurile şi timpul prevăzut în
ele)16.
Fiecare din cele două legi se aplică cu stricteţe în domeniul său. Legea nouă
respectă ceea ce s-a făcut în trecut, dar guvernează singură de la data intrării sale în
vigoare.
Distincţia între aplicarea imediată a legii noi şi retroactivitatea ei, mult
discutată în dreptul civil, deoarece situaţiile juridice care nasc, modifică sau sting
raporturi juridice, se pot întinde pe o lungă perioadă, nu are aceeaşi importanţă în
dreptul penal unde faptele, ca regulă generală, îşi produc efecte imediat. Totuşi aceste
situaţii nu se confundă. Aplicarea imediată are ca obiect fapte în curs, săvârşite după
intrarea în vigoare a legii, iar retroactivitatea, faptele în întregime consumate în trecut.
16 C. Barbu, op. cit., pag.153.
12
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Normele de drept penal constituind forma cea mai energică de reglementare a
ordinii sociale se deosebesc de cele nepenale prin intensitatea forţei lor obligatorii.
“Toate regulile de drept sunt obligatorii şi irefragabile, dar pe când obligativitatea
normelor extrapenale este eventuală, adică devine activă numai în momentul când s-
ar ivi situaţiunea la care se referă normele extrapenale, dimpotrivă obligativitatea
normelor de drept penal este imediată, adică devine activă din chiar momentul în care
normele penale au fost edictate”17. Din această cauză se spune că normele penale sunt
dinamice în sensul că din chiar clipa intrării lor în vigoare exercită înrâurirea lor
asupra tuturor persoanelor cărora se adresează. În acest sens spunem că normele de
drept penal sunt imperative. În raport cu faptele pe care le reglementează şi cu
persoanele, aplicarea acestor norme este generală şi obligatorie, neputând constitui o
facultate pentru anumite organe sau persoane.
Dacă exerciţiul acţiunii şi executarea unei hotărâri sunt lăsate, în cazul
normelor nepenale, în general, la latitudinea părţii interesate, în dreptul penal
acţiunea, ca şi executarea sentinţelor, se exercită de organele statului din oficiu.
Voinţa anumitor persoane sau organe nu poate împiedica, în principiu, aplicarea legii
penale care interesează în cel mai înalt grad ordinea politică, socială şi economică a
statului.
Activitatea legii penale în raport cu timpul înseamnă nu numai aplicarea ei
imediată, dar şi aplicarea ei continuă, pe toată durata eficacităţii sale acţionând cu
conţinutul său integral. Nu se poate concepe suspendarea legii penale ori ieşirea ei din
vigoare prin desuetudine. De regulă generală, o dată ce o lege a intrat în vigoare, forţa
ei obligatorie rămâne indefinită. Nici scurgerea de timp, nici toleranţa, nu au influenţă
asupra ei. Legile sunt deci durabile în timp.
17 V. Dongoroz, Drept penal, pag. 16.
13
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA a II-a FORŢA OBLIGATORIE A LEGII PENALE
Durata legii penale. Principiul aplicării legii penale în vigoare arată că legea
penală are o forţă activă limitată la timpul cât este în vigoare, adică are o anumită
durată. Activitatea legii penale este marcată de momentul intrării ei în vigoare, ca
moment iniţial al începerii eficienţei sale, şi de momentul ieşirii din vigoare, ca
moment al încetării acestei eficienţe.
14
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Prin durata legii penale înţelegem deci intervalul de timp cât ea este obligatorie,
cât este în vigoare.
Intrarea în vigoare. Pentru ca o lege să dobândească forţă obligatorie este
necesar să intre în vigoare.
Doctrina face deosebire între existenţa legii şi durata ei18. Existenţa legii nu
implică şi eficienţa ei juridică. O lege există din momentul în care au fost votată şi de
la acel moment începe vechimea ei. Durata legii începe însă de la data intrării în
vigoare. În măsura în care un text se referă la data legii, vom înţelege data votării ei,
iar dacă se referă la data punerii în aplicare, vom înţelege data difuzării Monitorului
Oficial care o conţine.
De la regula potrivit căreia legea intră în vigoare în momentul publicării, există
următoarele excepţii:
a) Legea penală retroactivă,
b) Situaţia în care se stabileşte o altă dată pentru intrarea ei în vigoare. Este
cazul legilor mai importante când data ulterioară se arată fie printr-o dispoziţie
cuprinsă în chiar corpul legii respective, fie într-o lege specială. De exemplu, Codul
Penal al României deşi a fost publicat la 21 iunie 1968, prin art. 363 se dispune că va
intra în vigoare la 1 ianuarie 1969. Prin aceasta se dă posibilitatea publicului şi
organelor de stat să studieze noile reguli şi să ia măsuri pentru o bună aplicare.
c) În cazul infracţiunilor începute sub legea veche şi continuate sub noua
lege, când pentru întreaga infracţiune se va aplica legea nouă.
Din momentul intrării în vigoare, legea penală devine obligatorie pentru toţi
locuitorii ţării care nu o pot înlătura sub motiv că nu au cunoscut-o. Impusă de
necesităţi practice, regula nemo censetur ignorare legem, consacrată în art. 51 alin.
final din Codul penal şi consecinţa sa error juris non prodest, are în dreptul penal cea
mai indiscutabilă raţiune şi utilitate. Raţiunea acestei maxime rezidă în faptul că legea
18 V. Dongoroz, op. cit., pag. 93-95.
15
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
penală incriminează fapte care prin periculozitatea lor socială, prin felul cum sunt
apreciate de conştiinţa socială, formează opinia fiecărei persoane asupra caracterului
lor ilicit.
S-a considerat19 că regula nemo censetur ignorare legem va fi ineficientă când
necunoaşterea legii provine dintr-un caz de forţă majoră ori dintr-o imposibilitate
reală de a lua cunoştinţă de existenţa legii (întreruperea comunicaţiilor prin inundaţii,
zăpadă, război, o călătorie în străinătate şi mai ales pe mare, etc.). În aceste cazuri
inculpatul ar putea face proba evenimentului extraordinar pentru a înlătura caracterul
penal al faptei. Această concluzie nu poate fi admisă în dreptul nostru penal faţă de
dispoziţia din art. 51 alin. ultim care prevede explicit că necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. Eroarea asupra
legii penale provenind din împrejurările arătate nu poate fi privită ca o justificare
pentru cel care a săvârşit o infracţiune, ci în cel mai bun caz poate fi socotită ca o
circumstanţă atenuantă.
Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a normelor de drept extrapenale, atunci
când prin aceste norme se reglementează vreo stare, situaţie ori împrejurare a cărei
existenţă este necesară pentru caracterizarea faptei ca infracţiune sau o împrejurare
care ar constitui o circumstanţă agravantă este asimilată cu eroarea de fapt şi produce
aceleaşi efecte. În literatura juridică se arată pe bună dreptate că necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a unei norme extrapenale nu este verosimilă decât în cazul unor
norme căzute într-o cvasidesuetudine prin îndelungă neaplicare sau modificări foarte
recente, privind sfera reglementărilor din care face parte acea normă20.
Normele din legile extrapenale care prevăd că nerespectarea dispoziţiilor din
acele acte normative constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit prevederilor din
19 R. Garraud, citat in C. Barbu, op. cit., pag, 156.20 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, vol. I, pag. 421.
16
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Codul penal, sunt norme penale şi eroarea asupra lor nu înlătură caracterul penal al
faptei.
În situaţia în care o dispoziţie din legea penală nu a fost multă vreme
aplicată ori eroarea provine din greşita interpretare a legii de instanţele judecătoreşti,
unii autori consideră că aceste împrejurări vor fi apreciate ca circumstanţe atenuante21,
iar alţii că inculpatul trebuie achitat nu pentru eroare de drept, ci pentru lipsă de
intenţie.
Rigoarea regulii în sensul că asupra legii penale nu poate greşi nimeni, cât şi
faptul că desuetudinea nu este cauză de abrogare, iar practica judiciară nu este izvor
de drept, nu autorizează asemenea soluţii.
În practică s-au pronunţat soluţii neunitare în cazul în care inculpatul şi-a retras
recursul pentru a beneficia de graţiere şi după ce i s-a respins, a introdus contestaţie
împotriva hotărârii pe motiv că nu a cunoscut legea de graţiere. Unele instanţe au
admis asemenea contestaţii pe motiv că consimţământul celui ce şi-a retras din eroare
calea de atac a fost viciat. Alte instanţe în mod just au respins contestaţia pe motiv că
eroarea de drept nu scuză pe contestator de necunoaşterea legii de graţiere care este şi
ea o lege penală.22
Mulţi autori consideră că străinul ar putea invoca buna sa credinţă, când a venit
de curând în ţară şi a săvârşit o infracţiune neînsemnată şi neprevăzută de legea ţării
sale. Principiul teritorialităţii nu oferă, însă, nici un temei pentru a admite o astfel de
soluţie, străinul, chiar dacă a venit întâmplător pe teritoriul ţării noastre este obligat să
cunoască legea noastră23.
Ieşirea din vigoare. Ieşirea din vigoare a unei legi are loc printr-o dispoziţie de
ieşire din vigoare numită abrogare. Abrogarea este deci actul organului legiuitor prin
care unei legi i se ia cu totul forţa obligatorie, fie că dispoziţiile ei sunt suprimate pur
21 V. Dongoroz, Drept penal, 1939, pag. 111.22 C. Barbu, op. cit., pag. 158.23 V. Dongoroz, Drept penal, pag 112.
17
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
şi simplu, fie că sunt înlocuite cu altele. Acest act trebuie să fie, în ierarhia actelor
normative situat cel puţin la acelaşi nivel cu cel abrogat, să fie emis cel puţin de
acelaşi organ.
Abrogarea este expresă sau tacită, totală ori parţială.
Abrogarea este expresă ori de câte ori se prevede în mod explicit, se declară
formal că o lege sau o dispoziţie de lege este desfiinţată. Fie că legiuitorul indică
concret actul normativ, norma juridică, articolul sau dispoziţia abrogată, fie că
prevede o clauză generală de abrogare a dispoziţiilor contrarii. Art. 1 din Legea nr.
30/1968 pentru punerea în aplicare a Codului penal, foloseşte ambele variante când
dispune: “Pe data intrării în vigoare a Codului penal a R.S. România din 21 iunie
1968 se abrogă:
- Codul penal din 18 martie 1936;
- Codul justiţiei militare din 20 martie 1937;
- Legile penale speciale şi dispoziţiile penale din legile speciale, contrare
prevederilor Codului penale, precum şi dispoziţiile penale din hotărâri ale Consiliului
de Miniştri”.
Când dispoziţia de abrogare este generală , abrogarea expresă se confundă cu
cea tacită, criteriile pentru determinarea concretă a dispoziţiilor abrogate fiind cele de
la abrogarea tacită.
Abrogarea este tacită (implicită) când legea nouă disciplinează exact aceeaşi
materie ca şi cea veche şi între dispoziţiile acestora există incompatibilitate. În acest
caz se înţelege implicit că legea nouă înlătură dispoziţiile legii vechi în virtutea
principiului lex posterior derogat priori.
Admisibilitatea acestei forme de abrogare a fost pusă la îndoială de unii autori,
considerându-se că abrogarea implicită ar fi un oarecare jus interprendi, care ar da
instanţelor posibilitatea ca printr-o interpretare abuzivă să înlăture aplicarea unor
18
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
norme în realitate neabrogate. Cum practica judiciară nu este izvor de drept, o astfel
de abrogare apare inadmisibil.
Această teză nu corespunde realităţii, întrucât abrogarea tacită nu este un act de
aplicare ci o manifestare de voinţă a organelor competente, exprimată într-un act
normativ corespunzător sistemului izvoarelor noastre de drept, destul de des folosită
în practică.24
Abrogarea tacită poate interveni într-o lege generală sau una specială şi invers,
ori între legi generale şi speciale între ele.
Se vor face, deci, următoarele distincţii:
a) Dacă legea specială este ulterioară celei generale, caracterul ei derogator
este evident în temeiul principiului lex specialis derogat legii generali.
b) Situaţia în care legea generală este ulterioară nu este chiar simplă.
Aceasta, pentru că s-a spus că o lege generală nu abrogă una specială decât dacă
prevede expres acest lucru, ceea ce nu este totdeauna exact, după cum nu este exact că
abrogarea tacită ar opera numai între dispoziţii de aceeaşi natură (generale sau
speciale).
Principiul este că legea specială are preferinţe faţă de legea generală, chiar
atunci când cea generală este posterioară, numai dacă conflictul dintre acestea nu este
legal (prin lege) curmat. Când însă legea generală posterioară pune ea însăşi capăt
coliziunii, fie prin absorbirea materiei cuprinse în legea specială (abrogare implicită),
fie printr-o dispoziţia care înlătură expres normele din legea specială (abrogare
expresă), atunci legea specială este abrogată. Şi aceasta indiferent că dispoziţiile legii
speciale ar fi contrare sau identice cu cele ale legii generale şi indiferent dacă legea
generală prevede că abrogă dispoziţiile speciale contrare sau nu. Este, de asemenea,
indiferent dacă legea generală nouă înlocuieşte o altă lege generală anterioară sau este
24 C. Barbu, op. cit., pag.159
19
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
o lege cu totul nouă, singura condiţie fiind să absoarbă reglementarea din legea
specială anterioară.
Când legea generală ulterioară nu tratează materia din legea specială anterioară,
dar prevede că abrogă dispoziţiile contrarii, iar legea specială conţine astfel de
dispoziţii, aceste dispoziţii sunt abrogate. Aceasta se exprimă în regula legi speciali
per generalem non derogatur, nec general per specialem.
Dar se poate ca şi o lege generală ulterioară să deroge de la una specială
anterioară. Este situaţia în care legea specială anterioară prevede un sistem de
infracţiuni, iar legea nouă generală conţine numai nişte dispoziţii răzleţe asupra
acestora. În acest caz dispoziţiile din legea specială rămân în vigoare, în măsura în
care prin chiar acele dispoziţii răzleţe, legea generală nu a derogat.
Dacă norma specială anterioară era o derogare de la vechea lege generală şi
derogă şi de la noua lege generală, care abrogă dispoziţiile contrare, norma specială
este abrogată.
c) Când ambele legi sunt generale, legea nouă o abrogă pe cea veche.
d) Dacă ambele legi succesive sunt speciale şi privesc aceeaşi materie, cea
nouă abrogă pe cea veche. Dacă nu privesc exact aceeaşi materie, întinderea abrogării
se restrânge la limitele incompatibilităţii constatate. Dacă incompatibilitatea priveşte
numai o dispoziţie, numai acea dispoziţie este abrogată. Dacă contrarietatea priveşte
chiar principiul care servea de bază vechii legi, întreaga lege veche este abrogată.
e) Dacă legea specială este abrogată pur şi simplu, se revine la dreptul
comun. Fapta prevăzută de legea penală specială abrogată, nu va fi considerată
discriminată dacă se încadrează într-un text din partea specială a Codului penal care
conţine o reglementare mai largă.
20
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În cazul legilor temporare, data ieşirii din vigoare este data când se
împlineşte termenul prevăzut chiar în legea respectivă, ori încetează starea
excepţională care a prilejuit adoptarea legii. În acest caz, există o autoabrogare.
Indiferent că este expresă sau tacită, abrogarea poate fi totală sau parţială.
Este totală când legea este scoasă din vigoare în întregul ei, şi parţială când numai
anumite dispoziţii dintr-o lege sunt scoase din vigoare.
Legile de abrogare (modificare, înlocuire) îşi produc efectele pe data intrării
lor în vigoare, dată care, în lipsă de dispoziţie contrară, este data publicării dispoziţiei
de ieşire din vigoare. Această dată coincide deci cu data ieşirii din vigoare a legii
vechi.
Se poate întâmpla ca anumite dispoziţii dintr-o lege penală abrogată să
supravieţuiască acelei legi. Este situaţia normelor de trimitere care se întregesc cu
elementele altor dispoziţii, adică împrumută disciplinarea juridică din acele norme25.
Conţinutul normei împrumutate (complinitoare) fiind absorbit în norma de trimitere,
modificarea ulterioară sau abrogarea normei complinitoare nu influenţează cu nimic
norma de trimitere care supravieţuieşte mai departe cu conţinutul fixat în momentul
adoptării ei. De exemplu, dacă o normă împrumută sancţiunea din alta, abrogarea
normei care conţine sancţiunea, nu influenţează cu nimic norma de trimitere care-şi
conservă şi mai departe caracterul şi natura fixată în legea veche supravieţuind astfel
normei abrogate. Altfel spus, dacă norma de împrumut se abrogă, nu înseamnă că
fapta din norma de trimitere ar fi dezincriminată.
Alta este situaţia în cazul normelor de referire care îşi subordonează
conţinutul normei la care se adresează referirea26. Conţinutul normei de referire se va
întregi cu elementele pe care le va procura norma la care se face referire. Norma de
referire urmează deci soarta normei complinitoare. Dacă se modifică sau se abrogă
25 V. Dongoroz, op. cit., pag. 93.26
? V. Dongoroz, op. cit., pag. 92-93.
21
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
aceasta va fi modificată sau abrogată şi norma de referire. Aceasta înseamnă, de
exemplu, că dacă o dispoziţie dintr-o lege specială se raportează în mod generic la o
lege generală, această referire priveşte legea generală care ar fi în vigoare în
momentul în care s-ar simţi nevoia de a se uza de ea, fiind indiferent că este o lege
sau alta, abrogarea sau modificarea legii generale se va răsfrânge asupra legii speciale
care va fi şi ea abrogată sau se va referi pentru viitor la dispoziţiile noii legi speciale.
Tot aşa modificarea unei norme extrapenale de care un text leagă incriminarea, va
modifica corespunzător acel text.
Se poate ca anumite norme să devină inaplicabile când dintr-o împrejurare
oarecare au rămas fără obiect (fără substanţa care a determinat crearea lor). Acest
lucru se va întâmpla în cazul în care relaţiile sociale ocrotite prin norma penală dispar
în urma desfiinţării lor prin acte normative. Este vorba de abrogarea indirectă care
poate fi expresă sau tacită. De exemplu, prin înlăturarea monarhiei şi proclamarea
Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 şi-au încetat aplicarea dispoziţiilor
din art. 204-206 din Codul penal anterior care sancţionau violenţele sau ofensele
aduse persoanei regelui ori membrilor familiei regale. Ulterior, prin Legea nr. 13 din
2 februarie 1948 acele norme au fost abrogate expres.
Unele relaţii sociale pot dispărea însă şi independent de măsurile normative în
urma transformărilor sociale sau a conştiinţei. În acest caz, norma penală nu-şi mai
găseşte aplicare. Acest mod (desuetudinea) nu este admis ca mijloc de abrogare a
normelor juridice. De asemenea, nu este admis ca mijloc de abrogare, obiceiul.
Dreptul penal fiind în mod esenţial un drept scris, nu este cu putinţă să se recunoască
o putere juridică desuetudinii sau obiceiului care nefiind izvoare de drept ori cât ar fi
de generale şi îndelungate, nu pot desfiinţa juridiceşte legea. La fel, schimbarea
circumstanţelor care au determinat o anumită reglementare, cu alte cuvinte, dispariţia
22
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
raţiunii legii (ratio legis) care în dreptul civil produce anumite efecte, nu poate
conduce la considerarea ca abrogată a unei legi penale.
SECŢIUNEA a III-a CRITERII DE DETERMINARE A INFRACŢIUNII
SĂVÂRŞITE SUB LEGEA PENALĂ ÎN VIGOARE
Pentru determinarea infracţiunilor săvârşite sub legea în vigoare se va avea în
vedere durata legii penale care se va compara cu momentul săvârşirii infracţiunii. Prin
săvârşirea unei infracţiuni se înţelege comiterea oricăreia din faptele pe care legea le
pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la
comiterea acestora ca autor, instigator sau complice (art. 144 C.pen.). Se raportează
deci durata legii penale la momentul săvârşirii oricăreia dintre activităţile enumerate
în art. 144.
Cu privire la stabilirea momentului săvârşirii infracţiunii s-a considerat că
aplicându-se principiul activităţii legii penale, acest moment coincide cu realizarea
conduitei umane, adică cu realizarea activităţii, fără a se lua în considerare timpul
23
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
producerii rezultatului. De exemplu în caz de omor, săvârşirea infracţiunii coincide cu
activitatea de ucidere, indiferent când s-a produs moartea victimei. Acest criteriu este
greşit pentru că atâta timp cât nu s-a produs moartea victimei, nu s-a realizat întregul
conţinut al infracţiunii şi nu poate fi vorba decât de o tentativă.27 Fapta va fi
infracţiune în raport cu legea care era în vigoare în momentul când s-a produs
rezultatul.
De aceea, în privinţa momentului consumării infracţiunii se distinge după cum
aceasta este dintre cele zise materiale (de rezultat) sau formale (de atitudine, de
simplă acţiune). În cazul infracţiunilor materiale, dacă s-a realizat numai acţiunea şi
nu s-a produs rezultatul, există numai o tentativă. Aceasta, pentru că infracţiunea se
consumă numai când la capătul activităţii fizice integrale s-a produs rezultatul
material cerut de textul de incriminare (de exemplu, infracţiunea de omor se consumă
în momentul în care s-a produs moartea victimei). Infracţiunile formale la care
urmarea constă într-o stare periculoasă, se consumă în momentul în care activitatea
fizică s-a desfăşurat integral, adică în momentul terminării executării (de exemplu,
mărturia mincinoasă este consumată în momentul facerii depoziţiei, indiferent dacă a
servit sau nu la soluţionarea pricinii). La acesta infracţiuni nu este posibilă decât
tentativa neterminată.
Infracţiunile continuate se consumă în momentul când a fost săvârşită ultima
infracţiune componentă, potrivit cu rezoluţia unică a făptuitorului sau în momentul
când activitatea infracţională a fost descoperită. Propriu-zis, infracţiunea se consumă
în forma ei simplă prin săvârşirea primei acţiuni (inacţiuni) care întruneşte trăsăturile
respectivei infracţiuni. Faza executării se prelungeşte însă cu fiecare nouă repetare a
acţiunilor de acelaşi fel încât activitatea infracţională, deşi consumată în forma ei
simplă de la prima acţiune, se epuizează abia în momentul când a avut loc ultima
acţiune.
27 C. Barbu, op. cit., pag.164.
24
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Infracţiunile continue şi de obicei se consumă în momentul epuizării activităţii
infracţionale. Pentru existenţa laturii obiective a acestora este necesară fie o
prelungire în timp (pentru cele continue), fie o repetare de acte care să indice o
obişnuinţă, o îndeletnicire (pentru cele de obicei).
Pentru aceste infracţiuni se pune problema care lege se va aplica atunci când au
început sub imperiul unei legi şi au continuat sub imperiul alteia, ipoteza fiind că
ambele legi incriminau fapta. Majoritatea autorilor sunt de acord că în această situaţie
nu se pune problema aplicării legii mai favorabile, ci se va aplica totdeauna legea
nouă. “În toate aceste cazuri, activitatea ilicită efectuându-se şi sub imperiul legii noi,
această lege va fi totdeauna aplicabilă, fiindcă, făcând abstracţie de ceea ce s-a
petrecut sub legea veche, este suficientă activitatea ilicită penală efectuată sub legea
nouă, pentru a justifica aplicarea acestei legi”28. Infracţiunea având caracter unitar, nu
poate fi scindată şi nu pot fi privite separat actele anterioare şi cele posterioare legii
noi şi nici făcută socoteala în ce timp s-a săvârşit cea mai mare parte a infracţiunii, ci
va primi aplicare legea din momentul când infracţiunea s-a consumat.
În situaţia în care infracţiunea începută sub legea veche şi continuată sub legea
nouă a primit în legea nouă o disciplinare mai completă se va aplica legea nouă dacă
sub imperiul acesteia s-au realizat şi modalităţile din legea nouă. Ori de câte ori legea
nouă schimbă calificarea unei infracţiuni ori agravează pedeapsa, acea infracţiune va
primi calificarea şi va fi urmărită după legea nouă, dacă ea s-a prelungit fie ca
infracţiune continuată, fie ca infracţiune continuă, pentru că prin această continuare se
înfrânge şi legea nouă. Infractorul trebuie să se oprească în momentul apariţiei legii
noi pentru a evita agravarea. Dacă nu s-ar aplica legea nouă s-ar încuraja continuarea
infracţiunilor. În plus, este bine cunoscut că în cazul acestor infracţiuni, calificarea
cea mai gravă dată unuia dintre actele infracţiunii, atrage calificarea pentru toate
celelalte, ceea ce justifică aplicarea legii noi, chiar atunci când agravează situaţia
28 V. Dongoroz, Drept penal, 1939, pag. 133.
25
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
infractorului. Singura condiţie este ca cel puţin printr-un act al infracţiunii să fie
realizate toate cerinţele din legea nouă.
Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei cere ca şi în cazurile în care legea
nouă schimbă calificarea faptei în favoarea infractorului sau reduce pedeapsa, aceasta
să primească, de asemenea, aplicare în toate cazurile. Legea nouă este cea sub care s-a
consumat infracţiunea şi o agravantă sau un plus de pedeapsă din legea veche nu mai
poate fi menţinută.
În cazurile analizate, sub o formă sau alta, infracţiunea este prevăzută şi
sancţionată şi de legea veche, ceea ce justifică soluţiile menţionate, adică
retroactivitatea legii noi.
Când nu a existat o lege care să incrimineze fapta anterior, faţă de regula nemo
censetur care are şi rolul de a proteja pe cetăţeni, soluţiile vor fi altele. S-a reţinut, de
exemplu, că fapta imputată inculpatului (abandon de familie), deşi începută sub
imperiul legii vechi care nu o prevedea, dar continuată sub imperiul legii noi care o
sancţionează, va cădea în întregime sub legea nouă. Această soluţie este evident
greşită, pentru că fiind vorba de o incriminare nouă, legea care o prevede nu
retroactivează, fiind eminamente activă. Deci infracţiunea va fi sancţionată numai
dacă condiţia prelungirii în timp, necesară pentru existenţa infracţiunii, s-a realizat
integral sub legea nouă.
Pentru aceleaşi motive, în cazul infracţiunilor de obişnuinţă, dacă unele acte au
fost săvârşite sub legea veche şi aceasta nu le incrimina, aceste acte nu pot fi
pedepsite şi deci nu pot fi luate în considerare pentru stabilirea obişnuinţei29.
29 S. Kahane, în op. cit. pag. 82
26
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA a IV-a: CONCURSUL DE LEGI PENALE
Este posibil ca legile penale nu numai să se succeadă, ci şi să coexiste în timp,
să fie deopotrivă active. Aceasta aduce uneori în discuţie aşa-numitul concurs de legi
penale sau de texte.
Coexistenţa a două sau mai multor legi penale sau texte care reglementează
concomitent aceleaşi instituţii de drept penal, dar în mod diferit, constituie concursul
de legi penale.
Acest concurs nu se confundă cu situaţia în care există aşa-numitul conflict de
legi penale. Conflictul este rezultatul succesiunii a două sau mai multor legi penale,
dintre care numai una, cea nouă, este în vigoare celelalte fiind abrogate. Legea nouă
le exclude pe celelalte, chiar dacă în unele cazuri acestea ultractivează, ca legi mai
blânde.
27
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În cazul concursului de care ne ocupăm ambele sau toate legile în prezenţă se
află în vigoare, sunt active. Una dintre legi nu le exclude pe celelalte, numai că
modul lor de aplicare se face diferit.
Situaţia tipică a concursului de legi penale se realizează în cazul în care două
sau mai multe legi cuprind norme care disciplinează concomitent aceeaşi materie, însă
una dintre legi conţine o disciplinare generală (comună, ordinară), iar cealaltă o
disciplinare specială (particulară, extraordinară).
Legea generală (Codul penal) conţine dispoziţii de principiu privind, de
exemplu, infracţiunea, formele infracţiunii, vinovăţia, pedepsele, răspunderea penală
etc.
Legea specială cuprinde norme privind incriminarea şi pedepsirea anumitor
infracţiuni ori dispoziţii care constituie o aplicare la un caz particular a unei dispoziţii
generale, adică norme derogatorii de la dispoziţiile de principiu. Au caracter de lege
specială şi dispoziţii cuprinse în partea specială a Codului penal în raport cu
dispoziţiile din partea generală a aceluiaşi cod. Ipoteza fiind că ambele legi (generală
şi specială) se află în vigoare, principiul este că dispoziţiile din legea specială, fie
anterioară, fie posterioară sau concomitentă cu cea generală, se aplică în primul rând.
Legea specială are preferinţă faţă de cea generală şi exclude aplicarea acesteia cu
privire la tot ceea ce reglementează în mod expres. Legea generală se va aplica în
completarea celei speciale, pentru tot ceea ce aceasta nu prevede expres ca o
derogare. Este situaţia la care se referă art. 362 din Codul penal: “Dispoziţiile din
partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale,
afară de cazul când legea dispune altfel.” Acest text reiterează dispoziţia din art. 20
alin. 2 din codul anterior.
28
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Dacă se modifică legea generală, cea specială se va completa cu noua lege
generală. Instituţiile create de noua lege generală se vor aplica şi legii speciale dacă
sunt inconciliabile cu dispoziţiile ei.
Există concurs de legi penale şi în cazul în care o faptă socialmente periculoasă
se pare că ar putea primi mai multe calificări datorită existenţei unor texte cu
reglementări asemănătoare ca şi în cazul în care ar putea întruni conţinutul material al
mai multor infracţiuni, deşi în realitate constituie o singură infracţiune (complexă sau
continuată). Aceste două situaţii sunt denumite în literatura juridică şi pluralitate
aparentă de infracţiuni30.
În primul caz, al concursului de texte, se va avea în vedere principiul
specialităţii legii penale. Dacă o infracţiune este reglementată într-un fel în partea
specială a codului penal, iar o lege specială reglementează şi ea aceeaşi infracţiune în
alt fel, particularizând-o în raport cu o anumită împrejurare, dacă acea împrejurare se
verifică, se va aplica legea specială, iar dacă nu se verifică, se va aplica dispoziţia din
codul penal. Normele din partea specială a codului penal constituie în acest caz
dreptul comun faţă de reglementarea din legile speciale. Aceste norme vor primi însă
aplicare numai în lipsă (dacă norma din legea specială nu se aplică) şi niciodată în
completare. Dacă două texte din codul penal sau din legi speciale disciplinează
aceeaşi materie, dar în mod deosebit, se va cerceta dacă coexistenţa lor nu poate fi
conciliată găsind o notă specifică care să diferenţieze situaţia reglementată de fiecare,
aşa încât fiecare să aibă o sferă proprie de aplicare. Dacă nu se poate face nici o
diferenţiere, se va aplica numai dispoziţia de dată mai recentă31.
În cel de-al doilea caz, al infracţiunilor complexe sau continuate, pe baza
principiului indivizibilităţii acestora se va aplica numai textul de lege care
incriminează fapta în complexul ei.
30 I. Fodor, în lucrarea colectivă Explicaţii teoretice…, vol. I, pag. 257-258.31 V. Dongoroz, op. cit., pag. 85-86.
29
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
CAPITOLUL III
EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE
SECŢIUNEA I: NOŢIUNE
Din conţinutul principiului legii penale active rezultă că legea penală nu trebuie
să producă efecte nici retroactiv, adică cu privire la fapte care au fost săvârşite
anterior intrării ei în vigoare. Dintre aceste reguli derivate din principiul aplicării legii
active, o importanţă specială este acordată neretroactivităţii legii penale, deoarece
acest principiu dă răspuns la întrebarea dacă legea penală se aplică numai pentru
30
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
viitor sau are eficienţă şi în raport cu faptele anterioare intrării ei în vigoare, şi aceasta
în afara oricărei succesiuni a legilor penale.32
Datorită importanţei sale politice şi juridice, neretroactivitatea legii penale a
fost ridicată în Constituţia în vigoare la rang de principiu constituţional33 prin
dispoziţia din art. 15 alin. 2, care prevede că „ Legea dispune numai pentru viitor, cu
excepţia legii penale mai favorabile”.
În dreptul penal actual, principiul neretroactivităţii legii penale este prevăzut
prin dispoziţia din art. 11 C.pen., care arată că legea penală nu se aplică faptelor care,
la data săvârşirii lor, nu erau prevăzute de lege ca infracţiuni. Astfel formulat,
principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea penală care prevede ca
infracţiuni fapte care până atunci nu erau incriminate ( incriminatio ex novo) nu se
aplică faptelor săvârşite înaintea intrării ei in vigoare.34
Principiul neretroactivităţii legii penale este de fapt un aspect, o latură a
principiului legalităţii în dreptul penal, fiindcă şi el conţine regula care este de esenţa
principiului legalităţii, că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal pentru o faptă
care, în momentul săvârşirii nu era prevăzută ca infracţiune ( nullum crimen sine lege
praevia). Aceasta înseamnă că legea penală nu se poate aplica faptelor săvârşite
înainte de intrarea ei în vigoare. Cu toate acestea, de la principiul activităţii legii
penale şi, implicit de la cel al neretroactivităţii legii penale, există o excepţie, aceea a
extraactivităţii legii penale.
În materia aplicării legii penale în timp această extraactivitate a legii este
acceptată în mod excepţional şi constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie
înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare.35
32 C. Bulai, op. cit., pag. 127.33 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Bucureşti, 1993, pag. 228.34 C. Bulai, op. cit., pag. 128.35 V. Dobrinoiu şi colectivul, op. cit., pag. 73-74.
31
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Prin efectele pe care le produce extraactivitatea creează în fapt unele excepţii
de la principiul activităţii legii penale şi anume: retroactivitatea şi ultraactivitatea.
Prima dintre aceste excepţii constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite
legi penale îşi extind eficacitatea în trecut, dincolo de momentul intrării ei în vigoare.
Cu alte cuvinte, legile retroactivează atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost
săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare. Corelativ, ultraactivitatea legii penale
există atunci când legea penală se aplică în viitor, chiar şi după ce a ieşit din vigoare,
asupra faptelor ce s-au săvârşit sub imperiul lor.
SECŢIUNEA a II-a: LEGILE PENALE CARE RETROACTIVEAZĂ
Retroactivitatea legii penale este, aşadar, situaţia în care legea penală se aplică
şi faptelor săvârşite anterior momentului în care aceasta a intrat în vigoare. Este, deci,
situaţia opusă principiului neretroactivităţii legii penale şi a celui al legalităţii. Totuşi,
retroactivitatea contrazice numai formal principiul legalităţii, fiind în realitate de
acord cu conţinutul acestuia şi cu toate celelalte principii fundamentale ale dreptului
penal şi ale politicii penale.
În doctrina penală, aproape în unanimitate, autorii de drept penal consideră că
au un caracter retroactiv următoarele categorii de legi penale:36
Legea dezincriminatorie - Cazul tipic de retroactivitate obligatorie a legii
penale este acela al legii penale prin care se scot din sfera ilicitului penal anumite
fapte care. În raport de evoluţia stării infracţionale şi a realităţii socio-economice, nu
mai prezintă gradul de pericol social specific unei infracţiuni.
36 V. Dobrinoiu şi colectiv, op. cit., pag. 74.
32
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Pentru a se da eficienţă legii dezincriminatoare, ea trebuie să acţioneze
retroactiv asupra faptelor săvârşite anterior intrării ei în vigoare şi care nu mai sunt
incriminate ca infracţiuni potrivit noilor dispoziţii legale.
Forţa retroactivă a legii penale dezincriminatorii rezultă din prevederile art. 12
C.pen. în care se precizează că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea
veche, dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă. Se prevede, totodată, că de la data
intrării în vigoare a legii care nu mai prevede fapta ca infracţiune încetează executarea
pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii
vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la
faptele dezincriminate. Astfel, dacă nu s-a pornit încă procesul penal, acesta nu va
mai putea fi pornit, iar dacă procesul se află în curs, el va înceta de îndată, organele
judiciare competente pronunţând, după caz, clasarea sau scoaterea de sub urmărire
penală, atunci când procesul penal se află în această fază sau achitarea atunci când se
află în faza judecăţii. Când pentru fapta dezincriminată a fost pronunţată o hotărâre
definitivă de condamnare, pedeapsa (pedepsele, în cazul în care s-au aplicat şi
pedepse complimentare) nu se mai execută. De asemenea, nu se mai execută măsurile
educative sau măsurile de siguranţă luate ca urmare a săvârşirii faptei dezincriminate.
În fine, dezincriminarea produce efecte şi când pedepsele aplicate fuseseră
executate în întregime până la data intrării în vigoare a legii dezincriminatoare. În
acest caz se înlătură orice alte consecinţe penale ale hotărârii judecătoreşti privitoare
la fapta dezincriminată, cum ar fi posibilitatea ca existenţa condamnării pentru acea
faptă să constituie primul termen al recidivei ori un antecedent penal care să
influenţeze pedeapsa ce ar urma să se aplice fostului condamnat pentru infracţiunea
săvârşită ulterior. Sub acest aspect, dezincriminarea (abolitio criminis) echivalează cu
o reabilitarea de drept a fostului condamnat, care se bucură, din momentul intrării în
33
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
vigoare a legii de dezincriminare, de toate drepturile, fără nici un fel de incapacităţi şi
decăderi decurgând din condamnare.
Efectele dezincriminării sunt deci radicale, obligatorii şi nelimitate în timp,
legea dezincriminatoare producând efecte retroactive nelimitate şi făcând să fie
înlăturate pentru viitor toate efectele penale ale faptei dezincriminate.37
Legea penală interpretativă, care explică înţelesul unor dispoziţii ale unei legi
anterioare, aflate în vigoare la data apariţiei normei de interpretare are şi ea caracter
retroactiv. Este vorba de o interpretare autentică a legii penale, dată însă printr-o lege
separată, interpretativă. De regulă, legea interpretativă este adoptată atunci când se
iveşte necesitatea explicării înţelesului unor dispoziţii dintr-o lege anterior adoptată şi
care au fost înţelese în practică într-un mod necorespunzător voinţei reale a
legiuitorului.
Având drept scop explicarea înţelesului unor dispoziţii penale dint-o lege
anterior adoptată, este firesc ca legea interpretativă să aibă eficienţă retroactivă până
la data intrării în vigoare a legii interpretate, deşi aceasta constituie formal o excepţie
de la principiul neretroactivităţii legii penale. Se admite că ea nu reprezintă pe fond o
excepţie de la principiul legalităţii deoarece legea interpretativă nu conţine incriminări
noi, ci face explicite dispoziţii cu caracter penal existente deja în legea interpretată.38
Legea penală mai favorabilă are şi ea caracter retroactiv, aceasta în
conformitate cu art. 13 C.pen, în care se arată că „ În cazul în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi
penale, se aplică legea cea mai favorabilă”. Astfel, dacă legea nouă este cea mai
favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.
Această retroactivitate se rezumă numai la legea penală mai favorabilă de drept
substanţial nu şi de procedură penală. Limitarea rezultă, în primul rând din raţiunea
37 C. Bulai, op. cit., pag. 130-131.38 C. Bulai, op. cit., pag. 131.
34
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
reglementării constituţionale care o prevăd în mod expres şi din prevederile Codului
penal care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile (art 13 alin. 1.).39
Există în literatura de specialitate opinia că şi alte categorii de legi penale ar
avea un caracter retroactiv. Astfel, se afirmă că acesta apare şi în cazul legii penale în
conţinutul căreia se prevede în mod expres că urmează să se aplice şi unor fapte
săvârşite anterior intrării ei în vigoare. S-a susţinut40 că, atâta timp cât
neretroactivitatea legii penale nu constituie un principiu constituţional, în anumite
cazuri excepţionale legiuitorul poate conferi caracter retroactiv unei legi penale.
Această măsură trebuie să fie bine justificată de cerinţele momentului istoric şi arătată
expres în cuprinsul legii căreia i s-a conferit caracter retroactiv. În acest sens se
citează ca lege penală cu caracter retroactiv Decretul nr. 318 din 1958 care se referă la
infracţiuni îndreptate împotriva avutului obştesc. În prezent, aşa cum am mai arătat,
neretroactivitatea legii constituie principiu constituţional, astfel încât nu se mai poate
recunoaşte ca fiind legal caracterul retroactiv conferit de voinţa legiuitorului dintr-un
moment dat.
Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin, 2 C.pen., şi legile care prevăd măsuri de
siguranţă sau măsuri educative au caracter retroactiv. În acest sens, dacă de la
săvârşirea faptei şi până la judecarea definitivă a acesteia a intervenit o lege nouă care
prevede cu privire la aceeaşi faptă măsuri de siguranţă sau educative pe care legea
veche nu le prevedea, ele urmează să fie luate faţă de făptuitor, chiar dacă ele nu erau
prevăzute de lege la data comiterii faptei.
Caracterul retroactiv al acestor legi s-ar justifica pe raţionamentul conform
căruia măsurile de siguranţă au un caracter preventiv, iar cele educative unul educativ,
astfel încât ele ar avea un rol deosebit în asigurarea unei eficienţe sporite în lupta
39 H. Diaconescu- Cu privire la incidenţa-într-o situaţie tranzitorie –a principiului aplicării legii penale mai favorabile în cazul liberării pe cauţiune, în R.D. nr. 5/1998, pag. 69-72.40 G. Antoniu, în lucrarea Codul penal comentat şi adnotat, partea generală, autori T. Vasiliu, G: Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşi, 1972, pag98.
35
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
împotriva infracţionalităţii. Totuşi, susţinerea anterioară nu-şi mai găseşte suport în
noua Constituţie, întrucât sunt încălcate dispoziţiile cu privire la ocrotirea drepturilor
şi libertăţilor cetăţeneşti. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal, vizează
anumite restricţii cu privire la libertăţile şi drepturile individuale ale persoanei fizice,
iar prin aplicarea lor retroactivă se aduce atingere principiului legalităţii sancţiunilor
de drept penal.41
S-a exprimat, de asemenea, opinia că nici caracterul retroactiv al legilor
interpretative nu ar trebui să fie recunoscut şi asta din cel puţin două considerente.42 În
primul rând că, în toate cazurile în care legiuitorul consideră să dea un alt înţeles unor
termeni sau expresii o poate face în cuprinsul legii, cu prilejul adoptării ei. De altfel,
acest procedeu este cel folosit în practica elaborării legii penale, iar la o sumară
analiză a legislaţiei penale în vigoare, nu se observă nici o lege cu caracter exclusiv
interpretativ.
În al doilea rând, procedura de elaborare a legilor penale, în condiţiile actuale,
face aproape imposibilă necesitatea explicării ulterioare a înţelesului unor dispoziţii
din conţinutul său. Dacă, totuşi, această necesitate s-ar ivi, se poate recurge la
modificarea legii respective.
În aceste condiţii şi dacă ţinem seama de dispoziţiile art.150 alin. 1 din
Constituţie, în conformitate cu care „ Legile şi celelalte acte normative rămân în
vigoare , în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”, se poate afirma că
art. 12 alin. 2 C. pen. a fost abrogat implicit.
41
? V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit.,pag. 74-75.42 Idem.
36
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA a III-a: LEGILE PENALE CARE
ULTRAACTIVEAZĂ
Ultraactivitatea legii penale constă, deci, în aceea că ea se aplică în mod
obligatoriu şi după ieşirea ei din vigoare, atunci când este vorba de soluţionarea
conflictelor de drept penal născute în timpul cât ea era în vigoare.43 Constituind o
excepţie de la principiul activităţii legii penale, ultaactivitatea nu este admisă decât în
cazul legilor temporare, a celor excepţionale şi a legii penale mai favorabile.
În dreptul penal român ultraactivitatea este prevăzută în dispoziţiile art. 16
C.pen., care prevede că legea penală temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în
timpul cât se afla în vigoare, chiar dacă respectiva infracţiune nu a fost urmărită sau
judecată în acel interval de timp. Deşi legea se referă numai la legile penale
temporare, ea are în vedere şi legile penale excepţionale.
Într-adevăr, atât legea penală temporară propriu-zisă, cât şi cea excepţională
sunt adoptate din necesitatea de a se reacţiona mai sever împotriva unor fapte care
prezintă un pericol social deosebit într-o anumită perioadă, chiar şi după ce
respectivele legi au ieşit din vigoare prin ajungerea la termen. Legea rămâne în
43
? C. Bulai op. cit., pag. 131.
37
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
vigoare o perioadă de timp redusă, astfel încât nu este posibil să fie descoperite şi
judecate toate faptele incriminate de ea, astfel încât este justificată aplicarea ei şi după
ajungerea la termen.
O altă categorie de legi penale care ultraactivează este, aşa cum am mai văzut,
legile penale mai favorabile, atunci când fapta s-a comis când legea favorabilă era în
vigoare iar urmărirea penală şi judecata au loc sub o lege nouă, mai aspră.
SECŢIUNEA a IV-a: EXTRAACTIVITATEA LEGII PENALE ÎN CAZUL
UNOR INSTITUŢII ALE DREPTULUI PENAL.
1. PLURALITATEA DE INFRACTIUNI.
a) Concursul de infracţiuni.
Aplicarea legii penale în timp este deosebit de dificilă datorită modului deosebit
de reglementare în ceea ce priveşte tratamentul concursului de infracţiuni în codul
penal în vigoare faţă de cel anterior, atât cu privire la pedepsele principale, cât şi cu
privire la pedepsele complimentare şi măsurile de siguranţă.44. Aceste deosebiri de
reglementare privind tratamentul concursului se grefează pe diferenţele de
reglementare privind texte de incriminare şi pedepse, încât, aplicarea legii în timp,
dificilă în general, devine aici şi mai dificilă.45
Ipoteza din art.33 lit. a. corespunde concursului real din Codul penal anterior
(art.101 şi 104). Tratamentul acestui concurs este deosebit în noul cod penal faţă de
cel anterior întrucât a fost conturat un sistem unitar, cel al cumulului juridic, pentru
ambele categorii de pedepse principale (închisoarea şi amenda), faţă de codul anterior
care prevedea cumulul juridic numai pentru pedepsele cu închisoare, iar pentru
44
? V. Rămureanu, Concursul de infracţiuni în reglementarea noului Cod penal, în RRD. Nr. 9/1969, pag.18-32.45 C.Barbu, op. cit., pag.258.
38
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
pedepsele cu amendă cumulul aritmetic, lăsând nereglementată situaţia când în
concurs se află o pedeapsă cu închisoarea şi una cu amendă.
La o privire generală normele privind tratamentul concursului real în noul cod
penal pot părea mai favorabile în unele privinţe (când pedepsele în concurs sunt
amenzi ori amenzi şi închisoare şi urmează a se aplica cumulul juridic, faţă de cel
aritmetic din legea veche ), ori pot apărea mai severe în alte privinţe (când toate
pedepsele în concurs sunt cu închisoare şi când se poate aplica un spor mai mare
decât în codul penal anterior ).
Faţă de criteriul aprecierii concrete, nu se poate spune dinainte care este legea
mai favorabilă. De aceea vor fi cercetate pe rând două situaţii posibile : când toate
infracţiunile în concurs s-au săvârşit sub legea veche şi când numai una (sau unele)
din acestea s-au săvârşit sub legea veche.
A. Toate infracţiunile în concurs s-au săvârşit sub legea veche şi urmează a fi
judecate după legea nouă. In acest caz s-au propus mai multe sisteme de aplicare a
legii penale în timp :
a.) Normele privind tratamentul concursului fiind de procedură vor primi
aplicare imediată. Drept urmare, pentru fiecare infracţiune în parte se va aplica legea
mai favorabilă (cea nouă s-au cea veche), iar în privinţa tratamentului concursului
numai legea nouă care are o aplicare imediată procedural şi retroactiv substanţial.
Acest sistem nu poate fi acceptat, pentru că, aşa cum rezultă din definirea legii
penale, nu interesează natura normelor, ci rezultatul la care conduc, influenţa pe care
o au asupra pedepsei. Întrucât aceste norme, în aplicarea lor concretă conduc la
modificarea răspunderii penale, cad sub incidenţa legii mai favorabile.
Nu este posibil ca aplicând, pedepsele din codul anterior, să se aplice sporul
mai mare din codul penal în vigoare, pentru că s-ar încălca principiul nulla poena. S-
ar ajunge să se întreacă chiar suma aritmetică a pedepselor aflate în concurs, ceea ce
39
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
este inadmisibil. Cum retroactivitatea nu poate fi decât expresă, judecătorul n-ar putea
pe cale de interpretare să dea efect retroactiv unor norme care agravează răspunderea
penală a infractorului. Pe lângă acest neajuns, sistemul propus ar putea conduce şi la
reducerea răspunderii penale, când tratamentul din noua lege ar fi mai blând, nu mai
interesează. In plus, luându-se pedepsele din legea veche şi tratamentul concursului
din legea nouă se creează o lex tertia.
b) După un alt sistem aplicat chiar în practică, pentru fiecare infracţiune în
parte se va aplica legea mai favorabilă (cea nouă ori cea veche), iar pentru tratamentul
concursului, de asemenea, legea mai favorabilă (cea nouă ori cea veche). Se poate
deci aplica pentru pedepsirea infracţiunilor o lege, iar pentru stabilirea rezultantei, o
altă lege.46 În motivarea acestui sistem se ţine seama de autonomia infracţională şi nu
se poate spune că s-ar crea o lex tertia, pentru că stabilirea pedepsei rezultante apare
ca o operaţie separată, în care normele privind concursul de infracţiuni îşi pot găsi o
aplicare de sine stătătoare, desprinsă de fixarea pedepsei pentru fiecare infracţiune în
parte.
Se mai spune, de asemenea, că în ipoteza în care faptele în concurs se judecă
separat aplicându-se pentru unele legea veche, iar pentru altele legea nouă şi după ce
pedepsele au rămas definitive se cere contopirea, instanţa nu va putea modifica
pedepsele astfel stabilite, ci va aplica lege care, cu privire la tratamentul concursului,
are dispoziţii mai favorabile.
Acest sistem este ideal însă duce realmente la o lex tertia, iar concursul de
infracţiuni fiind o instituţie care prin natura sa reclamă o reacţiune represivă mai
intensă, justifică un tratament mai sever.
Argumentul că în caz de contopire instanţa nu va putea modifica pedepsele
aplicate şi va aplica în privinţa tratamentului concursului legea mai favorabilă,
priveşte o altă situaţie. În orice caz, un element întâmplător (faptul că infracţiunile s-
46 D. Pavel, op. cit., RRD. nr. 6/1968, pag 14-15.
40
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
au judecat împreună sau separat) nu poate constitui un argument în favoarea unui
anumit mod de aplicare a legii în timp.
c) Prin eliminare, rămâne părerea că se vor aplica parte dintr-o lege şi cele
privind tratamentul concursului din aceeaşi lege şi comparându-se rezultatele se va
reţine ca mai blândă legea care în ansamblul acestor dispoziţii creează infractorului o
situaţie mai bună.
Această părere se întemeiază pe neajunsurile celorlalte şi le cumulează
avantajele.
Critica ce se aduce acestui sistem este că nu ţine seama de autonomia
infracţiunilor care implică considerarea separată a fiecărei infracţiuni şi fixarea
pedepsei pentru fiecare în parte, lucru foarte necesar în cazul discriminării, amnistiei
ori graţierii, care operează pentru fiecare în parte.47
Această critică nu este întemeiată, pentru că în realitate nu se pierde autonomia
infracţiunilor aflate în concurs. Judecătorul va stabili pedepsele tot separat pentru
fiecare infracţiune în parte şi va calcula apoi rezultanta. Nu există nici o deosebire, ca
tehnică juridică, de sistemul anterior. De altfel şi în sistemul anterior legea mai
favorabilă se stabileşte tot prin compararea rezultatelor la care s-a ajuns, numai că se
permite combinarea celor două legi.
Se pare însă că alta este critica ce s-ar putea aduce acestui sistem. Este foarte
posibil ca în raport de pedeapsa rezultantă, o lege să apară mai favorabilă pe când în
raport de fiecare pedeapsă în parte, cealaltă lege să fie mai favorabilă. Şi în acest caz
s-ar putea spune că prin aplicarea acestui sistem s-ar încălca principiul legalităţii
pedepselor.
Totuşi, principiul legalităţii este respectat faţă de ceea ce se înţelege prin lege
mai favorabilă- aceea care nu prevede pedeapsa mai uşoară, ci care, în ansamblul
dispoziţiilor ei, conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpat, care aici se
47 D. Pavel op. cit., pag. 14.
41
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
apreciază după ceea ce acesta urmează să execute efectiv. Legalitatea reprezintă aici o
corelaţie între două legi privite fiecare în ansamblul dispoziţiilor aplicabile speţei şi
nu se poate raporta la o lege inexistentă care ar fi creaţia judecătorului.
Iar dacă este vorba de legi de dezincriminare, amnistie sau graţiere, apărute
concomitent cu judecarea infracţiunilor aflate în concurs, acestea fiind retroactive, vor
primi aplicarea în primul rând şi problema legii mai favorabile nu se mai pune. Dacă
aceste legi ar interveni după soluţionarea definitivă a cauzei, nu s-ar putea spune că
judecătorul a aplicat o lege care nu cade sub incidenţa acestora şi dacă ar fi aplicat
cealaltă lege inculpatul ar fi avut beneficiul lor. Aceasta, pentru că judecătorul este
chemat să aplice legea aşa cum există în momentul judecăţii, iar nu să aibă în vedere
şi speranţele inculpatului.
Aşadar, normele privind tratamentul concursului constituie o instituţie separată
de textele care prevăd incriminări şi pedepse, dar nu o lege separată.
B. Una (sau unele) dintre infracţiuni s-a săvârşit sub legea veche, iar alta (sau
altele) sub legea nouă. În acest caz se va aplica în privinţa tratamentului concursului
totdeauna legea nouă, pentru că sub regimul acesteia s-a săvârşit fapta (sau faptele)
ulterioară care a creat concursul ori sub aceasta s-a adăugat ultimul element care
caracterizează concursul.48 Săvârşind una sau mai multe infracţiuni şi sub legea nouă,
infractorul a înfrânt-o şi pe aceasta şi şi-a asumat riscul de a fi judecat potrivit
dispoziţiilor ei. Ca şi în cazul infracţiunilor susceptibile de prelungire în timp, în
privinţa tratamentului concursului, în acest caz, nu funcţionează regula legii mai
blânde. În privinţa infracţiunii sau infracţiunilor săvârşite sub legea veche se va aplica
principiul legii mai favorabile. Şi nu se va putea spune că s-a creat o lex tertia,
întrucât legea nouă primeşte aplicare în privinţa concursului independent de aplicarea
principiului legii mai favorabile, ca fiind legea activă.
48 D. Pavel, p. cit., pag. 15.
42
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Ipoteza din art.33 lit. b. corespunde concursului ideal din codul anterior
(art.103). În codul anterior, în acest caz se stabilea o singură pedeapsă pentru
infracţiunea cea mai gravă, pe când în codul actual s-a introdus acelaşi tratament ca
pentru concursul real (cumul juridic cu spor facultativ).
Fiind vorba de o singură acţiune sau inacţiune prin care se violează mai multe
dispoziţii de lege, situaţia tipică se realizează când toate faptele concurente s-au
săvârşit sub legea veche şi urmează a fi judecate sub legea nouă. De exemplu:
inculpatul a săvârşit sub codul penal anterior infracţiunea de huliganism (art. 5784) şi
vătămare gravă a integrităţii corporale (art.472), fiind recidivist (art. 111) şi în temeiul
art. 103 i s-a aplicat o singură pedeapsă de 5 ani închisoare. Declarând recurs, între
timp a intrat în vigoare noul cod penal. Instanţa de recurs a comparat pedeapsa din art.
5784 (care prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani) din codul anterior, cu cea
din textul corespunzător din noul cod, art. 321 alin. 1 (care prevede pedeapsa
închisorii de la 3 luni la 2 ani) şi făcând aplicarea art. 13 a redus pedeapsa la 2 ani
închisoare, ignorând infracţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale.49
Însă nu putea fi neglijată infracţiunea de vătămare a integrităţii corporale,
întrucât şi în cazul concursului ideal infracţiunile au o materialitate şi o individualitate
proprie. De aceea, pentru huliganism se va aplica legea nouă (art. 321 alin. 1) fiind
mai blândă, pentru vătămare gravă a integrităţii corporale se va aplica lege veche(art.
472 care prevede o pedeapsă mai mică decât art. 181 din noul cod), iar în privinţa
tratamentului concursului, art. 103 din codul anterior (sistemul absorbţiei).
Ambele soluţii sunt greşite. Cea a instanţei, pentru că a ignorat una dintre
infracţiunile aflate în concurs şi a soluţionat cauza ca şi cum infractorul ar fi săvârşit o
singură infracţiune. În al doilea caz se conduce la o lex tertia, creându-se inculpatului
49
? T. J. Galaţi, dec. Pen. Nr. 22/1969, în RRD. nr. 7/1969, pag. 156-157.
43
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
o situaţie mult mai avantajoasă decât dacă ar fi fost judecat potrivit fiecărei legi în
parte numai pentru una dintre infracţiunile concurente.
De aceea, se va aplica şi aici sistemul de la concursul real, fiind mai blândă
aceea dintre legi care în ansamblul dispoziţiilor sale conduce la o pedeapsă rezultantă
mai mică pentru infractor.50 Această lege, aici, este cea nouă. De aceea instanţa
trebuia să aplice o pedeapsă şi în temeiul art. 181 şi să dispună executarea celei mai
mari (de 2 ani închisoare) la care putea adăuga sau nu un spor, potrivit art. 34 lit. b.
Ipoteza că faptele aflate în concurs ideal s-au săvârşit parte sub legea veche,
parte sub legea nouă, este greu de întâlnit . Se poate însă ca printr-o acţiune săvârşită
sub legea veche să se înfrângă două texte de lege, ia prin alta săvârşită sub legea nouă,
alte două texte, încât există şi concurs ideal şi real. În acest caz se va aplica pentru
infracţiunile săvârşite sub legea veche, legea care este mai blândă, iar pentru cele
săvârşite sub legea nouă, pentru că infractorul a înfrânt-o şi pe aceasta.
Aplicarea pedepselor complimentare şi a măsurilor de siguranţă în caz de
concurs. Cu privire la pedepsele complimentare codul anterior prevedea pentru cele
ce decurgeau din infracţiuni identice cumulul aritmetic (art. 105), celelalte situaţii
fiind nereglementate. Art. 35 din noul cod prevede pentru situaţia când pedepsele
complimentare sunt de aceeaşi natură şi au acelaşi conţinut, că se aplică cea mai grea
dintre ele (sistemul absorbţiei), iar când sunt deosebite, că se aplică toate.
Pentru măsurile de siguranţă codul anterior prevedea fie sistemul absorbţiei, fie
al cumulului (art. 88), pe când noul cod prevede că, în cazurile când sunt de natură
deosebită, se cumulează, adică se aplică toate, având finalităţi deosebite (art. 35 alin.
ultim).
Aceste norme, privind aplicarea pedepselor complimentare şi a măsurilor de
siguranţă, pe cele ce privesc aceleaşi instituţii când este vorba de aplicarea lor în timp
(art. 12 alin. 2şi art. 13 alin. 2). Va primi deci aplicare totdeauna legea nouă,
50 Gh. Dărângă, op. cit., pag. 63.
44
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
indiferent când s-au săvârşit infracţiunile, cu singura rezervă pe care am făcut-o în
cazul pedepselor complimentare, când reglementarea din legea veche este mai
favorabilă şi au corespondent în legea nouă.
b. Contopirea pedepselor pentru infracţiunile concurente.
În caz de contopire se aplică aceleaşi norme de la concursul de infracţiuni (art.
36 din codul în vigoare şi art. 108 din codul anterior). Totuşi aplicarea legii în timp nu
este identică dat fiind caracterul definitiv al condamnărilor cu privire la care se
apreciază legea mai favorabilă. Vom distingem şi aici câteva situaţii.
Toate infracţiunile în concurs au fost săvârşite sub legea veche. În acest caz pot
apare următoarele ipoteze:
a) Toate infracţiunile au fost judecate definitiv sub legea veche urmând ca
pedeapsa să se contopească sub legea nouă. În acest caz se va aplica aceea dintre legi
care conduce la un rezultat mai favorabil pentru inculpat fără a se combina
dispoziţiile lor. Aceasta înseamnă că la faptele definitiv stabilite se vor aplica normele
privind concursul din legea veche şi se va stabili în concret rezultanta. Se vor aplica
apoi reducerile din art. 14 şi 15, dacă va fi cazul, adică legea nouă, iar în privinţa
tratamentului concursului dispoziţiile tot din legea nouă şi se va stabili rezultanta. Se
vor compara apoi rezultatele stabilindu-se legea mai favorabilă. Nu se vor putea
aplica însă reducerile din art.14 şi 15 şi tratamentul concursului din legea veche, decât
dacă aceste norme privind tratamentul concursului sunt comune ambelor legi, pentru
că astfel s-ar crea o lex tertia. Faptul că reducerea din art. 14 este obligatorie este
valabilă pentru cazul în care infractorul a comis o singură infracţiune, nu pentru cazul
concursului de infracţiuni, când în stabilirea legii mai favorabile interesează numai
rezultanta.
45
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
b) Au fost judecate definitiv sub legea veche numai una (sau unele) dintre
infracţiunile în concurs, iar alta (sau altele) urmează a se judeca sub legea nouă. În
acest caz se vor aplica, dacă va fi cazul, reducerile din art. 14 şi 15 pentru
condamnările definitive, iar pentru cele nejudecate şi pentru tratamentul concursului,
de asemenea, legea nouă şi se va stabili rezultanta. Se va aplica apoi pentru toate
acestea (fără a opera reducerile din art. 14 şi 15) şi în privinţa concursului, legea
veche şi se va stabili rezultanta. Comparându-se rezultatele se va stabili legea
aplicabilă.
c) Una sau unele dintre infracţiunile concurente a fost definitiv judecată sub
legea veche, iar alta sau altele definitiv judecată sub legea nouă. În acest caz, s-a
considerat că instanţa, nemaiputând modifica pedepsele stabilite, se va aplica în
privinţa concursului legea mai favorabilă, indiferent dacă aceasta este legea veche sau
cea nouă. Constatarea este inexactă51, întrucât pedepsele aplicate sub legea veche vor
fi reduse în conformitate cu art. 14 şi 15 C.pen., dacă va fi mai favorabilă în
ansamblul dispoziţiilor ei legea nouă. Dacă, dimpotrivă, legea veche se va dovedi a fi
mai blândă, va primi aplicare aceasta, fără a mai opera dispoziţiile art. 14 şi 15 C.pen.
În cel de-al doilea caz, pedepsele definitiv aplicate sub legea nouă nu vor mai putea fi
modificate pentru a se putea aplica şi în privinţa lor legea veche. Este singura situaţie
în care se va recurge la calea recursului extraordinar pentru a se putea face o justă
aplicare a legii penale mai favorabile.
d) Unele infracţiuni s-au judecat sub legea veche şi s-a aplicat şi un spor, iar
sub legea nouă se descoperă o nouă infracţiune concurentă săvârşită tot sub legea
veche şi care a fost definitiv judecată sau urmează să fie judecată sub legea nouă. Este
vorba de modificarea în plus a concursului de infracţiuni.
Sporul fiind comun întregului concurs, aflarea pedepselor care s-au aplicat
pentru fiecare infracţiune în parte este întotdeauna posibilă în cazul concursului real.
51 I. Barbu, op. cit., pag. 267.
46
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
După aflarea acestor pedepse se vor aplica soluţiile anterioare, sporul fiind menţinut
sau mărit dacă este considerat insuficient, după care se vor compara pedepsele
rezultante pentru a se stabili legea aplicabilă.
e) Se poate ca instanţa să fie sesizată cu o cerere de contopire a unor pedepse
cuprinse în hotărâri definitive care, la rândul lor, au stabilit fiecare separat contopirea
mai multor pedepse pronunţate pentru infracţiuni concurente săvârşite sub legea
veche. Cererea de contopire poate fi formulată sub legea nouă, ori una dintre aceste
hotărâri să se fi pronunţat definitiv sub legea nouă.
În aceste cazuri se vor aplica soluţiile prezentate anterior, însă operaţia de
contopire se va face de la început pentru toate infracţiunile ca şi cum nu ar fi fost
niciodată contopite. Dacă se aplică legea veche şi pedepsele rămân nemodificate,
sporul va fi menţinut sau mărit, în nici un caz înlăturat.
Atunci când unele dintre infracţiunile aflate în concurs s-au săvârşit sub legea
veche iar altele sub legea nouă se vor aplica, dacă va fi cazul, pentru infracţiunile
săvârşite sub legea veche reducerile din art. 14 şi 15, iar pentru celelalte, ca şi pentru
tratamentul concursului, legea nouă.
Ipoteza modificării în minus a concursului priveşte situaţia în care concursul de
infracţiuni a fost definitiv soluţionat şi se modifică în minus prin înlăturarea uneia sau
unora dintre infracţiunile concurente ori prin reducerea acestora potrivit dispoziţiilor
unei legi noi ( dezincriminare, amnistie, revizuire parţială, art. 14, 15 C.pen.). Se vor
întâlni următoarele situaţii:
a) Ipoteza în care nu s-a aplicat nici un spor. În caz de dezincriminare, amnistie,
graţiere, etc., când una dintre infracţiuni sau unele dintre pedepse sunt înlăturate,
recalcularea va avea loc numai dacă acestea privesc pedeapsa cea mai gravă. În acest
caz se va substitui acelei pedepse pedeapsa imediat următoare ca gravitate şi din
pedeapsa astfel rămasă se va deduce partea executată.
47
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În cazul aplicării art. 14 sau 15 C.pen., recalcularea va avea loc numai dacă
pedeapsa care se reduce este cea mai gravă.
b) Ipoteza în care nu s-a aplica nici un spor. În acest caz recalcularea va opera
exclusiv asupra sporului când pedeapsa care s-a redus sau care s-a stins nu este cea
mai gravă. În caz contrar se va proceda atât la substituirea pedepsei imediat următoare
şi nestinse sau nereduse în locul celei mai grave care s-a stins sau s-a redus, cât şi la
modificarea sporului ( atunci când au mai rămas infracţiuni în concurs) sau la
înlăturarea lui (când concursul a dispărut).
În acest caz cauzele vor fi repuse pe rol şi se vor opera reducerile din oficiu, în
caz contrar, condamnatul sau procurorul vor introduce contestaţie la executare52.
c) Recidiva.
Şi în cazul recidivei se pot ridica probleme privind aplicarea legii penale în
timp, date fiind numeroasele modificări ce au intervenit în codul actual faţă de cel
anterior, atât cu privire la condiţiile de existenţă a recidivei, cât şi cu privire la
tratamentul ei juridic.
Aplicarea art.14 şi 15 din codul penal actual. În cazul în care infracţiunea care
constituie al doilea termen al recidivei se află în curs de judecată la data intrării în
vigoare a legii noi, independent de legea aplicabilă acestei infracţiuni şi stării de
recidivă ca atare, cu privire la primul termen al recidivei vor primi aplicare, dacă va fi
cazul, dispoziţiile din art. 14 şi 15 din codul penal în vigoare.
Dar dispoziţiile art. 14 şi 15 vor opera şi asupra unei stări de recidivă reţinute
printr-o hotărâre definitivă anterioară legii mai favorabile, indiferent că a fost
executată sau nu. Aplicarea legii mai favorabile va avea ca efect, dacă condiţiile art.
14 şi 15 sunt îndeplinite, reducerea ambelor pedepse ce constituie cei doi termeni ai
52 C. Barbu, op. cit., pag. 270.
48
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
recidivei şi înlăturarea chiar a stării de recidivă. Ca şi în cazul concursului, cei doi
termeni ai recidivei sunt constituiţi din infracţiuni autonome. De aceea, instanţa are
obligaţia să cerceteze măsura în care, faţă de dispoziţiile legii noi, mai favorabile,
fiecare condamnare în parte, a fost redusă. Aceasta, pentru că recidiva nefiind decât o
cauză de modificare a pedepsei, prin aplicarea ei nu se creează o infracţiune nouă.
Deci teza indivizibilităţii recidivei promovată de unii autori, nu poate fi acceptată.
Dacă legea nouă modifică condiţiile de existenţă a recidivei ori tratamentul ei
juridic, suntem în situaţia în care, în intervalul de la săvârşirea infracţiunii care
constituie al doilea termen al recidivei, până la judecarea acesteia, intervine o lege
care aduce modificări cu privire la condiţiile de existenţă a recidivei sau cu privire la
tratamentul ei juridic.
În asemenea situaţii principiul este că se va aplica legea mai favorabilă, adică
aceea care în complexul dispoziţiilor ei aplicabile speţei conduce la un rezultat mai
favorabil pentru inculpat. Nu se va putea lua însă pedeapsa dintr-o lege şi condiţiile
privind starea de recidivă ori tratamentul acesteia, din altă lege. Cele spuse la
concursul de infracţiuni sunt valabile şi aici. În compararea celor două legi se va avea
în vedere nu pedeapsa prevăzută în textele de incriminare din cele două legi, ci
rezultatul concret, ceea ce inculpatul trebuie să execute potrivit fiecărei legi. Şi
aceasta indiferent că legea nouă a adus modificări numai cu privire la recidivă, numai
cu privire la pedepsele prevăzute în textele de incriminare ori cu privire la ambele.
Iată şi o speţă. Prin sentinţa penală nr. 512 din 26.10.1960 a Tribunalului
militar Bucureşti, inculpatul F.A. a fost condamnat în baza art. 520 ali. 1 din codul
justiţiei militare, cu aplicarea art. 111 din codul penal anterior. Starea de recidivă s-a
reţinut, pentru că inculpatul mai mai fusese condamnat prin hotărâri definitive în 1957
la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru furt şi una de 7 luni pentru înşelăciune.
Infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat a fost comisă la 15.06.1960.
49
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În recurs inculpatul a susţinut că nu este recidivist, iar tribunalul constatând că
de la ultima condamnare a acestuia, din 1957, până la judecarea sa au intervenit mai
multe legi succesive privind recidiva, dintre care cea mai blândă privea dispoziţiile
din art. 115, care au fost abrogate prin decretul nr. 212 din 17.06.1960, a făcut în
speţă aplicarea acestui text. Potrivit art .115 abrogat, condamnările pentru
infracţiunile prevăzute în codul justiţiei militare sau în legi speciale sunt luate în
considerare, pentru stabilirea stării de recidivă, numai dacă acele condamnări sunt
prevăzute şi de codul penal, s-a reţinut că inculpatul nu este recidivist.53
După cum se arată în speţa care însoţeşte speţa, soluţia instanţei de recurs este
greşită, pentru că :
-Legea nouă mai blândă se aplică numai dacă a intervenit în intervalul de la
comiterea faptei şi până la judecarea ei definitivă. Or, în speţă intervenise după
executarea ultimei condamnări şi înainte de săvârşirea faptei supuse judecăţii.
-Fapta supusă judecăţii fusese săvârşită după abrogarea art. 115 din codul
penal.
Aşadar, legea intermediară (art. 115) ar fi primit aplicare numai dacă fapta s-ar
fi săvârşit înainte de abrogarea ei iar cauza s-ar fi judecat după această dată.
Când primul termen al recidivei este un concurs de infracţiuni, pedeapsa ce
urmează a fi luată în considerare pentru existenţa stării de recidivă ( post-
condamnatorie sau post-executorie ) este pedeapsa rezultantă unică pentru toate
infracţiunile. Aceasta este pedeapsa care s-a dovedit neândestulătoare. În măsura în
care această pedeapsă cade sub incidenţa art. 14-15 din codul penal actual, va fi
redusă în modul arătat la modificarea în minus a concursului de infracţiuni şi numai
după aceea se va aprecia dacă în raport de noua pedeapsă starea de recidivă mai
subzistă sau nu.
53 Trib. Mil. de reg. Militară Bucureşti, dec. Pen. Nr. 1843/1960, în „L.P.”, nr. 11/1961, pag. 106-107;
50
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În cazul în care cel de-al doilea termen al recidivei este alcătuit dintr-un
concurs de infracţiuni, credeam că se va stabili mai întâi rezultanta infracţiunilor
aflate în concurs şi apoi se vor aplica normele de la recidivă. Legea mai blândă va fi
aceea care în ansamblul dispoziţiilor pe care le conţine cu privire la pedepse, concurs
şi recidivă, conduce la un rezultat mai avantajos pentru inculpat.
Cu privire la termenul după care o persoană care a mai săvârşit o infracţiune
este considerată recidivist, literatura juridică şi practica sunt împărţite. Spre pildă,
C.A. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 204 /24.06.1969 a Judecătoriei Alba
Iulia la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat în paguba avutului privat,
săvârşită la 14.05.1969. întrucât inculpatul mai fusese condamnat în anul 1959 la o
pedeapsă de 7 ani închisoare a cărei executare a terminat-o la 04.04.1962, procurorul
a cerut să se reţină starea de recidivă în temeiul art. 38 alin. ultim, combinat cu art.
135 lit. b, c, C. pen. potrivit cărora inculpatul se va afla în starea de recidivă dacă nu a
expirat termenul de reabilitare (care în speţă era de 8 ani şi 6 luni şi se împlinea la
04.10.1970). instanţa a respins cererea procurorului întemeindu-se pe dispoziţiile art.
117 pct. 1 C. pen. anterior potrivit cărora acel termen era de 5 ani şi se împlinise la
5.04.1967, înainte de săvârşirea celei de a doua infracţiune.
Pentru acelaşi motiv recursul procuraturii a fost respins.54
În prima notă, care aprobă punctul de vedere al procurorului, se va arăta că
ultima infracţiune fiind săvârşită sub imperiul codului penal în vigoare, judecarea ei
ca şi aprecierea stării de recidivă se fac potrivit acestui cod. Altfel ar fi vorba de
„drepturi câştigate” sub legea veche ceea ce este inadmisibil.
În nota care aprobă punctul de vedere al instanţei şi care ni se pare just, se arată
că, termenul fiind împlinit la data intrării în vigoare a cod penal actual, ne găsim în
faţa unei situaţii definitiv rezolvate sub imperiul codului anterior. Nu este vorba de
54 Trib. Jud. Alba, dec. Pen. nr. 667/30.10.1969, în „R.R.D.”,nr. 9/1970, pag. 151-152;
51
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
„drepturi câştigate” ci de recunoaşterea efectului activ al dispoziţiilor din legea
anterioară.
Numai în situaţia în care la data intrării în vigoare a noului cod penal nu se
împlinise termenul din codul anterior, urmează a se aplica dispoziţiile din codul penal
actual.
Descoperirea stării de recidivă după condamnarea definitivă. Dacă după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost
executată ori considerată executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de
recidivă, indiferent că este vorba de recidiva post-executorie sau post-condamnatorie,
se va proceda la modificarea sancţiunii în sensul agravării ei. Pentru stabilirea legii
mai blânde se vor aplica criteriile pe care le-am arătat la modificarea în plus a
concursului de infracţiuni.
Acţiunea legii de dezincriminare, amnistie sau graţiere asupra stării de
recidivă. Cu privire la modul în care aceste legi primesc aplicarea în cazul stării de
recidivă nu există o unitate de vederi în literatura juridică şi practica judiciară.
Spre pildă, inculpatul A.G. a fost condamnat definitiv la 2 ani închisoare pentru
infracţiunea de înşelăciune executând pedeapsa până la 19.08.1965. a săvârşit apoi o
infracţiune de violare de domiciliu prevăzută în art. 496 din codul penal anterior în
luna noiembrie 1967. În timpul judecării celei de-a doua infracţiuni a apărut legea nr.
25/28.12.1967 pentru amnistierea şi graţierea unor pedepse care prin art. 1 lit. a,
amnistia toate infracţiunile pedepsite cu închisoarea până la 3 ani, iar prin art. 9
excepta pe recidivişti. Prin sentinţa penală nr. 135/18.01.1968, inculpatul a fost
condamnat în temeiul art. 496 cu reţinerea stării de recidivă, iar tribunalul
municipiului Bucureşti a respins recursul inculpatului şi a majorat pedeapsa în
52
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
recursul procuraturii. Autorul care citează speţa şi aprobă soluţiile celor două
instanţe55, aduce următoarele argumente:
-Cei doi termeni ai recidivei constituie o unitate şi amnistia nu poate opera
separat pentru fiecare. Drept urmare, infractorul capătă calitatea de recidivist
indiferent că a fost judecat sau nu în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni şi
o lege intervenită după acel moment nu mai are nici o influenţă asupra primului
termen al recidivei.
-În soluţia contrară s-ar crea inechităţi pentru alţi recidivişti care au fost deja
condamnaţi printr-o hotărâre definitivă care constată cu putere de lucru judecat starea
de recidivă, deşi aceşti recidivişti se află în aceeaşi situaţie cu primii.
Într-o altă speţă s-a pronunţat o soluţie contrară. Inculpatul A.I. a fost
condamnat definitiv la un an şi 6 luni închisoare corecţională în temeiul art.30 din
decretul nr.832/1962 prin sentinţa penală nr. 892/1963 a Tribunalului Bucureşti şi a
executat pedeapsa. La data de 07.11.1967 inculpatul a săvârşit alte două infracţiuni
pentru care a fost trimis în judecată. În timpul judecăţii a apărut legea nr. 25/1967
care amnistia infracţiunile până la 3 ani închisoare şi excepta pe recidivişti. Întrucât
art. 30 din dec. 832/1962 prevede o pedeapsă de până la 5 ani de închisoare, instanţa
de fond şi cea de recurs au considerat că prima faptă nu este amnistiată şi inculpatul
se află în stare de recidivă. Cele două hotărâri au fost desfiinţate de Tribunalul
Suprem56 care a înlăturat starea de recidivă cu motivarea că dec. 832/1962 a fost
abrogat prin dec. 328/1966, iar prin art. 36 acest din urmă decret a redus pedeapsa
pentru infracţiunea respectivă la un an închisoare, de unde şi pedeapsa pronunţată în
cauză era amnistiată.
55
? M. Micu, În legătură cu exceptarea recidiviştilor de la aplicarea dispoziţiilor de amnistie şi graţiere din legea nr. 25/1967, I, în „R.R.D.”, nr.10/1968, pag.115-119;56 Secţ. Pen., dec. Nr. 170/1969,pag. 155-156;
53
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Tribunalul Suprem a confirmat astfel teza potrivit căreia amnistia operează
independent de momentul săvârşirii celei de-a doua fapte, indiferent când ar fi
intervenit57. În cazul în care amnistia este anterioară săvârşirii celei de-al doilea
termen al recidivei, starea de recidivă este înlăturată ab initio. Termenul „recidivist”
nu este o calitate a persoanei dobândită într-un anumit moment, ci depinde de starea
de recidivă. Dacă inculpatul nu ar fi săvârşit a doua infracţiune, prima ar fi fost
considerată amnistiată şi în teza contrară. Or, nu există nici un motiv pentru a
pronunţa soluţii deosebite după cum inculpatul a mai săvârşit sau nu o infracţiune.
Aşadar, teza indivizibilităţii recidivei este inadmisibilă, infracţiunile ce
constituie termenii acesteia fiind autonome. Prin reţinerea stării de recidivă nu ia
naştere o infracţiune nouă, ci se modifică numai pedepsele pentru infracţiunile
respective, care rămân însă independente şi pot fi oricând reconsiderate în caz de
discriminare, amnistie sau graţierea operează (în cazul discriminării nu poate exista
nici o discuţie) şi asupra unei stări de recidivă reţinute ca atare printr-o hotărâre
definitivă58. Aceste vor opera asupra oricăruia dintre termenii recidivei dacă
dispoziţiile lor nu prevăd expres că se exceptează condamnările definitive. În acest
mod, însăşi sarea de recidivă (în cazul dezincriminării sau amnistiei), va putea fi
înlăturată.
2) PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE A EXECUTĂRII
PEDEPSEI
57 Mihai C. I. Vlad, În legătură cu exceptarea recidiviştilor de la aplicarea dispoziţiilor de amnistie şi graţiere din legea nr. 25/1967, II, în „R.R.D.”, nr. 10/1968, pag. 119-123;58 În sens contrar , a se vedea V. Rămureanu, Recidiva în reglementarea noului cod penal, în „R.R.D.”, nr.6/1969. pag. 13-14;
54
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Reglementare anterioară. Cu privire la aplicarea în timp a legii penale în cazul
prescripţiei, art. 5 din codul penal anterior formula principiul: „în caz de conflict între
două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripţia acţiunii publice sau a
pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţia cea mai scurtă”, iar art. 604 din
codul de procedură penală, ca normă tranzitorie: „ în caz de stingere prin prescripţie a
incriminării sau a pedepselor pronunţate, dacă termenele stabilite prin prezentul cod
sunt diferite de cele stabilite prin legile anterioare, se aplică prescripţiilor în curs
dispoziţiile cele mai favorabile ţinându-se seama de timpul scurs sub imperiul legii
anterioare.
Actele întreruptive de prescripţie, împlinite sub legea anterioară, păstrează
efectele lor şi sub legea nouă „.
Asemenea norme nu mai sunt cuprinse în noile coduri. Aceasta nu înseamnă că
prescripţia ar fi fost scoasă de sub incidenţa legii mai favorabile, ci s-a considerat că
principiile de aplicare a legii penale în timp (art.10-16) sunt suficiente şi pentru
soluţionarea problemelor privind această instituţie.
Nu există o altă materie a dreptului penal cu privire la care să se fi manifestat o
atât de mare diversitate de păreri în legătură cu aplicarea legii penale în timp, ca în
cazul prescripţiei.
Potrivit unei opinii, care se sprijină pe teoria civilistă a drepturilor câştigate
care trebuie respectate, se aplică totdeauna legea veche, legea momentului infracţiunii
sau condamnării. Această teorie care nu are nici o raţiune în penal a fost părăsită şi în
civil, admiţându-se aproape pretutindeni că legea nouă care scurtează termenul se va
aplica, aceasta începând să curgă de la intrarea ei în vigoare, cu excepţia cazului în
care după legea veche prescripţia s-ar împlini mai înainte.
Unii autori au propus un sistem al echivalării sau al calculului proporţional.
Potrivit acestui sistem se calculează timpul care a curs sub imperiul legii vechi şi cel
55
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
curs sub imperiul legii noi şi se face astfel o proporţie care serveşte să se hotărască
dacă prescripţia este câştigată inculpatului sau nu. De exemplu, dacă prescripţia sub
imperiul legii vechi era de 4 ani, iar potrivit celei noi de 2 ani şi la apariţia noii legi
trecuseră 2 ani, îi mai trebuie 1 an, pentru că 2 din legea veche echivalează cu 1 an
din legea nouă.
Potrivit criteriului, nu se va distinge după natura normelor juridice, ci după
rezultatul la care acestea conduc în aplicarea lor concretă cu privire la răspunderea
penală pe care o pot înlătura, agrava sau atenua. Normele care au astfel de efecte cad
sub incidenţa principiului legii mai favorabile, înţeles în sensul larg, care cuprinde şi
situaţiile privind neretroactivitatea sau retroactivitatea legii penale. Potrivit acestui
criteriu se va putea da o apreciere nu numai normelor care prevăd termene de
prescripţie, ci oricăror altor norme care reglementează materia prescripţiei.
Sunt foarte numeroase aspectele sub care legea nouă poate diferi de cea veche
în reglementarea prescripţiei. Ne vom opri asupra unora dintre ele.
Durata prescripţiei, care în codul penal anterior depindea de natura şi mărimea
pedepselor, în cel actual depinde numai de mărimea acestora. Termenele sunt diferite
în codul actual faţă de cel vechi.
O lege poate să prevadă, să presupunem, că în calcularea prescripţiei executării
pedepsei se are în vedere pedeapsa aplicată de instanţă, iar alta, pedeapsa legată cu
luarea în considerare sau nu a scuzelor de modificare a pedepsei.
Sub raportul datei de când începe cursul prescripţiei pot exista, de asemenea,
diferenţe de reglementare (o lege prevede că în cazul infracţiunilor continuate
prescripţia curge pentru fiecare act în parte, iar alta că ea curge de la săvârşirea
ultimului act pentru întreaga infracţiune; în cazul participării fiecare lege poate
prevedea că termenele curg din momente diferite pentru autor şi complici).
56
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Cele două legi pot diferi sub raportul caracterizării actelor întrerupătoare de
prescripţie şi a efectelor lor. Astfel, codul anterior considera printre actele întreruptive
actele de cercetare, urmărire sau anchetare, cum şi hotărârilor judecătoreşti, chiar
nedefinitive, fără nici o condiţie (art. 166 pct. 1şi 3), pe când codul în vigoare
consideră acte întreruptive numai pe cele care potrivit legii trebuie comunicate
învinuitului sau inculpatului (art. 123). De asemenea, pot exista deosebiri după cum
actele de întrerupere produc efecte şi în viitor sau nu, ori după cum produc efecte şi
faţă de participanţi, chiar dacă nu au fost efectuate şi faţă de ei.
În cazul prescripţiei executării pedepsei codul anterior admiterea întreruperea
numai în cazul executării pedepsei (art. 171), pe când codul în vigoare o admite şi în
cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, ca şi în cazul sustragerii de la executare,
după începerea executării, adică şi în alte cazuri decât evadarea (art.127).
În toate aceste cazuri se va găsi soluţia în principiile aplicării legii penale în
timp, aşa cum sunt prevăzute în codul penal. Dacă este vorba de deosebiri privind
prescripţia răspunderii penale, după cum legea nouă ori cea veche conţine o
reglementare care aplicabilă fiind în speţă conduce la impunitate, vom aplica fie
principiul nerectroactivităţii, fie principiul retroactivităţii legii penale. Aceasta, pentru
că înlăturarea răspunderii penale echivalează cu dezincriminarea. În cazul în care este
vorba de prescripţia executării pedepsei, în măsura în care una dintre reglementări
conduce la considerarea ca împlinită a prescripţiei, vom aplica acea reglementare, în
temeiul principiului legii mai favorabile.
3) REABILITAREA
57
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Termenele de reabilitare. Normele privind termenele de reabilitare au fost
considerate de unii autori ca fiind de procedură şi deci de imediată aplicare, iar de
către alţii norme substanţiale şi deci supuse principiului legii mai blânde. Într-o părere
recentă s-a spus că deşi aceste termene aparţin dreptului material au o aplicare
imediată, pentru că reabilitarea reflectând politica penală a statului într-un anumit
moment, aplicarea legii noi se impune totdeauna. Cum art. 13-15 C. pen. limitează
aplicarea legii mai favorabile numai la pedepse, dispoziţiile acestor texte nu pot fi
extinse şi pentru reabilitare. În susţinerea acestei opinii s-a mai arătat că termenul nu
face parte dintre condiţiile (de fond sau de formă) ale reabilitării, ci este numai o
premisă necesară pentru acordarea acesteia căreia nu i se aplică principiul legii mai
favorabile59.
Practica judiciară şi o parte a literaturii juridice consideră, dimpotrivă, că
termenul de reabilitare cade sub incidenţa legii mai favorabile. Prin decizia penală nr.
1272/27.11.1969 a Tribunalului judeţean Timiş s-a reţinut că termenul de reabilitare
din codul penal anterior fiind împlinit înainte de punerea în aplicare a codului penal
actual, faptul că noua lege a prelungit acest termen nu are nici o importanţă.
Petiţionarul a dobândit dreptul de a cere reabilitarea conform legii vechi mai
favorabile, indiferent că cererea a fost formulată înainte sau după intrarea în vigoare a
codului penal actual. Majoritatea autorilor arată că termenele de reabilitare fiind
termene de drept substanţial, cad sub incidenţa principiul legii mai favorabile60.
Totuşi, termenelor de reabilitare ca şi celor de prescripţie, li se aplică principiul
extractivităţii legii mai favorabile. Cum dispoziţiile art. 13-15 C. pen. (principiul legii
mai favorabile) nu sunt aplicabile, întrucât privesc numai pedepsele, problema
termenelor de reabilitare va fi soluţionată pe principiul neretroactivităţii legii penale.
59
? M. Sârbu, În legătură cu aplicarea principiului legii mai favorabile în materie de reabilitare, I, în „R.R.D.”, nr. 11/1970, pag. 98-99;60 V. Dongoroz, Drept penal, pag. 738.
58
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Este ceea ce a confirmat Tribunalul judeţean Timiş prin decizia citată unde a aplicat
de fapt principiul neretroactivităţii (art. 11) legii noi sub imperiul căreia a soluţionat
cererea şi care a prelungit termenul de reabilitare. În situaţia inversă, când legea nouă
a scurtat termenul, aceasta ar urma să se aplice cu efect retroactivă (art. 12).
În nici un caz termenele de reabilitare nu pot fi privite izolat de restul
reglementărilor nu pot fi privite izolat de restul reglementărilor ce privesc instituţia
reabilitării în fiecare dintre cele două legi succesive. Nu s-ar putea, de exemplu, lua
termenul de reabilitare dintr-o lege şi restul condiţiilor reabilitării din cealaltă lege şi
nici nu s-ar putea raporta termenul dintr-o lege la pedeapsa din cealaltă pentru că s-ar
crea o lex tertia. Fiecare lege va fi în ansamblul dispoziţiilor pe care le cuprinde în
legătură cu reabilitarea, primind eficienţa aceea care face admisibilă cererea de
reabilitare. Când va primi aplicarea legea nouă, vor opera mai întâi reducerile din art.
14 şi 15 C. pen., dacă va fi cazul, şi în raport de pedeapsa astfel redusă se vor aprecia
condiţiile reabilitării, inclusiv termenele.
Între cele două legi succesive pot exista deosebiri de reglementare nu numai cu
privire la termene, ci şi cu privire la celelalte condiţii ale reabilitării. S-a hotărât, de
exemplu, că oportunitatea nemaifiind prevăzută ca o condiţie a reabilitării în codul
penal în vigoare, nu va mai fi examinată nici în cererile introduse înainte de intrarea
în vigoare a codului actual61. Noile dispoziţii au fost aplicate deci cu efect retroactiv
(art. 12), întrucât erau mai favorabile pentru condamnat.
S-a spus că o cerere de reabilitare respinsă ca inoportună înainte de 01.01.1969,
nu mai poate fi reiterată decât după ce a trecut termenul care permiterea
reintroducerea ei din codul penal anterior. Aceasta, deoarece hotărârea judecătorească
prin care cererea a fost respinsă, dobândind autoritate de lucru judecat, produce
consecinţe potrivit legii vechi inclusiv cele privind curgerea unui nou termen pentru
reiterarea cererii, iar art. 14 şi 15 C. pen. nu are nici o aplicare.
61 Trib. mun. Bucureşti, Secţ. I, dec. Pen. nr. 134/21.01.1969, în „R.R.D.”, nr.3/1969, pag. 175;
59
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Cu toate acestea, o hotărâre nu poate împiedica legea nouă să retroactiveze
când este mai favorabilă condamnatului. Art.12 va primi aplicare independent de
existenţa unei hotărâri definitive în care şi-au găsit expresie dispoziţiile mai severe
din legea veche.
Reabilitarea operează „conform legii din momentul în care condamnatul a
dobândit fie dreptul, fie vocaţia de a fi reabilitat, afară de cazul când legile succesive
i-ar fi mai favorabile, fiindcă, legal, situaţia condamnatului este fixată de rânduielile
din clipa în care a putut fi reabilitat, întârzierile procedurale neputând să-i agraveze
situaţia”62. Este inexplicabil să aplicăm principiul extraactivităţii legii penale
pedepselor şi să nu-l aplicăm consecinţelor ce decurg din aceasta. Prin urmare, nu se
va aplica legea din momentul în care a fost formulată cererea de reabilitare, cum
susţin unii autori63, ci legea veche sau cea nouă, după cum potrivit dispoziţiilor uneia
sau alteia, condiţiile reabilitării sunt îndeplinite. Nu se vor putea însă combina
dispoziţiile celor două legi succesive.
SECŢIUNEA a V-a APLICAREA LEGII PENALE ÎN SITUAŢIILE
TRANZITORII
62 V. Dongoroz, op. cit. pag. 738;63
? Gh. Dărângă, po. Cit. pag. 67;
60
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În ştiinţa dreptului penal prin situaţie tranzitorie se înţelege acea situaţie care se
creează prin succesiunea unei sau unor legi penale prin care se reglementează aceleaşi
relaţii de apărare socială, incriminând şi sancţionând aceleaşi fapte în condiţii diferite,
iar faptele concrete săvârşite nu sunt judecate definitiv înainte de abrogarea legii
penale în vigoare la data săvârşirii lor, din care cauză urmează a fi urmărite şi
judecate când în vigoare este o lege nouă.64 În aceste situaţii de tranziţie de la o lege
penală la alta care succedă, se pune problema determinării legii penale incidente în
raport cu faptele care nu fuseseră judecate sub legea veche, în timpul căreia au fost
săvârşite, urmând să fie judecate sub legea nouă. Trebuie, însă, să fie vorba de fapte
prevăzute ca infracţiuni nu numai de legea veche, ci şi de cea nouă.
În literatura de specialitate situaţiile tranzitorii sunt examinate uneori sub
denumirea de „conflictul legilor penale în timp”. Denumirea este, însă improprie
deoarece ideea de conflict al legilor presupune două sau mai multe legi în vigoare,
care îşi dispută incidenţa în reglementarea aceleiaşi situaţii de fapt , în timp ce în
cazul succesiunii legilor penale una dintre ele este abrogată, iar faptele nejudecate
până la abrogarea ei urmează să fie judecate sub legea nouă, singura în vigoare.65
În aceste situaţii de tranziţie nu este aplicabil principiul activităţii legii penale,
deoarece legea veche, în timpul activităţii căreia a fost săvârşită fapta, nu mai este în
vigoare în timpul judecării, iar legea nouă, care este în vigoare în momentul judecării
faptei nu era în vigoare în momentul săvârşirii ei. Este, deci, necesară formularea unor
principii de aplicare a legii penale în astfel de situaţii, principii pe baza cărora să se
determine care dintre legile succesive trebuie să fie aplicată.
64 C. Bulai, op. cit., pag 132.65
? V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., pag., 102.
61
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În teoria dreptului penal au fost formulate mai multe teorii cu privire la
determinarea legii penale aplicabile în situaţii tranzitorii.66 Potrivit uneia dintre ele,
denumită teoria ultraactivităţii, ar trebui să se aplice totdeauna legea veche, sub
imperiul căreia a fost săvârşită fapta. În sprijinul acestei teorii a fost invocat, în primul
rând argumentul derivat din neretroactivitatea legii penale noi, care nu poate avea
incidenţă asupra faptelor săvârşite anterior intrării ei în vigoare, astfel că va continua
să se aplice legea penală veche, care ultraactivează. S-a invocat şi argumentul că
legea penală nouă nu poate aduce atingere drepturilor câştigate în temeiul legii vechi
şi anume dreptului infractorului, pe de o parte, de a pretinde să nu i se aplice altă
sancţiune decât aceea prevăzută de legea în vigoare în momentul săvârşirii infracţiunii
şi dreptului statului, pe de altă parte, de a cere să se aplice legea pe care a încălcat-o
infractorul, adică legea penală veche. În felul acesta legea penală nouă nu se aplică
niciodată, deoarece atunci când este mai blândă, prin aplicarea ei s-ar lovi în dreptul
câştigat al statului, iar atunci când este mai severă s-ar lovi în dreptul câştigat al
infractorului.
Teoria ultraactivităţii este criticabilă, fiindcă nu poate justifica, cu argumente
convingătoare, aplicarea legii penale vechi, atunci când, prin legea nouă aceeaşi faptă
este sancţionată mai uşor, când însuşi legiuitorul recunoaşte inutilitatea pedepsei mai
grele prevăzute de legea veche.
O altă teorie, zisă a retroactivităţii, susţine o teză contrară şi anume că, în
situaţii tranzitorii, trebuie să se aplice totdeauna legea nouă, care retroactivează.
Susţinătorii acestei teorii invocă argumentul că legea nouă, sancţiunea pe care ea o
prevede este mai adecvată în raportul cu pericolul social al faptei şi cu periculozitatea
infractorului şi de aceea este firesc să se aplice totdeauna legea penală nouă.
Teoria retroactivităţii a fost la rândul ei critică, deoarece aplicarea cu efect
retroactiv a legii penale noi, care prevede, pentru fapta săvârşită sub legea veche,
66 C. Bulai, op. cit., pag. 133.
62
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
sancţiuni mai grave, constituie o încălcare a principiului legalităţii sancţiunilor de
drept penal.
Dar teoria care a câştigat cei mai mulţi aderenţi şi care s-a impus în cele din
urmă şi în legislaţie este aceea numită a extraactivităţii legii mai blânde sau
principiul mitior lex, potrivit căreia în situaţii tranzitorii trebuie să se aplice legea ale
cărei dispoziţii este mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, sau
legea veche. În sprijinul acestei teorii se invocă argumentul că, dacă legea veche este
mai favorabilă, trebuie să se aplice această lege, fiindcă ea a fost cunoscută de
făptuitor în momentul săvârşirii faptei, iar dacă legea nouă este mai favorabilă, trebuie
să se aplice fiindcă ea corespunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva faptelor
antisociale şi pentru că legiuitorul însuşi a recunoscut că legea veche, mai severă, nu
mai corespunde acestei necesităţi.
Principiul aplicării legii penale mai blânde este într-adevăr preferabil, însă nu
pentru că îl favorizează pe infractor, ci pentru că el corespunde cel mai bine
intereselor apărării sociale şi politicii penale contemporane.
63
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
CAPITOLUL IV
LEGEA PENALĂ MAI FAVORABILĂ
SECŢIUNEA I: PRINCIPIUL MITIOR LEX ÎN DREPTUL POZITIV
În dreptul pozitiv contemporan, principiul legii penale mai favorabile este
dominant în aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii. Cu toate acestea, în teoria
dreptului penal au existat puncte de vedere diferite cu privire la sfera de aplicare a
acestui principiu, iar aceste poziţii diferite s-au reflectat şi planul dreptului pozitiv.
Astfel, s-a susţinut de către unii autori că legii mai blânde nu trebuie să privească
decât faptele care nu au fost definitiv judecate sub vechea lege, nu şi pe cele cu care a
fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare pe baza legii mai vechi.
Pedepsele definitiv aplicate, s-a susţinut, nu trebuie să fie modificate pe baza legii
penale noi, mai favorabile fiindcă s-ar aduce atingere, în felul acesta, autorităţii
lucrului judecat, justiţiei şi ordinii de drept restabilite pe baza legii care era în vigoare
atât la momentul săvârşirii infracţiunii, cât şi în momentul judecăţii.
Alţi penalişti au fost de părere că legea penală nouă, care este mai favorabilă,
trebuie să se aplice şi cu privire la faptele definitiv judecate sub legea veche, fiindcă
legea nouă trebuie să guverneze raporturile juridice penale până la stingerea acestora
prin executarea sancţiunilor aplicate şi să reglementeze cu efect retroactiv
consecinţele lor juridice, în aşa fel ca faptele săvârşite sub legea veche să nu producă
alte efecte decât acelea pe care le prevede legea nouă mai favorabilă. Restrângerea
incidenţei legii mai blânde la faptele care nu au fost judecate definitiv, înseamnă în
fond o încălcare a principiului legalităţii pedepsei, deoarece condamnaţii definitiv sub
legea veche ar fi ţintuiţi să execute un plus de pedeapsă ori să suporte consecinţe
64
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
penale sau extrapenale pe care legea nouă nu le mai prevede.66 Totodată această
restrângere aduce atingere şi principiului egalităţii în faţa legii penale, deoarece
creează o inegalitate între infractorul care a fost descoperit, judecat şi condamnat
definitiv în baza legii vechi şi acela care s-a sustras de la urmărire sau judecată ori
infracţiunea săvârşită de el sub legea noua, beneficiind astfel de dispoziţiile mai
favorabile ale acesteia.
Această din urmă opinie, care a devenit dominantă, a fost însuşită şi de
legiuitorul codului penal de la 1968, care prevede, prin dispoziţiile art. 13-15, pe de o
parte aplicarea legii penale mai blânde în raport cu faptele care nu au fost definitiv
judecate sub legea veche, adică în situaţiile tranzitorii propriu-zise (art. 13 C.pen.), iar
pe de altă parte aplicare legii penale noi, mai favorabile, în raport cu faptele definitiv
judecate şi cu pedepsele definitiv aplicate (art. 14-15 C.pen.).
66 V.Dongoroz, Drept penal,1939, pag. 135.
65
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA a II-a: CRITERII DE DETERMINARE A LEGII PENALE MAI
FAVORABILE
În doctrina penală a existat o preocupare majoră în ceea ce priveşte stabilirea
legii penale mai favorabile în diferite situaţii ce pot apare în practica instanţelor
judecătoreşti.67
Se consideră că procesul de stabilire a legii penale mai favorabile trebuie să se
realizeze avându-se în vedere următoarele criterii68:
-Condiţiile de incriminare a faptei. Este posibil ca legile ce urmează să fie
comparate să incrimineze fapta comisă, dar condiţiile de incriminare să difere, în
sensul că una dintre legi prevede condiţii mai numeroase de incriminare. De exemplu,
dacă în legea veche fapta era considerată ca infracţiune în orice condiţii iar legea nouă
impune cerinţa ca aceasta să fie săvârşită într-un anume loc, timp sau un anume mod,
ea devine mai favorabilă faţă de legea anterioară şi va avea un caracter retroactiv,
atâta vreme cât acele condiţii nu sunt îndeplinite în fapt. Astfel, art. 305 lit. C din
Codul penal în vigoare cere pentru existenţa infracţiunii de abandon de familie ca
făptuitorul să se sustragă de la plata pensiei de întreţinere timp de cel puţin două luni;
în acelaşi timp, în art. 454 alin. 2 din Codul penal anterior se prevedea o perioadă de
minim trei luni. În acest caz legea mai favorabilă este cea care prevede condiţia
minimului de trei luni.
- Condiţiile de tragere la răspundere penală. În situaţia în care se constată o
identitate de legi sub aspectul condiţiilor de incriminare se va proceda la analiza lor
sub aspectul condiţiilor de tragere la răspundere penală, cum ar fi plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, sesizarea organului competent precum şi autorizarea sau
67 M. Zolineak, Drept penal, partea generală, vol I, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992, pag. 188-197.68 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit., pag. 79-81.
66
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
sesizarea unor organe îndrituite în acest sens. Va fi mai favorabilă legea care prevede
aceste condiţii pentru că neîndeplinirea lor împiedică declanşarea procesului penal.
De asemenea, este posibil ca una dintre legile succesive să prevadă anumite
cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea penală, aplicarea pedepsei
sau executarea acesteia. De asemenea, va fi mai favorabilă legea care prevede că
pentru acea infracţiune împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
-Natura şi durata sancţiunii. Dacă sub aspectul celorlalte două criterii legile
care se compară s-au dovedit identice, se va putea trece la compararea lor sub
aspectul naturii şi duratei sancţiunilor prevăzute pentru o anumită faptă săvârşită. Este
evident că va fi mai favorabilă legea care prevede o sancţiune mai uşoară ca natură.
Va fi, deci, mai blândă legea care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa amenzii în
raport cu cea care prevede pedeapsa închisorii.
Când pedepsele sunt de aceeaşi natură, se ţine seama de durata, de limitele
maxime şi minime prevăzute de lege. Va fi mai favorabilă legea care prevede limite
mai reduse.
Trebuie subliniat că nu este suficient să se observe natura şi durata sancţiunii
prevăzute în normele de incriminare pentru fapta săvârşită, ci trebuie făcută o analiză
a tuturor dispoziţiilor din legile succesive cu privire la pedeapsă şi la mijloacele legale
de individualizare a pedepsei (inclusiv sub aspectul cauzelor de agravare şi de
atenuare prevăzute de legile analizate).
-Termenul de prescripţie a răspunderii penale. Dacă determinarea legii mai
favorabile nu s-a putut face cu ajutorul criteriilor anterioare, se poate recurge şi la
observarea termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind mai favorabilă legea
care prevede un termen mai scurt.
67
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
SECŢIUNEA a III-a: APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE
ASUPRA FAPTELOR NEDEFINITIV JUDECATE
Potrivit art. 13 alin. 2 C.pen., dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică cea
mai favorabilă.
Din formularea „ de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă”
rezultă că fapta ce trebuia judecată era prevăzută ca infracţiune şi sub legea
anterioară, existând o continuitate sub aspectul incriminării prin prevederea ca
infracţiune şi sub legea nouă.
Se impune şi o altă precizare şi anume aceea că problema incidenţei legii
penale mai favorabile se impune numai pentru infracţiunile săvârşite în întregime
până în momentul ieşirii din vigoare a legii vechi. Dacă este vorba de infracţiuni
susceptibile de a dura în timp ori a căror activitate se prelungeşte dincolo de
momentul ieşirii din vigoare a legii vechi, acestea se consideră comise exclusiv sub
legea nouă, care devine singura aplicabilă. Este cazul infracţiunilor continuate,
continue sau de obicei, care s-au prelungit şi după momentul intrării în vigoare a legii
noi.
Iată câteva speţe ilustrative pentru această situaţie:
La data săvârşirii faptei de tentativă de omor -27 mai 1992 -inculpatule era
minor. Prima instanţă, soluţionând cauza la data de 13 mai 1993, deci după abrogarea
Decretului 218/1977 prin Legea 104/1992 şi modificarea Codului penal, urma să facă
aplicarea legii mai favorabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 C.pen, având de
ales între măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare,
prevăzută de art. 3 din Decretul 218/1977 şi pedeapsa închisorii, prevăzută de art. 109
C.pen.
68
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa de 2 ani închisoare în baza art 20
raportat la art. 174 C.pen., cu aplicarea art 73 lit. B) şi a art. 76 C.pen., în loc să
dispună trimiterea acestuia într-o şcoală specială de muncă şi reeducare pe o durată
egală, în baza dispoziţiilor Decretului 218/1997, care, fără îndoială, este mai blândă.
În consecinţă, urmează să se admită apelul declarat în cauză de către procuror,
să se desfiinţeze în parte sentinţa atacată, să se înlăture pedeapsa închisorii şi să se
dispună în consecinţă.69
Într-o altă speţă, instanţa a fost sesizată pentru o infracţiune săvârşită la 5
august 1991. Până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a intrat în
vigoare Legea nr. 104/1992, prin care s-a modificat conţinutul art 64 C.pen referitoare
la cuantumul acesteia, în sensul majorării acesteia. Ţinând cont că infracţiunea de
neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. 1 C.pen. se pedepseşte cu închisoare
sau amendă, instanţa era obligată să individualizeze amenda între limitele prevăzute
de art 63 alin. 3 din Codul penal nemodificat.70
Într-un alt caz, s-a constatat că prin Legea nr. 104/1992 s-au adus modificări în
ceea ce priveşte condiţiile instituţiei suspendării executării pedepsei, introducându-se
condiţia generală a reparării integrale a prejudiciului până la pronunţarea hotărârii
(art. 81 alin. final C.pen.). Cum până la modificarea menţionată o asemenea condiţie
se punea numai în cazul infracţiunilor prin care s-au produs pagube avutului obştesc
(public), Curtea de Apel Braşov, judecând ca instanţă de apel, a acordat, prin
admiterea apelurilor, desfiinţarea parţială a hotărârii şi rejudecarea în aceste limite a
inculpatelor S.L. şi M.Z. Cele două au fost condamnate pentru infracţiunea de
înşelăciune în dauna avutului privat şi li s-a aplicat suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, deşi prejudiciul cauzat prin infracţiune nu a fost integral acoperit.
S-a procedat astfel întrucât fapta a fost săvârşită înainte de modificarea legii penale,
69T,M.B, Secţa a II-a penală, dec. Nr. 110/1993, în C. Sima, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, pag.10-11.70 C.S.J., Secţia militară, dec. Nr. 12/1994, în Culegere de decizii pe anul 1994, pag 9.
69
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
iar în cauză s-a impus a fi aplicat principiul legii penale mai favorabile, în baza căruia
sunt incidente prevederile din vechea lege, fără a se face o combinare între cele două
prevederi.71
SECŢIUNEA a IV-a: APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN
CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE
71
? C. A. Braşov, dec. Pen. nr. 33/a/9 mai 1995, în Culegere de practică judiciară penală a Curţii de Apel Braşov,pe anii 1994-1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag.7.
70
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
În conformitate cu dispoziţiile Codului penal, legea penală mai favorabilă se
poate aplica şi pedepselor, în mod obligatoriu sau facultativ (art. 14 şi 15). În aceste
situaţii nu există un conflict de legi penale, deoarece în toate cazurile legea aplicabilă
va fi legea nouă, care are limitele pedepsei mai scăzute, lege care va acţiona retroactiv
asupra pedepselor definitive pronunţate sub imperiul legii vechi.72
1. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive este reglementată de art. 14 C.pen. Potrivit alin. 1 al acestui articol, atunci
când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea
completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege nouă care prevede o
pedeapsă mai uşoară, aceasta se va aplica obligatoriu şi asupra pedepselor definitive
care nu au fost încă executate, sunt în curs de executare ori au fost deja executate în
întregime. În aceste cazuri, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special
prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă, atunci ea se reduce la acest
maxim.
Dacă hotărârea de condamnare prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar legea
nouă prevede pentru aceeaşi faptă închisoarea, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu
maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii amendă, pedeapsa
aplicată se va înlocui cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special al acesteia,
prevăzut de legea nouă. Dacă parte din pedeapsa aplicată a fost deja executată, ţinând
seama de faptă şi făptuitor, instanţa poate înlătura în tot sau în parte executarea
amenzii.
În plus, pedepsele complimentare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative
pronunţate, dacă nu au fost încă executate şi dacă nu mai sunt prevăzute de legea
72 I. Oancea, Drept penal,, parte generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 133.
71
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
nouă, nu se mai execută. Dacă sunt prevăzute şi de legea nouă, însă cu un conţinut sau
limite diferite, ele se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
Efectele aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile se extind şi asupra
pedepselor care au fost deja executate.
2. Aplicarea facultativă îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art 15 C.pen.,
care prevede condiţiile şi limitele în care pedeapsa definitivă poate fi redusă în cazul
intrării în vigoare a unei legi care este mai favorabilă. Potrivit acestui text de lege,
aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile poate interveni atunci când, după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a
pedepsei închisorii, a intervenit o lege nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar
sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă
pentru acea infracţiune. Ţinând cont de pericolul social al faptei, al făptuitorului,
conduita lui după condamnare sau în timpul executării pedepsei, precum şi de partea
de pedeapsă executată până în acel moment, instanţa poate dispune fie menţinerea, fie
reducerea pedepsei.
În cazul în care se va hotărî să se procedeze la reducere, pedeapsa aplicată nu
poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu
micşorarea maximului special prevăzut de lege pentru fapta săvârşită.
Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive va opera şi asupra foştilor condamnaţi care au executat pedeapsa până la
data intrării în vigoare a legii noi, care este mai blândă. Pedeapsa prevăzută în
hotărârea de condamnare se reduce şi ea proporţional, indiferent de durata pedepsei
efectiv executate. Această reducere a pedepsei va putea avea efect asupra altor
instituţii de drept penal ce operează în favoarea fostului condamnat, cum ar fi:
reabilitarea sau excluderea stării de recidivă.
72
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
Reducerea facultativă a pedepsei este dispusă de instanţa de judecată din raza
teritorială în care se află penitenciarul în care condamnatul execută condamnarea, spre
deosebire de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile, care operează de jure,
potrivit prevederilor art. 14 C.pen.
BIBLIOGRAFIE
1) Constituţia României;
73
LUCRARE DE DIPLOMĂ
Aplicarea legii penale în timp
2) Codul penal român;3) V. Dongoroz , Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000;4) V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969;5) Th. Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat, vol I, partea generală, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;6) V. Dobrinoiu , Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi, I. Pascu, V. Lazăr, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997;7) C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 1997;8) C. Mitrache, Drepte penal, partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa”, S.R.L., Bucureşti, 1994;9) M. Zolineak, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995;10) M. Basarab, Drept penal, parte generală, vol I, ediţia a III-a, editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1996;11) I. Oancea, Drept penal, parte generală, Editura didactică şi penagogică, Bucureşti, 1971;12) C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;13) C. Sima, Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996;14) H. Diaconescu, Cu privire la incidenţa- într-o situaţie tranzitorie – a principiului legii penale mai favorabile în cazul liberării pe cauţiune, în R.D. nr. 5/1998;15) D. Ciuncan, Reflecţii privind aplicarea legii penale mai favorabile, în Revista de Drept Penal nr. 3/1997;16) G.Antoniu, C, Bulai, Practica judiciară penală, Ed Academiei, Bucureşti, 1988;17) Culegere de practică judiciară a Curţii de Apel Braşov, pe anii 1994-1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.
74