Analiză comparată

-Partenonul și Altarul lui Zeus din Pergam-

Putem analiza evoluția artei grecești din două mari perioade ale sale, clasică de apogeu și elenistică, prin compararea a două importante edificii reprezentative, Partenonul de pe Acropola ateniană, respectiv Altarul lui Zeus din orașul Pergam.

Un lucru ce poate fi observat încă de la început este că, deși ambele au funcție religioasă, există numeroase deosebiri, dar și numeroase asemănări care ne permit să urmărim evoluția și continuitatea percepției arhitectului și artistului grec pe parcursul secolelor.

Pentru început, avem de a face, pe Acropola Atenei, cu un octostil peripter de ordin doric, masiv, respectând caracteristicile ordinului în cea mai mare măsură, cu câteva excepții remarcabile, prezente în interiorul templului. La exterior se observă atât o friză dorică, discontinuă, alcatuită dintr-o alternanță de triglife și metope, cât și cele două frontoane, plasate la est și la vest, pe ambele distingându-se scene ce o au ca personaj central pe zeița Atena, cea căreia îi este închinat templul. Frontonul principal, orientat către est, înfățișează nașterea zeiței, în timp ce frontonul de vest prezintă lupta pentru stăpânirea Aticii, dintre Atena și Poseidon.

La o sumară comparație a exteriorului celor două edificii se poate remarca o serie de diferențe evidente, date de apartenența lor la periode culturale distincte. Astfel, Altarul lui Zeus din Pergam se dovedește a fi o construcție de ordin ionic, cu elemente pline de suplețe, înconjurată de coloane zvelte, care-și pierd masivitatea. Frontoanele specifice templului clasic grecesc dispar, iar întreaga clădire va fi înălțată pe un soclu, străbătut, în partea centrală, de de trepte ce ponesc de la bază până la stilobat.

În cuida acestor prime observații, cea mai interesantă și mai cuprinzătoare analiză care surprinde specificitatea celor două perioade se constitue pe baza comparației frizelor ionice, continue, prezente în cazul ambelor edificii religioase.

În ceea ce privește Partenonul, în interior, pe pereții cellei, de desfășoară așa-numita friză a Panateneelor, care înfățișează un fapt ritualic autntic procesiunea care avea loc anual, când ergastinele, fecioare ateniene, aduceau în dar zeiței un văl.

Scena are un aspect static și degajă o stare de calm, specifică procesinii religioase. Contururile, atât cele ale anatomiei, cât și cele ale draperiilor care se așează pe trupurile ergastinelor, sunt estompate, subliniind delicatețea formelor și susținând tranchilitatea imaginii. Personajele sunt stereotipe, supuse unor funcții, ilustrând idealul clasic grecesc.

În cazul Altarului lui Zeus din Pergam, friza nu se află la locul său obișnuit în templul clasic, locul său deasupra arhitravei fiind luat de cornișă, care prezintă denticuli. Friza continuă, ionică, este plasată între soclu și stilobat și înfățișează lupta dintre zei și giganți.

Imaginea este una extrem de dinamică, scoțând în evidență ideea de luptă. Pentru a sugera dinamismul se apelează la diferite artificii compoziționale: unele personaje ies din cadru, scoțând în evidență în acest fel lipsa de îngrădire, de statornicie. De asemenea, pentru a fi vizibile, mișcările sunt exagerate și aduc, totodată, un plus de individualitate, prin diversitatea acestora. Asfel, cadrul este extrem de populat, atât prin poliaxialitate, cât și prin existența unei reliefări mai dezvoltate a imaginii. Contururile sunt mult mai puternice, lipsite de acea delicatețe caracterisică artei clasice, exprimă forță și mișcare. Excesele expresive întâlnite aici marchează orientare spre anticlasic a stilului elenisti. Se remarcă o individualizare a personajelor, detaliile chipurilor determinându-ne să întrezărim interesul pentru portretistică, deschizând astfel o cale către sculptura romană.

Această analiză, realizată prin compararea templului clasic grecesc, reprezentat de Partenonul de pe Acropola Atenei, și Altarul lui Zeus din orașul Pergam, ne permite să urmărim evoluția artei și viziunii grecești pe arcursul veacurilor, atât prin prisma arhitecturii, cât și prin cea a sculpturii, făcând trecerea dinspre orientarea clasică înspre cea anticlasică.

Oprea Erica, grafică anul I