1

Adrian Ghenie O privire critica 1. Toata lumea tace Scena de arta din Romania discuta intens fiecare artist si fiecare lucrare noua aparuta. Cu toate astea, conversatia asta nu se aude niciodata in afara vernisajului, a intalnirii cu prietenii sau cu oamenii cunoscuti. Nu se pune problema sa apara in presa, pentru ca toata lumea vrea relatii bune, intr-un continuu joc, pe jumatate social, pe jumatate strategie profesionala. In lipsa criticii de intampinare (criticii ori dorm, ori mint, ori reproduc pasiv comunicate de presa), se construieste o lume paralela a reprezentarilor monumentale, dozate cu prea mult imaginar, care devin cu timpul, prin repetitie, adevarul de serviciu, sau singura interpretare a unui artist si a operei lui. Asa stau lucrurile si cu Adrian Ghenie. Dar si cu altii. Mai jos, voi incerca sa povestesc, cu argumente si fapte, drumul meu catre intelegerea acestui artist roman, cu siguranta foarte important pentru toata scena de arta locala din Romania. Fac asta pentru ca ma deranjeaza distanta, sau schizofrenia, intre doua lumi lumea pietei culturale locale (presa) si lumea artei locale (ceilalti artisti si iubitorii de arta). Discutia despre reusitele romanesti e prezenta in presa, dar pe langa ea, mai exista inca o discutie, mult mai nunantata, despre ce anume inseamna aceste reusite privite de aproape. 2. De ce e Adrian Ghenie un artist important cateva lucruri evidente Dincolo de toate lucrurile care se pot spune despre Ghenie, e clar ca toata lumea vorbeste despre el de mult timp. In acelasi timp, e clar ca ne raportam cu totii intr-un fel sau altul la munca lui, sau la statutul sau de artist de succes. Exagerand un pic am putea spune ca ne dorim cu totii sa fim Adrian Ghenie si sa lucram cu Galeria Plan B. Faptul ca e un artist de succes e o certitudine. Vinde lucrari, traieste din asta, colaboreaza cu o galerie prestigioasa. Il felicit pentru ceea ce percep ca principala abilitate pe care o poseda este un actor extrem de inteligent pe piata de arta. In general, artistii tind fie sa supraevalueze banii care vin din vanzari, fie sa ii subestimeze. Unii chiar ajung sa ii dispretuiasca, pornind uneori de la convingeri de ordin etic.

2

Dincolo de exagerarile colosale ale pietei de arta, ramane un adevar artistii au nevoie sa vanda lucrari ca sa poata sa manance, sa isi plateasca chiriile (apartament si studio) si sa isi poata cumpara materiale. Toti cei care lucreaza in domeniu isi doresc un singur lucru sa mearga mai departe si sa isi acorde sansa sa se dezvolte in timp. Un calcul rapid arata ca, la un nivel minim, nevoile materiale ale unui artist se ridica la o suma de aproape 1000 Euro pe luna (250 + 250 = chiria apartamentului plus studio, 250 materialele si restul pentru cheltuieli zilnice). De-abia de la acest nivel putem sa vorbim de un artist de succes, adica din momentul in care cel care face pictura, video sau instalatie isi poate permite sa locuiasca si sa lucreze independent, pe o perioada nedeterminata de timp. Un prim prag al succesului e dat de aceasta supravietuire biologica si profesionala de baza, dar si de continuitatea neintrerupta a muncii zilnice. Majoritatea artistilor incearca sa ajunga aici si nu reusesc. Dincolo de acest prag sunt diversele stadii posibile de bunastare, dar si notorietatea dobandita in domeniul de activitate ales, capitole la care Ghenie in mod evident are toate calificarile necesare. In plus, importanta lui ca artist pentru scena locala e data si de parteneriatul cu Mihai Pop, care a dus la aparitia galeriei Plan B. Impreuna, au creat doua standarde locale si doua repere profesionale, sau doua modele de succes artistul Adrian Ghenie si galeria Plan B, ambele cu o reputatie internationala. Profesional, succesul acestui artist e evident in zona comerciala. El poate fi perceput si ca actor independent, dar si ca antreprenor. Pana la urma, nimeni nu poate nega ca este un deschizator de drumuri in ceea ce priveste piata de arta si ca este, in acelasi timp, unul dintre cei care sunt prezentati, pe buna dreptate, ca o poveste de succes. 3. Mitul artistului de succes Totusi, dincolo de succes, evident in ceea ce priveste piata de arta, ce anume se mai poate spune despre Ghenie? E vorba doar de o inteligenta aplicata exemplar jocului politic si economic al pietei de arta? Oare se reduce succesul sau la acest tip de abilitate in mod sigur remarcabila? Se poate face o distinctie intre atitudinea fata de piata a lui Damien Hirst si cea a lui Adrian Ghenie, de exemplu?

3

Inainte de a raspunde la intrebarea de mai sus, am sa incerc sa trec in revista o experienta personala cu pictura lui Adrian Ghenie. Am vorbit pana acum despre abilitatea de a functiona pe piata de arta a acestui artist, dar acum as vrea sa vorbesc despre pictura lui, despre produs. Si pentru ca e vorba de produse, as spune ca primul contact cu imaginile lui Ghenie l-am avut prin intermediul paginii web a galeriei Plan B. Era vorba de o comunicare intermediata de calculator in care pictura, cu textura ei si cu culorile sale, era redusa la mici dreptughiuri mai mult ilustrative despre lucrarea pozata. Pictura nu se poate reproduce fotografic. Adica nu e acelasi lucru. Totusi, lucrarile m-au impresionat, am crezut ca inteleg in ele ceva din brutalitatea lui Francis Bacon si ceva din violenta culorii de la expresionistii germani. Pentru ca era vorba de o comunicare incompleta, mi-am formulat atunci ideea ca e posibil sa fie vorba de un maestru al picturii contemporane, la nivel tehnic, care construieste niste imagini intre expresionism si arta pop, folosind vopseaua ca materie de baza pentru distorsionarea acestor imagini la nivel vizual. Am inteles faptul ca impactul acestor picturi era legat de plastica materialelor, dar si de o implicita critica a mijloacelor picturii, deschizand o discutie evidenta despre felul cum se face o imagine, lucru care poate parea de domeniul banalului, la prima vedere. In anul 2007, cand ma uitam la imaginile astea, eram cumva coplesit si de faima galeriei Plan B, pe care, de la distanta, o percepeam ca pe un loc impecabil din punct de vedere al tinutei prezentarii, cat si ca pe un bastion al artei contemporane locale, la nivel general. Doar in 2013 aveam sa realizez ca orientarea galeriei mult mai puternic legata de mediul picturii decat imi dadusem seama la inceput. 4. Expozitia de la MNAC - de la imaginea de ansamblu la privirea in detaliu Intotdeauna mi-a placut pictura. E primul mediu vizual pe care l-am inteles si l-am iubit. Din cauza asta, expozitia din noiembrie 2009 de la MNAC m-a interesat foarte tare si am fost nerabdator sa merg sa o vad. Ma asteptam sa dau nas in nas cu un maestru al picturii contemporane si sincer sa fiu ma temeam, pentru ca de obicei asemenea intalniri sunt intense si obositoare. In schimb, expozitia a fost pentru mine o dezamagire si o ridicare a valului. Am vazut cu mult mai mare claritate aspectul pop al imaginilor. Culori puternice, personaje istorice cunoscute de toata lumea. Un imaginar violent, dar parca artificial construit.

4

M-am apropiat de panza, poate la 20-30 de cm de suprafata pictata, ca sa vad cum arata detaliile. Am descoperit un pictor neglijent, ceea ce m-a descumpanit foarte tare. Am repetat examenul asta cu toate panzele din expunere. Mai ales tablourile de dimensiuni mari, privite de aproape, deveneau o suma de pete de vopsea incoerente, lipsite de coordonare, multe dintre ele niste accidente inestetice. Opinia mea era ca multe dintre aceste fragmente erau pur si simplu prost pictate. Tipul asta de observatie l-a coborat definitv pe artist din reprezentarea ideala pe care mi-o facusem despre el. Nu era vorba de un maestru, din punct de vedere tehnic. Asta ma asteptam sa vad, dar nu era cazul. Impresia asta mi-a fost confirmata si in 2011, cand am vazut doua dintre tablourile lui la Palazzo Grassi, in Venetia. Intr-unul dintre tablourile acelea, sira spinarii unui personaj pur si simplu nu fusese pictata, era mai mult mazgalita in graba. Mi s-a spus ca nu pot sa judec o pictura dupa un fragment. Mi s-a mai spus ca nu pot sa fiu atat de exigent, mai ales ca artistul munceste mult in conditii de stres, pentru ca i se cer din ce in ce mai multe panze si nu are timp sa le termine. Nu stiu daca astea sunt niste scuze acceptabile. La Francis Bacon, de exemplu, panze enorme, in triptic, privite de aproape, pe suprafete de 20 x 20 cm, sunt pur si simplu o incantare. Nu exista tuse fara intentie, nu exista pata de vopsea, sau picaturi de culoare care sa nu fie perfect asezate pe panza, atat ca pensulatie, cat si din punct de vedere al compozitiei. Bacon picta cu pensula, cu buretele si cu carpa, dar asta nu inseamna ca vreunul dintre gesturi a produs pe panza detalii inestetice, bucati nerezolvate, zone in care misterul panzei de la nivelul vederii generale se rupe intr-o serie de balbaieli incoerente. Si tocmai asta e unul dintre punctele cheie ale manierei picturale a lui Adrian Ghenie jocul cu vopseaua, evident, in care accidentele devin intentie estetica asumata. Numai ca neglijenta savanta pe care o mimeaza este doar partial rezolvata. La nivel general, imaginea se tine si functioneaza. La nivel de detaliu, nu. Nu conteaza ca Ghenie picteaza cu cutitul de pictura si cu stenciluri. In momentul in care incepi sa il citezi pe Francis Bacon, atat la nivelul tehnicii, cat si la nivelul imaginii construite, fara sa vrei te confrunti cu nivelul de maiestrie tehnica a predecesorului si creezi un motiv de comparatie. Din pacate, Ghenie nu rezista la o asemenea intalnire. Am cazut din inaltimile (in mod poate intentionat) ametitoare ale prezentarilor de expozitie in fata concretului picturii. Acolo, cel putin pentru mine, promisiunile nu au fost onorate, lucru care m-a dezamagit. De aici incolo aveam sa privesc cu mare atentie, cu suspiciune chiar, atat textul de prezentare cat si lucrarile acestui artist.

5

Dezamagirea mea a fost ca artistul nu e atat de capabil tehnic pe cat se prezinta. Creeaza niste asteptari colosale, pe care nu le satisface. Prin asta devine neconvingator si deschide un spatiu larg unei investigatii atente si mai putin amabile. 5. Universul vizual al lui Ghenie sursele Dupa 2009 m-am distantat complet de prima evaluare a muncii de artist a lui Adrian Ghenie. Comunicatele de presa continuau sa curga, cota lui de vanzari era in crestere, dar pentru mine, ca iubitor de arta, tablourile sale erau in stadiul unui mit care se destramase in mod ireversibil. In urma ramaneau tot felul de resturi, adica diversele componente ale universului sau imaginar. Ele erau adunate impreuna sub materia picturii, dar nu constituiau un intreg, din cauza faptului ca tesatura care ar fi trebuit sa le lege (textura picturii si rezolvarea ei tehnica) nu functiona. Cu timpul, am mers din ce in ce mai departe cu observatia, pentru ca insistenta masinii de PR internationale imi aducea mereu aminte de acest artist si de munca lui. Fara sa vreau, am intrat cat se poate de adanc in resorturile interioare ale imaginilor lui, pornind de la ceea ce intelegeam ca metode tehnice si aspecte vizuale pe care le imprumutase de la altii. Ca o paranteza, nu deschid o discutie despre plagiat. In arta vizuala artistii cei mai originali se sprijina pe munca predecesorilor. Manet e cu atat mai important cu cat ii da nastere, chiar in mod indirect, lui Edward Hopper. Munca unui iubitor de arta, ca si cea a unui istoric, e de a gasi sursele. Felul cum foloseste fiecare artist sursele e o dovada a geniului sau, nu o dovada de lipsa de orizont. 6. Francis Bacon - fundalul psihologic al imaginilor Prima sursa si cea mai vizibila pentru mine, a picturilor lui Adrian Ghenie, este Francis Bacon. Din intamplare, e si un pictor pe care l-am admirat si l-am si studiat, atat cat am putut, o perioada lunga de timp. Bacon e cunoscut pentru portretele lui descarnate, livide, bolnave. La nivel vizual, pictura lui porneste de la Picasso, din fotografia lui Eadweard Muybridge si dintr-o carte medicala ilustrata despre patologia maxilarelor umane.

6

Francis Bacon, Self-Portrait / 1970 Continutul imaginilor este un fel de nihilism venit de la Nietzsche. Starea mentala de baza e urletul de spaima in fata sinelui, a lumii si a vietii. Afectiv, Bacon e in aceeasi zona ca si Edvard Munch.

Francis Bacon, Study for a Portrait / 1952

7

Din punct de vedere al istoriei artei, Bacon e unul dintre ultimii expresionisti figurativi, care intre anii 60 80 activau intr-un camp artistic ostil, marcat de abstractiune si arta conceptuala. Efectul imaginilor lui Bacon asupra mea, ca privitor, e o intensificare a emotiei pana intr-o zona in care linistea cea mai adanca si teama cea mai palpabila coexista. E poate locul in care ma pot percepe ca un proces abstract, poate biologic, care indiferent de suferinta suportata, imi e extern, ca un obiect. Cu toate astea, realitatea situatiei existentiale, urgenta ei, adica apasarea fiecarei clipe, e comunicata puternic, sau e scoasa direct la lumina ca un proces psihologic reprimat.

Adrian Ghenie, Pie fight / 2009 Prin comparatie, imaginile lui Ghenie nu imi transmit nimic din punct de vedere afectiv. Le receptez mai degraba ca pe niste suprafete decorative, pe care se destrama straturi groase de vopsea. Dar nu le resimt ca pe niste realitati interioare. Nu simt, efectiv, acea auto-exprimare, nivelul confesiunii, sau interioritatea. E o interioritate mimata, un desen despre interiorul psihicului, destul de distant si de lipsit de intelegere. Impresia mea e ca de fapt e un subiect ales constient, fara nici o legatura cu viata interioara a artistului. Din cauza asta, apare un alt motiv de neincredere, de data asta in sinceritatea continutului imaginii.

8

Pare ca e vorba de un joc stilistic, de o munca de reprezentare si nu de o conexiune profunda intre ceea ce picteaza, ceea ce traieste si ceea ce vrea sa spuna lumii un om. Odata emisa aceasta ipoteza, apar si consecintele logice. Cum arata de fapt subiectele lui Ghenie? Ce vor ele sa spuna? Raspunsul e urmatorul multe din subiecte sunt plasate la nivelul celei mai mari generalitati (Elvis, The King/ 2009, Goebbels, Colectionarul /2008). Referindu-se la subiectele sale intr-un interviu, Ghenie foloseste in mod foarte potrivit cuvantul cliseu. Aceste imagini cunoscute sunt ca niste containere goale. Ele devin motiv de speculatii picturale cu ajutorul pastei de vopsea, construite pe fundalul anxios al unui univers terifiant. Imaginile de dinainte de 2007 par sa aiba ca subiect doar aceasta stare mentala frica de intuneric plus claustrofobia (Basement feeling / 2007). Daca Elvis pare un amestec de intuneric manjit, pe care se descompune lent ceva intre un cadavru si o fotografie color, Colectionarul e sange manjit peste intuneric, iar Basement feeling e doar intuneric. Cele trei tablouri de mai sus sunt de fapt si trei etape diferite in dezvoltarea limbajului pictural al lui Ghenie. El evolueaza de la culoarea negrului adanc al intunericului partial din subsolul claustrofobic, la negrul rosiatic al interioarelor oamenilor apasati de crime, la negrul devenit colorat al personajelor celebre pe care le stim de la televizor. Daca ar fi sa luam bezna pivnitei ca stadiul de baza al picturii lui Ghenie, nu am putea totusi sa ne abtinem sa nu ne uitam si la lucrarile din jurul anului 2007 ale colegului sau de galerie, Victor Man, care la vremea respectiva traia un moment de succes international. Ca idee, in 2008 Victor Man vindea doua lucrari la Mnac cu 30000 $, o suma considerabila pentru programul de achizitii din acea perioada. http://www.amosnews.ro/arhiva/achizitii-piperate-muzeul-arta-contemporana-lucrarile-lui-victor-man-mai-scumpe-decat-opere-ale-lui

9

Adrian Ghenie, Basement feeling / 2007

Victor Man, Leading by Example / 2006

10

In mod sigur, artistii sunt diferiti, imaginile sunt altele, dar fundalul lor afectiv, cat si ceva din tratarea picturala, sunt similare. In plus, gama de culori e identica, trimitand la un fel de Luc Tuymans izgonit din zona lui de griuri usoare, luminoase, intr-un subsol din Estul Europei, inecat in disperarea lui viscerala. Pentru mine, chiar si aici, groaza de viata pare mai sincera si mai intensa la Man decat la Ghenie, in imaginile din acei ani. In plus, coincidenta notelor afective, dar si a tratarii picturale ridica niste semne de intrebare. Resimt imaginile de dupa 2009, cu subiectele lor generale, ca pe niste exercitii picturale mai mult decat niste confesiuni cu ajutorul mediului picturii. Daca reducem si etapele dinainte de 2009 la nivelul unei nevoi de a lucra, mai degraba decat la o nevoie de a vorbi despre ceva, putem spune ca in spatele muncii de artist a lui Ghenie nu exista un impuls personal de nivel psihologic. El nu picteaza ca sa scape de ceva, sau ca sa exprime ceva. E vorba mai mult de un joc cu imaginea plastica, in care impresia de doom, de apocalipsa personala sau colectiva, e un mijloc retoric de persuasiune. Ca si in literatura, la nivel strict tehnic e mult mai usor sa convingi cu un subiect tragic, decat sa pictezi starile mai calme ale psihicului, care, odata puse pe perete, devin inevitabil plicticoase si greu de rezolvat. Daca la Bacon vad o cautare personala a unui catharsis rezolvat psihologic cu ajutorul mijloacelor picturii, la Ghenie tema suferintei mi se pare un fundal artificial, pe care se construieste o cu totul alta intentie vizuala socul formal/vizual al violentei, care e inevitabil urmat de uitare, pentru ca ranile nu sunt percepute ca reale, nefiind venite din experienta personala, sau nefiind exprimate artistic ca atare. Daca la nivel mental Ghenie reduce substratul psihologic de la Bacon la nivelul unui semn artificial, la nivel plastic imprumutul figurilor descompuse ale lui Bacon nu duce la o inventie formala in domeniul picturii. Pare un imprumut oarecum postmodern, care repune in pagina o maniera, dar nu o depaseste si nici nu o duce mai departe. 7. Spaima lui Ghenie Intr-un interviu, artistul vorbeste mai mult despre sursa acelui Basement Feeling. Am sa citez mai jos un fragment mai lung din acest interviu, pentru ca aduce niste informatii relevante despre sursele personale ale orizontului afectiv prezent in lucrari.

11

2014 - http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/art/features/adrian-ghenie-painter-you-cannot-paint-this-with-a-brush-its-simply-the-result-of-an-accident-9492731.html Ghenie's father was a dentist but also in the secret police, which gave the young student a certain cachet. "It was your connection with the structure that has real power, like the secret police. And I remember as a kid I was kind of proud that my father was influential." When the political situation changed so too did his father's psychological state. "He started staying in the basement among the furniture that my mother would throw out of the house." Ghenie himself turned to these memories after having a crisis as an artist. "I had these sessions of remembering. I was just sitting there and remembering, and then I had this image of this garage and I thought, you know what? This is very powerful. Daca privim din nou pictura din 2007 putem sa mergem mai departe cu observatiile de mai sus legate de un anume aspect factice, artificial si nesincer pe care l-am perceput in utilizarea atmosferei claustrofobice si a disperarii la Ghenie.

Adrian Ghenie, Basement feeling / 2007 Mergand de data asta pe o ipoteza biografica si pe un efort psihanalitic oarecum amatoricesc, presupunand ca povestea e reala si nu doar parte din mitul de artist (de exemplu, Ghenie nu avea cum sa fie student la 89 cum zice interviul, doar elev, in varsta de 12 ani), ceea ce as spune acum este ca in primul rand, suferinta pe care incearca sa o puna Ghenie in picturi nu e a lui.

12

In al doilea rand, e vorba de un disconfort pe care el isi imagineaza ca l-ar fi avut tatal lui, un amestec de rusine si de remuscare tardiva, aparuta doar odata cu schimbarea de regim, probabil complet inexistenta in timpul regimului, atunci cand avantajele depaseau cu mult dezavantajele unei vieti duble. Odata aparut spectrul unei pedepse posibile, o reconsiderare radicala a vietii de pana atunci se face singura, aproape automat, iar vina si rusinea, pana atunci sursa unui succes social, irump cu violenta si trimit psihicul in subsol (cel putin asa reiese in varianta din interviu). Totusi, nefiind experienta artistului, iar el insusi, ca si copil, parand sa fie plasat intr-un univers complet strain de faptele tatalui dar si de consecintele psihice pe care acesta le traieste, Ghenie nu se poate raporta in mod direct, din interior, la acea experienta. In plus, nici nu pare sa isi doreasca sa se confrunte direct cu ea, in masura in care ea devine un fundal mut pentru pictura in culori sangerii si apoi pentru pictura colorata de-a binelea. Comunismul romanesc, care ar fi putut sa fie o tema personala pentru Ghenie daca ar fi chestionat-o in mod perseverent, la nivel constient, in mod direct, devine un subiect reprimat. De aici si resimtita ne-sinceritate afectiva a artei lui in general, care mereu ocoleste subiectul. Spaima reala, biografica, e prezenta acolo, conexiunea cu ea poate fi facuta in viata familiei si in negrul disperat, de bezna, din fundal. Dar comunicarea cu stratul acela nu are loc si ea, desi prezenta, nu e rezolvata artistic, pentru ca e mereu acoperita cu decoratie superficiala, fara sa fie vorba de ironie. Si nici la nivel psihologic nu e rezolvata, pentru ca e mereu redusa la tacere intr-un mod brutal de temele vestice, care deviaza orice posibilitate de discutie directa cu umbrele trecutului personal si colectiv, care astfel pot fi imblanzite. In lipsa confruntarii cu problemele de adancime, ele continua sa alimenteze o virulenta si continua agresivitate vizuala care traduce in imagini imposibilitatea de a a accepta bezna in care a trait tatal lui (din nou, daca nu e doar un basm), dar si imposibilitatea de a ii nega prezenta in intregime. Acest lucru il face sa refuze sa discute despre Romania in general (in tablouri), cu foarte mici exceptii. In acelasi timp, Ghenie se simte impins sa atribuie altora responsabilitatea pentru oroarea crimelor petrecute in Romania in ultimii 50 de ani (pe care le resimte la nivel inconstient) si sa o puna, la nivel vizual, pe seama imaginii bombei atomice construite de americani si pe toate dezastrele legate de Al Doilea Razboi Mondial. Astfel, da vina pe nazisti (deja compromisi masiv si cunoscuti calai de popoare) si pe americani, asa cum face si intreaga istoriografie comunista, fie ca e vorba de

13

probleme din trecut (pogromuri in partid, deportari, asasinate), sau din prezent (probleme economice, s.a.). Ghenie muta in mod inconstient vina istoriei recente a familiei si a natiei si o trimite inapoi in trecut sfarsind prin a o plasa in mainile altora, ignorand faptul ca raul e mult mai aproape de el si ca refuzand sa il numeasca si acolo, ii ramane complice la nivel psihologic. 8. Scoala de la Leipzig In cautarea de auto-legitimari, care sa faca brandul mai vizibil, mai consistent si mai inteligibil, Adrian Ghenie, impreuna cu galeria care il reprezinta au construit un al treilea mit, al Scolii de la Cluj (artistul, galeria, scoala de arta). Dincolo de naratiunea de nivel textual/de prezentare pe care nu o cunosc in amanunt, exista aici o referire directa la un model extern care e interesat de luat in considerare ca sursa vizuala pentru picturi. E vorba de Scoala de la Leipzig, sau Noua Scoala de la Leipzig, ale carei lucrari: sunt caracterizate de un amestec de elemente figurative si abstracte. Mesajele clare, prezente la prima generatie de pictori din aceasta miscare, nu mai sunt prezente ulterior. (http://en.wikipedia.org/wiki/New_Leipzig_School ) Artistii cei mai importanti pentru discutia de fata sunt Neo Rauch si Matthias Weischer. Primul construieste niste ametitoare peisaje psihedelice, in care personaje istorice din timpuri diferite sunt amestecate in peisaje interioare-exterioare imposibile din punct de vedere logic, unificate vizual de un stil realist socialist oarecum similar cu imaginile cu muncitori din diagramele de protectia muncii din Germania de Est.

14

Neo Rauch, the Curtain / 2006 Ce a preluat Ghenie de la Rauch e supraincarcarea imaginii cu obiecte si cu detalii, tehnica de baza fiind de fapt cea a colajului de fragmente intr-un tot bricolat, care, la nivel de ansamblu, apasa atentia cu o suma infinita de solicitari senzoriale simultane. Efectul e stupoarea, neintelegerea creata de o senzatie vizuala supraincarcata, pe care Ghenie o impinge intr-o oarecare teama. Diferenta dintre cei doi sta in tratarea picturii figurative, la nivel tehnic. Daca Rauch e un realist la nivelul texturii, al culorii si luminii, dar un suprarealist la nivelul imaginii, Ghenie pare mai mult un pictor expresionist clasic, interesat de urmele de vopsea lichida, de trasaturi gesturale, vizibile, dar si de celelalte efecte din aceasta zona a neglijentei picturale asumate.

15

Adrian Ghenie, The Devil / 2010

Matthias Weischer, Tv Tower / 2004

16

Totusi, daca ne uitam si la picturile lui Matthias Weischer, rezolvarea tehnica impinsa mai mult catre poetica materialului (vopseaua si materialitatea ei) nu mai e atat de diferita. Weischer urmareste si el tot colajul, tot violenta vizuala obtinuta prin supraincarcarea de detalii si prin folosirea simultana a mai multor tipuri de tehnici de pictura (unele obiecte sunt doar forme geometrice, altele sunt pictate detaliat, altele sunt construite aproape sculptural, din straturi foarte groase de vopsea care devin ele insele niste texturi tridimensionale). La Weischer vopseaua se acumuleaza, ca pe o bidinea veche, in straturi uscate, in coji din ce in ce mai groase si de multe ori iese in afara cadrului picturii. La Ghenie vopseaua e lichida sau pastoasa, curge, se prelinge. Dar tipul de imagine si tehnica folosita e destul de similara, iar precedentul istoric e de partea germanilor. 9. Receptia critica Nu e un secret pentru nimeni ca nu mai exista critica de intampinare. In masura in care majoritatea expozitiilor au loc in strainatate, in cazul artistilor romani lucrul asta devine si mai acut. Articole pe web La o cautare rapida pe internet nu am gasit decat cinci articole in limba engleza despre Ghenie. Un alt text e prezentarea in romana a expozitiei de la Mnac, curatoriata de Magda Radu. Dintre toate, doar unul singur incearca sa faca o analiza critica a lucrarilor, dupa cum se va vedea mai jos. In plus fata de articolele mentionate mai sus, mai exista si o serie de paragrafe de descriere a activitatii lui Ghenie intr-un articol al lui Bogdan Ghiu legat de Bienala de la Venetia din 2015. Totusi, dupa o lectura atenta, imi e greu sa il aduc in discutie, pentru ca paragrafele respective incearca sa echilibreze un text destul de critic la adresa unei expozitii scumpe, pe care curatorul Plan B, dar si artistul si-o doresc, dar o si opun, in opinia lui Bogda Ghiu, unei arte sarace. Bogdan Ghiu Noroc cu Ghenie 2015 - http://www.observatorcultural.ro/DE-CLIC%28K%29/ATELIER-DESCHIS.-Noroc-cu-Ghenie*articleID_31385-articles_details.html Se vorbeste despre Ghenie ca o valoare culturala, ca un artist roman recunoscut in strainatate si necunoscut in tara, ca un deconstructionist al logocentrismului occidental. Toate bune si frumoase, dar nu gasim o analiza critica a lucrarilor, ci mai mult o admiratie exprimata textual, pentru a echilibra elanul critic dinainte.

17

Magda Radu Text de prezentare a expozitiei de la MNAC 2009 - http://www.mnac.ro/archives/1702#more-1702 In textul de prezentare a expozitiei de la Mnac, Magda Radu descrie aria tematica a lucrarilor lui Ghenie, legata de istorie si memorie. In acelasi timp, trece in revista o serie de referinte de istoria picturii, prezente, la nivel tehnic, in lucrari. Clarobscurul, pop-artul lui David Hockney, dar si geometria colorata a expresionismului abstract. Totusi, prezentarea e descriptiva si nu analitica si nici nu propune, cum nici nu ar fi firesc, o apreciere critica a calitatii picturii expuse. E sigur ca Magda Radu apreciaza munca artistului de vreme ce a ales sa ii monteze o expozitie solo la Mnac, dar in textul de prezentare nu ne poate spune cu argumente, din motive obiective, de ce priveste aceste tablouri in mod pozitiv, la nivel calitativ. Bogdan Iacob Adrian Ghenie la SMAK 2011 - https://iacobbogdan.wordpress.com/2011/01/19/adrian-ghenie-about-the-artist-and-his-show-at-s-m-a-k/ Singura incercare serioasa de a face o analiza critica a lucrarilor lui Ghenie pe care am gasit-o e in acest text. Mai jos voi cita o bucata consistenta din articol, pentru ca e foarte bine scris si pune foarte bine problema: From the perspective of the art critical discourse, the show at S.M.A.K. is a very good opportunity to bring into discussion several rather unflattering critical assessments of Ghenies recent artistic production. Thus, a more and more frequent accusation with regard to Ghenies art is that it is easy: easy as in kind of too rapidly done, easy to understand as immediate message or in terms of content and, as some keep this also in mind, easy to sell. All these would presumably make his art of the last three years or so facile and consequently somewhat irrelevant, if not plainly dull. Almost as if to contribute to proving these allegations right, the show in Gent, just as the one in Bucharest, opened towards the end of 2009 at the National Museum for Contemporary Art, lacked a title, as well as a serious curatorial problematization of his production. I dont know if this is becoming a PR strategy or a conceptual feature assumed by the artist, but what Im sure of is that, from the outside, it looks as if his curators appear to believe the same as his detractors: that all you can do with his works is to hang them on the white walls as a gathering of collectible items realized by a young, charming star of the international art scene, which actually lack serious and poignant conceptual content or intellectual insightfulness.

18

Mai departe, autorul isi propune sa dezminta aceste acuzatii aduse picturii lui Ghenie. Incepe cu rapiditatea productiei picturilor, care, da, nu e in mod neaparat un criteriu pentru o evaluare, decat atunci cand duce la o scadere vizibila a nivelului calitatii productiei. In ceea ce ma priveste, am senzatia ca asta e in mod evident un punct negativ in munca lui Ghenie, la nivel de productie si la nivel tehnic. Diminuarea calitatii muncii nu e ceva neglijabil. Apoi, autorul pune in discutie banalitatea subiectelor, spunand ca si artisti cum ar fi Courbet lucrau pe teme de domeniul evidentei celei mai plicticoase. Totusi, atentia investita in reprezentarea picturala, prin munca la nivel tehnic, poate transfigura orice imagine banala, ceea ce nu mi se pare ca e in intregime cazul cu Ghenie. In fine, autorul mai spune si ca nu poti desconsidera un artist pentru ca vinde, lucru cu care sunt de acord. Dar as spune ca nici nu il poti aprecia daca asta e tot ce face. Acuzatiile de neseriozitate, de lipsa de continut, de lipsa de investigatie intelectuala nici nu mai sunt discutate. Autorul, un critic de arta din Cluj pe numele sau Bogdan Iacob, concluzioneaza fara sa mai argumenteze, spunand ca expozitia de la SMAK este a display of painterly strength si cu asta incheie. Vrand sa dreaga lucrurile, Bogdan Iacob ajunge sa formuleze impecabil problema, fara sa reuseasca sa o si rezolve in mod convingator. Natalie Trainor Why some shows sell out 2013 - http://art-nerd.com/newyork/adrian-ghenie-why-some-shows-sell-out/ Un articol de vernisaj, cu o scurta descriere a lucrarilor, dar, din nou, departe de o analiza critica a lor. Rachel Wolff Sinister mythology 2013 http://www.blouinartinfo.com/news/story/874084/in-the-studio-romanian-painter-adrian-ghenies-sinister Un studio visit se transforma intr-o ocazie de a mitiza si mai mult atat artistul, cat si locul in care lucreaza in Berlin, prezentat ca o posibila/fosta inchisoare a Gestapo-ului. Ghenie se foloseste de ocazie pentru a-si legitima folosirea imaginarului sinistru pe care, altfel, cu greu il poate justifica. Povestea de succes nu lipseste nici aici, pentru ca artistul a transformat galeria in care a avut primul solo show in studioul sau personal.

19

Alana Shilling-Janoff - Disturbing dichotomies 2013 - http://www.brooklynrail.org/2013/04/artseen/disturbing-dichotomies-adrian-ghenie In Brookly Rail am citit cel mai interesant articol despre Ghenie de pana acum. Autoarea, evident pozitiv impresionata de tablouri, isi construieste povestea pe mai multe observatii legate de imbinarea dintre abstractiune si figuratie prezenta in picturi. Poate motivul pentru care mi s-a parut un articol care merita citit e tocmai faptul ca descopera in aceasta imbinare un specific al picturii lui Ghenie. Si in textul de prezentare de la Mnac erau enumerate cateva tipuri de tehnica pe care le foloseste artistul, insa mi se pare ca in momentul in care co-prezenta abstractiunii si a figuratiei e vazuta ca o maniera, se face un pas inainte catre descoperirea metodei de baza prin care sunt produse lucrarile. Totusi, dupa cum am vazut, tipul asta de preocupare vine de la Noua Scoala de la Leipzig. Articolul nu discuta deloc relatia dintre detaliu si ansamblu. O concluzie importanta care poate fi extrasa din acest text este faptul ca imaginile impresioneaza privitorul printr-un joc formal, nu prin chestiuni legate de tema, sau de integrarea totala intre subiect / metoda / imaginea rezultata. Karen Wright You cannot paint this with a brush 2014 - http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/art/features/adrian-ghenie-painter-you-cannot-paint-this-with-a-brush-its-simply-the-result-of-an-accident-9492731.html Acest articol e mai mult biografic decat o receptie critica a lucrarilor. E vorba de jurnalism in sensul larg, adica povestea de succes a unui artist dintr-o tara marginala, nu o evaluare a lucrarilor. Publicatii Dincolo de textele de mai sus, mai exista si trei publicatii, monografii de artist. Fiind vorba de texte publicate cu avizul artistului, e greu de crezut ca ele contin analize critice ale lucrarilor. 2009 - http://www.amazon.com/Adrian-Ghenie-Daydream-Martin-Coomer/dp/1905620322/ref=sr_1_4?ie=UTF8&qid=1426280501&sr=8-4&keywords=adrian+ghenie

20

2013 - http://www.amazon.com/Adrian-Ghenie-New-Paintings/dp/1935410407/ref=sr_1_3?ie=UTF8&qid=1426280501&sr=8-3&keywords=adrian+ghenie 2014 - http://www.amazon.com/Adrian-Ghenie-J%C3%BCrg-Judin/dp/3775736743/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1426280501&sr=8-1&keywords=adrian+ghenie 10. Adrian Ghenie doar un artist comercial? Pana acum am analizat mai multe fatete ale activitatii profesionale ale lui Ghenie. Antreprenoriatul la nivel individual, galeria, in treacat Scoala de la Cluj, ca un mit fondator construit retrospectiv. Am vorbit si despre ceea ce am reusit sa inteleg din gradul de maiestrie tehnica vizibil in lucrari, despre continutul afectiv, dar si despre gradul de asimilare si despre metodele de re-utilizare a surselor. Revin la statutul de artist comercial al lui Ghenie, spunand, din nou, ca e vorba de o poveste de succes comercial, in mod sigur. Si totusi, dincolo de asta exista si un succes cultural al lui Ghenie? Conteaza el? E nevoie de asa ceva? La o prima vedere, am putea raspunde pe toata linia da si nu. Prezenta lui in galerii importante din America, dar si in colectiile de arta internationale ale muzeelor (SFMOMA), ar putea indica faptul ca e vorba si de o reusita culturala. Totusi, sa nu ne grabim. E stiut faptul ca exista o intersectie intre interesele muzeelor, care valideaza continutul cultural al lucrarilor si piata de arta, care ofera sustinerea financiara a tuturor actorilor din domeniu, sau a majoritatii lor, in masura in care statul lasa de obicei mare parte a activitatii artistice la indemana pietei. Am putea spune ca exista o presiune dinspre piata catre muzeu pentru acceptarea unor artisti, acceptare care da garantii suplimentare pentru eventualii cumparatori. Lucrurile functioneaza si invers, adica muzeele descopera artisti, care apoi dobandesc o cota pe piata din cauza succesului cultural. In cazul lui Ghenie, un lucru evident este avalansa de stiri legate de vanzarile sale si lipsa cvasitotala in presa a unor receptari critice legate de pictura sa. Discutia culturala despre munca de artist a lui Ghenie nu exista la ora asta. Ceea ce auzim, poate prea mult, e cati bani valoreaza. Poate ca asta e si ideea.

21

Damien Hirst a facut o lucrare din manevrele care pot fi facute pe piata de arta. Ele se bazeaza pe miscari simultane pe doua fronturi cel al comunicarii publice, cu ajutorul presei si cel al tranzactiilor financiare. Hirst a investit in propria lucrare pe care a vandut-o apoi pe un pret mult mai mare. Si-a recuperat investitia si in final a facut profit. Nu am dovezi pentru a sustine o miscare similara si in cazul tabloului de Ghenie vandut la Londra cu aproape 2 milioane de dolari, tablou evaluat la inceputul licitatiei la 400.000 de euro. Totusi, fie ca e inocent sau nu, e clar ca Ghenie intra incetul cu incetul mai degraba in imaginarul legat de piata al lui Hirst, fara componenta critica (indiferent cat de decorativa). Despre continutul lucrarilor nu se aude in continuare, nimic. http://www.mediafax.ro/cultura-media/record-pentru-artistul-adrian-ghenie-tabloul-the-fake-rothko-vandut-cu-1-77-mil-euro-la-londra-12870007 In lipsa unei receptari critice serioase, in lipsa unei discutii publice despre eventualele implicatii ale picturii lui apropo de evolutia istoriei artei, Ghenie e in acest moment doar un artist cu succes comercial. Faptul ca piata face presiuni ca munca lui sa fie validata si de mediul cultural, asa cum se va vedea mai departe, nu face decat sa confirme aceasta ipoteza.

22

11. Serban Savu pariul riscant al unui artist discret Undeva in zgomotul asurzitor al succesului de piata generat de Plan B, exista si un artist pe care il admir si care ma intereseaza. Este vora de Serban Savu, diametral opus atat ca persoana publica, dar si ca pictura, lui Adrian Ghenie.

Serban Savu, Hot Hours of the Afternoon / 2006 E vorba de o pictura legata de realism, cu un subiect specific, Romania postcomunista. Banalul nu e un subiect usor de rezolvat tehnic. Nici la nivel poetic nu e o zona usor de abordat. Plictiseala e mereu aproape de cotidian si totusi Savu reuseste sa redea viata obisnuita intr-un mod exemplar si sa faca pictura din asta. In plus, el pare sa picteze si pentru un public local care astfel isi poate re-descoperi propria realitate. La polul opus, Ghenie trateaza subiectele cele mai generale, imaginile iconice recognoscibile la nivel international, dar care, din cauza generalitatii si a uzurii lor, sunt puternic dezemantizate si devin niste pretexte pentru un efort decorativ.

23

12. Proiecte de arta despre Romania Auto-exotizarea etnicista sau identitara e o problema serioasa a oricarui artist care lucreaza cu probleme locale. Pericolul asta apare mai ales atunci cand artistul vinde strainilor, in ochii carora pare cu atat mai interesant cu cat e mai bizar. Si nationalismul e o panta alunecoasa, mai ales atunci cand incepi sa crezi ca subiectele locale sunt mai importante decat altele, de aiurea. Cu toate astea, arta e o chestiune de specific personal sau geografic, dar si o chestiune de expertiza. Artistii dintr-o tara tind sa stie mai bine decat altii care sunt locurile, situatiile si momentele in care o senzatie estetica are loc intr-un teritoriu dat. Fie ca imbratiseaza sau nu repertoriul vizual formulat de experienta vizuala si existentiala din spatiul in care locuiesc, artistii locali devin cu timpul experti in toate aceste zone potential productive de momente estetice, prin simplul fapt ca le-au trait. In acest sens, un bun exemplu il ofera munca de artist a lui Mircea Cantor. Majoritatea proiectelor sale facute in Romania, sau despre Romania, sunt substantiale, puternice, unele din ele impresionante. De multe ori vorbeste in mod exemplar despre lumea satului si despre amestecul ei de saracie, la nivel socio-istoric si de mirare, la nivel filosofic.

Mircea Cantor, Diamond Corn / 2005

24

Totusi, din momentul in care Cantor pleaca din tara si incepe sa trateze teme si imagini ale universului mental occidental, lucrarile sale devin generice, lipsite de specificitate si oarecum uniforme cu restul de proiecte prezente deja in galeriile din vest. In momentul in care incearca sa vorbeasca limbajul international, esueaza intr-o oarecare banalitate.

Mircea Cantor, Holy Flowers / 2010 (mitraliere vazute prin caleidoscop) Inevitabil, ca si la Ghenie, expozitia de lui Mircea Cantor de la Mnac din 2013 a fost o dezamagire, din nou din cauza disproportiei dintre anunt / imaginea proiectata de la distanta si realitatea lucrarilor. Asta cu atat mai mult cu cat perioada internationala a lui Cantor era puternic reprezentata in expunere, iar lucrarile din aceasta categorie erau si ele oarecum uniforme si destul de lipsite de interes. In plus, prezentarea hiper-pompoasa a unei expozitii care s-a anuntat ca un mare eveniment monden si care a durat un an de zile nu m-a facut decat sa cred ca artistii nostri (si de ce nu, cei internationali), se pierd in constructia unei proiectii monumentale a sinelui brandul de artist iar cu timpul, lucrul asta le mananca tot timpul si devine singura lor activitate, proiectele lor avand de suferit. Decizia de luat nu e simpla, pentru ca in domeniul artei vizuale, artistii nu exista decat daca sunt primii reprezentanti ai domeniului lor. Cel mai bun pictor, cel mai bun sculptor, etc. E aici tot un mecanism al pietei comerciale, dar si culturale, care nu poate gestiona un palier median, nu neaparat de mediocri, cat de figuri mai putin proeminente, dar perfect valide. Romantismul a construit binomul geniu-vulg, iar piata de arta si l-a insusit fericita, pentru ca asa putea satisface (temporar) nevoile economice si de recunoastere a unui numar mai mic de persoane, lasandu-i pe ceilalti complet pe dinafara.

25

Impresia mea e ca artisti ca Mircea Cantor si Adrian Ghenie au picat prada unor asemenea presiuni, incercand simultan sa fie primii reprezentanti ai domeniului in care activau, sub presiunea culturala si economica pe care o resimteau venind din mediu. In acelasi timp, ambii au optat, fie din start, sau pe parcurs, pentru un set de imagini, simboluri si preocupari internationale, radical diferite de contextul in care s-au format si cu care aveau legaturi foarte slabe, pentru ca nu traisera in jurul lor. Produsul final a fost in cazul lui Cantor o diminuare pana la banalitate a continutului proiectelor, iar in cazul lui Ghenie o staruinta incapatanata in cliseu. Totusi, dupa cum arata exemplul lui Serban Savu, nu e nevoie sa tintesti catre locul de frunte al pietei, al vizibilitatii sau al culturii ca un scop in sine, renuntand complet la radacini. Un asemenea efort de auto-exilare are consecinte, vizibile in cazul lui Cantor si Ghenie. Ei sunt in mod sigur niste celebritati ale lumii artei, dar nu la fel de sigur, in 2015, niste surse interesante pentru artistii care vor sa se dezvolte mai departe, mai ales in directia culturala a artei si mai putin in cea de vizibilitate, sau de succes comercial. Revenind la pictura, pot spune ca prefer un artist ca Serban Savu, care vorbeste despre orasul sau tara in care traieste si pe care, de bine de rau, o cunoaste. Poate si din cauza ca am senzatia ca e foarte posibil sa aiba mai multe de spus decat cineva care se pierde in generalitati, sau care fuge de problemele tehnice, conceptuale si estetice inerente pe care le ridica auto-exprimarea, mai ales cand ea e legata de problema identitatii. Per total, am senzatia ca o asemenea pozitie impinge catre o arta mai simpla, mai accesibila, mai discreta si in mod paradoxal, mai sofisticata, pentru ca nu se comunica pe sine, in intregime, dintr-un prim soc vizual oarecum superficial.

26

Serban Savu, The Card Players / 2011 E mult mai greu sa supravietuiesti si sa ramai pe pozitia asta de vizibilitate medie si sa lucrezi cu succes despre realitatea din jur, decat sa declari ca si Mircea Cantor ca esti cetatean al lumii, uitand de unde vii, scapand de problemele identitatii, dar si pierzand ocazia pe care o ofera expertiza inerenta in faptul ca ai trait la un moment dat undeva. 13. Despre istoria recenta Aici o sa mi se spuna ca si Ghenie a pictat tablouri cu Ceausescu. Dar Ghenie are doar trei imagini cu Ceausescu. Si per total, luand titlurile tablourilor lui, e evident ca nu il intereseaza prea mult istoriile locale.

27

Adrian Ghenie, Ceausescu / 2007

Adrian Ghenie, Ciprian Muresan, Ceausescu / 2008

28

Prima imagine e din 2007, apoi urmeaza un video facut in colaborare cu Ciprian Muresan, si o panza dintr-o expozitie de la SF MOMA. A doua si a treia panza par derivate din discutiile lui Ghenie cu Muresan, dupa cum spune artistul intr-un interviu. Acest fapt subliniaza destul de bine cat de mare e interesul lui Ghenie, la nivel pictural, pentru istoria recenta a tarii sale. (http://www.sfmoma.org/explore/multimedia/videos/519)

Adrian Ghenie, The Trial / 2010 14. Pavilionul Romaniei din 2015 ca feebdack invers Cum am zis si mai inainte, cele doua forte care modeleaza lumea artei sunt piata si muzeul. Daca acceptam ca Adrian Ghenie e un artist comercial de succes, care are nevoie de o validare continua din partea muzeului pentru a-si mentine cota pe piata, putem interpreta prezenta lui in Pavilionul Romaniei de la Venetia in cadrul Bienalei de Arta din 2015 ca un rezultat al presiunii comerciale care obliga periodic mediul cultural la gesturi de validare a unor artisti comerciali. De altfel, la nivel statistic, Bienala de la Venetia e in 90 % ocupata cu arta comerciala, atat din punct de vedere al spatiilor, cat si din punct de vedere al esteticii prezentate si al continutului. Numesc aici arta comerciala acel tip de productie vizuala care urmareste in mod preponderent un succes comercial, lucru vizibil prin optiunile de display, de mediu, dar si prin statementul / mesajul comunicat, cat si prin aspectul lucrarilor.

29

In acest context, este simptomatic comunicatul Galeriei Plan B, care spune: Cred c Pavilionul Romniei la Veneia i-a epuizat formulele de expoziii low-budget. Expoziia lui Adrian Ghenie va fi, n primul rnd, una larg ateptat, bine fcut, anticipnd un firesc pe care Romnia va trebui s-l ctige n viitor, n contextul pavilioanelor naionale. Referirea e dubla, atat la pavilionul anterior organizat de Tranzit.ro, adica Retrospectiva Imateriala a Bienalei a Alexandrei Pirici si a lui Manuel Pelmus, dar si la Pavilionul Romaniei din 2007, cu expozitia numita Low-Budget Monuments, organizata de Plan B. Comunicatul e un slip of the tongue oarecum nefericit, in masura in care Retrospectiva s-a bucurat de un real succes critic. Expozitia low-budget propusa era perfect justificata atat economic, cat si conceptual, formula aleasa nefiind un dezavantaj, ci constituind dimpotriva, o rezolvare manageriala si administrativa ingenioasa, ce sustinea perfect mesajul artistic propus. Cum am spus si mai sus, Galeria Plan B a fost autoarea Pavilionului Romaniei din 2007, cu o expozitie numita Low-Budget Monuments. In acest context, comunicatul de mai sus poate fi o autoironie involuntara, sau semnul unui deziderat al organizatorilor acela de a face un pavilion diferit decat cel din trecut. Diferenta e una singura cheltuielile de productie sunt sustinute de data asta si de galeria Pace din NY, ineresata sa investeasca intr-un artist cu care lucreaza. Nu e vorba ca lucrul asta e bun sau rau, ci e un fapt care mi se pare ca sustine intr-o masura destul de mare ipoteza feeback-ului invers, de la galerii catre muzeu, pe care o propun. Comunicatul Plan B de fapt subliniaza lucrul asta, in masura in care pare sa spuna suntem o galerie care in 2007 nu a putut face un efort financiar pe care ni l-am fi dorit, dar acum, de pe pozitia de curatoriat, ne putem in sfarsit implini visul, care nu era posibil fara un sprijin extern. De altfel, nu numai cei de la Plan B s-au bucurat ca pot face un alt fel de pavilion, ci si ICR s-a aratat incantat ca vin bani si din alta parte, lucru care poate ca a constituit si un motiv in plus pentru alegerea acestui proiect si nu a altora. O parte din aceste observatii au fost facute de Bodgan si de Daria Ghiu, in Observator cultural. Bogdan Ghiu - http://www.observatorcultural.ro/DE-CLIC%28K%29/ATELIER-DESCHIS.-Noroc-cu-Ghenie*articleID_31385-articles_details.html Daria Ghiu - http://agenda.liternet.ro/articol/19431/Daria-Ghiu/Artistul-si-Sistemul-Adrian-Ghenie-la-Bienala-de-Arta-de-la-Venetia-2015.html

30

15. Plan B vs Paradis Garaj Pentru ca e atat de adanc inradacinat in contextul profesional local, Adrian Ghenie si al sau Plan B constituie, cum am spus, doua modelele de succes. La celalalt antipod gasim un artist-run space numit Paradis Garaj, care acum nu mai exista. Nu vreau sa construiesc o comparatie hilara, ci sa trasez doua traiectorii profesionale si culturale perfect legitime. Galeria comerciala cu succes pe piata internationala si spatiul administrat de doi artisti, cu o productie de evenimente menite sa ia in deradere, sau sa puna in incurcatura tot entuziastmul organizatoric si antreprenorial al lumii artei locale. In niste articole recente, Igor Mocanu incerca sa puna cele doua tipuri de initiative in relatie cu contextul economic al pietelor locale de arta in plina dezvoltare, spunand ca, in felul lor, spatiile administrate de artisti pregatesc locul pentru piata de arta. https://igormocanu.wordpress.com/2014/01/23/institutiile-artistilor/ http://ro.tranzit.org/en/lecture/0/2015-03-09/the-paradoxical-post-communist-utopia-of-artist-led-spaces-in-bucharest Vad in tipul asta de explicatie un verdict prea clar si prea transant si oarecum implauzibil. Dintr-o perspectiva oarecum hegeliana, teleologica, piata de arta e vazuta ca o realitate totala, care in final inghite toate demersurile precedente, indiferent daca ii stau impotriva sau nu. Lucrul asta e real intr-o oarecare masura adica spatiile independente traiesc vieti scurte, dupa care fie rezista eroic cu fonduri de la stat, lupta zilnic cu precaritarea, sau se re-inventeaza ca intreprinderi comerciale. Pe partea celalalta, asaltul actorilor specializati de pe piata (galerii, targuri, case de licitatie) devine in timp din ce in ce mai agresiv, pana ce dobandeste puterea de decizie inclusiv asupra domeniului cultural. Un exemplu in acest sens ar fi evolutia centrelor de arta independente, a galeriilor si a celorlalte institutii din domeniu incepand cu anul 2000, in Romania. In aceasta discutie, din cauza ca piata e vazuta ca o entitate din ce in ce mai puternica, modelul comercial propus de Plan B pare sa fie singurul valabil, singurul care poate supravietui in timp. Din aceasta cauza, toata lumea trebuie la un moment dat sa se re-configureze pe noua discutie de pe piata, altfel dispare. La o prima vedere, spatiile independente care apar in toata lumea in mod continuu, nu vor reusi niciodata sa indeparteze, sau sa creeze o alternativa la aceasta realitate apasatoare a pietei. Dar simplul fapt ca zona de arta independenta exista, chiar daca trece periodic prin deces, indica aceasta zona ca pe o alternativa permanenta la piata.

31

Hegemonia pietei nu poate fi totala. Puterea relatiilor economice pe care le stabilieste, relatii care in timp acapareaza si domeniul cultural, nu e fara fisuri. Acolo unde nevoia de bani poate fi refuzata si jocul economic propus nu e insusit de catre actorii culturali, piata nu isi poate exercita influenta in acelasi mod direct. Desigur ca metoda de constrangere este reducerea posibilitatii de supravietuire economica/biologica pentru cei care nu participa la piata. Si totusi piata actioneaza ca o forta mai ales asupra celor care vor neaparat sa traiasca din arta si au nevoie rapida de bani. Desigur ca asa-zisii eroi care n-ar fi in situatia asta sunt putini si intr-un fel, existenta lor nu e justificata, adica oamenii care refuza piata sunt in mod automat niste ciudati sau niste sarantoci. Cu toate astea, intre succesul total propus de Plan B, care presupune si un anume tip de renuntare totala la propriul discurs, la propriile reguli si la propriile nevoi de dincolo de bani si o viata precara, cu bani putini pentru productie, cu un parcurs profesional modest si de multe ori la limita obscuritatii, alegerea nu e in mod neaparat evidenta. Faptul ca o asemenea dilema poate exista (intre o sustenabilitate alienanta si o precaritate mai respirabila, dar apasatoare si aparent fara viitor), imi arata ca de fapt lumea pietei nu acapareaza in intregime domeniul, nici acum, nici in viitor, oricat de puternice ar fi targurile, galeriile si strategiile de auto-promovare. Poti alege sa mori sarac si necunoscut, dar liber, sau sa te vinzi si sa pierzi aproape totul. E de vazut daca pe langa pozitia radicala refuzul banilor din arta si subzistenta din altceva, exista sau nu si pozitia de mijloc o anume detasare fata de asa-zisele rasplati potentiale ale pietei si o munca sustinuta, indiferent de conditii favorabile sau defavorabile. Adica o indiferenta la vanzari, dar nu un refuz categoric al castigului din arta, care e, pana la urma, legitim, pentru ca rasplateste o forma de munca. Neseriozitatea asumata, o anume inconsecventa si autosubminarea, cu umor, a propriei munci prezenta in seria de evenimente organizata de Paradis Garaj mi se pare ca lasa loc atat la participarea la domeniul artei, la un rol activ pe scena locala, cat si la o deschidere normala atat catre cultura, dar si catre castig. Episodul final, de disparitie al Paradis Garaj arata ca am putea sa fim mai circumspecti cu castigul decat cu neseriozitatea, care ar parea, la suprafata, ca ne ameninta cu mai mare putere munca. Oricat de prestigios ar fi statutul in campul artei al Galeriei Plan B, atat la nivel institutional, cat si la nivel comercial, imi e greu sa fiu de acord cu Igor Mocanu ca,

32

fiind bine ancorata in piata, modelul Galeriei Plan B, sau al oricarei alta, sau piata ca mecanism, va putea vreodata sa confiste, in intregime, tot domeniul artei vizuale. Intr-adevar, suntem intr-un moment in care naivitatea inceputurilor institutionale din domeniul artei din Romania incepe sa se destrame. In locul ei, un asalt puternic al pietei artei internationale, care isi doreste instrumentalizarea si monetizarea intregului camp cultural local. Au pus umarul la asta atat Plan B, dar si Pavilion, cu al sau BBx, o nesfarsita serie de bienale locale in care artistilor autohtoni le-a fost refuzata participarea, pana ce aproape ca au disparut complet de pe liste. Totusi, schimbarea de dominanta nu inseamna sufocarea totala a domeniului. Chiar si in America, unde mercantilizarea culturii e cvasi-totala, atat in piata de arta, in muzeu, dar si in universitate, exista inca o zona de arta independenta, instabila, precara si mereu amenintata cu disparitia, dar mereu prezenta, inca din anii 50-60 si pana astazi. In mod paradoxal, de acolo ies de multe ori artisti interesanti si diversi, din cauza ca mediul respectiv, desi ostil, e mai fertil pentru cercetare decat e munca dedicata in mod exclusiv productiei unui produs vandabil. 16. Concluzie Ce ramane dupa toate astea din artistul Adrian Ghenie? Pentru ca m-am distantat complet de lucrarile sale, prin experiente repetate cu tablourile si prin lecturi legate de sursele din care ele se hranesc, pentru mine Adrian Ghenie nu mai este un artist pe care sa il savurez, asa cum il savurez, de exemplu, pe Serban Savu. Dincolo de tipul asta de apetenta personala, cariera artistica a lui Ghenie e un exemplu important apropo de efectele deciziilor pe care artistii trebuie sa le ia, fiind in mod continuu supusi unor presiuni interioare si exterioare. Din interior, presiunea inseamna o urgenta continua, o nevoie disperata aproape de a continua sa lucrezi. As numi-o plastic foamea de munca. In lipsa ei, putini artisti se aseaza si a doua zi in fata mesei de lucru. Tipul asta de presiune interioara cere un context material care sa ii sustina rezolvarea. Un apartament, un atelier, materiale, o galerie cu care sa expui, un public care sa consume ceea ce muncesti.

33

De aici incep zonele de presiune exterioara, in care trebuie sa fii primul artist din domeniul tau ca sa poti sa castigi ceva si asa mai departe. In cazul lui Ghenie, pot observa o decizie pentru o pictura galagioasa, colorata, mare, de impact imediat. As spune si trendy si cool, asumandu-mi ridicolul etichetelor. O alta optiune, radical asumata de Ghenie, e pentru piata de arta in detrimentul muzeului de arta, sau a zonei comerciale, in detrimentul zonei culturale, sau dominant culturale. Faptul ca remarcile curatorului Plan B legate de Pavilionul Romaniei din 2013 au starnit reactii negative in zona artei legata mai mult de performance si instalatie e un argument in acest sens. Adrian Ghenie ramane in mod sigur un artist de mare succes comercial. Ma intreb daca e si un mare pictor, asa cum il prezinta proiectiile lui mediatice. Eu as zice ca in opinia mea raspunsul in ceea ce-l priveste, spus ca un iubitor de arta, e nu. Daca ar fi sa fac un exercitiu absolut ridicol, in care sa dau note artistilor pictori pe care ii admir, as spune ca Van Gogh e 9.5 dintr-un 10 probabil de neatins, Picasso si Matisse sunt 9, Bacon e 8.5, iar Ghenie e undeva la nivelul 4.5. Poate ca e surprinzator ca dau o nota atat de mica unei picturi care a ajuns in muzee internationale. E posibil sa para ca nota e prea mica pentru a putea fi obiectiva. In plus, poate parea ca o evaluare atat de severa e de fapt un atac la persoana. Vreau sa deschid aici o paranteza si sa spun ca nu il cunosc personal pe Adrian Ghenie. Toate remarcile de mai sus se reduc la o serie de observatii la adresa persoanei lui publice, dar si a picturilor pe care le-am vazut in expozitii. Mi s-a spus de mai multe ori ca autorul e inteligent si ca isi poate sustine cu mare eleganta lucrarile. Cu toate astea, nu cred in lucrarile de arta care au nevoie sa fie sustinute verbal de autor. Poate de aceea simt nevoia sa reduc la un exercitiu de tipul asta, pragmatic si transant, aprecierea acestui artist. In mod curent, presa de arta evalueaza in mod excesiv de entuziast pictura lui Adrian Ghenie. Pusa in fata unei scari valorice de la 1 la 10, presa de arta ar nota cu 100 pe acest artist. Consider ca acest 100 e nerealist, asa cum e orice evaluare care nu se inscrie intr-o scara cat de cat rezonabila. Refuzul de a produce o evaluare critica si de a reduce maestrul la o cantitate cuantificabila nu e un refuz al pedanteriei, din principiu, ci mi se pare ca marcheaza pur si simplu evitarea evaluarii critice, in intregime.

34

17. O precizare finala Pentru ca eu insumi activez in campul artei contemporane in Romania, e posibil ca textul de mai sus sa fie citit rapid si simplu asta e gelos pe succesul lui Ghenie si de-aia a spus toate astea. Printre actorii locali importanta mea ca artist e cel mult medie, incat nu cred ca e neaparat justificata o asemenea interpretare. Nu am de castigat ca artist pentru ca deschid un asemenea subiect. Mai mult, succesul, fie si el preponderent unul de piata, nu se transfera si nici nu dispare in urma unui text critic. Dimpotriva, de obicei textele critice, mai ales cele negative, genereaza interes pentru subiect. Critica negativa e publicitatea cea mai buna, iar asta e un risc pe care mi-l asum. Pe scurt, munca unui om nu dispare si nici nu se modifica doar pentru ca un altul si-a exprimat o parere. Asta ca sa lamuresc cat de cat problema bunei sau relei vointe. In plus, pentru un artist care vinde un tablou cu aproape 2 milioane de euro, o analiza critica, poate chiar amatoriceasca asa cum e cel de fata, nu are cum sa constituie o amenintare. Asta nu inseamna ca nu imi asum cele scrise mai sus, atat ca iubitor de arta, cat si ca artist. Mai exista o alta interpretare, legata de inevitabilele rivalitati dintre Bucuresti/capitala si Cluj, Iasi, Timisoara. Exista afinitati si relatii de prietenie, sau profesionale locale, care construiesc in timp discursuri artistice, dar si mici dusmanii meschine. In ceea ce ma priveste, nefiind prea puternic afiliat la nivel local sau cu cei din celelalte orase, pozitia mea e mai mult ambigua, decat conflictuala. Adrian Ghenie e o persoana publica, iar discutiile despre arta lui sunt o posibilitate asumata de artist din momentul in care a ales sa isi arate lucrarile. Intr-un fel e amuzant ca fac asemenea precizari, dar in spatiul romanesc, unde nu exista discutie publica despre lucrarile de arta, sau unde discutia asta e cel mult precauta, poate ca ele sunt necesare. Nu cred ca parerea mea e una finala, definitiva sau exclusiva. Din punctul meu de vedere, cel mai important lucru e sa se termine odata atat cu intervalul publicitar, dar si cu osanalele, sa se sparga tacerea si sa discutam cinstit despre munca fiecaruia, atat cat putem sa o facem. Sau sa spunem ce credem, fara sa ne mai ascundem dupa deget. Anunturile cu marile succese internationale sunt plictisitoare si nu spun ceva despre lucrari. Mircea Nicolae / 13 Martie 2015