Adoptarea Euro de Catre Romania. Analiza Stadiului de Indeplinire a Criteriilor de La Maastricht

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

ADOPTAREA EURO DE CĂTRE

ROMÂNIA. ANALIZA STADIULUI DE ȊNDEPLINIRE A

CRITERIILOR DE LA MAASTRICHT

Coordonator ştiinţific:

Prof. univ. dr. Gabriela Drăgan

Absolvent:

Valentina Andrei

BUCUREȘTI

2011

CUPRINS:

INTRODUCERE................................................................................................................................2

CAPITOLUL I: ZONELE MONETARE OPTIME ŞI DRUMUL CĂTRE UEM......................4

1.1 ZONELE MONETARE OPTIME..............................................................................................4

1.1.1 DEFINIREA CONCEPTULUI DE ZONĂ MONETARĂ OPTIMĂ.........................................................41.1.2 ESTE UE O ZONA MONETARĂ OPTIMĂ?...................................................................................6

1.2 DRUMUL CĂTRE UEM.............................................................................................................7

1.2.1 INTEGRAREA ECONOMICĂ, SCURTĂ PREZENTARE....................................................................71.2.2 PERIOADA 1948 – 1979: UNIUNEA EUROPEANĂ DE PLĂŢI, TRATATELE DE LA ROMA...........81.2.3 PERIOADA 1979 – 1999: SISTEMUL MONETAR EUROPEAN...................................................11

CAPITOLUL II: TRATATUL DE LA MAASTRICHT ŞI CONSOLIDAREA UEM.............14

2.1 TRATATUL DE LA MAASTRICHT ŞI CRITERIILE DE CONVERGENŢĂ...........................................142.2 PACTUL DE STABILITATE ŞI CREŞTERE – PSC I.......................................................................172.3 REFORMA PACTULUI DE STABILITATE ŞI CREŞTERE – PSC II..................................................192.4 A DOUA REFORMĂ A PACTULUI DE STABILITATE ŞI CREŞTERE - PSC III.................................212.5 PACTUL EURO PLUS..................................................................................................................24

CAPITOLUL III – ADOPTAREA EURO DE CĂTRE ROMÂNIA..........................................26

3.1 ADOPTAREA EURO – NOŢIUNI GENERALE.................................................................................263.2 ANALIZA STADIULUI DE ȊNDEPLINIRE A CRITERIILOR DE LA MAASTRICHT DE CĂTRE ROMÂNIA 28

3.2.1 Stabilitatea preţurilor........................................................................................................283.2.2 Situaţia finanţelor publice.................................................................................................303.2.3 Stabilitatea cursului de schimb.........................................................................................333.2.4 Evoluţia ratelor dobânzilor pe termen lung......................................................................35

3.3 2015 – ANUL ADOPTĂRII EURO DE CĂTRE ROMÂNIA?..............................................................36

CONCLUZII.................................................................................................................................................................40

BIBLIOGRAFIE:.......................................................................................................................................................42

Anexe..................................................................................................................................................46

1

Introducere

Uniunea Europeană este un parteneriat economic şi politic ale cărui scopuri sunt menţinerea

păcii, stabilităţii şi prosperităţii, ridicarea standardelor de viaţă pentru cetăţenii statelor membre,

lansarea unei monede comune şi crearea unei pieţe unice care să asigure libera circulaţie a

bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului. Aderarea României la Uniunea Europeană a

reprezentat un pas important ȋn vederea reducerii decalajelor existente ȋntre aceasta şi ţările

dezvoltate ale Europei.

Ȋn prezent, Uniunea Europeană se află ȋn faza de construcţie a Uniunii Economice şi

Monetare. Aceasta din urmă poate fi definită ca fiind “un spaţiu economico-social şi politic, ȋn

construcţie, de o natură şi consistenţă diferită faţă de formele tradiţionale de grupare a intereselor de

natură economică şi socială la scară societală” (Uniunea economică şi monetară, 2005, pag. 1).

Din Uniunea Economică şi Monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 27 state

membre ale Uniunii Europene. Astfel, unele dintre ele (Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda,

Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia

şi Spania) au adoptat moneda unică, două dintre ele (Marea Britanie şi Danemarca) beneficiază de

clauza de opţiune conform căreia au dreptul să intre ȋn zona euro atunci când consideră că este cazul

iar celelalte state membre (printre care şi România) au statutul de stat membru cu derogare de la

adoptarea euro, dar vor trebui să adopte moneda unică ȋntr-o perioadă nedeterminată. Astfel, de la 1

ianuarie 2007 România a devenit membru al Uniunii Europene şi Monetare cu derogare de la

adoptarea monedei euro, ceea ce presupune că România se angajează irevocabil să ȋnlocuiască

moneda naţionala cu moneda unică ȋnsă poate alege momentul la care va solicita aprobarea pentru

intrarea ȋn zona euro. Ȋn consecinţă, a doua etapă deosebit de importantă care urmează aderării la

Uniunea Europeană este aderarea la Uniunea Economică şi Monetară.

Integrarea României ȋn zona euro este o problemă deosebit de importantă şi de actualitate.

Astfel, ȋncă din anul 2007 şi până ȋn prezent au fost stabilite date pentru o eventuală aderare la

Uniunea Economică şi Monetară, ȋnsă ca urmare a faptului că România nu a fost pregătită pentru

această etapă, aceasta a fost amânată, pentru ca ȋn prezent data asumată de Guvern pentru aderare să

fie anul 2015. Integrarea ȋn zona euro este importantă pentru că aceasta arată un anumit nivel de

stabilitate şi totodată disciplină la care ţara respectivă a ajuns (prin ȋndeplinirea criteriilor de la

Maastricht) şi, de asemenea, aduce numeroase avantaje statelor care adoptă moneda unică.

Lucrarea de faţă ȋşi propune să realizeze o analiză a condiţiilor ce trebuie ȋndeplinite de către

o ţară ȋn vederea adoptării monedei unice, accentul fiind pus pe analiza stadiului de ȋndeplinire a

criteriilor de la Maastricht de către România. De asemenea, lucrarea face o prezentare a momentelor

2

importante din evoluţia Uniunii Economice şi Monetare precum şi a procesului de consolidare a

acesteia prin reformele Pactului de Stabilitate şi Creştere.

Metodele de lucru utilizate ȋn tratarea subiectului sunt analiza de documente, consultarea

surselor din literatura română şi străină, analiza de date preluate de pe site-urile de specialitate şi

interviurile.

Astfel, primul capitol răspunde, ȋn prima parte, la ȋntrebarea dacă Uniunea Europeană este o

zonă monetară optimă, după prezentarea criteriilor care definesc un astfel de spaţiu. A doua parte a

acestui capitol reprezintă o trecere ȋn revistă a principalelor momente (Uniunea Economică şi de

Plăţi, Tratatele de la Roma, Sistemul Monetar European) care au dus la formarea Uniunii

Economice şi Monetare aşa cum aceasta există ȋn prezent.

Apoi, cel de-al doilea capitol este dedicat procesului de consolidare a Uniunii Economice şi

Monetare. După prezentarea criteriilor de la Maastricht şi a rolului pe care ȋl are Banca Centrală

Europeană ȋn cadrul zonei euro, sunt analizate cele două reforme ale Pactului de Stabilitate şi

Creştere menite a asigura climatul de stabilitate şi prudenţă bugetară necesar funcţionării eficiente a

Uniunii Economice şi Monetare. Ultima parte a acestui capitol prezintă Pactul Euro Plus la care

România a decis să adere anul acesta.

Ultimul capitol al acestei lucrări discută unele chestiuni cu caracter general privind aderarea

la zona euro de către o ţară, după care face o analiză a modului ȋn care România ȋndeplineşte ȋn

prezent criteriile de convergenţă nominală, precum şi modul ȋn care aceasta le-a ȋndeplinit din anul

2007 şi până ȋn prezent. Concluzia care se desprinde este că România prezintă rămâneri ȋn urmă la

acest aspect. De asemenea, acest capitol face o discuţie a eventualităţii adoptării monedei unice ȋn

anul 2015, România necesitând un amplu proces de pregătire pentru aderarea la zona euro ca

urmare a riscului apariţiei unor şocuri care să nu poată fi ajustate ȋn absenţa politicii monetare, prin

intermediul instrumentelor de politică fiscală, preţuri şi salarii.

3

Capitolul I: Zonele Monetare Optime şi drumul către UEM

1.1 Zonele monetare optime

1.1.1 Definirea conceptului de zonă monetară optimă

Din punct de vedere teoretic realizarea uniunii monetare este fundamentată pe teoria Zonelor

Monetare Optime.

Ȋn elaborarea acestei teorii, Robert Mundell are o contribuţie importantă, acesta fiind primul

economist care a formulat noţiunea de “zonă monetară optimă”, ȋn articolul “A Theory of Optimum

Currency Areas’’, publicat ȋn anul 1961. Ȋn viziunea sa, zona monetară optimă “reprezintă un set de

regiuni unde tendinţa de migraţie este suficient de mare pentru a asigura ocuparea deplină atunci

când una din regiuni cunoaşte un şoc” (Mihai Sebea, Alexandru Ionescu, 2006, pag. 8). Această

problemă a fost, ȋnsă, analizată şi de alţi economişti printre care Ronald McKinnon (1963), care a

adăugat la proprietăţile zonei monetare optime gradul de deschidere economică sau Peter Kenen

(1969), care a susţinut că diversificarea producţiei şi a consumului poate reprezenta o altă

caracteristică a acestor zone.

Există şi alte definiţii pentru conceptul de zonă monetară optimă. Astfel, Frankel (1999)

defineşte zona monetară optimă ca “o regiune pentru care este optim să existe o monedă unică şi o

politică monetară unică”. Apoi, ȋn 2002, Mongelli afirmă că “o zonă monetară optimă este definită

ca spaţiul geografic optim al unei monede unice, sau al unui grup de ţări, care au fixat irevocabil

ratele de schimb şi urmează să se unifice”. O definiţie mai simplă este dată de Pelkmans ȋn anul

2003, zona monetară optimă fiind “acea zonă pentru care costul renunţării la rate de schimb

flexibile sau la opţiunea de realiniere este mai scăzut decât beneficiile unei monede unice”. Se poate

concluziona că zona monetară optimă prezintă anumite proprietăţi care au ca rezultat absorbţia

şocurilor asimetrice fără a fi necesară utilizarea cursului de schimb sau a instrumentelor de politică

monetară (Mihai Sebea, Alexandru Ionescu, 2006 pag. 8).

Există mai multe criterii atât economice cât şi politice pe baza cărora se stabileşte dacă o

anumită zonă poate fi considerată o zonă monetară optimă. Criteriile economice clasice sunt

mobilitatea forţei de muncă, diversificarea producţiei şi deschiderea, iar cele politice cuprind

transferurile fiscale, preferinţele omogene şi diferenţa dintre destin comun sau naţionalism (Richard

Baldwin, Charles Wyplosz, 2006. pag. 354).

Primul criteriu, cel al mobilităţii forţei de muncă a fost propus de Robert Mundell şi se

referă la modalităţile de minimizare a costurilor unui şoc asimetric ȋn cadrul unei zone monetare.

Mundell susţine că dacă factorii de producţie forţa de muncă şi capitalul ar fi pe deplin mobili de-a

4

lungul graniţelor, ar fi eliminate costurile utilizării aceleaşi monede. Acest lucru nu se ȋntamplă ȋnsă

ȋn realitate ȋntrucât mobilitatea forţei de muncă este mai uşoară ȋn interiorul graniţelor decât ȋn afara

acestora ca urmare a diferenţelor culturale spre exemplu. Iar ȋn ceea ce priveşte capitalul, transferul

acestuia necesită timp şi nu este tocmai uşor de realizat, pe de altă parte rata capitalurilor fixe,

ȋntreprinderi şi echipamente, nu este mobilă.

Cel de-al doilea criteriu, diversificarea producţiei care aparţine lui Peter Kenen, acesta

ȋmpreună cu cel de-al treilea, deschiderea, ȋncearcând să identifice zonele economice improbabil de

a fi afectate de şocuri asimetrice destul de rare sau moderate ȋncât să nu constituie un obiect de

ȋngrijorare. Este avansată ideea că statele ale căror producţii şi exporturi sunt diversificate şi au o

structură similară formează o zonă monetară optimă. Altfel spus, având ȋn vedere că statele

specializate ȋntr-o gamă redusă de produse sunt cele mai probabile victime ale şocurilor, statele

membre ale zonei monetare optime trebuie să fie diferite şi să producă bunuri similare. Astfel,

consecinţele unui şoc specific unui produs ar fi reduse, şocul ar fi minor, şi ar afecta statele ȋn mod

similar, scăzând necesitatea ajustării ratelor de schimb.

Ultimul criteriu economic, deschiderea, susţinut de Ronald McKinnon, presupune că statele

care au comerţ liber şi fac comerţ unele cu altele formează o zonă monetară optimă. Spre exemplu,

când două state nu au aceeaşi monedă, fiecare are o rată de schimb proprie faţă de restul statelor.

Dacă statele sunt deschise, realizând tranzacţii comerciale numeroase ȋntre ele, distincţia dintre

bunurile interne şi cele externe ȋşi pierde din semnificaţie ca urmare a concurenţei care va egaliza

preţurile exprimate ȋn aceeaşi monedă.

Transferurile fiscale reprezintă cel de-al patrulea criteriu şi primul de natură politică, acesta

susţinând că statele care sunt de acord să se despăgubească reciproc ȋn caz de şocuri adverse

formează o zonă monetară optimă. Transferurile fiscale pot fi folosite ȋn cazul şocurilor

nefavorabile care au loc ȋn anumite ţări. Acestea din urmă pot primi transferuri ca şi compensare

pentru pierderea instrumentului ratei de schimb, ȋn scopul binelui comun. Se poate spune că aceste

ajutoare funcţionează ca asigurare comună ȋmpotriva şocurilor.

Apoi, preferinţele omogene reprezintă criteriul care lansează ideea că statele membre trebuie

să demonstreze că au o vizune comună privind reacţia la şocuri. Drept urmare, atunci când se pune

problema alegerii ȋntre inflaţie sau şomaj, favorizarea exportatorilor care sunt avantajaţi de rate de

schimb mici pentru a le spori competitivitatea sau a consumatorilor care doresc rate de schimb mari

pentru a creşte puterea de cumparare, statele membre ale unei zone monetare trebuie să ajungă la un

consens. Altfel spus, diferenţele dintre grupurile care au influenţă politică ȋn vederea stabilirii

acestor preferinţe nu ar trebui să fie prea mari.

5

Ȋn ultimul rand, criteriul solidarităţii, numit şi destin comun sau naţionalism constă ȋn faptul

că atunci când politica monetară comună generează conflicte ale intereselor naţionale, statele

membre ale unei zone monetare trebuie să accepte costurile ȋn numele unui destin comun.

1.1.2 Este UE o zonă monetară optimă?

Pentru a răspunde la această ȋntrebare este necesară o scurtă analiză a criteriilor care

definesc o zonă monetară optimă. Astfel, ȋn ceea ce priveşte gradul de deschidere al economiei,

majoritatea economiilor europene ȋndeplinesc acest criteriu. Deschiderea poate fi definită ca parte a

activităţii economice consacrate comerţului exterior. Ponderea exporturilor ȋn PIB măsoară partea

din producţia internă ce este exportată iar ponderea importurilor ȋn PIB reprezintă proporţia

cheltuielilor interne corespunzătoare importurilor (Richard Baldwin, Charles Wyplosz, 2006. pag.

354). Conform tabelului din anexa 1 care prezintă media celor două ponderi ȋn PIB reiese că statele

membre UE au o economie deschisă.

Apoi, referitor la criteriul lui Kenen, diversificarea producţiei, acesta este ȋndeplinit de ţările

din UE, comerţul intraramură fiind predominant ȋn cadrul comerţului exterior (Marin Dinu, Cristian

Socol, 2004, pag. 203).

Dacă primele două criterii sunt satisfăcute de ţările membre UE, nu acelaşi lucru se poate

spune şi despre următoarele două, mobilitatea forţei de muncă şi transferurile fiscale. Astfel, deşi

există o liberă circulaţie a cetăţenilor ȋn spaţiul UE, mobilitatea factorului muncă este redusă ȋn

Europa. Acest lucru este cauzat de mai multe motive precum diferenţele culturale ȋnsemnate dintre

ţări, limba, tradiţiile şi obiceiurile, apoi costurile mobilităţii care sunt percepute ca fiind ridicate

(Marin Dinu, Cristian Socol, 2004, pag. 204). Ȋn consecinţă, UE este departe de a ȋndeplini acest

criteriu ceea ce ȋnseamnă că sunt posibile şocuri asimetrice ȋn ţările care se confruntă cu o lipsă a

concurenţei (Richard Baldwin, Charles Wyplosz, 2006. pag. 358).

Apoi, sistemul transferurilor fiscale nu funcţionează ȋn cadrul UE deoarece pe de-o parte,

guvernele şi-au păstrat autoritatea asupra stabilirii ȋncasărilor şi cheltuielilor bugetare, iar pe de altă

parte, bugetul UE nu are un rol de stabilizare a economiilor, având dimensiuni reduse (Marin Dinu,

Cristian Socol, 2004, pag. 204). Totodată, bugetul este aproape ȋn totalitate folosit pentru politica

agricolă comună şi pentru fondurile structurale care susţin regiunile mai sărace, indiferent dacă

acestea sunt lovite sau nu de şocuri. Conform acestui criteriu Europa nu este ȋn mod cert o uniune

monetară optimă, susţin Baldwin şi Wyplosz (2006).

6

Apoi, există două ipoteze cu privire la ZMO, ipoteza endogenităţii şi cea a specializării.

Frankel şi Rose (1998) au susţinut cea dintâi ipoteză, afirmând că accentuarea integrării datorită

unificării monetare, va duce la sincronizarea mai bună a ciclurilor economice şi la apropierea de

statutul de zonă monetară optimă, agenţii economici adaptându-şi comportamentul ȋn interesul

UEM. Această abordare este ȋmpărtăşită şi de Comisia Europeană (Mihai Sebea, Alexandru

Ionescu, 2006, pag.9). Pe de altă parte, ipoteza specializării (Krugman, 1993) afirmă că integrarea

sporită duce la o corelaţie mai redusă a ciclurilor de afaceri. Pe măsură ce gradul de deschidere al

economiei creşte, fiecare ţară se va specializa ȋn producerea acelor bunuri pentru care deţin un

avantaj comparativ. Astfel, membrii unei zone monetare vor avea o structură economică foarte puţin

diversificată, predispusă a fi afectată de şocuri asimetrice. (Marin Dinu, Cristian Socol, 2004, pag. 197).

Ȋn concluzie, având ȋn vedere toate cele prezentate mai sus, UE nu este o zonă monetară

optimă, criteriile ZMO fiind doar ȋn parte ȋndeplinite.

1.2 Drumul către UEM

1.2.1 Integrarea economică, scurtă prezentare

Integrarea economică presupune eliminarea barierelor economice (orice tip de obstacol care

ȋmpiedică sau distorsioneaza mobilitatea factorilor de producţie) dintre două sau mai multe ţări, bariere

economice care, de cele mai multe ori, nu coincid cu cele teritoriale (Gabriela Drăgan, 2005, pag. 2).

Există mai multe stadii de integrare europeană care cuprind transformări ale structurilor

economice şi socio-politice ale spaţiului european (Uniunea economică şi monetară, 2005, pag. 2):

Zona de liber schimb care reprezintă acea formă de integrare ȋn care taxele vamale şi

restricţiile cantitative sunt eliminate ȋn cazul importurilor ȋntre statele membre zonei,

ȋn timp ce acestea din urmă ȋşi promovează o politică comercială proprie faţă de

statele terţe;

Uniunea vamală, forma de integrare prin care ţările membre ȋnlătură toate barierele

din schimburile comerciale desfăşurate ȋntre ele şi, de asemenea, adoptă un tarif

vamal comun faţă de terţi;

Piaţa comună care este o uniune vamala ȋn care există libera circulaţie a factorilor de

producţie;

7

Uniunea economică, forma de integrare care adaugă caracteristicilor pieţei comune,

un anumit grad de armonizare a politicilor economice naţionale ȋn vederea reducerii

discriminării pe piaţa comună;

Uniunea economică şi monetară care, faţă de uniunea economică, presupune o

monedă comună, care să circule ȋntre ţările membre şi o politică monetară unitară,

comună, pentru ţările membre.

Integrarea economică totală ca ultim stadiu al integrării este caracterizată de

unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale şi ciclice şi de asemenea, de existenţa

unei autorităţi supranaţionale ale cărei decizii au caracter obligatoriu pentru statele

membre.

Ȋn prezent, Uniunea Europeană se află ȋn stadiul Uniunii economice şi monetare, concept ce

va fi analizat şi dezvoltat ȋn continuarea lucrării.

1.2.2 Perioada 1948 – 1979: Uniunea Europeană de Plăţi, Tratatele de la Roma

Europa a traversat o perioadă extrem de grea după cel de-al doilea război mondial, perioadă

ȋn care s-au luat foarte multe decizii importante pentru evoluţia continentului, decizii care au mare

influenţă şi ȋn prezent. Dintre acestea pot fi exemplificate decizia de a crea Fondul Monetar

Internaţional, Banca Mondială sau Organizaţia de Cooperare Economică Europeană din anul 1948

(care a devenit ȋn anul 1961, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ȋn urma

creşterii numărului de participanţi), aceasta din urmă fiind ȋnfiinţată pentru a gestiona ajutorul

acordat de SUA Europei prin planul Marshall ȋn vederea reconstrucţiei acesteia. Mai mult de doi ani

au fost necesari pentru a elabora un aranjament monetar, acesta intrând ȋn vigoare la 1 iulie 1950

sub numele de Uniunea Europeană de Plăţi (UEP) formată nu numai din cele 18 state europene

membre OCEE ci, prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, şi din ţările africane sau

asiatice aflate ȋn spaţiul colonial (Dumitru Miron şi alţii, 2002, pag. 155). La terminarea războiului,

monedele europene nu erau convertibile ȋntre ele, plăţile şi deficitele comerciale constituind o frâna

ȋn calea schimburilor. Ȋn consecinţă, a fost ȋnfiinţată UEP care a instituit sistemul compensaţiilor

multilaterale şi de creditare automată ȋntre ţările membre OCEE (Nicolae Păun, “O istorie

economică a Europei”). Se poate afirma că istoria procesului de cooperare monetară europeană a

ȋnceput prin ȋnfiinţarea UEP, care a funcţionat ca o camera de compensaţie pentru ţările membre

(Mihai Sebea, Alexandru Ionescu, 2006 pag. 11). Ȋn anul 1958 acestea din urmă au decis trecerea

monedelor lor la convertibilitate deplină, iar UEP a fost ȋnlocuită cu Aranjamentul Monetar

8

European, având rolul de a menţine o zonă de stabilitate monetară ȋn Europa. Deşi acesta trebuia să

ofere stabilitate şi siguranţă financiară participanţilor, ȋn realitate autoritatea de a impune politici de

ajustare structurală şi de a stabili condiţiile pentru obţinerea de ȋmprumuturi era transferată

Comitetului Director al FMI (Dumitru Miron şi alţii, 2002, pag. 158).

Un alt moment important pentru integrarea monetară l-a reprezentat semnarea şi apoi

ratificarea Tratatelor de la Roma prin care au fost ȋnfiinţate Comunitatea Economică Europeană

(CEE) şi EURATOM, care ȋmpreună cu CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului)

au lansat proiectul de integrare economică europeană care a influenţat şi arhitectura monetară

europeană (Dumitru Miron şi alţii, 2002, pag. 159). Fiecare dintre aceste instituţii a avut o

contribuţie importantă pentru evoluţia Uniunii Europene. Astfel, CECO, care a luat fiinţă prin

reunirea a şase ţări: Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia şi Franţa, a avut dublu merit: din

punct de vedere politic a iniţiat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a pus bazele structurii

iniţiale iar din punct de vedere economic a contribuit la redresarea eonomică a Europei, prin

liberalizarea producţiei şi schimbului de materii prime, cărbune şi oţel, esenţiale pentru industrie. Pe

de altă parte, Euratom avea ca obiectiv crearea unor condiţii de dezvoltare a unei industrii nucleare

puternice, prin acţiuni comune ȋn ceea ce priveşte cercetarea şi difuzarea cunoştintelor, crearea de

ȋntreprinderi comune ȋn timp ce obiectivul principal al CEE era asigurarea progresului economic şi

social prin eliminarea barierelor care divizau Europa, reducerea decalajelor ȋntre regiuni,

ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă ale popoarelor europene precum şi consolidarea păcii.

Aceste obiective urmau să fie realizate prin măsuri concrete care să aibă ca rezultat crearea unei

uniuni vamale pentru produsele industriale, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi a

restricţiilor netarifare, ȋn principal cantitative, precum şi adoptarea unei politici comerciale comune

faţă de terţi, realizarea unei pieţe interne ȋn care să circule liber bunurile, serviciile, capitalul,

persoanele şi de asemenea, coordonarea politicilor economice naţionale şi crearea unor politici

comune ȋn domeniul agricol, ȋn cel al concurenţei etc (Gabriela Drăgan, Note de curs). Apoi,

uniunea vamală şi piaţa unică sunt stadii ale integrării ce trebuiau urmate logic de unificare

monetară. Tratatul de la Roma precizează explicit că fiecare ţară participantă la procesul european de

integrare trebuie să considere politicile în domeniul cursurilor de schimb ca elemente rezultante ale

unui consens reciproc. Această prevedere a fost greu transpusă în practică deoarece politicile în

cadrul cursurilor de schimb şi de rezolvare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi au rămas în sarcina

FMI. Totuşi, în cadrul CEE a fost creat Comitetul Monetar, alcătuit din câte un reprezentant al

băncilor centrale din ţările integrate şi doi reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi Comitetul

Guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările membre, care prin activitatea lor au realizat o

armonizare a politicilor monetare şi soluţionare a detaliilor tehnice de funcţionare a noii comunităţi

9

monetare. Drept urmare, principala problemă a CEE în anii '60, pe linie monetară, a fost ajustarea

cursurilor de schimb care puteau să influenţeze negativ realizarea uniunii vamale şi a viitoarelor

politici sectoriale, ȋn special realizarea Politicii Agricole Comunitare. A fost aplicat în practică

principiul FMI privind fixitatea cursurilor de schimb, dar şi căile de soluţionare a dezechilibrelor

balanţelor de plăţi.

La sfârşitul anului 1968, ȋn condiţiile instabilităţii monetare, s-a decis crearea unui grup de

experţi prezidat de Pierre Werner (primul ministru al Luxemburgului din acea perioadă) care să

ȋntocmească un raport detaliat cu privire la crearea şi funcţionarea unei uniuni monetare complete

ȋntre economiile europene ȋn decurs de 10 ani. Uniunea monetară ar fi implicat “convertibilitatea

deplină şi ireversibilă a monedelor statelor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursului de schimb,

fixitatea irevocabilă a parităţilor şi cursurilor valuatare şi liberalizarea completă a fluxurilor de

capital” (Raportul Werner, pag. 26). De asemenea, părerea experţilor care au ȋntocmit raportul era

ȋn favoarea adoptării unei monede unice pentru ţările membre pentru a garanta ireversibilitatea

măsurilor luate. Raportul Werner nu a fost implementat deoarece Consiliul Ministerial de la acea dată

nu a acceptat ideea creării unor noi instituţii în afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a sesizat

necesitatea modificării Tratatului de la Roma (Dumitru Miron şi alţii, 2002, pag. 164).

Statele europene au căutat ȋn continuare o modalitate de a soluţiona problema instabilităţii

monetare. Astfel, având ȋn vedere devalorizarea dolarului şi prăbuşirea Sistemului Monetar

Internaţional, a fost creat şarpele monetar. Ca urmare a Acordului Smithsonian din decembrie 1971

marjele de fluctuaţie a monedelor europene faţă de dolar au fost majorate de la +/-1% la +/-2,25%,

condiţii ȋn care fiecare monedă ar fi putut varia cu aproape 9% faţă de celelalte. O astfel de bandă

de fluctuaţie era considerată prea largă şi incompatibilă cu funcţionarea pieţei comune şi ȋndeosebi

cu cea a Politicii Agricole Comune. Ȋn consecinţă, cele şase ţări membre CEE (apoi Danemarca,

Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia) au convenit să reducă marja maximă de fluctuaţie a monedelor

lor la +/- 4,5% (+/-2,25% faţă de dolar şi tot +/-2,25% ȋntre ele), aranjamentul fiind numit “şarpele

ȋn tunel” (Mihai Sebea, Alexandru Ionescu, 2006, pag. 11). Pe plan internaţional, la sfârşitul anilor

‘60 inflaţia a ȋnceput să crească ȋn mai multe ţări atât ca urmare a condiţiilor locale cât şi din cauza

Războiului din Vietnam care a fost finanţat parţial din masa monetară. Dolarul nu a mai fost

considerat un standard sigur, iar sistemul de la Bretton Woods s-a prabuşit ȋn momentul ȋn care

SUA nu a mai putut garanta valoarea ȋn aur a dolarului. Ca urmare, ȋn anul 1971 SUA “au suspendat”

convertibilitatea dolarului ȋn aur şi au devalorizat dolarul cu 10 procente iar ȋn 1973 sistemul Bretton

Woods a luat sfârşit prin abandonarea principiului “fix, dar ajustabil”, fiecare ţară devenind liberă să-

şi aleagă regimul cursului de schimb (Richard Baldwin, Charles Wyplosz, 2006. pag. 300).

10

1.2.3 Perioada 1979 – 1999: Sistemul Monetar European

Următorul moment important pentru integrarea europeană este anul 1979 cand este adoptat

Sistemul Monetar European (SME). Negociat ȋn 1978 de către cele nouă ţări membre ale Comunităţii

Europene, SME a luat fiinţă ca urmare a propunerii comune a cancelarului german Helmut Schmidt şi a

preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing. Acesta era văzut la momentul respectiv ca un instrument

de creare a unei zone de stabilitate monetară ȋn spaţiul comunitar, dar şi ca un punct de legătură ȋntre

Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară (Uniunea economică şi monetară, pag. 3).

Astfel, printre obiectivele SME se numărau o cooperare monetară mai strânsă ȋn vederea creării zonei de

stabilitate menţionate mai sus, precum şi asigurarea unei baze solide pentru coordonarea politicilor

cursului de schimb faţă de ţările care nu participau la sistem. SME se baza pe trei elemente principale,

“European Currency Unit” –ECU- moneda coş care funcţiona atât ca activ de rezervă cât şi ca mijloc de

decontare, un mecanism de schimb care presupunea respectarea unor marje de fluctuaţie de 2,25% faţă de

cursul pivot (cel al monedei ECU), depăşirea acestor marje impunând intervenţia autorităţilor monetare

precum şi mecanisme de credite care prevedeau ca statele membre să transfere FECOM-ului (Fond

Monetar de Cooperare Monetară ȋnfiinţat ȋn 1973 care era autorizat să primească rezerve monetare şi să

restituie statelor membre cantitatea corespunzătoare de ECU, care servea ca mijloace de credit) 20% din

rezervelor ȋn dolari şi ȋn aur, contabilizate ȋn ECU (Gabriela Drăgan, Note de curs).

SME includea crearea simbolică a monedei unice europene, ECU, rezultatul unui coş format din

monedele ţărilor membre, fiecare monedă având o anumită pondere considerată a reprezenta puterea

economică a ţării şi importanţa acesteia ȋn comerţul intraeuropean. Aceste ponderi erau revizuite la

fiecare cinci ani sau la cerere, dacă una din monedele ce intrau în coş suferea fluctuaţii mai mari decât

cele stabilite de cursul pivot (rată de schimb care arată câţi ECU valorează unitatea monetară a

fiecărei ţări) şi au fost alese iniţial aşa ȋncât 1 ECU = 1 $. ECU a fost o monedă cu valoare variabilă,

în funcţie de variaţia cursurilor de schimb ale monedelor naţionale.

ECU a fost moneda oficială a Comunităţii Europene, fiind folosită pentru toate tranzacţiile

oficiale, ȋnsă ea a fost gândită astfel ȋncât să nu fie o monedă, neexistând exemplare fizice ale acesteia iar

băncile centrale nu realizau tranzacţii ȋn ECU. Aceasta a fost o unitate de cont, nu putea fi utilizată în

tranzacţiile curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma mijloacelor de plată nelichide (cecuri,

viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii. ECU a fost utilizată îndeosebi de

autorităţi şi de societăţile transnaţionale pentru contractarea de împrumuturi pe piaţa internaţională a

capitalurilor. De asemenea, pieţele private au adoptat ECU şi au emis instrumente de ȋndatorare folosind

această unitate, precum împrumuturi publice şi emisiuni obligatorii în ECU, credite bancare şi

interbancare, emiterea de cărţi de credit şi de cecuri de călătorie în ECU.

11

Pe plan internaţional, moneda comunitară era a patra ca pondere în împrumuturile

internaţionale (1990), după dolarul SUA (40%), yenul japonez (12%) şi francul elveţian (10%) ceea ce

arată importanţa acesteia.

O altă componentă a SME, mecanismul de susţinere financiară a avut rolul de a reglementa

maniera de acordare de credite pe termen scurt şi mediu pentru depăşirea unor situaţii de criză. Fondul

European de Cooperare Monetară a reprezentat instituţia prin care a avut loc susţinerea financiară a

monedelor aflate în dificultate.

Mecanismul de schimb introdus în 1979 pentru a reduce fluctuaţiile în valoarea nominală a

monedelor statelor membre, pe baza susţinerii reciproce şi a acţiunilor colective ale băncilor

centrale din statele membre constituie elementul esenţial al SME şi se bazează pe faptul că fiecare

monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU, cursuri pivot ce au stat la baza grilei de paritate.

Băncile centrale au intervenit pe pieţele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a

le influenţa valoarea. Intervenţia s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când

valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord şi numit marjă sau culoar

de fluctuaţie, băncile centrale interveneau, restabilind valoarea de piaţă a respectivei monede.

Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parităţi care îi permitea fiecărei

monede să fluctueze limitat în relaţie cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în acelaşi timp,

o rată centrală de paritate în ECU. S-a stabilit o marjă de fluctuaţie de ±2,25% între monedele SME şi

de 6% pentru monedele care nu făceau parte din mecanismul de schimb, ȋnsă şi ȋn interiorul SME

limitele de fluctuaţie puteau fi extinse la +/-6%, opţiune exercitată de Italia ȋn perioada 1979-1990.

Acest aranjament monetar a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european,

fără a avea la bază o monedă de referinţă extraeuropeană. În acelaşi timp, el nu s-a constituit în jurul

unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.

Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină şi cea italiană) s-au retras

din sistem, cinci dintre ele şi-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira

irlandeză, coroana daneză şi francul francez) şi una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15%

a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulaţie nu dă

rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.

Aceasta din urmă a fost adoptata în 1999, lansându-se totodata un al doilea mecanism al ratei de

schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2 (MRS II), în cadrul căruia sistemul multilateral a fost

înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală

comparativ cu euro (Uniunea economică şi monetară, pag. 4).

Funcţionarea SME şi ȋn special a MRS a presupus o scădere a independenţei băncilor

centrale prin obligaţia de a respecta marjele de fluctuaţie stabilite. Astfel, a apărut aşa numita

12

“imposibilă trinitate”, principiu care susţine că cele trei caracteristici dorite de MRS, o rată fixă de

schimb valutar, independenţa politicii monetare, mobilitatea totală a capitalului nu pot exista

ȋmpreună (Richard Baldwin, Charles Wyplosz, 2006. pag.330). Ȋn perioada funcţionării sistemului,

membrii au optat, ȋn general, pentru stabilitatea ratei de schimb şi pentru un control riguros al

mişcării capitalurilor.

Pe scurt, ȋn primii ani de viaţă SME a funcţionat ca un sistem de cursuri fixe, dar ajustabile,

realinierile monetare accentuând responsabilitatea comună a ţărilor participante şi oferind totodată

posibilitatea realizării echilibrului monetar şi economic. Apoi, ȋn cursul anilor ‘80 SME a trecut de

la un sistem de cursuri fixe dar ajustabile, la un sistem de cursuri fixe de natură rigidă, pentru ca

după realinierea din martie 1983, să intre ȋntr-o perioadă mai stabilă. Astfel, dacă ȋn primii ani ai

funcţionării SME exista o realiniere ȋn medie la opt luni, ȋntre 1983 şi 1986 realinierile se

efectuează ȋn medie la 12 luni, ȋntre 1987 şi 1992 nemaiexistând realinieri. Printre factorii care au

asigurat stabilitatea monetară din această perioadă se regăsesc nivelul ridicat al convergenţei

macroeconomice şi concentrarea eforturilor ȋn direcţia coordonării mai strânse a politicilor

monetare şi utilizarea unor instrumente diverse pentru susţinerea cursurilor de schimb (Dumitru

Miron şi alţii, 2002, pag. 179). Această evoluţie a SME arată că stabilitatea ratei de schimb era o

prioritate pentru ţările membre, acestea făcând eforturi importante ȋn vederea susţinerii convergenţei

nominale şi a coordonării politicilor monetare. Ca rezultat, chiar ȋn condiţiile vulnerabilităţii

dolarului american, stabilitatea cursurilor de schimb ȋn cadrul SME a putut fi asigurată. Pe de altă

parte, ȋn acea perioadă se aprecia că SME reprezenta de fapt o zonă a mărcii. La mijlocul anilor

‘80, ţările cu inflaţie mai mare decât Germania nu au mai utilizat devalorizările pentru a recupera

competitivitatea. Deoarece monedele acestor ţări aveau o rată de schimb fixă faţă de marca germană

autorităţile au decis ca ȋn continuare să ţină sub control preţurile pentru a nu-şi pierde

competitivitatea (care nu mai poate fi compensată prin scăderi ale cursului). Franţa şi Italia sunt ţări

care au adoptat această strategie. Ele au preferat convergenţa spre o rată germană a inflaţiei şi au

renunţat la autonomie ȋn ceea ce priveşte politica monetară, ȋn acel moment considerându-se că

SME a devenit o zonă a mărcii (Mihai Sebea, Alexandru Ionescu, 2006, pag. 12).

Ȋn concluzie, din funcţionarea mecanismului ratei de schimb au rezultat atât efecte pozitive

cât şi negative, acestea fiind prezentate pe scurt ȋn anexa 2.

Ȋn perioada 1979 – 1999 a avut loc un moment extrem de important pentru evoluţia

unificării monetare a Uniunii Europene, semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) care a intrat ȋn

vigoare ȋn anul 1993, aspecte care vor fi detaliate ȋn capitolul II al acestei lucrări.

13

Capitolul II: Tratatul de la Maastricht şi consolidarea UEM

2.1 Tratatul de la Maastricht şi criteriile de convergenţă

Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra UE reprezintă finalul numeroaselor ȋncercări de a

realiza o uniune monetară. Acesta a fost semnat de către miniştrii de externe şi de finanţe ai Comunităţii

la data de 7 februarie 1992 şi a intrat ȋn vigoare la 1 noiembrie 1993. Ȋn plan monetar, Tratatul de la

Maastricht a consfinţit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii şi a stabilit criteriile pe care

statele membre UE trebuie să le ȋndeplinescă pentru a putea adopta moneda unică (Uniunea economică şi

monetară, pag. 2). Pe de altă parte, acesta a produs modificări şi ȋn afara spectrului monetar. Astfel,

denumirea oficială a Comunităţii Europene a fost schimbată ȋn Uniunea Europeană iar pilonului

economic ȋi sunt anexaţi doi noi piloni – pilonul dedicat cooperării ȋn materie de politică externă şi de

securitate, pilon interguvernamental şi doar parţial supranaţional şi pilonul dedicat cooperării ȋn materie

de politică internă şi de justiţie, pilon interguvernamental (Gabriela Drăgan, Note de curs). Partea din

Tratat referitoare la uniunea monetară a fost complet şi strict conturată, cu decizia irevocabilă de a se

adopta o monedă unică până la data de 1 ianuarie 1999.

Tratatul de la Maastricht prevedea realizarea UEM ȋn trei etape. Astfel, prima fază a ȋnceput

la jumătatea anului 1990 prin liberalizarea fluxurilor de capital ȋntre membrii Comunităţii Europene şi

s-a ȋncheiat ȋn octombrie 1993 prin desăvârşirea pieţei unice. Totodată, ȋn această primă etapă are loc

debutul procesului de convergenţă economică prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor

economice ale statelor membre. Cea de-a doua etapă debutează la 1 ianuarie 1994 şi prevede

ȋnfiinţarea Institutului Monetar European, compus din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor

membre UE, având ca principal rol coordonarea eforturilor de respectare a criteriilor de convergenţă

precum şi realizarea pregătirilor de creare a Băncii Centrale, independenţa băncilor centrale naţionale,

precum şi reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare ȋn vederea ȋndeplinirii criteriilor de

convergenţă (Mihai Sebea, Alexandru Ionescu, 2006, pag. 19). Acestea din urmă, denumite şi

criteriile de la Maastricht sunt prezentate ȋn anexa nr. 3.

Cea de-a treia etapă de realizare a UEM a urmărit fixarea parităţilor dintre moneda unică şi

monedele ţărilor participante precum şi introducerea efectivă a monedei unice. Ȋn această etapă puteau

intra doar ţările care ȋndeplinau criteriile de convergenţă, etapă care presupunea două termene de

realizare: dacă majoritatea ţărilor membre satisfăceau criteriile de convergenţă ȋn 1996, trecerea la această

etapă s-ar fi făcut ȋn 1997, iar ȋn caz contrar, trecerea ar fi avut loc la 1 ianuarie 1999 (Mihai Sebea,

Alexandru Ionescu, 2006, pag. 20).

14

Ȋn cadrul celei de-a treia etape, ȋncepe să funcţioneze Sistemul European al Băncilor Centrale

(SEBC), care ȋnlocuieşte Institutul Monetar European. Acesta este format din Banca Centrală Europeană

şi băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene şi are ca responsabilităţi punerea ȋn aplicare

a politicii monetare a UE, conducerea operaţiunilor valutare, gestionarea rezervelor oficiale ale statelor

membre UE, precum şi promovarea şi gestionarea operţiunilor legate de sistemele de plăţi (Dumitru

Miron şi alţii, 2002, pag. 190). Ȋn consecinţă, prin adoptarea euro ca monedă unică, statele care fac

parte din zona euro renunţă la propria suveranitate monetară, responsabilitatea privind politica

monetară ȋn cadrul UEM fiind transferată nucleului Sistemului European al Băncilor Centrale,

Banca Centrală Europeană.

SEBC care funcţionează pe baza Protocolului privind Statutul Sistemului European al

Băncilor Centrale şi al Bancii Centrale Europene, anexat la Tratatul de la Maastricht, nu are

personalitate juridică, nu este abilitat să acţioneze şi nu are organe de decizie proprii. Pe de altă

parte, ȋnsă, membrii SEBC, băncile centrale ale statelor membre şi BCE sunt persoane juridice şi

participanţi activi. Astfel, termenul “SEBC” defineşte un cadru instituţional care stabileşte “legătura

organică” ȋntre băncile centrale naţionale şi BCE, asigurând centralizarea procesului decizional şi

faptul că misiunile atribuite lui prin Tratat sunt ȋndeplinite ȋn concordanţă cu repartizarea

competenţelor şi cu obiectivele sistemului. Având ȋn vedere că atât băncile centrale ale statelor care

fac parte din zona euro, cât şi cele care sunt parte doar din UE sunt incluse ȋn SEBC, cele din urmă

nu sunt implicate ȋn ȋndeplinirea funcţiilor de bază ale sistemului ca urmare a faptului că şi-au

păstrat suveranitatea monetară (Hanspeter K. Scheller, 2006, pag. 43).

Ca alternativă a SEBC exista posibilitatea creării unei bănci centrale unice, ȋnsă considerente

de natură politică şi economică (prezentate ȋn anexa nr. 4) au stat la baza fundamentării deciziei de a

crea un sistem care să ȋndeplinească funcţiile de bancă centrală pentru zona euro.

Acest sistem, numit şi Eurosistem este caracterizat printr-un grad ȋnalt de independenţă. Astfel,

atât Banca Centrală Europeană, cât şi băncile centrale naţionale sunt foarte bine protejate ȋmpotriva

influenţei politice. Ȋn acest sens, ȋnainte de a face parte din UEM, fiecare stat trebuie să adapteze statutul

băncii naţionale aşa ȋncât să corespundă cerinţelor comune, legislaţia naţională trebuind să fie perfect

compatibilă cu prevederile din Tratat articolul 108: “Ȋn exercitarea puterilor şi ȋndeplinirea sarcinilor şi

responsabilităţilor conferite prin Tratat şi Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale, nici Banca

Centrală Europeană, nici băncile naţionale şi nici alţi membri ai forumurilor lor decizionale nu vor

solicita sau urma indicaţiile instituţiilor sau organismelor comunitare, ale guvernului statului membru

sau ale oricărui alt organism. Instituţiile şi organismele comunitare şi guvernele statelor membre se

obligă să respecte acest principiu şi să nu caute să-i influenţeze pe membrii forumurilor decizionale ale

Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale ȋn ȋndeplinirea sarcinilor acestora”. Pe de altă parte,

15

tot ȋn vederea asigurării independenţei sistemului, membrii consiliului de conducere sunt numiţi pe

termen lung (8 ani) şi nu pot fi ȋnlocuiţi, pentru a se reduce, astfel, posibilitatea exercitării presiunilor.

Totodată, BCE este independentă şi din punct de vedere financiar, având buget propriu, independent de

cel al Uniunii Europene, iar operaţiunile sale financiare nu sunt supuse auditului Curţii Europene a

Auditorilor care supraveghează Comisia Europeană, ci beneficiază de serviciile auditorilor externi

(Richard Baldwin, Charles Wyplosz, 2006. pag.382).

Conform dispoziţiilor articolului 9.2 din Statutul SEBC, funcţiile specifice ale BCE sunt

după cum urmează (Hanspeter K. Scheller, 2006, pag. 54):

reprezintă nucleul decizional al Eurosistemului;

asigură aplicarea coerentă a politicilor proprii;

are competenţe de reglementare şi dreptul de a impune sancţiuni;

are drept de iniţiativă legislativă la nivel comunitar şi acordă consultanţă instituţiilor

Comunităţii şi statelor membre UE cu privire la proiectele de acte normative;

ȋndeplineşte atribuţiile fostului IME, necesare ȋn cea de-a treia etapă a UEM.

Ȋn ceea ce priveşte programul privind introducerea monedei unice, acesta a fost stabilit ȋn

cadrul Consiliului European de la Madrid (15–18 decembrie 1995). Astfel, s-au luat hotărâri cu

privire la denumirea monedei unice, numărul de bilete care vor fi emise (7), valoarea celui mai mare

(500) şi a celui mai mic (5) şi a unui calendar, scenariu de introducere a monedei unice, numit şi

Scenariul de la Madrid, prezentat ȋn anexa 5 (Gabriela Drăgan, Note de curs).

Ȋn cadrul Consiliului European din data de 1-3 mai s-au anunţat cele 11 state membre care

ȋndeplineau criteriile de convergenţă necesare intrării ȋn cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi

Monetare şi adoptării monedei unice, ȋncepând cu data de 1 ianuarie 1999. Ȋn prezent, zona euro

este formată din 17 ţări membre prezentate ȋn anexa 6.

Deşi ȋndeplineau criteriile de convergenţă, Marea Britanie, Danemarca şi mai târziu Suedia,

au refuzat să facă parte din UEM. Astfel, Marea Britanie beneficiază de “o clauză de opţiune”,

conform căreia are dreptul să intre ȋn zona euro atunci când consideră că este cazul. Danemarca a

respins iniţial Tratatul, pentru ca la al doilea referendum acesta să fie ratificat, ȋnsă numai după ce

statul primeşte derogarea de care beneficia Marea Britanie. Suedia, după modelul celor două state, a

susţinut la momentul aderării la UE (1995) că nu este interesată să facă parte din zona euro

(Gabriela Drăgan, Note de curs).

16

2.2 Pactul de Stabilitate şi Creştere – PSC I

Pactul de Stabilitate şi Creştere a fost adoptat ȋn cadrul Consiliului European de la Dublin,

din decembrie 1996. Acesta reprezintă un acord politic ȋntre statele membre UE, având scopul de a

coordona politicile fiscale naţionale ȋn cadrul Uniunii Economice şi Monetare ȋn vederea asigurării

unui climat de stabilitate şi prudenţă bugetară, considerat necesar pentru succesul UEM (Pactul de

Stabilitate şi Creştere, Euractiv, 2008). Acesta trebuie privit ca fundament al celei de-a treia etape a

realizării UEM, prezentată ȋn cadrul subcapitolului precedent.

Iniţial recomandat de ministrul de finanţe al Germaniei, Theo Waigel, care dorea

continuarea politicii de inflaţie scăzută dusă de guvernul german timp de o perioadă ȋndelungată

care i-a asigurat o creştere economică puternică ȋncepând cu anii 1950, Pactul a fost elaborat ca o

modalitate de a limita puterile guvernelor naţionale de a exercita presiuni inflaţioniste asupra

economiei europene.

Pactul de Stabilitate şi Crştere a fost adoptat pentru ca ţările să respecte criteriile de stabilitate

şi după aderarea la UEM. Astfel, statele trebuie să se asigure că deficitul bugetar nu depăşeşte 3% din

Produsul Intern Brut (PIB) şi că datoria publică nu depăşeşte 60% din PIB. Principalul instrument de

constrângere a statelor membre de a respecta criteriile de convergenţă este “procedura privind

deficitul excesiv”, ȋn cazul ȋn care un stat are un deficit mai mare de 3% din PIB sau o datorie publică

mai mare de 60% din PIB, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului să ia o serie de măsuri

ȋmpotriva statului ce a ȋncălcat prevederile Pactului (Pactul de Stabilitate şi Creştere, Euractiv, 2008).

Astfel, această procedură de deficit excesiv, detaliată ȋn cadrul articolului 104 din Tratatul UE,

presupune că statele membre au obligaţia să evite deficitele bugetare excesive (evaluate ȋn raport cu o

valoare de referinţă). Ȋn acest sens, Comisia are obligaţia de a monitoriza situaţia bugetară, de a

identifica erorile grave şi de a face recomandări, formulând o opinie către Consiliu iar acesta din urmă

va decide prin vot cu majoritate calificată asupra modului de acţiune. Ȋn consecinţă, Consiliul va face

recomandări, va avertiza statele membre ȋn legătură cu măsurile ce ar trebui luate ȋntr-o anumită

perioadă de timp ȋn vederea reducerii deficitelor şi va solicita statelor membre constituirea unor

depozite cu dobânzi 0% sau va impune amenzi (Gabriela Drăgan, Note de curs, pag 11).

Pactul de Stabilitate şi Creştere aduce trei inovaţii principale:

a) o normă de stabilitate – statele membre se angajează să respecte obiectivul bugetar

pe termen mediu (să aibă un buget aproape de echilibru sau excedentar);

b) un mecanism de supraveghere – fiecare stat membru prezintă Comisiei şi

Consiliului, ȋn fiecare an, un program de stabilitate;

17

c) o definiţie a deficitului justificabil prin recesiune – depăşirea normei de deficit

public (3% din PIB) este considerată ca excepţională şi temporară dacă este urmarea

unei recesiuni economice grave, adică dacă PIB ȋn termeni reali ȋnregistrează o

scădere anuală de cel puţin 2%. Altfel spus, ȋn cazul unei recesiuni grave (se

ȋnregistrează scăderea PIB-ului cu 2%), ţara nu este sancţionată pentru depăşirea

pragului de 3%, dacă recesiunea este apreciată ca fiind slabă (0,75% scădere a PIB),

sancţiunile sunt sistematice şi, ȋntre aceste două limite, oportunitatea sancţiunilor

este apreciată de Consilu (Gheorghe H. Popescu, 2007, pag. 235)

Pactul de Stabilitate şi Creştere este format din două componente, una preventivă şi una

corectivă. Astfel, prima dintre acestea se referă la faptul că statele membre trebuie să prezinte ȋn

fiecare an programe de stabilitate (convergenţă) care să arate cum vor fi asigurate poziţii fiscale

stabile pe termen lung, având ȋn vedere impactul ȋmbătrânirii populaţiei asupra bugetului. Aceste

programe sunt evaluate de Comisie, iar Consiliul emite un aviz pentru fiecare dintre ele. Ȋn

consecinţă, pe baza unei propuneri ȋnaintate de Comisie, Consiliul poate declanşa o procedură de

avertizare timpurie pentru a preveni apariţia unui deficit excesiv, iar Comisia, prin intermediul

sistemului de avertizare timpurie, poate recomanda unui stat membru să respecte obligaţiile PSC.

Componenta corectivă a PSC, pe de altă parte, se declanşează ȋn momentul ȋn care deficitul bugetar

al unui stat este considerat excesiv. Consiliul emite recomandări către statele membre implicate

pentru corectarea deficitului excesiv şi stabileşte un termen pentru aceasta. Nerespectarea

recomandărilor conduce la declanşarea următoarelor etape ale procedurii, inclusiv la posibilitatea

sancţionării statelor membre din zona euro ( Pactul de Stabilitate şi Creştere, europa.eu).

Cu toate că a luat naştere ca urmare a faptului că statele membre au ȋnţeles nevoia existenţei

unor măsuri care să asigure o bună coordonare a politicilor ȋn cadrul UEM, Pactul de Stabilitate şi

Creştere a fost criticat imediat după adoptarea sa. Principalele critici aduse se refereau ȋn special la

rigiditatea sa excesivă şi la modul arbitrar ȋn care au fost stabilite cele două praguri pentru deficitul

bugetar şi cel al ȋndatorării publice; principalele avantaje şi dezavantaje ale PSC sunt prezentate ȋn

anexa 7 (Pactul de Stabilitate şi Creştere, Euractiv, 2008).

De asemenea, lipsa flexibilităţii bugetare ȋn cazul recesiunii crează potenţiale tensiuni ȋntre

guvernele naţionale şi instituţiile europene. Pe de-o parte, deşi scopul PSC este de a proteja Banca

Centrală Europeană de presiunile politice, rezultatul este creşterea acestora ȋntrucât, neputând apela

la măsuri privind bugetele lor ȋn cazul recesiunilor, statele membre crează presiuni asupra BCE

pentru a relaxa politicile monetare. Pe de altă parte, când statele au parte de evoluţii economice

nefavorabile, acţiunea instituţiilor UE este percepută ca ȋnrăutăţind lucrurile, ȋntârziind refacerea

economiilor (ameninţând să sancţioneze ţările când acestea se luptă cu probleme de ordin

18

economic). Ȋn consecinţă, aceste lucruri nu fac altceva decât să promoveze Euroscepticismul.

Totodată, prevederile Pactului nu asigură suficientă flexibilitate pentru a face faţă crizelor ciclice şi

nu pot fi considerate un ȋnlocuitor pentru coordonarea politicilor economice. Referindu-se doar la

limitele deficitelor, prevederile Pactului omit structura şi cauzele acestora.

Aceste aspecte negative au dus la probleme serioase ȋn anii 2002-2004 când multe dintre

statele din zona euro au ȋnregistrat o scădere economică. Aceasta din urmă a avut ca rezultat

creşterea deficitelor bugetare ale Franţei, Germaniei, Italiei şi Portugaliei. Ca urmare a prevederilor

PSC, Comisia Europeană a insistat asupra necesităţii ca aceste state să-şi controleze deficitele

bugetare ȋnsă unele dintre ele, Franţa şi Germania ȋn special, au refuzat să respecte recomandările

venite de la Comisie şi anume să adopte politici deflaţioniste. Astfel, Comisia, ȋn calitate de gardian

al PSC, a simţit nevoită să ȋnceapă procedurile ȋmpotriva acestora, ȋnsă ȋn noiembrie 2003 Consiliul

de miniştri a abrogat procedurile ȋncepute de Comisie, demonstrând astfel inconsecvenţa şi lipsa de

credibilitate a PSC (Paul De Grauwe, 2005, pag. 240).

Având ȋn vedere pe de-o parte, multitudinea criticilor aduse Pactului de Stabilitate şi

Creştere, cea mai importantă dintre ele fiind aceea că prevederile sale sunt mult prea rigide şi pe de

altă parte faptul că au existat cazuri când prevederile Pactului nu au fost aplicate, s-a decis la nivel

european, reformarea acestui acord politic ȋntre statele membre UE pentru a ȋndeplini funcţia pentru

care a fost creat şi anume asigurarea climatului de stabilitate şi prudenţă bugetară la nivelul Uniunii.

2.3 Reforma Pactului de Stabilitate şi Creştere – PSC II

O primă reformă a Pactului de Stabilitate şi Creştere a avut loc ȋn cadrul Consiliu din martie

2005, reformă care a avut ca rezultat relaxarea prevederilor Pactului.

Astfel, ȋn ceea ce priveşte componenta corectivă, pragurile deficitelor au rămas nemodificate

– 3% din PIB pentru deficitul bugetar şi 60% din PIB pentru datoria publică, acestea fiind

considerate ȋn continuare reperele unei economii sănătoase, ȋnsă Comisia Europeană nu mai

sancţionează statele care ȋnregistrează deficte bugetare mai mari de 3% dacă depăşirea pragului

impus este temporară şi poate fi justificată prin argumente relevante, concrete, precum necesitatea

asigurării potenţialului de creştere a economiei, ciclul economic, costurile ridicate ale reformelor

structurale (reforma pensiilor, a sistemului de asigurări sociale), adoptarea de programe de sprijin

pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, precum şi aplicarea de măsuri de ȋnsănătoşire bugetară,

cum ar fi eforturi pentru reducerea nivelurilor ȋndatorării, acumularea de rezerve bugetare ( Interviu

19

dat de José Manuel-Páramo, membru ȋn Comitetul Executiv al BCE ȋn cadrul conferinţei “Noi

perspective pentru sustenabilitatea fiscală, Frankfurt, 2005).

Apoi, o altă schimbare ȋn cadrul prevederilor PSC se referă la declanşarea procedurii

deficitului excesiv şi la prelungirea termenelor pe care statele le au la dispoziţie pentru a reduce

deficitul dacă acesta depăşeşte pragul impus. Aşadar, pe de-o parte, procedura deficitului excesiv nu

poate fi declanşată ȋmpotriva unei ţări care traversează o perioadă de creştere economică negativă

sau o perioadă prelungită de creştere ȋncetinită. Ȋn cadrul PSC iniţial, excepţia se referea la acele ţări

care experimentau o creştere negativă de 2%, situaţie neȋntâlnită de la adoptarea Pactului. Pe de altă

parte, dacă statele aveau la dispoziţie doar 1 an pentru a reduce deficitul dacă acesta este considerat

excesiv, ȋnainte de reforma PSC, după reformă termenul a fost prelungit la 2 ani. Acest interval

poate fi prelungit ȋn cazul ȋn care intervin evenimente economice neaşteptate cu consecinţe grave

asupra bugetului. Pentru a putea beneficia de această prelungire a termenului, statele ȋn cauză

trebuie să aducă dovezi conform cărora au luat măsurile de corectare a deficitului care le-au fost

recomandate (Pactul de Stabilitate şi Creştere, Euractiv, 2008).

Cu privire la componenta corectivă, obiectivele pe termen mediu specifice fiecărui stat ȋn

parte reprezintă o altă modificare adusă de reforma PSC. Astfel, aceste obiective sunt definite

pentru fiecare stat ȋn parte ţinând cont de gradul de ȋndatorare şi de potenţialul de creştere

economică. Acestea se vor situa ȋntre -1 % din PIB pentru ţările cu o ȋndatorare mică şi un potenţial

de creştere sporit şi 0 sau chiar o valoare pozitivă pentru ţările cu datorie mare şi un potenţial de

creştere scăzut. Totodată, ȋn ceea ce priveşte eforturile de ajustare pe care trebuie să le depună

statele pentru a atinge aceste obiective pe termen mediu, standardul este de 0,5% din PIB pe an,

existând posibilitatea ca aceste eforturi să fie mai mari ȋn perioadele bune şi mai mici ȋn cele mai

puţin bune ( Interviu dat de José Manuel-Páramo, membru ȋn Comitetul Executiv al BCE ȋn cadrul

conferinţei “Noi perspective pentru sustenabilitatea fiscală, Frankfurt, 2005).

De asemenea, statele membre zonei euro elaborează anual programe de stabilitate, iar

celelalte state membre ale UE elaborează, tot anual, programe de convergenţă care sunt prezentate

până la 1 decembrie Comisiei şi Consiliului, ȋn fiecare an. Statele respective au obligaţia de a

prezenta aceste programe precum şi părerea instituţiilor europene cu privire la ele şi recomandările

făcute de acestea din urmă, parlamentelor naţionale (Stability and Growth Pact, Euractiv 2007).

Reforma Pactului de Stabilitate şi Creştere din anul 2005 a adus efecte pozitive la nivelul

Uniunii Europene. Astfel, noul Pact permite impunerea unor “termene limită realiste” care să

permită statelor membre corectarea deficitelor bugetare excesive ȋntrucât statele membre cu un

deficit iniţial ridicat şi perspective de creştere economică slabe vor beneficia de o prelungire a

termenelor limită cu 2 sau 3 ani. Se acordă, de asemenea mai multă atenţie nivelului datoriei

20

publice: chiar dacă statele membre (ale căror niveluri de ȋndatorare depăşesc 60% din PIB) nu sunt

supuse procedurilor de ȋncălcare a dispoziţiilor ȋn acest sens, noul Pact de Stabilitate şi Creştere

impune o monitorizare mai atentă a operaţiunilor bugetare care ar putea avea un impact negativ

asupra nivelurilor datoriei publice. Prin lărgirea posibiliăţilor de monitorizare a fiscalităţii, reforma

a stimulat un dialog economic transparent şi constructiv ȋntre statele membre, Comisie şi Consiliu

prin intermediul unei urmăriri mai atente a gradului de asumare de către statele membre a

recomandărilor Consiliului Ministerial.

Ȋn ciuda celor menţionate anterior cu privire la aspectele pozitive ale reformei Pactului de

Stabilitate şi Creştere, din anul 2011 a ȋnceput să funcţioneze“semestrul european”, care reprezintă

cea de-a doua reformă a Pactului. Atât semestrul european cât şi Pactul Euro Plus, care vor fi

prezentate ȋn continuare au fost amplu dezbătute ȋn cadrul pachetului economic al Consiliului

European de primăvară din perioada 24-25 martie 2011. Semestrul european are rolul de a consolida

Pactul de Stabilitate şi Creştere, aplicarea regulilor devenind mai strictă iar a sancţiunilor mai dură,

iar Pactul Euro Plus este menit să ȋmbunătăţească coordonarea politicii economice ȋn vederea

creşterii competitivităţii la nivelul Uniunii Economice şi Monetare.

2.4 A doua reformă a Pactului de Stabilitate şi Creştere - PSC III

Ȋn vederea unei mai bune funcţionări a Pactului de Stabilitate şi Creştere şi pentru a alinia

politicile bugetare naţionale atât cât poate fi posibil de realizat acest deziderat, s-a decis la nivel

european, introducerea semestrului european, ȋncepând cu anul 2011. Acesta reprezintă o perioadă

de şase luni a fiecărui an ȋn timpul căreia sunt revizuite politicile bugetare şi structurale ale statelor

membre ȋn vederea identificării neregulilor şi dezechilibrelor apărute sau iminente care ar ȋncălca

prevederile PSC. Ȋn consecinţă, prin intermediul acestuia se urmăreşte consolidarea coordonării

simultan cu pregătirea principalelor decizii bugetare. Altfel spus, semestrul european, care a fost

lansat anul acesta, este un instrument adiţional de supraveghere preventivă a politicilor economice

şi fiscale ale statelor membre. Prin intermediul semestrului european politicile economice şi fiscale

sunt evaluate de Comisia Europeană ȋnainte de a fi adoptate de statele care le-a propus, coordonarea

politicilor fiind extinsă şi asupra proceselor bugetare din fiecare stat membru UE, existând

posibilitatea de aplicare a unor sancţiuni mai severe ȋmpotriva acelor state care ȋncalcă Pactul de

Stabilitate şi Creştere. (Radu Şerban, 2010)

Ȋn ceea ce priveşte modul de desfăşurare al noului proces de coordonare, acesta presupune

mai multe etape. Astfel, ȋn luna ianuarie, Comisia Europeană prezintă un raport numit “Analiza

21

anuală a creşterii” prin care evaluează măsura ȋn care recomandările Consiliului din anul precedent

au fost luate ȋn considerare de către statele membre (Dan Popa, 2011). Apoi, ȋn luna martie a

fiecărui an, se stabilesc priorităţile de politică economică, pe baza raportului prezentat ȋn ianuarie de

către Comisie, priorităţi din care derivă recomandările pentru politica bugetară, care vizează două

tipuri de programe, programele naţionale de stabilitate şi convergenţă şi programele naţionale de

reformă (acestea din urmă se referă la acţiunile care trebuie ȋntreprinse pentru consolidare politicilor

statului membru respectiv ȋn domenii precum ocupare forţei de muncă şi incluziunea socială). Ȋn

luna aprilie, programele naţionale de stabilitate şi convergenţă şi programele naţionale de reformă,

sunt trimise de către statele membre, Comisiei, ȋn conformitate cu recomandările primite de la

Consiliul European. După ce le primeşte, aceasta le analizează şi formulează sugestii către Consiliu,

cu privire la modul ȋn care acesta ar trebui să le voteze. Ȋn lunile iunie şi iulie, Consiliul European

(şefii de state şi de guverne) şi Consiliul de miniştri ai economiei şi finanţelor (ECOFIN) elaborează

recomandări specifice de ţară privind politicile bugetare şi economice, pe baza cărora statele

membre ȋşi finalizează bugetele lor pentru anul următor (Radu Şerban, 2010).

Ȋn afara celor menţionate mai sus, semestrul european aduce schimbări şi ȋn ceea ce priveşte

criteriul datoriei din Pactul de Stabilitate şi Creştere. Astfel, acesta trebuie să devină operaţional

prin adoptarea unui criteriu numeric de referinţă folosit pentru a decide dacă rata datoriei scade

suficient ȋnspre pragul de 60% din PIB. O pondere a datoriei de peste 60% din PIB este considerată

a fi în suficientă scădere dacă ecartul faţă de valoarea de referinţă de 60% din PIB s-a redus în

ultimii trei ani cu o rată 1/20 pe an. Procedura de deficit excesiv nu va fi declanşată, ȋnsă, dacă acest

criteriu nu este respectat de către un stat membru ȋntrucât decizia de declanşare a acesteia trebuie să

ia ȋn considerare toţi factorii relevanţi, ȋn special evaluare evoluţiei datoriei (creşterea nominală

foarte scăzută care poate împiedica reducerea datoriilor, împreună cu factorii de risc legaţi de

structura datoriei, gradul de îndatorare al sectorului privat şi datoriile implicite legate de

îmbătrânirea populaţiei). De asemenea, sunt şi alte situaţii ȋn care ţările pot beneficia de o abordare

mai flexibilă, spre exemplu cele care ȋntreprind reforme ale sistemului de pensii, dincolo de

perioada de tranziţie de cinci ani, prevăzută ȋn prezent (Dan Popa, 2011).

Semestrul european presupune existenţa unui mecanism de prevenire şi corectare a

dezechilibrelor macroeconomice. Acesta reprezintă o evaluare periodică a riscurilor apariţiei unor

dezechilibre, un mecanism de alertă şi reguli care permit adoptarea unor măsuri de corecţie. Astfel,

prin mecanismul de alertă, format dintr-un tablou de bord şi o analiză critică, se realizează

supravegherea care vizează identificarea statelor membre care se confruntă cu dezechilibre. Tabloul

de bord va fi alcătuit din mai mulţi indicatori (pentru care vor fi stabilite praguri de alertă care vor

detecta atât niveluri excesiv de ridicate, cât şi niveluri excesiv de scăzute ale variabilei), pentru

22

fiecare stat membru. Aceste praguri sunt completate de o analiză economică şi de o expertiză

specifică fiecărei ţări, pentru a fi furnizat de către Comisie un bilanţ aprofundat al situaţiei fiecărui

stat membru pentru care mecanismul de alertă indică posibilitatea apariţiei unor dezechilibre. Ȋn

continuare, Comisia are, ȋn funcţie de rezultatul analizei aprofundate, trei modalităţi de acţiune.

Dacă dezechilibrele macroeconomice nu sunt considerate problematice, Comisia va propune să nu

se ia măsuri suplimentare, dacă există dezechilibre macroeconomice sau riscul ca acestea să apară,

Comisia va recomanda Consiliului să adopte recomandările preventive necesare pentru statele

membre vizate. Pe de altă parte, dacă bilanţul aprofundat indică dezechilibre grave sau dezechilibre

care pun în pericol buna funcţionare a Uniunii economice şi monetare într-un anumit stat membru,

Consiliul poate, la recomandarea Comisiei, să declare existenţa unui dezechilibru excesiv şi să

recomande statului membru vizat să întreprindă acţiuni de corecţie până la un anumit termen şi să îşi

prezinte măsurile strategice în acest sens prin intermediul unui plan de acţiuni de corecţie. În funcţie

de natura dezechilibrului, recomandările ar putea aborda aspecte de politică bugetară, salarială,

macrostructurală şi macroprudenţială sub controlul autorităţilor naţionale (Dan Popa, 2011).

Pentru a asigura o mai bună coordonare a politicilor economice şi fiscale atât ȋn zona euro,

cât şi ȋn UE pe ansamblu, preşedintele permanent al Consiliului European, Herman Van Rompuy, a

constituit un grup de lucru operativ privind guvernarea economică ȋn UE. Acest grup a luat ȋn

considerare trei propuneri venite de la Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Franţa şi

Germania:

1. Introducerea obiectivelor fiscale pe termen mediu din PSC ȋn legislaţia naţională a

bugetului, prin amendamente constituţionale;

2. Adoptarea, ȋn cazul ȋn care statele ȋncalcă prevederile PSC, unor sancţiuni precum blocarea

fondurilor structurale şi de coeziune, formarea unor depozite obligatorii de fonduri la

autorităţile UE sau suspendare drepturilor de vot ȋn Consiliul ECOFIN;

3. Aplicarea sancţiunilor aproape automat ȋn momentul depăşirii plafonului de deficit, urmând

a fi ridicate doar după vot cu majoritate calificată.

Ȋn conluzie, semestrul european se doreşte a fi o primă componentă ȋntr-un viitor set de reforme

care vor modifica politicele economice europene ȋn vederea protejării statelor membre de efectele

negative ale unei potenţiale crize economice. (Radu Şerban, 2010)

23

2.5 Pactul Euro Plus

A fost aleasă denumirea de " Pact Euro Plus " ȋntrucât pe de-o parte el se adresează ȋn

primul rând celor 17 state care fac parte din zona euro dar şi celorlalte state membre UE şi pe de

altă parte ȋntrucât membrii săi vor căuta un nivel de integrare mai mare decât cel oferit prin tratate.

Pactul rămâne deschis pentru celelalte state membre care nu vor să facă parte din acest acord ȋn

prezent, Marea Britanie, Ungaria, Cehia şi Suedia. (‘Euro-plus pact’ divides non-eurozone

members, Euractiv, 2011). De asemenea, Pactul Euro Plus va respecta patru norme directoare care

sunt prezentate ȋn anexa 8 din cadrul acestei lucrări.

Ȋn ceea ce priveşte obiectivele Pactului Euro Plus, acestea se referă la promovarea

competitivităţii, promovarea ocupării forţei de muncă, consolidarea sustenabilităţii finanţelor

publice, consolidarea stabilităţii financiare, progresul ȋnregistrat ȋn direcţia atingerii acestor

obiective urmând a fi monitorizat pe baza unei serii de indicatori. Ȋn cadrul promovării

competitivităţii, costurile unitare ale forţei de muncă (la nivelul economiei ȋn ansamblu şi pentru

fiecare sector important ȋn parte – producţie, servicii, sectorul comercial şi cel necomercial) vor fi

monitorizate pe parcursul unei perioade de timp ȋn raport cu evoluţiile din alte ţări membre UEM şi

la nivelul principalilor parteneri comerciali comparabili, pentru a evalua dacă salariile evoluează ȋn

raport cu competitivitate. Apoi, referitor la promovarea ocupării forţei de muncă, indicatorii utilizaţi

vor fi rata şomajului pe termen lung şi ȋn rândul tinerilor şi ratele de ocupare a forţei de muncă.

Consolidarea sustenabilităţii finanţelor publice se referă pe de-o parte la sustenabilitatea sistemelor

24

Legenda: verde ȋnchis: statele din zona Euro participante la Euro Plus; verde deschis: state participante la Euro Plus din afara UEM; albastru: restul statelor membre UE ;Sursa:http://en.wikipedia.org/wiki/File:Euro_Plus_Pact.png

Pactul Euro Plus are la bază o iniţiativă germană,

el fiind formulat prin acordul şefilor de stat şi guvern din

statele membre UEM, alături de şase state care şi-au

anunţat aderarea la acest Pact, România, Bulgaria,

Danemarca, Polonia, Lituania şi Letonia. Pactul va avea

rolul de a consolida pilonul economic al UEM şi de a

asigura o mai bună coordonare a politicii economice,

pentru a ȋmbunătăţi competitivitatea şi de a conduce la

un grad mai mare de convergenţă, consolidând astfel

economia socială de piaţă. Pactul se axează ȋn principal

pe domeniile care ţin de competenţa naţională şi sunt

esenţiale pentru creşterea competitivităţii şi evitarea

unor dezechilibre dăunătoare. (Concluziile Consiliului

European din 24-25 martie 2011).

de pensii, de asistenţă medicală şi de prestaţii sociale pe baza indicatorilor decalajului de

sustenabilitate care arată dacă nivelul datoriilor din sistemele de pensii, asistenţă medicală şi

prestaţii sociale sunt sustenabile, pe baza politicilor actuale şi luând ȋn considerare factorii

demografici şi pe de altă parte, la normele fiscale naţionale, statele membre participante angajându-

se să transpună normele fiscale europene, aşa cum sunt prevăzute ȋn Pactul de Stabilitate şi Creştere

ȋn legislaţia naţională. Ȋn ceea ce priveşte consolidarea stabilităţii financiare, statele membre se

angajează să adopte acte legislative la nivel naţional pentru soluţionarea situaţiilor de criză bancară,

respectând acquis-ul comunitar. Se vor identifica astfel ţările care se confruntă cu dificultăţi majore

ȋn oricare dintre acestea domenii, fiind necesar ca aceste state să se angajeze ȋn soluţionarea acestor

dificultăţi ȋntr-un calendar stabilit. Pentru fiecare obiectiv ȋn parte sunt recomandate o serie de

reforme, prezentate ȋn cadrul anexei 9. De asemenea, i se va acorda atenţie coordonării politicii

fiscale, Comisia prezentând o propunere legislativă privind o bază de impozitare comună consolidată

pentru ȋntreprinderi, ȋn acest sens (Concluziile Consiliului European din 24-25 martie 2011).

România a decis aderarea la Pactul Euro Plus, preşedintele Traian Băsescu declarând, ȋn

urma participării la Consiliul European de primăvară din acest an că multe din măsurile pe care le

prevede Pactul au fost deja luate ȋn România (Financiarul, martie, 2011). Astfel, ȋn ceea ce priveşte

primul pilon al Pactului, stimularea competitivităţii, şeful statului susţine că armonizarea costului

municii cu productivitatea este un efort pe care guvernul l-a făcut ȋn anul 2010. De asemenea, ȋn

acest context, preşedintele a menţionat printre obiectivele Pactului reducerea birocraţiei care este ȋn

plină derulare ȋn România şi ȋmbunătăţirea educaţiei, lucru care ȋn România s-a făcut prin adoptarea

noii Legi a educaţiei care pune accent pe competenţe, adăugând că deşi ȋn domeniul cercetării, ţara

noastră nu a reuşit să obţină rezultate, acesta trebuie să devină o prioritate. Apoi, referitor la

stimularea forţei de muncă, Traian Băsescu susţine că este un domeniu ȋn care România a luat deja

măsuri prin adoptarea noului Cod al muncii, prevederile sale ȋncadrându-se ȋn conceptul de

flexisecuritate promovat de Pact, alte obiective ale acestui pilon fiind reducerea muncii la negru şi

formarea continuă, proces care ȋn România se derulează cu fonduri europene. Un alt pilon al

Pactului este legat de sporirea sustenabilităţii finanţelor publice, a arătat şeful statului, punctând că

acest lucru este extrem de important în politicile guvernamentale româneşti pentru că vizează

sustenabilitatea sistemului de pensii, de sănătate, a fondului de şomaj (Financiarul, martie, 2011).

Ȋn concluzie, semestrul european şi Pactul Euro Plus reprezintă pentru România o şansă de

a-şi alinia politicile economice cu cele ale statelor membre UEM şi de a ȋnregistra progrese ȋn ceea

ce priveşte ȋndeplinirea cerinţelor necesare adoptării monedei unice.

25

Capitolul III – Adoptarea euro de către România

3.1 Adoptarea euro – noţiuni generale

Ȋn prezent Uniunea Economică este formată din 27 de state membre, dintre care 17 fac parte

din zona euro (ȋn anexa 6 sunt prezentate aceste state, fiecare dintre ele cu anul ȋn care au intrat ȋn

UEM), 2 dintre ele, Marea Britanie şi Danemarca beneficiază de o “clauză de opţiune” conform

căreia au dreptul să intre ȋn UEM atunci când consideră că este necesar acest lucru, iar 8 state au

derogare de la adoptarea euro drept monedă. Această derogare acordată României şi celorlalţi noi

membri care au aderat la UE după 2004 dintre care 5 state au devenit deja membrii ai UEM:

Slovenia (2007), Cipru, Malta (2008), Slovacia (2009) şi Estonia (2011), presupune că aceste ţări se

angajează irevocabil să ȋnlocuiască moneda lor naţională cu euro, ȋnsă au dreptul să aleagă

momentul la care vor dori să solicite aprobarea pentru intrarea ȋn zona euro. Astfel, fiecare ţară se

pregăteşte pentru adoptarea monedei unice europene şi ȋncearcă să ȋndeplinească criteriile necesare

integrării ȋn UEM stabilite prin Tratatul de la Maastricht, care au fost prezentate ȋn cadrul

capitolului II al acestei lucrări, sub supravegherea instituţiilor europene, respectiv Comisia

Europeană şi Banca Centrală Europeană care au rolul de a evalua şi raporta Consiliului Uniunii

Europene progresele făcute de fiecare stat ȋn parte ȋn acest sens.

Procesul de adoptare al monedei euro presupune ȋndeplinirea criteriilor de convergenţă

nominală pentru a reduce riscurile ce pot apărea dacă state cu economii care ȋnregistrează

dezechilibre grave sunt integrate ȋn UEM. Pe de-o parte, sistemul monetar european poate fi slăbit

sau chiar destabilizat iar pe de altă parte economiile ţărilor care doresc să adopte euro pot fi afectate

de şocuri rezultate din confruntarea directă cu zona euro. Având ȋn vedere dimensiunile reduse ale

statelor care ȋncă nu fac parte din UEM riscul ca aceşti potenţiali noi membri să afecteze buna

funcţionare a sistemului monetar european este scăzut, nu acelaşi lucru se poate spune ȋnsă şi despre

cel de-al doilea risc, potenţialul de destabilizare a economiilor ţărilor respective. Acest lucru este

determinat ȋn primul rând de faptul că dintre cele patru instrumente de ajustare ȋmpotriva şocurilor

pe care statele le au la dispoziţie, respectiv rata dobânzii, cursul de schimb, piaţa bunurilor

(preţurile) şi piaţa muncii (salariile/şomajul), odată intrate ȋn zona euro, sarcina ajustării va fi

transferată către salarii, preţuri şi politică fiscală. Aceasta din urmă va prelua ȋn mare măsură rolul

de principal instrument de ajustare, după adoptarea euro. Astfel, ţintirea inflaţiei va fi ȋnlocuită cu

ţintirea deficitului public. Pentru a face acest lucru, este necesar ca din construcţia bugetului public

să fie eliminate sau reduse cât mai mult orice tip de rigidităţi (cheltuieli care cresc automat, pe bază

de formule sau angajamente care presupun obligaţii neajustabile pe termen lung). De asemenea, este

26

impotant ca deficitul public să fie menţinut la un nivel mai scăzut decât cel din Pactul de Stabilitate

şi Creştere de 3% din PIB pentru a putea absorbi eventualele şocuri. Ȋn acest sens, România s-a

angajat ca până ȋn 2012 nivelul deficitului bugetar să nu depăşească valoarea de referinţă. Riscul

apariţiei şocurilor asimetrice este cu atât mai mare cu cât economiile statelor, prin structură şi nivel

de dezvoltare, sunt mai departe de media europeană, tocmai de aceea se pune accent pe procesul de

pregătire premergător adoptării euro, pe conceptul de “convergenţă”, apropierea economiilor mai

puţin dezvoltate de nivelul şi structura europeană (Aurelian Dochia, 2008, pag. 3).

Deşi Tratatul de Maastricht nu face referire decât la criteriile de convergenţă nominale care

trebuie ȋndeplinite astfel ȋncât o ţară să poată face parte din zona euro, există şi o serie de criterii de

convergenţă reală extrem de importante care dacă sunt ȋndeplinite au rolul de a asigura un anumit

nivel de similitudine şi de coeziune economiilor ȋn statele respective. Aceste criterii sunt, ȋn opinia

lui Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naţionale a României, gradul de deschidere a economiei

(ponderea pe care suma exporturilor şi importurilor unei ţări o are ȋn PIB), ponderea comerţului

bilateral cu ţările membre ale UE ȋn totalul comerţului exterior, structura economiei (exprimată prin

ponderea pe care marile sectoare, agricultura, industria, serviciile, o au ȋn crearea PIB), nivelul PIB

pe locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de cumpărare standard), acesta

din urmă fiind considerat cel mai sintetic criteriu. Motivul pentru care criteriile de convergenţă reală

nu sunt menţionate ȋn Tratat ar putea fi acela că până la ȋnceputul anilor 1990 Uniunea Europeană

era formată din ţări cu structuri economice similare, iar problema convergenţei reale nu exista. Iar

când s-a pus poblema integrării ȋn UE şi a statelor din Europa centrală şi de est, deşi convergenţa

reală este extrem de importantă, tratatele de asociere fuseseră deja semnate iar o redeschidere a

acestei probleme nu a părut a fi tocmai oportună (Mugur Isărescu, 2007, pag. 6).

Restricţiile ȋn ceea ce priveşte convergenţa nominală şi cea reală sunt ȋndreptăţite a fi severe

ȋntrucât Teoria Zonelor Monetare Optime arată foarte clar că statele care fac parte dintr-un grup pot

câştiga reciproc din deţinerea unei monede comune doar dacă structurile economiilor lor sunt

similare şi dacă nu există riscul apariţiei unor şocuri asimetrice care să genereze efecte negative

numai asupra unora dintre aceste ţări.

Procesul de pregătire şi adoptarea efectivă a monedei unice europene este o provocare

pentru România mai ales că “angajamentul de adoptare a monedei euro la 1 ianuarie 2015 este

menţinut şi reprezintă o ancoră importantă în promovarea reformelor bugetare şi structurale

necesare creşterii flexibilităţii economiei româneşti” (Raportul de Convergenţă al României, 2009-

2012, pag.7). Astfel, este pusă la ȋncercare capacitatea politică şi administrativă de a concepe şi pune

ȋn aplicare o strategie coerentă formată din măsuri care să asigure convergenţa nominală şi reală.

27

Ȋn cadrul acestui capitol va fi făcută o analiză a stadiului de ȋndeplinire a criteriilor de la

Maastricht de către România, precum şi o scurtă analiză a ţintei pe care Guvernul României şi-a

asumat-o pentru adoptarea monedei unice, anul 2015.

3.2. Analiza stadiului de ȋndeplinire a criteriilor de la Maastricht de către România

3.2.1 Stabilitatea preţurilor

Conform acestui criteriu, rata medie a inflaţiei pe ultimul an nu trebuie să depăşească cu mai

mult de 1,5 puncte procentuale media celor mai scăzute trei rate de inflaţie ale statelor membre UE.

Astfel, rata inflaţiei este calculată pe baza variaţiei înregistrate de cea mai recentă medie anuală

disponibilă a IAPC faţă de media anuală anterioară iar media celor mai scăzute trei rate de inflaţie

ale statelor membre, care este utilizată pentru definirea valorii de referinţă se calculează ca medie

aritmetică neponderată a ratei inflaţiei din ţările membre UE cu cele mai scăzute rate ale inflaţiei.

Ȋn perioada aprilie 2007–martie 2008, cele mai scăzute rate ale inflaţiei au fost ȋnregistrate

de Malta (1,5%), Olanda (1,7%) şi Danemarca (2,0%). Prin urmare, rata medie este de 1,7%, iar

valoarea de referinţă obţinută prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale este de 3,2%. Rata medie a

României ȋn aceeaşi perioadă a fost de 5,9%, valoare mult mai mare decât nivelul de referinţă de

3,2% (Raportul de Convergenţă al BCE, 2008, pag. 8, 52).

Apoi, ȋn perioada aprilie 2009–martie 2010, cele mai bune performanţe ȋn termeni de stabilitate a

preţurilor le-au avut Portugalia (-0,8%), Estonia (-0,7%) şi Belgia (-0,1%). Prin urmare, rata medie

este de -0,5%, iar valoarea de referinţă obţinută prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale este de 1,0%.

Ȋn perioada respectivă rata medie a inflaţiei IAPC a României a fost de 5%, valoare mai mare cu 4

puncte procentuale decât nivelul de referinţă de 1% (Raportul de Convergenţă al BCE, 2010, pag. 8,

53).

Grafic nr.1

28

Ȋn ceea ce priveşte evoluţia inflaţiei ȋn ultimii 10 ani,

după cum se poate observa ȋn graficul alăturat

(graficul nr.1) deşi inflaţia măsurată prin preţurile de

consum, în România, a urmat un trend clar

descendent, a rămas totuşi ridicată, ȋn anul 2009

ȋnregistrându-se o valoare medie de aproximativ

5,6%. Reducerea inflaţiei s-a manifestat în contextul

creşterii puternice a PIB real, care a depăşit nivelul

de 5,0% aproape ȋn fiecare an ȋncepând cu 2001, caSursa:http://www.zf.ro/infografice/evolutia-ratei-anuale-a-inflatiei-in-intervalul-2000-2009-5582834/poze/

Sursa:http://w

urmare a creşterii accelerate (peste 20% pe parcursul mai multor ani) a veniturilor din muncă. Apoi,

ȋncepând cu anul 2005 şi până la jumătatea anului 2007, evoluţia preţurilor de import a favorizat

procesul de dezinflaţie datorită aprecierii considerabile a leului faţă de euro. Ritmul anual al inflaţiei

IAPC s-a accelerat de la aproximativ 4% în perioada ianuarie-iulie 2007 până la 8,7% în luna martie

2008. Acest lucru a fost cauzat de scumpirea semnificativă a alimentelor, majorării preţurilor de

import ca rezultat al deprecierii leului începând cu jumătatea anului 2007 şi creşterii preţurilor

materiilor prime pe pieţele internaţionale, precum şi avansului substanţial al PIB real susţinut de

cererea internă sporită (Raport de Convergenţă BCE, 2008, pag 53). De asemenea, ca urmare a

majorării câştigurilor salariale care a depăşit dinamica productivităţii, a crescut costul unitar cu forţa

de muncă, ceea ce a dus la erodarea competitivităţii. În cursul anului 2008 însă, tendinţa observată la

nivelul inflaţiei IAPC s-a inversat, în principal datorită scăderii preţurilor alimentelor şi energiei,

urmată de un declin puternic al activităţii economice începând cu sfârşitul anului 2008. Ȋncepând cu

sfârşitul anului 2009 inflaţia IAPC s-a accelerat ajungând la valoarea de 5,2% în luna ianuarie 2010

şi ulterior scăzând la 4,2% în luna martie a aceluiaşi an. Această creştere temporară a fost cauzată

ȋndeosebi de majorarea accizelor la produsele din tutun (Raport de convergenţă BCE, 2010, pag. 53).

Ȋn cea de-a doua parte a anului 2010 rata inflaţiei a înregistrat o dinamică puternic ascendentă,

ȋnregistrând valoarea de 7,96% în decembrie 2010 în principal pe seama creşterii cotei standard a

taxei pe valoarea adăugată cu 5 puncte procentuale începând cu al treilea trimestru din 2010

(Consiliul Fiscal, 2011, pag. 11).

Ȋn anul 2010, cele mai mici rate ale inflaţiei au fost ȋnregistrate ȋn Irlanda (-1,6%), Letonia

(-1,2%) şi Slovacia (0,7%). Rata medie este de –0,7 % iar valoarea de referinţă este de 0,8%. Având

ȋn vedere că România a avut o rată medie a inflaţiei de 6,1% ȋn 2010, se poate concluziona că nu

ȋndeplineşte acest criteriu de convergenţă nominală. Grafic nr. 2

Sursa: Raport asupra inflaţiei, mai 2011, BNR.

29

După cum se poate observa ȋn graficul nr. 2 ţintele

anuale de inflaţie s-au plasat în ultimii ani pe o

traiectorie descendentă, nivelul lor scăzând de la 5

±1 punct procentual în 2005, la 3,5% ±1 punct

procentual în 2009 şi 2010. Ţinta de inflaţie pentru

sfârşitul anului 2011 a fost coborâtă la nivelul de 3

la sută ± 1 punct procentual. A fost ales acest nivel

al ţintei ca urmare a necesităţii de consolidare a

dezinflaţiei şi pentru a se atinge, ȋn concordanţă cu

calendarul stabilit pentru adoptarea euro un nivel

al ratei inflaţiei care să respecte criteriul stabilităţii

preţurilor din Tratatul de la Maastricht (Raport de convergenţă România 2009-2012, pag.12). Cu

toate acestea, aşa cum ţintele anuale de inflaţie stabilite din 2005 şi până ȋn prezent nu au fost

atinse, este puţin probabil ca ţinta stabilită pentru anul 2011 să fie ȋndeplinită mai ales având ȋn

vedere faptul că ȋn luna aprilie, nivelul inflaţiei din România era de 8,34% potrivit BNR.

3.2.2 Situaţia finanţelor publice

Criteriul “finanţelor publice sănătoase” se referă la faptul că la momentul examinării statul

membru candidat la UEM nu trebuie să fie subiectul unei decizii a Consiliului prin care să se atragă

atenţia asupra existenţei unui deficit excesiv. Procedura privind deficitul excesiv este iniţiată atunci

când raportul dintre deficitul guvernamental planificat sau realizat depăşeşte valoarea de referinţă

de 3% din PIB, cu excepţia unor situaţii temporare sau excepţionale sau când raportul dintre datoria

guvernamentală depăşeşte valoarea de referinţă de 60% din PIB, cu excepţia cazului ȋn care datoria

publică este apropiată de acest nivel şi ȋn scădere (Aurelian Dochia, 2008, pag. 11).

Ȋn raportul de convergenţă al Bancii Central Europene din mai 2010 se afirma că România

făcea obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existenţa deficitului excesiv. Astfel, ȋn anul

2009 România a ȋnregistrat un deficit bugetar de 8,3% din PIB, valoare mult mai mare decât cea de

referinţă, ponderea datoriei publice ȋn PIB, ȋn valoare de 23,7% fiind ȋnsă mult inferioară valorii de

referinţă. Pentru anul 2010, Comisia Europeană prognoza la momentul respectiv o scădere a

deficitului bugetar la 8% din PIB şi majorarea datoriei publice la 30,5% din PIB (Raport de

convergenţă, BCE, mai 2010, pag. 53). Ȋn septembrie 2010 Comisia Europeană a oprit procedura de

deficit excesiv ȋn cazul României considerând că au fost luate măsuri adecvate de corectare a

deficitelor bugetare înregistrate. Consiliul recomandase României, în luna februarie, să acţioneze în

vederea reducerii deficitului bugetar la mai puţin de 3% din PIB până în anul 2012, în mod credibil

şi sustenabil, prin măsuri pe termen mediu. Ȋn consecinţă, Comisia a considerat că au fost luate

măsuri eficiente, referindu-se la reducerea salariilor din sectorul public cu 25%, reducerea cu 15% a

prestaţiilor sociale cu excepţia pensiilor şi creşterea taxei pe valoare adăugată (TVA) de la 19% la

24% şi că obiectivul de a reduce deficitul bugetar sub 3% până ȋn 2012 este realizabil. (Mihaela

Radu, 2010, Ziarul Capital).

30

Evoluţia deficitului bugetar şi a datoriei publice ȋn peioada 2000-2010 este redată ȋn tabelele

şi graficele de mai jos:

Tabel nr. 1: Grafic nr.1

Nivelul datoriei publice 2000-2010

AnulNivelul datoriei

publice 2000 22.52001 25.72002 24.92003 21.52004 18.72005 15.82006 12.42007 12.62008 13.42009 23.62010 30.8

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu Sursa : conceput de autor

Tabel nr. 2 Grafic nr. 2

Nivelul deficitului bugetar 2000-2010

AnulNivelul deficitului

bugetar2000 -4.72001 -3.52002 -22003 -1.52004 -1.22005 -1.22006 -2.22007 -2.62008 -5.72009 -8.52010 -6.4

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu Sursa : conceput de autor

Ȋn perioada 2005-2009 deficitul bugetar a crescut ajungând la valoarea de 8,3% din PIB ȋn

anul 2009, creştere ce s-a datorat unei politici fiscale expansioniste. Creşterea deficitului bugetar de

la 5,7% din PIB ȋn anul 2008 la 8,5% din PIB la sfârşitul anului 2009 s-a datorat ȋn principal

efectelor contracţiei activităţii economice asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare (stabilizatorii

automaţi) dar şi a măsurilor de politică bugetară luate pentru susţinerea procesului de stabilizare şi

relansare economică (Programul de Convergenţă al României 2009-2012, pag. 43). Apoi,

Programul de Convergenţă al României din februarie 2010 prevedea un deficit bugetar de 6,3% din

PIB, calculat pe baza bugetului aprobat de Parlament. Ca urmare a evoluţiilor economice dificile,

31

Evolutia datoriei publice 2000-2010

0

5

10

15

20

25

30

35

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Anul

Niv

elul

dat

orie

i pub

lice

(%PI

B)

Evolutia deficitului bugetar 2000-2010

-9

-8

-7

-6

-5

-4

-3

-2

-1

02000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Anul

Niv

elul

defi

citu

lui b

uget

ar (%

PIB)

ȋnsă, bugetul a fost rectificat ȋn luna august a anului 2010 iar ţinta pentru defictul bugetar a fost

stabilită la valoarea de 6,8% din PIB. Deficitul bugetar ȋn anul 2010 a fost de 33,5 miliarde lei,

respectiv de 6,4% din PIB, sub limita ţintei convenite cu FMI. Reducerea deficitului bugetar din

2010 faţă de anul 2009 s-a datorat unei uşoare creşteri a veniturilor bugetare şi controlului strict al

cheltuielilor, în condiţiile unor cheltuieli obligatorii suplimentare înregistrate la dobânzi, ajutoare

pentru şomaj, plata arieratelor sau finanţarea proiectelor din programele cu finanţare UE (Program

de Convergenţă al României 2011-2014, pag. 52). Ca urmare a măsurilor luate de de guvernul

României din anul 2010, printre care majorarea TVA-ului de la 19% la 24% si reducerea salariilor

deficitul bugetar va ajunge la valori apropiate de 4% (Ionuţ Dumitru, 2011). Ţinta României pentru

anul 2012 conform angajamentelor asumate ȋn cadrul Acordului cu FMI şi UE, atingerea unui nivel

de deficit care să nu depăşească valoarea de referinţa de 3% din PIB este obiectivul principal al

politicii bugetare. Acesta poate fi ȋndeplinit prin continuarea consolidării fiscale. Ȋn acest sens, este

deosebit de important procesul de raţionalizare a cheltuielilor de funcţionare şi promovarea unor

politici sustenabile de consolidare a veniturilor bugetare prin îmbunătăţirea colectării şi reducerea

evaziunii coroborat cu menţinerea unui nivel ridicat al investiţiilor publice şi accelerarea procesului

de absorbţie a fondurilor europene. Aceste obiective vor fi facilitate de depăşirea perioadei

nefavorabile ȋnregistrate la nivelul economiei internaţionale şi implicit la nivelul economiei din

România şi de reluarea procesului gradual de creştere economică. Măsurile pentru ȋmbunătăţirea

sustenabilităţii finanţelor publice s-au concretizat ȋn reforme ale sistemului de pensii (creşterea şi

egalizarea graduală a vârstei de pensionare pentru bărbaţi şi femei, trecerea la un sistem de indexare

preponderentă cu inflaţia şi lărgirea bazei de impozitare la categoriile noncontributive) şi salarizare

(legea salarizării unice prin care se doreşte creşterea transparenţei, simplificarea sistemului de

salarizare şi îmbunătăţirea sustenabilităţii financiare a acestuia prin stabilirea de majorări salariale

corelate astfel încât ponderea în produsul intern brut a cheltuielilor de personal aferente sectorului

bugetar să se reducă progresiv de la 9,4 % în 2009, la 7,5% din PIB în anul 2011 şi la 7,2% în anul

2012) (Programul de Convergenţă al României 2011-2014. pag. 59).

Ȋn concluzie, România nu ȋndeplineşte, ȋn prezent, criteriul deficitului bugetar, valoarea de

6,4% din PIB fiind superioară valorii de referinţă de 3% din PIB.

Ȋn ceea ce priveşte datoria publică, acesta este unul dintre criteriile de la Maastricht pe care

România ȋl ȋndeplineşte, nivelul datoriei publice fiind printre cele mai scăzute din Uniunea

Europeană după Estonia (6,6%), Bulgaria (16,2%) şi Luxemburg (18,4%). Astfel, nivelul de 30,8%

din PIB ȋnregistrat ȋn anul 2010 este mult inferior valorii de referinţa de 60% din PIB, ȋnsă dacă se

ia ȋn considerare trendul de creştere a datoriei publice din ultimii ani şi ponderea datoriei pe termen

32

scurt din datoria publică nu se poate afirma cu siguranţă că România va ȋnregistra un nivel scăzut al

datoriei publice ȋn următorii ani.

Dacă la sfârşitul anului 2008 datoria guvernamentală reprezenta 13,6% din PIB, ȋn anul 2009 a

crescut la nivelul de 23,4% din PIB, pentru ca ȋn 2010 să ajungă la valoarea de 30,8% din PIB, din

care 15,2% datorie externă şi 15,6% datorie internă. Această creştere succesivă a fost cauzată de

accentuarea efectelor crizei financiare internaţionale şi adâncirii recesiunii în România. Referitor la

structura datoriei publice, ȋmprumuturile de stat deţin ponderea cea mai mare în totalul datoriei

publice (40,39% ), fiind urmate de obligațiunile de stat (18,66%), certificate de trezorerie ( 17,91%)

iar eurobondurile asigură 5,76% din finanțarea datoriei publice. Unul dintre aspectele sensibile

privind datoria publică a României este ponderea mare a datoriei pe termen scurt, ca urmare a

faptului că se pot produce rostogoliri ȋn cadrul acestui indicator. Astfel, certificatele de trezorerie cu

scadenţe de până la 1 an însumează 74,6% din valoarea împrumuturilor noi. Finanțarea pe termene

mai lungi este relativ redusă, obligațiunile pe 3 ani cumulând doar 16% din valoarea împrumuturilor

noi în timp ce obligațiunile cu scadența la 5 și la 10 ani însumează 6,15% și respectiv 3,28% din

total. Potrivit analiştilor, motivul ȋmprumuturilor pe termen scurt este dobânzile mai mici, ȋnsă ȋn

cazul României există şi problema lipsei de credibilitate (Raport anual al Consiliului Fiscal, 2011).

Perioada 2007-2010 pentru România poate fi sintetizată, ȋn materie de PIB, deficit bugetar şi

datorie publică prin tabelul prezentat anexa nr. 10.

3.2.3 Stabilitatea cursului de schimb

Criteriul stabilităţii cursului de schimb prevede “ȋncadrarea în limitele normale de fluctuaţie

stabilite de mecanismul cursurilor de schimb al Sistemului Monetar European, pentru cel puţin doi

ani, fără a devaloriza faţă de moneda niciunui Stat Membru.” (Tratatul de la Maastricht, articolul

121, alineatul (1)). ERM II a ȋnceput să funcţioneze din anul 1999 şi este caracterizat de existenţa unei

parităţi centrale (rată centrală de schimb între euro şi moneda naţională) şi a unei bande de fluctuaţie

de +/-15% a cursului de schimb care a ȋnlocuit banda de +/-2,25% ȋn 1992/1993. Respectarea acestui

criteriu presupune participarea obligatorie ȋn ERM II cel puţin doi ani ȋnainte de intrarea ȋn zona euro

şi nu este permisă realinierea parităţii centrale ȋn sensul devalorizării ȋn cei doi ani de participare. De

asemenea, există posibilitatea stabilirii unei benzi mai ȋnguste de fluctuaţie a cursului de schimb, spre

exemplu Danemarca a optat pentru un culoar de +/-2,25% (Mugur Isărescu, 2007).

33

Paritatea centrală a Sistemului Monetar European

+15% Bandă largă

-15%Sursa: Cristian Socol, Aura Niculescu, Dilemele aderării României la euro, pag. 108.

Dacă este necesar, moneda poate fi susţinută prin intervenţii cordonate de Banca Centrală

Europeană şi banca naţională a statului care face parte din ERM II (cumpărări sau vânzări de

monedă) ȋn vederea menţinerii marjei de fluctuaţie ȋn valorile stabilite. Un rol important ȋn cadrul

sistemului ERM II ȋl are BCE care monitorizează funcţionarea sa şi stabileşte coordonatele cursului

de schimb şi ale politicilor monetare precum şi mecanismele de intervenţie (ȋmpreună cu banca

centrală a statului respectiv), dacă este nevoie de astfel de măsuri (Andreea Paul Vass, aprilie 2011).

Moneda naţională a României nu participă la Mecanismul cursului de schimb II, ȋn

consecinţă, nu a fost definită o paritate centrală ȋn raport cu care să se poată aprecia ȋncadrarea

fluctuaţiilor cursului de schimb într-o bandă de ±15%. Cu toate acestea acest criteriu poate fi

apreciat pe baza metodei de calcul utilizate de BCE ȋn rapoartele de convergenţă – calcularea

deviaţiei procentuale maxime pentru o perioadă de doi ani a cursului de schimb zilnic ȋn raport cu

euro faţă de nivelul mediu din luna care precede acest interval (BNR, Raport anual 2009, pag. 20).

Conform Raportului de Convergenţă publicat în mai 2008 de Banca Centrală Europeană, în care se

analizează pentru prima dată evoluţia economiei României, s-a considerat că leul a fost

tranzacţionat în condiţiile unui regim flexibil de curs de schimb iar fluctuaţiile cursului RON/EUR

s-au încadrat între 10,8% (apreciere) şi 9,6% (depreciere), valoarea de referinţă utilizată fiind media

lunii aprilie 2006 (Apostoaie Constantin Marius, pag. 3). Apoi, ȋn evaluarea făcută de Comisia

Europeană ȋn cadrul Raportului de Convergenţă publicat de aceasta ȋn mai 2010, România nu

ȋndeplinea acest criteriu. Astfel, este specificat faptul că după tendinţa de apreciere de la sfârşitul

anului 2004 până la jumătatea anului 2007, ȋnceputul manifestării turbulenţelor pe pieţele financiare

internaţionale a dus la o depreciere sustanţială a cursului de schimb al leului, după cum se poate

observa şi ȋn graficul nr. 3. Ca urmare a crizei financiar mondiale rata de schimb a ȋnregistrat ȋn

Bandă ȋngustă

-2,25%

+2,25%

34

toamna anului 2008 presiuni de deprecierea a monedei naţionale. De la ȋnceputul anului 2009 leul

traversează o perioadă de apreciere puternică, după ce comunitatea internaţională acceptă cererea

României de a ȋncheia un acord cu FMI şi alte organisme internaţionale, acord care elimină

neliniştile investitorilor privind dificultăţi ȋn finanţarea deficitelor României. Ȋn cei doi ani

premergători evaluării făcute de Comisie ȋn mai 2010, moneda naţională a României s-a depreciat

faţă de euro cu 12,9% (Convergence Report 2010, The European Commission, pag. 26-27).

Grafic nr. 3

- Evoluţia cursului euro-leu ȋn perioada iunie 2005 – decembrie 2010-

Sursa: http://businessday.ro/01/2011/2009-2010-doi-ani-de-stabilitate-pentru-moneda-nationala/

Ȋn prezent, conform evaluărilor realizate de Banca Naţională a României, criteriul stabilităţii

cursului de schimb este ȋndeplinit de România, cursul de schimb fiind relativ stabil, având marjele

de fluctuaţie ȋntre -2,0% si +5,3% (Andreea Paul Vass, aprilie 2011).

3.2.4 Evoluţia ratelor dobânzilor pe termen lung

Acest criteriu presupune ca ratele dobânzilor pe termen lung (măsurate prin dobânzile

obligaţiunilor guvernamentale pe termen lung sau a unor instrumente comparabile) să nu

depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media celor mai performate trei ţări (cele trei ţări

cu cele mai mici rate ale inflaţiei din UE).

Valoarea ratele dobânzii pe termen lung ȋn România a fost mai mare decât nivelul de

referinţă ȋn fiecare an de când România a intrat ȋn Uniunea Europeană. Astfel, ȋn perioada aprilie

2007-martie 2008 ratele dobânzilor celor mai performante trei state ȋn materie de stabilitate a

preţurilor au fost 4,8% (Malta), 4,3% (Olanda) şi 4,3% (Danemarca). Prin adăugarea a 2 puncte

procentuale, valoarea de referinţă a fost de 6,5%, valoare pe care România a depăşit-o, ȋnregistrând

un nivel de 7,1% la acest indicator (Raport de Convergenţă BCE, 2008, pag. 53). Apoi, ȋn perioada

35

aprilie 2009-martie 2010, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, ȋn medie, la 9,4%, valoare

superioară celei de referinţă (6%). Ȋn perioada respectivă ţările cu cele mai bune rezultate ȋn ceea ce

priveşte stabilitatea preţurilor au fost Belgia (3,8%), Portugalia (4,2%) şi Estonia, aceasta din urmă

nu dispune ȋnsă de o rată armonizată a dobânzii pe termen lung, motiv pentru care a fost exclusă din

calculul valorii de referinţă. Ȋn consecinţă, rata medie a dobânzii a fost de 4% şi prin adăugarea

celor 2 puncte procentuale, valoarea de referinţă a fost de 6%.

Grafic nr. 4-Evoluţia ratelor dobânzii pe termen lung ȋn

România fată de valoarea de referinţă-

Convergence Report 2010, The European Commission, pag. 189

România nu ȋndeplineşte nici acest criteriu (Cristian Păun, 2011).

3.3 2015 – anul adoptării euro de către România?

Adoptarea euro de către România este o problemă delicată şi de actualitate. Există voci care

susţin adoptarea monedei unice cât mai repede ca urmare a avantajelor pe care aceasta le-ar aduce

României şi voci care avansează ideea conform căreia adoptarea euro nu ar trebui grăbită, fiind

necesar un amplu proces de pregătire şi restructurare a economiei României ȋnainte de intrarea ȋn

zona euro. Ȋn opinia mea, deşi sunt de acord cu avantajele pe care le aduce moneda unică, consider

că aceste avantaje poti fi valorificate doar dacă economia este pregătită pentru renunţarea la anumite

instrumente de ajustare ȋmpotriva şocurilor (politica monetară şi cursul de schimb), acesta fiind un

proces care necesită timp şi care pentru a fi eficient nu trebuie grăbit.

După aderarea la Uniunea Europeană din anul 2007 s-a pus ȋntrebarea când va reuşi

România să adopte moneda unică. Ȋn cei 4 ani care au trecut de la momentul intrării ȋn UE au existat

mai multe declaraţii referitoare la ţinta adoptării euro. Astfel, ȋn 2008 BNR planifica intrarea ȋn

mecanismul ERM 2 ȋn anul 2012, ȋnsa ȋn acelaşi an Mugur Isărescu a declarat că ţinta inflaţiei

36

După cum se poate observa ȋn

graficul nr. 4, ȋn ultimii ani, ratele

dobânzilor pe termen lung au

cunoscut o creştere accentuată ȋn

România ca urmare a unui nivel

ridicat al aversiunii investitorilor faţă

de risc şi a incertitudinilor referitoare

la evoluţia economiei.

Ȋn anul 2010 valoarea de

referinţă pentru acest criteriu a fost de

7,17%, România ȋnrgistrând o rată a

După cum se poate observa ȋn graficul nr

4., ȋn ultimii ani, ratele dobânzilor pe

termen lung au cunoscut o creştere

accentuată ȋn România ca urmare a unui

nivel ridicat al aversiunii investitorilor faţă

de risc şi a incertitudinilor referitoare la

evoluţia economiei.

Ȋn anul 2010 valoarea de referinţă

pentru acest criteriu a fost de 7,17%,

România ȋnregistrând o rată a dobânzii pe

termen lung de 7,7%, ceea ce ȋnseamnă că

pentru următorii doi ani nu putea fi atinsă. Tot ȋn anul 2008, ȋn urma unui sondaj realizat de

publicaţia Wall Street.ro realizat ȋn rândul a 34 de bancheri de pe pieţele emergente, se previziona

că România va fi ultima ţară din Europa de Est care va trece la moneda unică, ȋn anul 2015. Apoi,

criza economică mondială care şi-a făcut simţită prezenţa şi ȋn România ȋn 2009 a dus la apariţia

mai multor păreri cu privire la data adoptării euro: BNR păstra ţinta 2014-2015, Mugur Isărescu

considerând-o “ambiţioasă, dar realizabilă”, premierul Emil Boc dorea ca România să adere la zona

euro ȋnainte de 2014 iar la polul opus se aflau agenţiile de rating care vedeau posibil acest lucru abia

peste 10 ani, ca urmare a problemelor fiscale structurale. Ȋn anul 2010 se stabileşte ca ţintă anul

2016 iar ȋn 2011 iniţial se renunţă la anul 2015 ca ţintă pentru adoptarea euro, pentru ca apoi să se

revină la această dată şi să fie asumată ȋn mod oficial de România ȋn cadrul Programului de

Convergenţă (Euractiv, 2011).

Aşa cum reiese din subcapitolele anterioare, ȋn ceea ce priveşte criteriile de convergenţă

nominală, România nu ȋndeplinea decât două criterii din 5 ȋn anul 2010. Astfel, România

ȋndeplineşte criteriul datoriei publice (aceasta este de 30,8% din PIB ȋn timp ce valoarea de referinţă

este de 60% din PIB) şi criteriul cursului de schimb (acesta se ȋncadrează ȋn marjele de fluctuaţie de

-2,0% şi +5,3%, respectând limita de +/-15%). Celelalte criterii ȋnsă nu sunt ȋndeplinite: inflaţia a

fost de 6,1%, valoarea de referinţă fiind de 0,8%, deficitul bugetar a fost de 6,4% din PIB (există

ȋnsă acorduri ȋncheiate de România cu FMI şi UE ȋn care aceasta ȋşi asumă obiectivul ȋnregistrării

unui deficit care să se situeze sub valoare de referinţă de 3% din PIB până ȋn anul 2012) iar rata

dobânzilor pe termen lung ȋn România a fost de 7,7%, nivelul de referinţă fiind de 7,17%. Apoi, ȋn

afară de convergenţa nominală, pentru adoptarea monedei unice este deosebit de importantă şi

convergenţa reală ȋntrucât România nu poate obţine rezultate bune ȋn cadrul UEM decât dacă

converge ȋn mod real la aceasta, dacă reuşeşte să obţină o omogenizare a economiei sale cu cea a

statelor care fac parte din zona euro. România, ȋnsă, nu se situează foarte bine nici la acest aspect

(spre exemplu România se află pe penultimul loc din UE la nivelul PIB-ului pe cap de locuitor, iar

ȋn ceea ce priveşte agricultura, aceasta ocupă o pondere foarte mare ȋn PIB, 7% faţă de ponderea

serviciilor care este de numai 1,7%). Aşadar, pentru ca România să poată adopta euro ȋn anul 2015,

este necesară ȋndeplinirea a trei condiţii: inflaţie scăzută, deficit bugetar redus şi monedă naţională

stabilă, condiţii care nu sunt deloc uşor de ȋndeplinit (Euractiv, 2011).

Anul 2015 este privit de mulţi economişti cu suspiciune ca urmare a situaţiei ȋn care se

găseşte economia României. Astfel, unii dintre aceştia susţin că această dată este realizabilă, pe

când alţii sunt convinşi că nu există nicio posibilitate ca România să adopte euro atât de repede.

Lucian Croitoru, spre exemplu, susţinea ȋn 2009 că este sceptic ȋn privinţa adoptării rapide a euro,

principala cauză fiind faptul că România nu era pregătită la momentul respectiv să renunţe la

37

controlul asupra modificărilor ȋn rata dobânzii şi a cursului de schimb şi să se bazeze, pentru

absorbţia eventualelor şocuri doar pe politica fiscală, piaţa muncii şi piaţa bunurilor. Pentru ca

acestea din urmă să fie suficiente pentru ajustarea diferenţelor dintre ţări, Croitoru susţinea că sunt

necesare măsuri precum mărirea competitivităţii economiei, reformarea sistemelor de protecţie

socială şi flexibilizarea pieţei muncii. Ȋn absenţa acestor măsuri, şocurile externe ar putea fi prea

mari pentru capacitatea de ajustare a preţurilor şi a salariilor (Lucian Croitoru, 2009). De asemenea,

consilierul guvernatorului BNR a menţionat ȋn cadrul conferinţei Econosofia “The Economy is out

of sync, and still sinking” care a avut loc ȋn mai 2011, că anul 2015 nu este o dată credibilă pentru

adoptarea euro ȋnsă, că România are nevoie de obiective ȋnalte pentru a-şi stabili o disciplină care să

ducă la atingerea scopurilor respective ȋntrucât lucrurile au funcţionat atunci când au existat astfel

de ţinte ȋnalte. De asemenea acesta a susţinut că, având ȋn vedere că ajustările vor fi mult mai stricte

după aderarea la zona euro, este mai bine ca o ţară să intre pregătită ȋn UEM mai târziu, decât să

grăbească procesul de aderare.

Referitor la această problemă, Adrian Vasilescu, un alt consilier al guvernatorului BNR, a

declarat ȋn cadrul unui interviu acordat ProTv: "Cred că şi acum suntem admirabil de nepregătiţi.

Dar dacă nu ne stabilim un reper şi nu mergem pe urmele acestui reper, amânăm. Daca zicem 2017,

amânăm pregatirile pentru 2017" .

Guvernatorul BNR Mugur Isărescu, pe de altă parte, a declarat la prezentarea raportului

trimestrial asupra inflaţiei că “adoptarea euro ȋn 2015 este o dată ambiţioasă, ȋnsă este o ţintă posibil

de atins, chiar daca aspectele tehnice sunt pe zi ce trece mai dificile” .

Astfel de păreri diferite sunt frecvent ȋntâlnite ȋn rândul analiştilor şi al economiştilor din

România, unii susţinând că dacă nu adoptăm euro cât mai repede avem de pierdut ca umare a

faptului că nu putem beneficia de avantajele pe care moneda unică le oferă, ȋn timp ce alţii

consideră că dacă România nu este pregătită poate ȋnregistra efecte negative, dând exemplul

Greciei, al Irlandei etc. Este adevărat că moneda unică oferă numeroase avantaje statelor care o

adoptă, avantaje care pot fi directe şi indirecte. Astfel, printre avantajele directe se numără

reducerea volatilităţii cursului de schimb faţă de valutele altor parteneri comerciali, reducerea

costurilor de tranzacţionare, reducerea costurilor administrative, reducerea costurilor capitalului. Un

alt avantaj direct este eliminarea riscului valutar faţă de euro (aproximativ 70% din comerţul

exterior al României este realizat cu ţări din UE, cele mai importante fiind state membre UEM,

trecerea la euro ducând la dispariţia riscului valutar). Din acest ultim avantaj direct derivă şi o serie

de avantaje indirecte, creşterea comerţului exterior care va atrage investiţii străine directe ceea ce va

duce la creşterea PIB-ului pe locuitor. Alte avantaje indirecte sunt creşterea competiţiei şi a

transparenţei şi creşterea nivelului de trai pe termen lung. Pe de altă parte, moneda unică presupune

38

şi dezavantaje: pierderea independenţei politicii monetare şi a cursului de schimb, costuri tehnice şi

organizatorice legate de conversia ȋn euro, riscul şocurilor asimetrice etc.

Consider că este ȋntr-adevăr necesar ca România să aibă o ţintă ambiţioasă de aderare,

(aceasta putând oferi anumite avantaje ţării respective) cu condiţia ca aceasta să fie credibilă. Astfel,

ȋn urma unei analize realizate de viceguvernatorul BNR, Cristian Popa, acesta susţine că o perioadă

de ajustare ambiţioasă dar credibilă ȋncurajează coerenţa mixului de politici macroeconomice şi

contribuie la facilitarea convergenţei ratei inflaţiei. (Ziarul Financiarul, 2009). Ȋn opinia mea,

problema României este că anul 2015, nu este o dată credibilă. Deşi sunt de acord că participarea la

Pactul Euro Plus va ajuta România să ȋndeplinească condiţiile adoptării monedei unice nu se poate

spune cu certitudine că acest deziderat poate fi realizat până ȋn anul 2015. Iar pe de altă parte, având

ȋn vedere faptul că după perioada de 2 ani ȋn care România trebuie sa facă pate din anticamera zonei

euro, urmează o periodă de câteva luni de evaluare (realizată de Banca Centrală Europeană şi de

Comisia Europeană), există riscul ca statele membre UEM să nu fie de acord ca România să devină

membru al zonei euro (aşa cum s-a ȋntâmplat anul acesta cu aderarea la spaţiul Schengen), motivaţii

pentru refuzul primirii României fiind, ȋn opinia mea, foarte uşor de găsit (chiar dacă vor fi

ȋndeplinite criteriile de convergenţă nominală, rămâne problema sensibilă a convergenţei reale). Un

alt argument este acela că pentru a se face trecerea la moneda unică, piaţa internă din ţara respectivă

trebuie să “ceara” acest lucru, ceea ce ȋn România nu este valabil. Practic, adoptarea euro trebuie să

fie o rezultantă a evoluţiei economiei unei ţări. Nu susţin ideea conform căreia nu ar trebui să existe

pregătiri ȋn acest sens, ȋntrucât acestea sunt absolut necesare, adoptarea euro fiind pasul următor

după aderarea la UE, ȋn ordinea firească a lucrurilor, ȋnsă consider că un eventual eşec ar avea

consecinţe negative mult prea mari pentru ca România să dorească să intre ȋn zona euro ȋnainte de a

fi cu adevărat pregătită.

Ȋn concluzie, anul 2015 nu va fi, ȋn opinia mea, anul adoptării monedei euro de către

România, ȋnsă această ţintă poate stimula adoptarea unor politici care să ducă la ȋndeplinirea

criteriilor de la Maastricht şi la apropierea de momentul adoptării monedei unice.

39

Concluzii

Ȋn calitate de membru al Uniunii Economice şi Monetare cu derogre de la adoptarea euro,

aderarea României la zona euro reprezintă următoarea etapă, după aderarea la Uniunea Europeană.

Ȋn vederea realizării acestui deziderat, România trebuie să ȋndeplinească criteriile de convergenţă

nominală pentru a demonstra faptul că este pregătită pentru a face parte din zona euro.

Au existat numeroase momente şi etape importante pentru formarea Uniunii Europene şi

implicit a Uniunii Economice şi Monetare. Astfel, istoria procesului de cooperare monetară a

ȋnceput prin ȋnfiinţarea Uniunii Europene de Plăţi care a fost ȋnlocuită ȋn anul 1958 cu Aranjamentul

Monetar European. Apoi, alte momente importante au fost ȋnfinţarea Comunităţii Economice

Europene şi EURATOM prin semnarea Tratatelor de la Roma şi funcţionarea Sistemului Monetar

European ȋncepând cu anul 1979, acesta fiind considerat ȋn perioada respectivă un instrument de

creare a unei zone de stabillitate monetară ȋn spaţiul comunitar dar şi un punct de legătură ȋntre

Bretton Woods şi Uniunea Economică şi Monetară (Uniunea Economică şi Monetară, 2006, pag. 3).

Apoi, referitor la ȋntrebarea dacă UE este o zonă monetară optimă, răspunsul se bazează pe analiza

criteriilor care definesc o astfel de zonă. Având ȋn vedere că UE ȋndeplineşte doar unele criterii

(gradul de deschidere al economiei şi diversificarea producţiei ȋn timp ce criteriile mobilităţii forţei

de muncă şi transferurilor fiscale nu sunt ȋndeplinite) se poate afirma că aceasta nu este o zonă

monetară optimă. Momentul esenţial pentru evoluţia unificării monetare a Uniunii Europene a fost

semnarea Tratatului de la Maastricht care prevedea realizarea Uniunii Economice şi Monetare ȋn

trei etape. Prima etapă cuprinsă ȋntre 1990 şi 1993 presupunea liberalizarea mişcărilor de capital,

desăvârşirea pieţei unice şi debutul procesului de convergenţă economică. Ȋn cea de-a doua fază

(1994-1996 sau 1998) prevedea ȋnfiinţarea Institutului Monetar European al cărui rol principal era

susţinerea eforturilor de respectare a criteriilor de convergenţă. Iar ȋn cea de-a treia etapă, care a

debutat la 1 ianuarie 1999 ȋncepe să funcţioneze Sistemul European al Băncilor Centrale, este

ȋnfiinţată BCE, are loc fixarea irevocabilă a ratelor de schimb şi este introdusă moneda unică.

Pactul de Stabilitate şi Creştere este fundamentul celei de-a treia etape de realizare a Uniunii

Economice şi Monetare, acesta având rolul de a asigura un climat de stabilitate şi prudenţă bugetară,

necesar succesului UEM prin respectarea criteriilor de la Maastricht şi după ce statele au aderat la

zona euro. Pactul a primit ȋnsă numeroase critici, printre care nivelul mare de rigiditate şi faptul că

au existat cazuri când prevederile sale nu au fost aplicate. Ca urmare a acestor aspecte negative, s-a

decis reformarea Pactului ȋn vederea creşterii eficienţei acestuia. O primă reformă a avut loc ȋn anul

2005 şi deşi a generat unele ȋmbunătăţiri ȋn condiţiile impuse de Pact (“termene limită realiste”, mai

multă atenţie acordată nivelului datoriei publice etc) a fost nevoie de o nouă reformă a acestuia prin

40

intermediul semestrului european care determină ca aplicarea regulilor să fie mai strictă iar a

sancţiunilor mai dură. Acesta urmăreşte consolidarea coordonării simultan cu pregătirea

principalelor decizii bugetare, prin intermediul acestuia politicile economice şi fiscale fiind evaluate

de Comisia Europeană ȋnainte de a fi implementate ȋn statele care le-au propus. Un alt instrument de

consolidare a Uniunii Economice şi Monetare este Pactul Euro Plus care se axează ȋn principal pe

domeniile care ţin de competenţa naţională şi care sunt esenţiale pentru creşterea competitivităţii şi

evitarea anumitor dezechilibre. România şi-a anunţat aderare la Pactul Euro Plus ȋn acest an, cu

motivaţia că multe dintre măsurile prevăzute ȋn Pactul Euro Plus au fost luate ȋn România şi că

acesta poate favoriza ȋndeplinirea cerinţelor necesare adoptării euro de către România mai rapid.

Pentru a putea adera la zona euro un stat trebuie să ȋndeplinească criteriile de la Maastricht:

stabilitatea preţurilor, stabilitatea monetară sau convergenţa ratelor dobânzii, stabilitatea cursurilor

de schimb şi criteriul finanţelor publice sănătoase, detaliate ȋn anexa nr. 3. Ȋn urma analizei realizate

ȋn cel de-al treilea capitol al acestei lucrări se poate desprinde concluzia că deşi România a făcut

progrese importante ȋn ultimii ani ȋn termeni de convergenţă nominală, aceasta este departe de

ȋndeplinirea criteriilor. Astfel, din cele 5 criterii (considerând criteriul finanţelor publice sănătoase

prin cele două componente – deficit bugetar şi datorie publică), România ȋndeplinea ȋn anul 2010

doar criteriul datoriei publice şi pe cel al stabilităţii cursului de schimb. Deşi s-au făcut progrese ȋn

cazul unor criterii (spre exemplu deficitul bugetar care a fost redus faţă de anul 2009, ȋn cazul

acestuia România asumându-şi angajamentul de a reduce deficitul până la 3% din PIB până ȋn anul

2012), există anumite probleme ȋn cazul criteriului datoriei publice pe care, ȋn prezent, România ȋl

ȋndeplineşte. Astfel, pe de-o parte ponderea datoriei publice ȋn PIB a cunoscut un trend ascendent

din anul 2007 şi până ȋn prezent şi, pe de altă parte se remarcă ponderea mare a datoriei pe termen

scurt, ceea ce poate duce la apariţia rostogolirilor ȋn cadrul acestui indicator. Ȋn consecinţă, România

trebuie să adopte politici prin care să aigure ȋndeplinirea convergenţei nominale (convergenţa reală

fiind de asemenea un aspect important pentru adoptarea monedei unice).

Deşi există numeroase avantaje derivate din aderarea la UEM, consider că este necesar ca

trecerea la moneda euro să fie precedată de un amplu proces de pregătire pentru ca România să

poată funcţiona eficient alături de statele dezvoltate ale Europei şi pentru a nu suferi consecinţele

unor eventuale şocuri odată intrată ȋn zona euro. Ȋn consecinţă, anul 2015 nu pare o dată credibilă

pentru adoptarea euro, ȋnsă, menţinerea acestei ţinte poate ȋnsemna o accelerare a eforturilor depuse

ȋn vederea ȋndeplinirii criteriilor şi ȋn vederea adoptării monedei unice.

41

Bibliografie:

Lucrări de specialitate:

*APOSTOAIE, Constantin Marius, Adoptarea monedei euro de către România...ȋn 2014(?),

disponibil la http://eudirect.ro/old/pdfs/ref_3.pdf, consultat la 18.06.2011.

*BALDWIN, Richard şi WYPLOSZ, Charles, Economia Integrării Europene, editura Economică,

Bucureşti, 2006.

*DINU, Marin şi SOCOL, Cristian, Economie europeană: o prezentare sinoptică, editura Economică,

Bucureşti, 2004.

*DOCHIA, Aurelian, Tranziţia de la leu la euro pe fundalul crizei financiare mondiale, 2008,

disponibil la http://www.acad.ro/sectii/sectia11_economie/doc/TrecereaEuro-

materiaAurelianDochia.pdf, consultat la 27.05.2011.

*DRĂGAN, Gabriela, Uniunea Europeană ȋntre federalism şi interguvernamentalism: politici comune

ale UE, editura ASE, Bucureşti, 2005.

*DRĂGAN, Gabriela, Note de curs, Bucureşti, 2010.

*DUMITRU, Ionuţ, Adoptarea mai rapidă a euro de către România-de la dorinţă la putinţă, aprilie

2009, disponibil la www.bnr.ro/DocumentInformation.aspx?idDocument=5714&directLink,

consultat la 20.05.2011.

*FRANKEL Jeffrey şi ROSE, Andrew, The Endogenity of the Optimum Currency Area Criteria,

Economic Journal 108, 1998.

*GRAUWE, Paul De, Economics of Monetary Union, Oxford University Press, Oxford, 2005.

*ISĂRESCU, Mugur, România: drumul către euro, martie 2007, disponibil la

http://www.ugir1903.ro/download/BNR_Drumul_catre_euro.pdf, consultat la 27.05.2011.

*KENEN, Peter, The Optimum Currency Area: An Eclectic View, University of Chicago Press, 1969.

*Mc KINNON, Ronald, Optimum Currency Areas, American Economic Review, Vol. 53. 1963.

*MIRON, Dumitru (coordonator), Economia Uniunii Europene, editura Luceafărul, Bucureşti, 2002.

*MONGELLI, Francesco, “New” views on the optimum currency areas theory: what is EMU

telling us?, ECB, working paper nr. 108, 2002, disponibil la

http://www.ecb.int/pub/pdf/scpwps/ecbwp138.pdf, consultat la 22.02.2011.

*MUNDELL, Robert, A Theory of Optimum Currency Areas, American Economic Review, vol. 51,

1961, disponibil la http://www.sonoma.edu/users/e/eyler/426/mundell1.pdf, consultat la 23.02.2011.

*PĂUN, Nicolae, Istoria Economică a Europei, disponibil la

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/NicolaePaun/cap1.html, consultat la 11.01.2011.

42

http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/NicolaePaun/cap1.html

*POPESCU, Gheorghe, Economie europeană, editura Economică, Bucureşti, 2007.

*SCHELLER, Hanspeter K., Banca Centrală Europeană – istoric, rol şi funcţii, 2006, disponibil la

http://www.ecb.int/pub/pdf/other/ecbhistoryrolefunctions2006ro.pdf?2b0116c2d523a19f95e7adbb5f83da08,

consultat la 11.01.2011

*SEBEA, Mihai şi IONESCU, Alexandru, Realizarea Uniunii Economice şi Monetare şi necesitatea

convergenţei, Bucureşti, 2006 disponibil la http://www.ier.ro/documente/working_papers/wp_18.pdf ,


*SOCOL, Cristian, NICULESCU, Aura, Dilemele aderării României la UEM, disponibil la

http://store.ectap.ro/articole/45.pdf, consultat la 19.04.2011

Lucrări fără autor:

*Uniunea Europeană: Uniunea Economică şi monetară, Seria Micromonografii–Politici Europene,

disponibil la http://www.ier.ro/documente/formare/Uniunea_economica_si_monetara.pdf, consultat la

12.01.2011

Rapoarte:

*Concluziile Consiliului European din 24-25 martie 2011, disponibil la

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/120300.pdf, consultat la

05.05.2010

*Convergence Report 2010, European Commission, disponibil la

http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/european_economy/2010/pdf/ee-2010-3_en.pdf,


*Programul de Convergenţă al României, 2009-2012, Guvernul României, februarie 2010,

disponibil la http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/pdc/Programconvergenta_ro.pdf, consultat la

28.05.2011.

*Programul de Convergenţă al României, 2011-2014, Guvernul României, aprilie 2011, disponibil

la http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/pdc/Programconvergenta_ro.pdf, consultat la 30.05.2011.

*Raport de Convergenţă al Băncii Centrale Europene mai 2008, disponibil la

http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/conrep/cr200805ro.pdf, consultat la 20.07.2011.

*Raport de Convergenţă al Băncii Centrale Europene mai 2010, disponibil la

http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/conrep/cr201005ro.pdf, consultat la 20.07.2011.

*Raport anual 2009, BNR, disponibil la http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=3043,

consultat la 27.06.2011

43

http://www.ier.ro/documente/formare/Uniunea_economica_si_monetara.pdf

http://www.ier.ro/documente/working_papers/wp_18.pdf

*Raport anual. Evoluţii şi perspective macroeconomice şi bugetare. Consiliul fiscal, martie 2011,

disponibil la http://www.consiliulfiscal.ro/raportanual2011.pdf, consultat la 13.07.2011.

*Raportul Werner, disponibil la http://aei.pitt.edu/1002/01/monetary_werner_final.pdf, consultat la

11.01.2011;

Articole şi pagini web:

*Banca Mondială, exporturile ca pondere ȋn PIB, date disponibile la:

http://data.worldbank.org/indicator/NE.EXP.GNFS.ZS, importurile ca pondere ȋn PIB, date

disponibile la: http://data.worldbank.org/indicator/NE.IMP.GNFS.ZS, consultat la 07.01.2011.

*CROITORU, Lucian, Adoptarea euro nu poate fi forţată, 2009, articol disponibil la

http://bnr.ro/Puncte-de-vedere-4011.aspx, consultat la 22.07.2011.

*Euro-plus pact’ divides non-eurozone members, 2011, articol disponibil la

http://www.euractiv.com/en/euro-finance/euro-plus-pact-divides-non-eurozone-members-news-

503526, consultat la 04.05.2011

*http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?

tab=table&init=1&plugin=0&language=en&pcode=teina200&tableSelection=2, consultat la

18.04.2010.

*Interviu dat de José Manuel-Páramo, membru ȋn Comitetul Executiv al BCE ȋn cadrul conferinţei

“Noi perspective pentru sustenabilitatea fiscală, Frankfurt, 2005, disponibil la

http://www.ecb.int/press/key/date/2005/html/sp051013.en.html, consultat la 28.04.2011.

*La fiecare dezavantaj al trecerii la euro se găsesc cel puţin două avantaje, ziarul Financiar, 2009,

articol disponibil la http://www.financiarul.com/articol_25959/la-fiecare-dezavantaj-al-trecerii-la-euro-

se-gasesc-cel-putin-doua-avantaje.html?action=print, consultat la 19.07.2011.

*Masa rotundă la Reprezentanţa Comisiei Europene. Adoptarea euro ȋn 2015: beneficii şi

vulnerabilităţi, articol disponibil la

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_22950/

Masa_rotunda_la_Reprezentanta_Comisiei_Europene._Adoptarea_Euro_in_2015_beneficii_si_vulnerab

ilitati.html, consultat la 14.05.2011.

* RADU, Mihaela, CE a oprit procedura de deficit excesiv ȋn cazul României, septembrie 2010, articol

disponibil la http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/ce-a-oprit-procedura-de-deficit-excesiv-in-cazul-

romaniei-139564.html, consultat la 19.05.2011.

*Pactul de Stabilitate şi Creştere, 2008, articol disponibil la

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_12997/Pactul-de-

Stabilitate-si-Crestere.html, consultat la 03.05.2011.

44

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12997/Pactul-de-Stabilitate-si-Crestere.html

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_12997/Pactul-de-Stabilitate-si-Crestere.html

http://www.ecb.int/press/key/date/2005/html/sp051013.en.html

http://data.worldbank.org/indicator/NE.IMP.GNFS.ZS

http://data.worldbank.org/indicator/NE.EXP.GNFS.ZS

http://aei.pitt.edu/1002/01/monetary_werner_final.pdf

*PAUL VASS, Andreea, România ȋşi păstrează ţinta 2015 pentru adearea la zona euro, disponibil la

http://www.andreeavass.ro/blog/2011/04/pana-in-30-mai-2011-puteti-vizita-expozitia-euro-la-filiala-

bnr-din-lipscani/, consultat la 21.06.2011.

*PĂUN, Cristian, De ce nu convergem aşa uşor către euro, articol disponibil la

http://cristianpaun.finantare.ro/2011/05/11/de-ce-nu-convergem-asa-usor-catre-euro/, consultat la

17.06.2011.

*Semestrul european – un ciclu de coordonare a politicilor economice ale statelor membre, mai 2011,

articol disponibil la

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_21568/Semestrul-

european-un-ciclu-de-coordonare-a-politicilor-economice-ale-statelor-membre.html, consultat la

03.05.2011

*Semestrul european a fost lansat ieri pentru România ultima noapte de dragoste, prima noapte de

război, articol disponibil la http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-8205285-semestrul-

european-fost-lansat-ieri-pentru-romania-utima-noapte-dragoste-luat-sfarsit-urmeaza-prima-noapte-

razboi.htm, consultat la 03.05.2011.

*Stability and Growth Pact, 2007, articol disponibil la

(http://www.euractiv.com/en/euro/stability-growth-pact/article-133199), consultat la 26.04.2111

*Traian Băsescu – România a aderat astăzi prin angajament la Pactul Euro Plus, 2011, articol

disponibil la http://www.financiarul.ro/2011/03/25/traian-basescu-romania-a-aderat-astazi-prin-

angajament-la-pactul-euro-plus, consultat la 03.05.2011.

45

http://www.euractiv.com/en/euro/stability-growth-pact/article-133199

http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-8205285-semestrul-european-fost-lansat-ieri-pentru-romania-utima-noapte-dragoste-luat-sfarsit-urmeaza-prima-noapte-razboi.htm



http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_21568/Semestrul-european-un-ciclu-de-coordonare-a-politicilor-economice-ale-statelor-membre.html

http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_21568/Semestrul-european-un-ciclu-de-coordonare-a-politicilor-economice-ale-statelor-membre.html

ANEXE

46

Adoptarea Euro de Catre Romania. Analiza Stadiului de Indeplinire a Criteriilor de La Maastricht

Documents

Transcript of Adoptarea Euro de Catre Romania. Analiza Stadiului de Indeplinire a Criteriilor de La Maastricht