Academia Naţională de Educaţie Fizică Şi Sport
-
Upload
adrian-cirjaliu -
Category
Documents
-
view
9 -
download
3
description
Transcript of Academia Naţională de Educaţie Fizică Şi Sport
ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
DISERTAŢIE
Îndrumător ştiinţific:Prof.univ.dr. Vinţanu Nicolae Absolvent: Cîrjaliu Adrian
BUCUREŞTI2008
se cere întemeierea afirmaţiilor. Aceasta constă în prezentarea unui şir de propoziţii din care afirmaţia respectivă rezultă ca o concluzie. Întemeierea unor idei, adesea, trebuie să producă prin explicarea
genezei sau explicarea funcţie acestora, ceea ce nu este corect logic şi
semantic. Fundamentarea răspunde, de fapt, întrebării „de ce” şi deci nu la
„cum a apărut” sau „ce utilitate are”. Desigur că există o legătură între cele
trei abordări, darn u se pot confrunta. Pe de altă parte, întemeierea unor idei
cum ar fi: „kinetoterapia ajută la sănătate”, „mişcarea învinge boala” au o
istorie, iar stabilirea şi validarea adevărului lor se poate face istoric.
2.2. Argumentatia şi demonstraţia – elemente fundamentale în
comunicarea dintre kinetoterapeut şi pacient
Pentru fundamentarea logică şi semantică a unei idei in comunicarea
umană se folosesc însă cel mai adesea două mijloace sau căi: argumentaţia
sau demonstraţia. Încă din antichitate se încerca susţinerea temelor sau
ideilor, pe baza unor argumente. De altfel, chiar în analiza raţionamentelor
figurează termenul de „argument”. În prezent argumentarea este înţeleasă ca
„o acţiune care tinde întotdeauna să modifice o stare de lucruri existentă² ”…
sau „ansamblul de propoziţii pe care un disputant îl afirmă în cursul
intervenţiilor sale”. Alte accepţii mai sunt: „orice argumentaţie vizează
transformarea atitudinilor şi convingerilor”; „ceea ce integrează teoria
gândirii şi teoria acţiunii”; „un mod de prezentare a dovezilor pentru
susţinerea unor idei”³.
Scopul argumentării, observăm, este producerea convingerilor despre o
idée sau un ansamblu de idei. Adeziunea celui ce reprezintă ideile se ____________________
²Ch. Perelman, L. Olbrechts- Tyiteca, La nouvell rethorique. Traite de argumentation. P.U.F., Paris 1958, p 72
³O. Ducrot, Dire et ne pas dire, Herman, Paris, 1972, p.8
21
bazează pe o „comunicare raţională”, ce dispune de un limbaj comun şi
mecanisme logice şi semantice adecvate.
Argumentarea se apropie de rigoarea demonstraţiei, însă are în vedere
nu atât consistenţa discursului, a comunicării, cât succesul ideilor în faţa
celor ce le receptează. Aşa se explică poate de ce teoria argumentării s-a
dezvoltat mai ales prin cercetarea discursului practice. Acest tip de discurs
nu este axat, precum cel teoretic, pe cerinţa adevărului stringent, ci pe aceea
ce am numi – pretenţia de justeţe a ideilor. Astfel, în cadrul argumentării se
îmbină aspectele logice cu cele retorice, psihologice, de comunicare şi de
acţiune.
În structura unei argumentări putem deosebi mai multe zone cum ar fi:
treapta iniţială în care se pune problema adevărului sau justeţea unor idei;
treapta a doua unde se arată mijloacele de întemeiere; treapta a treia în care
se stabilesc legături în susţinerea ideilor şi mijloacele de fundamentare. Pe
de altă parte, această structură mai conţine: teza de argumentat care de fapt,
trebuie sa fie o concluzie, datele pe care se bazează întemeierea, propoziţii
de legatură între acestea şi reguli de inferenţă, justificarea tuturor
propoziţiilor, operatorul modal şi eventual, condiţiile de exceptare legate de
acesta. Argumentarea se deosebeşte şi aici de demonstraţie, pentru că prima
este o derivare în care lipseşte un element sau altul de precizie. De aceea,
pentru a argumenta o idée trebuie să respectăm regula potrivită căreia –
adevărul şi justeţea lui să fie plauzibile. Argumentele prezentate pentru
întemeierea unei idei sunt şi ele de mai multe feluri, cum ar fi: argumentul
contradicţiei, argumentul identităţii, argumentul reciprocităţii, argumentul
tranzitivităţii, argumentul includerii părţii în întreg, argumentul comparaţiei.
22
Alte argumente sunt cele bazate pe structura realului, ca de exemplu
cele cauzale, pragmatice, a depăşirii, a autorităţii, a legii etc. Argumentarea,
după cum vedem, depăşeste cadrul strict logic şi face posibilă cuprinderea
tuturor ideilor în zona fundamentării acestora în zona semantică. În
kinetoterapie adesea avem de a face cu o zonă foarte vastă a ideilor care
implică argumentarea ca element absolut necesar.
Demonstraţia este cea mai importantă formă de fundamentare a ideilor.
Ea presupune rigoare logică mare şi adesea utilizează procedeele de
axiomatizare şi formalizare. În dezvoltarea sa istorică, demonstraţia a
cunoscut mai multe faze. Iniţial, în antichitate ea era mai ales intuitivă.
Fiecare teză este demonstrată cu ajutorul altor teze demonstrate anterior şi
prin definiţii. Demonstraţia este deci deductivă, rigoarea logică derivând din
respectarea legilor acesteia.
Orice demonstraţie în procesul de comunicare, conţine, de fapt, un
grup de elemente strict necesare. Acestea sunt: teza de demonstrat,
fundamentul demonstraţiei în care intră atât termini iniţiali nedefiniţi,
definiţii, axiome şi teoreme demonstrate anterior şi proedeul demonstraţiei.
Cu alte cuvinte, în orice demonstraţie se află termini (primari sau definiţi),
propoziţii (definiţii, axiome, teoreme) şi interferenţe. În cadrul termenilor,
unii sunt cunoscuţi şi alţii necunoscuţi, aflarea conţinutului şi valorii lor
fiind sarcina demonstraţiei.
Mai mult, demonstraţia poate fi directă şi indirectă. În primul caz,
adevărul tezei se deduce direct din fundamental ei, iar în cel de al doilea caz
se stabileşte mai întâi falsitatea contradictoriei tezei şi apoi, pe baza terţului
exclus, se derivă adevărul acesteia. Mai menţionăm că demonstraţia nu este
o simplă înşiruire de date şi derivaţii ale acestora,unele din altele. Există o
23
sumă de reguli ce trebuie respectate, pentru a fi siguri de adevărul pe care îl
enunţăm ca fundament al unei idei. Aceste reguli, dacă sunt respectate,
asigură validitatea demonstraţiei. Aici deosebim atât reguli privind teza de
demonstrat, reguli cu privire la fundamental demonstraţiei şi reguli cu
privire la procedeul logic prin care derivăm teza din fundament sau axiomă.
În primul caz există 2 reguli: teza să fie o propoziţie clară şi precis
determinată, adică ceea ce nu are sens şi semnificaţie precisă nu poate fi
demonstrate; teza să rămână identică cu sine pe întreg parcursul
demonstraţiei. Această regulă previne argumentarea sofistă care substituie
teza de demonstrat cu o alta, pe parcursul acesteia şi astfel se demonstrează
noua teză, nu cea propusă iniţial.
În privinţa fundamentului demonstraţiei există următoarele reguli:
fundamentarea să conţină propoziţii adevărate, fundamental să fie raţiune
suficientă pentru teză, adică fundamental să poată fi demonstrabil
independent de teză.
Pentru procedeul logic prin care se realizează demonstraţia există o
singură regulă: teza să rezulte necesar din fundament. Adică dacă este admis
fundamentul ca adevărat, atunci trebuie în mod necesar admisă şi teza
adevarată. Încălcarea acestei reguli duce la numeroase erori logice.
Folosirea demonstraţiei în kinetoterapie adduce precizie şi certitudine în
acţiune. Astfel se permite trecerea de la un sistem de idei la noi idei, asigură
înaintarea cunoaşterii şi acţiunii de la cunoscut la necunoscut. Idealul
kinetoterapeutului este, adesea, să ofere pacienţilor o demonstraţie completă
şi riguroasă. Aceasta este posibil dacă se pleacă de la propoziţii adevărate şi
de la respectarea regulilor de inferenţă. Rigurozitatea presupune o
24
formalizare amplă şi deci cunoştinţe din ce în ce mai vaste.
Procesul de argumentare în comunicare utilizează amplu teoriile
retoricii. S-au încercat şi unele modele. Important este că se constituie un
ansamblu de interacţiuni între emiţător – receptor în funcţie de ansamblul de
propozitii pe care primul le afirmă în cursul intervenţiilor sale, un ansamblu
de remarci asupra afirmaţiilor făcute, cantitatea de activităţi impusă de
mediu şi atitudinea pozitivă a memrilor grupului de învăţare, unii faţă de
alţii. Se impun aici şi unele observaţii, cum ar fi, numărul comentariilor pe
care unii membrii ai grupului le fac asupra afirmaţiilor este în funcţie de
numărul propoziţiilor supuse discuţiei. Confirmarea reciprocă a
argumentelor este şi ea în funcţie de interferenţa acestor argumente, iar
numărul de premise acceptate duce la variaţia numărului de propoziţii
avansate în discuţie. Regula aici pare a fi că, dacă premisele care intră în
discuţie nu sunt sufficient de numeroase şi puternice, grupul nu se constituie
ca grup de discuţie şi deci comunicarea nu se realizează.
2.3. Semantica judecăţilor de valoare în comunicare
Valorile, se stie, pot fi împărţite în positive şi negative. Astfel, o
judecată de valoare presupune: un subiect care apreciază şi deci formează
judecata de valoare; un obiect, fenomen, eveniment etc, supus aprecierii; un
atribut de valoare prin care acesta primeşte un calificativ.
Din punctual de vedere al lucrării de faţă, nun e interesează temeiul în
virtutea căruia se formulează judecata de valoare, ci presupunem că autorul
judecăţii ia „o atitudine de valoare” şi are un „concept de valoare”.
25
CAPITOLUL 3
COMUNICARE, EXPLICARE, ARGUMENTARE ŞI
DEMONSTRARE
Se consideră, pe bună dreptate, că explicaţia este un izvor principal al
comunicării interumane. Adesea nu luăm cuvântul, nu intrăm în vorbă decât
pentru a cere sau a da explicaţii. Însă nici o activitate de comunicare, nici un
discurs nu începe, nu se dezvoltă dacă omul, fiinţă cognitivă, nu ar resimţi
acut nevoia de explicare. Orice comunicare este oarecum şi o explicaţie
pentru sine sau pentru celălalt. Mai mult, discursul explicitează, clarifică,
luminează adâncurile sensului. Secvenţele discursive au însă multiple
interpretări. Una şi aceeaşi secvenţă poate avea sensuri diferite şi unul şi
acelaşi conţinut de gândire poate fi exprimat diferit. Aşa se face că explicaţia
este, de fapt, un fel de traducere.
3.1. Sens şi explicaţie
Ceea ce frapează când vrem să descriem conţinutul semantic al
cuvintelor „a explica” („expliquer”) şi explicaţie („explication”) este
polisemnia lor. Se pot reţine şase înţelesuri pentru „a explica”: a comunica/,
30
/a dezvolta/, /a învăţa ceva pe cineva/, /a interpreta/, /a motive/, /a da seamă/
(„render compte”). Dicţionarul Petit Robert reţine şi el un număr de sensuri
de bază şi de parafraze cum ar fi: a) faire connaître, comprendre nettement,
en developpant, sens parafrazabil prin „exposer”, „exprimer”, „manifeste,
montrer, prouver”; b) render clair, faire comprendre (ce qui este ou paraît
obscure), sens parefrazabil prin „commenter, elucider”, prin „apprendre,
enseigner” şi prin „montrer”; c) faire connaître la raison, la cause de
quelque chose, sens parafrazabil prin „render compte”, „justifier”,
„motiver”. La forma sa pronominală, acest verb reproduce sensurile de mai
sus, la care mai adaugă unul, parafrazabil prin „disculper”.
Cea mai mare parte a accepţiunilor verbului „a explica” şi ale
substantivelor „explicare”: /proces/ şi „explicaţie”: /rezultat/ vizează în mod
evident domeniul activităţii cognitive. Andre Lalande (apud C. Sălăvăstru,
1995) reţine trei accepţiuni ale verbului „a explica”: a) accepţiunea cea mai
largă trimite la „a dezvolta sau a descrie, a da o determinaţie precisă la ce
era necunoscut, vag sau obscur”; b) sensul, mai special, în care „a explica un
obiect de cunoaştere înseamnă a arăta că el este implicat de unul sau mai
multe adevăruri deja admise (cu titlul asertoric sau ipotetic)” şi c) „a
explica” înseamnă „a arăta că ceea ce se explică este implicat de principii
nu numai admise, dar evidente; altfel spus, a face să se vadă că el depinde
necesar de judecăţi necesare”.¹
_______________ ¹Vezi Dospinescu V., Semantică şi discurs didactic, E.D.P., Bucureşti 1998 şi urm
31
Nu ne propunem aici să tratăm noţiunea de explicaţie din perspectivă
epistemologică, astfel de propuneri şi studii au existat şi există. Vrem numai
să ne oprim câteva momente asupra unor distincţii făcute în sfera
conceptului de explicaţie.
Explicaţia ce intervine însă în comunicarea dintre kinetoterapeut şi pacient
este o explicaţie pentru altul şi angajează obiectul asupra cărui se îndreaptă
explicaţia şi destinatarul explicaţiei (individ sau colectivitate).
În timp ce explicaţia ştiinţifică este una pentru domeniu, explicaţia este
una pentru subiect, adaptată întotdeauna nivelului semio-cognitiv al acestuia.
Aici comunicarea alege acele proceduri discursive care îi permit să obţină
înţelegerea şi, prin aceasta, adeziunea destinatarului.
Această centrare pe subiect este, decisivă în definirea comunicării în
kinetoterapie, obiectele cunoaşterii fiind supuse transformării, adică
prelucrării discursive, astfel încât să poată fi înţelese şi, deci învăţate. În
acest sens, putem spune că orice explicaţie, începe prin a fi o explicaţie
ştiinţifică şi sfârşeşte prin a fi o explicaţie de instruire şi educaţională.
Difuzarea explicaţiilor ştiinţifice şi înţelegerea lor de către pacient se face
32
CAPITOLUL 1
GÂNDIRE ŞI ADEVĂR ÎN KINETOTERAPIE
Gândirea este o facultate, o capacitate necesară a omului prin care
se exprimă raţionalul, inteligibilul din jurul nostrum şi din interiorul
nostrum. Ea este deci o parte constituitivă a noastră prin care ne
deosebim fundamental de restul lumii vii şi prin ea se exprimă ceea ce
este specific naturii umane. Desigur, ea nu este singura capacitate
umană şi prin ea singură nu putem avea o viziune globală asupra
cunoaşterii şi omului, ci este o parte, dar o parte esenţială a noastră.
Pe de altă parte, gândirea nu este întotdeauna „în acţiune”, dacă
avem în vedere somnul. Guitton, în lucrarea sa „Munca intelectuală”
spunea că „Omul gândeşte maxim 20 de minute pe zi”. Probabil că este
vorba de faptul că foarte multe din actele noastre cuprind automatisme,
operaţii care se desfăşoară pe baza a ceea ce psihologii numesc –
stereotip dinamic.
1.1. Gândire şi adevăr – elemente centrale în kinetoterapie
Forţa gândirii este însă imensă. Deşi în comparaţie cu universal,
ea este un punct „cât bobul spumei”, cum spune Eminescu, aceasta
cuprinde întreaga lume şi chiar pe ea însăşi. Caracterul gândirii este de
a acţiona, nu asupra cuiva pentru a produce direct ceva – deşi probabil
că la o altă magnitudine a dezvoltării o va face, ci de a releva ceea ce
este ascuns în lucruri şi fenimene – ceea ce simţurile nu pot să detecteze
decât imprecise şi aleatoriu.
9
Tema:
„ASPECTE SEMANTICE ALE
COMUNICĂRII DINTRE
KINETOTERAPEUT ŞI PACIENT”
2
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1
GÂNDIRE ŞI ADEVĂR ÎN KINETOTERAPIE
1.1. Gândire şi adevăr – elemente centrale în kinetoterapie
1.2. Structura logică a comunicării dintre kinetoterapeut şi pacient
Capitolul 2
SEMANTICA ŞI ADEVĂRUL IDEILOR ÎN COMUNICAREA
DINTRE KINETOTERAPEUT ŞI PACIENT
2.1. Sensul semantic al conceptului de problemă
2.2.Argumentaţia şi demonstraţia – elemente fundamentale în
comunicarea dintre kinetoterapeut şi pacient
2.3. Semantica judecăţilor de valoareîn comunicare
Capitolul 3
COMUNICARE, EXPLICARE, ARGUMENTARE ŞI
DEMONSTRARE
3.1. Sens şi explicaţie
3.2. Comunicare şi tantologie
3.3. Repere semantice în statutul şi rolul specialistului în kinetoterapie
Concluzii
ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
DISERTAŢIE
Îndrumător ştiinţific:Prof.univ.dr. Vinţanu Nicolae Absolvent: Cîrjaliu Adrian
BUCUREŞTI2008