7. Familia VibrionaceaeDorina Branea, Liliana Dan, Monica Licker

7.1 Genul VibrioDescrierea genului

Genul Vibrio face parte din familia Vibrionaceae, care cuprinde şi genurile Aeromonas şi Plesiomonas, mai rar întâlnite în patologia umană. Sunt bacili gram negativi, de 0,5/1,5-3μm, de formă încurbată, mobili, aerobi şi facultativ anaerobi, nesporulaţi. Atunci când întâlnesc condiţii necorespunzătoare de viaţă, pot apare sub formă de bacili mici, drepţi, sau pot fi pleomorfi. Sunt oxidazo-pozitivi, fermentează glucoza, de obicei fără producere de gaz şi reduc nitraţii la nitriţi (excepţie V. metschikovii).

Habitat, semnificaţie clinică

Genul cuprinde peste 30 de specii, dintre care doar 12 specii prezintă patogenitate variabilă pentru om. Aceste microorganisme sunt de obicei izolate din mediul acvatic (ape dulci, sărate, marine). Pandemiile de holeră produse de V.holerae au o importanţă istorică deosebită, holera fiind astăzi o boală prezentă doar în anumite regiuni ale globului, sub formă endemică. Alte specii de Vibrio produc infecţii extraintestinale, de la infecţii ale pielii, până la septicemii foarte grave.

În ultima vreme în laboaratoarele de microbiologie s-au izolat şi identificat un număr tot mai mare de tulpini de Vibrio sp., fapt datorat:

-creşterii numărului de călătorii în zonele de coastă, sau în cele endemice

-creşterii consumului de animale marine (insuficient preparate termic)

-utilizării crescute a facilităţilor acvatice cu scop recreaţional

-creşterii numărului de indivizi imunocompromişi

Tabel: Principalele specii patogene ale genului Vibrio şi importanţa lor medicală

Specie Afecţiuni

V. cholerae serogrup O1 si O139 Epidemii şi pandemii de holera

V. cholerae serogrup non-O1/non-O139 Afecţiuni de tip holeriform, infecţii ale plăgilor şi bacteriemii

V.parahaemolyticus Gastroenterite şi infecţii extraintestinale

V.mimicus, V.vulnificus, V.damsela, V.hollisae, V.alginolyticus,

V.metschnikovii, V.fluvialis

Infecţii ale ţesuturilor moi, plăgi, gastroenterite, infecţii otice, bacteriemii

7.1.1 Vibrio cholerae

Habitat

A fost izolat din materiile fecale ale bolnavilor şi purtătorilor sănătoşi. S-a constatat că supravieţuieşte timp îndelungat în apele poluate şi pe obiectele contaminate.

Morfologie, caractere generale.

Vibrionul holeric este un bacil gram negativ foarte mobil, cu aspect caracteristic de virgulă, fapt datorat unui flagel polar. Creşte pe medii de cultură selective, suplimentate cu săruri biliare.

Posedă lipopolizaharidul O care conferă specificitate serologică de grup. Se cunosc cel puţin 139 grupe O. Grupele O1 şi O139 sunt asociate holerei epidemice, iar grupele non O1/non O139 sunt responsabile de afecţiuni holeriforme neepidemice. Serogrupul O1 se subîmparte în 3 subtipuri: Ogawa (A,B), Inaba (A,C) Hikoshima (A,B,C) şi două biotipuri (clasic şi El Tor).

V. cholerae O139 Bengal este similar biotipului El Tor al V. cholerae O1, însă, spre deosebire de acesta, nu posedă lipopolizaharidul O1, ci un lipopolizaharid capsular asemănător tulpinilor non-O1, în timp ce V. cholerae O1 nu posedă capsulă.

La nivelul flagelului polar se găseşte antigenul H ce induce formarea de anticorpi, care însă nu au rol protector.

Factori de virulenţă

Vibrionii secretă factori enzimatici care le permit accesul la celulele enterale, în ciuda stratului de mucus existent la acest nivel. Dar cel mai important factor de patogenitate este reprezentat de enterotoxina vibrionului holeric.

Enterotoxina este de natură proteică, formată din două subunităţi A şi cinci subunităţi B. Cele 5 molecule ale subunităţii B se fixează pe gangliozidul de pe suprafaţa enterocitelor. Apoi, subunitatea A2 facilitează intrarea lui A1. Odată ajunsă în interiorul celulei, subunitatea A1, activează la acest nivel adenilatciclaza celulară. Creşterea secreţiei de AMP ciclic intracelular va determina o excreţie exagerată de ioni de Cl. Apa şi electoliţii (Na şi K) sunt astfel antrenaţi în lumenul intestinal, datorită dezechilibrului ionic creat. Consecinţa o reprezintă apariţia scaunelor apoase, riziforme, urmată de o deshidratare extracelulară intensă cu hemoconcentraţie, şoc hipovolemic şi acidoză metabolică. Enterotoxina holerică este asemănătoare din punct de vedere imunologic şi funcţional celei secretate de E.coli.

Patogenie

Holera este o toxiinfecţie alimentară acută, caracteristică omului. Nu este o infecţie invazivă. Vibrionii nu difuzează în sânge, ci rămân în intestin unde se ataşează de microvilii de la nivelul epiteliului ciliat. La acest nivel se multiplică şi eliberează mucinaze, endo- şi enterotoxina.

Evoluţia bolii este diferită de la un pacient la altul. Astfel, unii prezintă o simplă boală diareică cu evoluţie favorabilă, chiar în lipsa tratamentului, pe când alţii prezintă forme grave, cu deshidratare masivă, urmată de exitus.

În evoluţia bolii pot fi individualizate două etape:

-Vibrionii sunt introduşi în organism pe cale digestivă, fie prin alimente, fie pe calea mâinilor murdare. Germenii care supravieţuiesc acidităţii gastrice trec în intestinul gros, unde are loc secreţia enterotoxinei. Acest interval corespunde perioadei de incubaţie, care poate dura de la câteva ore, la câteva zile.

-Urmează o pierdere lichidiană masivă, care poate atinge până la 1 litru/oră, cu scaune apoase ce conţin debriuri mucose (scaune riziforme).

Imunitatea instalată după boală este de scurtă durată, de tip umoral. Prezenţa anticorpilor antitoxici nu conferă protecţie.

Simptomatologia clinică

După o perioadă de incubaţie de 1-4 zile, boala debutează brutal cu: greţuri, vărsături, scaune diareice (între 10-30/zi), cu aspect riziform caracteristic, însoţite de crampe abdominale. Decesul poate surveni prin deshidratare masivă cu colaps circulator şi anurie, sau prin sindrom septic.

Epidemiologie

Este o afecţiune răspândită frecvent în India (regiunea Bengal), Bangladesh, Indonezia, Iran, Irak, Africa, dar şi pe coasta Americii de Sud. Biotipul El Tor, a fost predominant în timpul ultimelor două pandemii. Studii recente efectuate în Bangladesh, au evidenţiat o reemergenţă a biotipului clasic. Emergenţa în 1992 a unui nou serogrup O139, originar din Madras, India, a dus la o largă răspândire a cazurilor de holeră în India şi Bangladesh.

2

Transmiterea se realizează pe cale digestivă, prin alimente (fructe de mare, lapte, îngheţată, carne), sau ape contaminate cu dejecte. Sursa de infecţie este reprezentată cel mai frecvent de bolnavii care prezintă forme inaparente sau minore de boală.

Diagnosticul de laborator

Se bazează pe izolarea şi identificarea vibrionului holeric din materiile fecale.

Recoltare: Produsul patologic este reprezintat de fragmentele riziforme de mucus din scaun.

Examen microscopic: Frotiurile colorate nu sunt concludente, însă preparatul nativ examinat la microscopul cu fond întunecat evidenţiază mobilitatea accentuată a vibrionilor. Frotiurile colorate gram din coloniile izolate, evidenţiază prezenţa bacililor gram-negativi încurbaţi.

Izolare: se face în apă peptonată cu pH=9, sau pe medii selective cu bilă şi săruri biliare (TCBS), unde după o incubare de 24 de ore la 37ºC, dezvoltă colonii galbene caracteristice. Pe medii selective de tipul Mac Conkey vibrionul holeric produce colonii lactozo-negative.

Identificarea definitivă: Se face cu ajutorul sistemelor automate (bioMerieux Vitek, etc.), iar precizarea grupului şi biotipului, prin reacţii de aglutinare cu seruri anti O1.

Testele serologice: Evidenţiază prezenţa aglutininelor antiholerice în sânge. Anticorpii apar în ziua 5-7 de la debut, titrul lor scade în 1-2 luni de la vindecare, dar titrul anticorpilor antitoxici scade după 1-2 ani. Titrul anticorpilor în ser ≥1/20 conferă protecţie împotriva colonizării. La purtătorii sănătoşi au fost evidenţiate titruri aglutinante de 1/160.

Tratament, profilaxie

Constă în rehidratarea masivă a bolnavului şi antibioterapie. De elecţie, este tratamentul cu tetraciclină (doxiclină) sau cotrimoxazole. Întrucât în anumite zone geografice s-a remarcat instalarea rezistenţei la tetraciclină, se impune efectuarea antibiogramei.

Profilaxia bolii este nespecifică şi constă în respectarea măsurilor de igienă individuală şi colectivă. Aceste măsuri sunt însă deseori greu de respectat în ţări cu un statut socio-economic scăzut.

Profilaxia specifică se face prin vaccinare în zonele endemice şi este de durată scurtă.

3