1.FILOZOFIA DREPTULUI

7/29/2019 1.FILOZOFIA DREPTULUI

http://slidepdf.com/reader/full/1filozofia-dreptului 1/62

I. Filosofie si drept.Obiectul si problematica filosofiei dreptului

a) intrebari fundamentale ce preocupa omul la nivel filosofic(a se vedea lucrarea “Logica” – “ce pot sa stiu?”;”cetrebuie sa fac?”;”ce imi este ingaduit sa sper?”;”ce este omul?”).

Obiectul Filosofiei dreptuluise determină pornind de la identificarea acestei ramuria filosofiei în cadrul Filosofiei practice. Filosofia dreptulustudiază “conceptul universal al dreptului‖ (Giorgio del Vecchio), studiază “ideea dreptului, conceptul dre ptului şrealizarea acestuia‖ (Hegel), cercetează ―rostul omenesc al dreptului‖ (P.M. Cosmovici).Reţinem, pentru profunzimea

definirii, ideile lui Giorgio del Vecchio: ―Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea salogică, cercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţieafirmat de raţiunea pură‖ .Acelaşi autor evidenţiază cele trei direcţii de cercetare proprii filosofiei dreptului: logicăfenomenologică şi deontologică. Prima fixează noţiunea ca atare (dreptul), ca obiectal oricărei cercetări ulterioare. Adoua cercetează originea şi evoluţia dreptului, în timp ce a treia fixează idealul de justiţie, prin compararea kantiană a“ceea ce este” (SEIN) cu “ceeace trebuie să fie” (SOLLEN). Filosofia este o manifestare specializată a spiritului umanEste cunoaştere a temeiului existenţelor, a realităţilor ultime, originare, necondiţionate, de ordinul esenţei, prin care selegitimează tot ce este sau poate să fie. Este un ansamblu coerent de enunţuri formulate prin categorii, teze şprincipii despre lume ca totalitate. Este studiul universalului, al primelor principii care stau la baza alcătuiriilumii. Este o reflecţie asupra experienţelor reale ale conştiinţei umane, căutare a sensului acestor experienţe şi a unităţiispiritului uman.Problematica şi domeniile filosofiei.

Problematica filosofiei este sugestiv prezentată de Immanuel Kant, în ―Logica‖, folosind patru întrebări fundamentale care preocupă omul, la nivel filosofic:Ce pot să ştiu? Ce trebuie să fac? Ce-mi este îngăduit să sper? Ce este omul? Potrivit răspunsurilor pe care filosofia le dă celor patru întrebări, aceasta îşi fixează problematica în mai multe disciplin efilosofice. Giorgio del Vecchio grupează disciplinele filosofice după răspun surile la primele două întrebări kantieneastfel:Filosofia teoretică. Răspunzând la prima întrebare kantiană, aceasta studiază primele principii ale existenţei şi alecunoaşterii şi cuprinde următoarele ramuri ale filosofiei: ―Ontologie sau Metafizică (aceasta cuprinde şi Filosofia religieşi Filosofia istoriei), Gnoseologie sau Teoria cunoaşterii, Logică, Psihologie, şi Estetică‖ Filosofia practică. Aceasta răspunde la cea de-a doua întrebar e a lui Kant şi cuprinde, după Giorgio del Vecchiourmătoarele ramuri ale filosofiei: “Filosofie morală şi Filosofia dreptului.‖ Autorul observă utilizarea, uneori, atermenului de Etică, fie cu sensul de Filosofie morală, fie cu sensul de Filosofie practică, în genere, caz în care este

eludată existenţa de sine stătătoare a Filosofiei dreptului. În acelaşi timp, autorul nu aminteşte, în diviziunea sa, ramuri alefilosofiei fără de care însăşi filosofia dreptului ar fi greu de înţeles, aşa cum sunt Axiologia şi Filosofia culturiicircumscrise, probabil, în Filosofia istoriei, sau Antropologia, în cadrul primului gen, ori Praxiologia în cadrul celui de-aldoilea. Rămâne discutabilă prezenţa în cadrul disciplinelor filosofice a Psihologiei, azi o disciplină care-şi revendicăobiectul mai degrabă în rândul ştiinţelor empirice Obiectul filosofiei dreptuluiObiectul Filosofiei dreptului se determină pornind de la identificarea acestei ramuri a filosofiei în cadrul Filosofiei practice. Filosofia dreptului studiază ―conceptul universal al dreptului‖ (Giorgio del Vecchio), studiază ―ideea dreptului,conceptul dreptului şi realizarea acestuia‖ (Hegel), cercetează ―rostul omenesc al dreptului‖ (P.M. Cosmovici). Giorgio del Vecchio considera ca: ―Filosofia dreptului este disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logicăcercetează originile şi caracterele generale ale dezvoltării sale interne şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat d eraţiunea pură‖. Acelaşi autor evidenţiază cele trei direcţii de cercetare proprii filosofiei dreptului: logică, fenomenologică

şi deontologică. Prima fixează noţiunea ca atare (dreptul), ca obiect al oricărei cercetări ulterioare. A doua cerceteazăoriginea şi evoluţia dreptului, în timp ce a treia fixează idealul de justiţie, prin compararea kantiană a ―ceea ce este‖ (Seincu ―ceea ce trebuie să fie‖ (Sollen). Raporturile filosofiei dreptului cu alte ştiinţeFilosofia dreptului este strâns legată de alte ştiinţe. Giorgio del Vecchio enumeră opt ştiinţe înrudite cu Filosofiadreptului: Jurisprudenţa, Filosofia teoretică, Psihologia, Filosofia practică, Sociologia, Demografia şi Statistica, Economia politică şi Ştiinţa politică.Cea mai interesantă şi, totodată, cea mai durabilă relaţie este cea dintre Filosofia dreptului şi Jurisprudenţă (Dreptu pozitiv) . Dacă Filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală, Jurisprudenţa studiază aspecteleparticulare ale dreptului: domeniile aplicării dreptului, diferitele sisteme de drept, practica juridică etc. Fiecare dintrecele două domenii de cercetare este bază de plecare pentru cercetarea propriului domeniu.



La polul opus se situează relaţia cu Filosofia teoretică. Aceasta oferă Filosofiei dreptului universul conceptual propriufilosofiei, precum şi o metodologie specifică de cercetare. Putem aprecia, deci, că Filosofia dreptului este o aplicaţie afilosofiei, în genere, în timp ce Jurisprudenţa este o aplicaţie a Filosofiei dreptului. 1.2. Obiectul de studiu al filosofiei dreptului şi funcţiile ei Filosofia dreptului îşi ia începutul odată cu apariţia ideilordespre natura obiectivă a dreptului. Aceste idei au constituit temelia spirituală a tuturor reprezentărilor şi concepţiilorulterioare despre conexiunea internă şi unitatea dreptului, despre libertate şi echitate, despre drepturile şi libertăţileomului, despre supremaţia dreptului, despre legea de drept şi statul de drept. Şi faptul că astăzi aceste idei au devenitvalori acceptate de comunitatea mondială contemporană şi formează partea fundamentala constituţiilor contemporane,constituie meritul neîndoielnic al filosofiei dreptului. Filosofia dreptului, după cum rezultă şi din numele său, este

disciplina preocupată destudierea dreptului. Dreptul, însă, este studiat şi de ştiinţele juridice speciale, fiecare dintreacesteaexaminând dreptul din punctul de vedere al înţelegerii lor specifice şi a procedeelor destudiere a obiectului dat, de pe poziţiile deosebite ale obiectului lor de studiu.În această ordine de idei, se impune clarificarea noţiunii de „obiect destudiu‖. Prin cuvântul obiect se are în vedere ceea ce încă urmează a fi studiat şi înţeles, iar prin conceptul de obiectdestudiu al ştiinţei – deja o înţelegere oarecare teoretică (ştiinţifică) a obiectului, forma sa cognitivă-semantică deexprimare (legea sau principiul), o anumită concepţie a înţelegerii şireprezentării lui.Ca ştiinţă teoretică generalăfilosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa universală,spre deosebire de ştiinţele juridice speciale carestudiază dreptul în natura şi caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială nu poate explica ce este dreptuîn general, ce are el universal, precizînd doar ce este dreptul la un anumit popor (de exemplu, drept anglo-saxon,dreptfrancez, drept german s.a.m.d.), întrun anumit moment dat (de pildă, drept roman, dreptnapoleonian, etc.). Mai mult chiaro ştiinţă juridică specială nu cuprinde propriu zis nicimăcar un sistem întreg de drept pozitiv, ci procedează, prin distincţişi specificaţii succesive, laluarea în considerare doar a unui singur element din acel sistem (dreptul public sau dreptu

privat; apoi în mod special ca ramuri ale dreptului public: dreptul constituţional, dreptuladministrativ, dreptul penaldreptul financiar, dreptul internaţional, iar ca ramuri ale 12 dreptului privat: dreptul civil, dreptul comercial).10 În aceeaşiordine de idei, juristul românAlexandru Văllimărescu considera că filosofia dreptului se ocupă de drept, fără atribut, adicădedrept în general, în esenţa lui, în timp ce „toate celelalte ramuri ale dreptului se ocupă cudreptul la care seadaogă unatribut, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul roman, dreptulinternaţional, am putea deci spune că au ca obiect dreptulcalificat, cu epitet, căci se ocupă cuinstituţiile, regulile unei materii determinate a dreptului‖11.Deci, cercetareadreptului în general depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice speciale, ea fiind apanajul filosofiei dreptuluiPătrunderea spiritului filosofic în studiul dreptului se lămureşte printr -o tendinţă de a examina dreptul în esenţa lui, prindezvăluirea în mod raţional şisistematic a principiilor funda-mentale ale dreptului.„Filosofia dreptului va fi deccercetarea originii dreptului, a fundamentului său şi a principiilor generale după care se stabilesc şi evolueazănormele de drept. Într -un sens mai restrâns însă, filosofia dreptului se concepe în sensul de metafizică juridică, şi înaceastă măsură ea va fi cercetarea absolutului, a realităţii, a ideii ce se ascunde în dosul fenomenelor;metafizica juridică va

cerceta ideea dreptului în absolut, pe când ştiinţa (ştiinţele juridice speciale - n.n.) va studia-o în timp şi spaţiu, deci înrelativ‖ Cu alte cuvinte, filosofia dreptului „este concepţia globală asupra dreptului, metajuridică,dezvăluindraţiunea de a fi a dreptului în ordinea universalului , temeiurile categoriilor şi principiilor juridice‖.13 În celebra salucrare „Lecţii de filosofie juridică”, juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţia trei aspecte fundamentale aleobiectului de studiu al filosofiei dreptului, şi anume:1.Definirea dreptului din punct de vedere logic înuniversalitatea sa, oferind răspuns la întrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale în care sa maimanifestat. Este o abordare metateoretică, dincolo de cea realizată de ştiinţele juridice speciale.2. Abordareafenomenologică şi istorică a dreptului ce vizează originea, geneza şi evoluţia saîn ansamblu, a normelor şi valorilor juridice în dependenţă de contexte social-culturale. Este oabordare metaistorică pentru că se referă la ce uneşte, ce estecomun, în spaţiuldreptului, momentelor istorice diferite.3. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologică, adicădin punct de vedere al idealului de dreptate şi al reglementării raporturilor individuale. Căci ştiinţele juridicespeciale, prinnatura lor, se mărginesc să explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce ţine strict de el,fără a-i pune în

discuţie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai „ceea ce trebuie‖ sau „ceea ce ar trebui să fie‖ îndrept în opoziţie cu „ceea ce este‖, opunând astfel unideal de drept unei realităţi juridice date. Filosofia dreptului nu semărgineşte să expună ce constată, cum procedează ştiinţele dreptului, pe baza jurisprudenţei, ci prin opera desinteză pecare o face, ea joacă un rol extrem de important în formularea idealului de justiţie înconformitate cuprincipiile superioare care trebuie să domine orice organism social14.Astfel,gânditorul ajunge la concluzia căfilosofia dreptului este „disciplina care defineşte dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile generale aledezvoltării sale istorice şi îl preţuieşte după idealul de justiţie afirmat de raţiunea pură‖ 15 .Cele menţionate, conducla ideea că în filosofia dreptului se cercetează dreptul în general,dreptul ca integritate universală, întreaga lume adreptului, care cuprinde şi esenţa dreptului, şi formele exterioare de manifestare a acestei esenţe, adică f enomenele juridice. O asemenea înţelegere a dreptului ca integritate anumită, alcătuită din esenţa juridicalşi fenomenele juridice presupune şi include în sine o anumită concepţiea deosebirii şi totodată a îmbinării esenţei şi fenomenului în



drept,adreptului ca esenţăinterioară şi a dreptului ca fenomen exterior. De aceea, într -un mod mai general se poateafirma că obiectul de studiu al filosofiei dreptului ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare este dreptul ca esenţă16şi dreptul ca fenomen. Conceptul „esenţă” este o categorie filosofică care desemnează ceea ce este important,principal şi determinant în obiect, adică însuşirile, legăturile, contradicţiile şi tendinţeleinterioare (care pot fi numagândite) ale dezvoltării obiectului.7Originalitatea esenţială a unei asemenea deosebiri şi corelaţii a esenţei şi fenomenului însfera dreptului este determinatăde circumstanţa principială că esenţa cognitivă a dreptului(dreptul ca esenţă) poartă un caracter obiectiv, adică nudepinde de voinţa legiuitorului, iar dreptul ca fenomen (legea) poartă un caracter oficial autoritar (şi în acest sens -subiectiv), adicădepinde de voinţa, aprecierea şi samovolnicia subiecţilor puterii oficiale . De aceea, legile învigoare

(dreptul pozitiv), adică ceea ce este stabilit pe cale oficială -autoritară şi are un caracter obligatoriu şi de constrângere poate sau să corespundă cu esenţa dreptului (adică, să fie fenomen juridic, lege de drept, manifestare a esenţei juridice)sau să fie în contradicţie cu această esenţă (adică, să fie fenomen non- juridic, antijuridic, lege antijuridică).Luând înconsideraţie circumstanţa menţionată, definiţia obiectului de studiu al filosofieidreptului poate fi formulată astfel: obiectude studiu al filosofiei dreptului – este dreptul şi legea în deosebirea, corelaţia şi unitatea lor. Totodată, princonceptul de „drept‖ se are în vederedreptul ca esenţă, adică esenţa juridică, obiectivă prin natura ei şi independentă devoinţa şisamovolnicia legiuitorului (puterii oficiale), iar prin conceptul de „lege‖ se are în vedere dreptulca fenomen,adică fenomenul juridic ca drept pozitiv reprezentat de dispoziţiile obligatorii şi deconstrângere (regulile, normele decomportare), care depind de voinţa şi samovolnicialegiuitorului (puterii oficiale) şi astfel, pot atât să corespundă, cât şi sănu corespundă esenţei juridice (dreptului ca esenţă).Concretizarea ulterioară a definiţiei obiectului de studiu al filosofieidreptului se va efectuaîn baza concepţiei libertarojuridice promovată de filosoful şi juristul rus V.S.Nerseseanţ.18Conform acestei concepţii, care de altfel a stat la baza elaborării prezentului curs, esenţadreptului este egalitatea formală

interpretată ca măsură universală şi egală a libertăţii şi echităţiiîn viaţa socială a oamenilor. O asemenea înţelegere aesenţei dreptului serveşte ca temei deconcretizare a definiţiilor, deja menţionate, cu privire la obiectul de studiu alfilosofiei dreptuluiîn felul următor : obiectul de studiu al filosofiei dreptului este egalitatea formală şi formele ei demanifestare.Întrucât, orice egalitate în sfera socială (inclusiv cea juridică) este anume egalitate formală,reprezentată camăsură universală şi egală a libertăţii şi echităţii oamenilor, definiţia menţionată poate fi formulată astfel: obiectul destudiu al filosofiei dreptului – îl constituie principiile fundamentale ale dreptului - principiul egalităţii formaleprincipiul libertăţii şi principiul echităţii – prin intermediul cărora se studiază esenţa universală a dreptului şicorelaţia lui cu legea.Formele de manifestare exterioară şi realizare practică a principiului egalităţii formale sunttoatefenomene juridice reale cu caracter normativ-regulator, instituţional-autoritar şicomportamental care reprezintă în sinedoar diferite forme de manifestare exterioară şiconcretizare a esenţei juridice unice a unuia şi aceluiaşi început juridicdeosebit, şi anume, a principiului general juridic al egalităţii formale _______________________________________________________________________17 Conceptul „ fenomen” este o

categorie filosofică care desemnează modul deexteriorizare a esenţei, adică formele concrete de manifestare aesenţei obiectului.18Concepţia libertaro- juridică reprezintă în sine o metodă conceptuală- juridică decunoaşterefilosofico- juridică a dreptului, a realităţii cognitive în calitate de realitate juridică, de elaborare şi organizare a cunoştinţedespre drept ca princi piu al egalităţiiformale şi formele exterioare de manifestare a lui.8Aşadar, fenomene juridice sunt toate acele fenomene (legea instituită oficial, statul existent defapt, faptelecomportamentale ale diferitor subiecţi ai vieţii sociale, etc.) care corespund principiului egalităţii formale, decireprezintă în sine forme de manifestare exterioară şirealizare a cerinţelor acestui principiu.Toate aceste fenomene intră în obiectul de studiu al filosofiei dreptului nu ca obiecte empirice, ci doar ca fenomene juridice, ca forme concrete demanifestare a egalităţii formale,adică numai în baza măsurii şi trăsăturilor lor juridice, în forme juridice (după esenţa şicaracte-rul lor) de lege, stat, comportament, relaţii etc.În obiectul de studiu al filosofiei dreptului, de rând cu altefenomene juridice intra şi statul cafenomen juridic deosebit, şi anume, în calitate de formă instituţională-autoritară demanifestare,desemnare şi acţiune a esenţei juridice unice şi universale (a principiului egalităţii formale, atrăsăturilor şi

cerinţelor acestuia).. Ca metodă filosofico- juridică generală de cunoaştere a dreptului în filosofia dreptului estefolositămetodalibertaro- juridică. Această metodă reprezintă în sine un procedeu general demodelare juridică a realităţii cognitiveîn conformitate cu principiul egalităţii formale, esteun procedeu de înţelegere juridică, de reprezentare , aprecierecalificare şi evaluare a realităţiicognitive Regăsim, astfel,şi aici raportul f ilosofia dreptului – ştiinţele juridice speciale însensul întregirii lor reciproce.Ştiinţele juridice speciale au nevoie de filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea metodeleşi principiile, şi să formeze din ele un sistem-sistemul ştiinţelor dreptului. La rândul său, filosofiadreptului trebuie să ia în consideraţie ştiinţele juridice speciale care îi dau posibilitatea să-şielaboreze, verifice şi aplice principiile. Căcştiinţele juridice speciale au în vedere analizaformelor juridice pe care le îmbracă relaţiile şi raporturile sociale şiinterindividuale, în timp cefilosofia dreptului încearcă să identifice principiile fundamentale ale dreptului. Ca oriceştiinţăcare începe în relativ, ştiinţele juridice speciale sunt construitepe fundamente care nu suntexplicitate de către ele, cacceptate ca postulate. Menirea filosofiei dreptului este tocmai să expliciteze şi să clarifice aceste principii şi să răspundă



la întrebarea – de ce sunt acceptate acele principii şi nu altele. Astfel, filosofia dreptului cercetează condiţiile de valabilitate a conceptelorfilosofico- juridice, condiţiile de justificare a realităţii juridice, măsura în care şi sub caredreptuadevereşte omul, în genul şi singularitatea sa.Încă din momentul dobândirii autonomiei sale, filosofia dreptului deseori afost confundatăla început cu teoria dreptului natural(Teoria dreptului natural a apărut şi s -a dezvoltat înlegătură cu problematica explicării naturii dreptului, denumit drept natural. Conform acesteiconcepţii, dreptul s-ar manifesta însocietate sub două aspecte şi anume: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şalte acte normative şi a unui drept natural, „nescris” şi „superior” celui dintâi, care nu este o creaţie voluntară şare un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv),iar ceva mai târziu cu Teoria generală a dreptului.. )( Şcoalapozitivistă a dreptului a fost întemeiată de gânditorul francez din prima jumătate a secolului XIX -lea Auguste

Comte (1798-1857). În învăţătura sa el porneşte de la principiul că ştiinţa nu are dreptul să afirme decât ceea ce seconstată în mod „pozitiv‖, adică de necontestat. Dreptul este un fenomen istoric, sub formă de instituţii e 11careştiinţa îl studiază. Cu alte cuvinte, dreptul este emanaţie a voinţei, în primul rând, a voinţei statului. În acestecondiţinu poate fi vorba de drepturi, deoarece existănumai puterea societăţii de a ne constrânge să facem anumitelucruri. Dreptsubiectiv nu există decât unul: acela de a ne face datoria. Deaceea, teoria juridică trebuie să pună accentul pe obligaţii, n u pe drepturi. Pentru că învăţătura lui A.Comte a fost insuficient de unitară, doctrina Şcolii pozitiviste a dreptului a îmbrăcaforme variate. Astfel, în Franţa, a luat forma „şcolii exegezei textelor‖, în Anglia,a luat forma „imperativismului juridic‖,iar în SUA, în cadrul teoretic al pragmatismului, a luat forma „realismului juridic american‖)În ceea ce priveşte raportudintre filosofia dreptului şi Teoria generală a dreptului au foststabilite unele delimitări dintre aceste discipline, şi anume:1În cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizează din opticăsau perspectivă pre - ponderent f ilosofică şi de cătrefilosofi, în timp ce în Teoria generală a dreptului teoretizarea serealizează din optică sau perspectivă preponderent juridicăşi de către teoreticieni ai dreptului.2. Diferenţieri izvorâte din nivelul sau gradul de generalizare şi abstractizare a

obiectului destudiu al celor două discipline: din perspectiva filosofică reflectarea, abstractizarea şigeneralizarea serealizează la nivelul maxim al acestora formându-se principiile şi conceptele demaximă generalitate, cu valoare deuniversalitate; din perspectiva Teoriei generale a dreptului,reflectarea, abstractizarea şi generalizarea se înscrie în sfera deexistenţă a domeniului juridic,iar noţiunile sau categoriile au o valoare cognitivă mai scăzută, adică la nivelul acesteiexistenţedeterminate a dreptului.3. O altă distincţie poate fi observată şi desprinsă din natura şi distincţia concluziilor pecare leoferă cele două discipline. Astfel, filosofia dreptului oferă în mod direct, nemijlocit concluzii,concepte, definiţii pentru a fi utilizate în jurisprudenţă, acestea având pentru drept o valoare preponderent metodologică; Teoria generală adreptului îşi oferă concluziile în mod nemijlocitdreptului, ele având nu atât valoare euristică (metodologică), cât mai alescognitivă asuprafenomenului juridic, oferind dreptului aparatul noţional de bază. Aşadar, între Filosofia dreptuluşiTeoria generală a dreptului existăatât elemente deidentitate,cât şi de diferenţiere, ceea ce face ca între ele săexiste incontestabile legături şiinterferenţe ce nu trebuie nici neglijate, dar nici exagerate.Acelaşi lucru poate fmenţionat şi despre corelaţia dintre „Filosofia dreptului va fi deci cercetarea originii dreptului, a fundamentului său ş

a principiilor generale după care se stabilesc şi evoluează normele de drept. Într -un sens mairestrâns însă, filosofiadreptului se concepe în sensul de metafizică juridică, şi în această măsură ea va fi cercetarea absolutului, a realităţii, a ideice se ascunde în dosul fenomenelor;metafizica juridică va cerceta ideea dreptului în absolut, pe cândCu alte cuvinte,.

Raporturile filosofiei dreptului cu alte ştiinţe Filosofia dreptului este strâns legată de alte ştiinţe. Giorgio del Vecchio enumerăopt ştiinţe înrudite cu Filosofia dreptuluiJurisprudenţa, Filosofia teoretică, Psihologia,Filosofia practică, Sociologia, Demografia şi Statistica, Economiapolitică şi Ştiinţa politică.Cea mai interesantă şi, totodată, cea mai durabilă relaţie este cea dintre Filosofiadreptului şiJurisprudenţă (Dreptul pozitiv) . Dacă Filosofia dreptului studiază dreptul înesenţa sa universală, Jurisprudenţa studiazăaspectele particulare ale dreptului: domeniileaplicării dreptului, diferitele sisteme de drept, practica juridică etc. Fiecar edintre cele douădomenii de cercetare este bază de plecare pentru cercetarea propriului domeniu.La polul opus se situeazărelaţia cu Filosofia teoretică. Aceasta oferă Filosofieidreptului universul conceptual propriu filosofiei, precum şi o

metodologie specifică decercetare. Putem aprecia, deci, că Filosofia dreptului este o aplicaţie a filosofiei, în genere,în timpce Jurisprudenţa este o aplicaţie a Filosofiei dreptului.Importante relaţii există între Filosofia dreptului şi celelalte ştiinţeenumerate.Astfel, Psihologia, îndeosebi prin componenta ei socială oferă explicaţii alecomportamentelor de grup utileînţelegerii conceptelor derivate ale dreptului, Filosofia practică, prin cealaltă componentă a sa, etica, oferă explicaţii pertinente asupra relaţiilor dintre normativitatea juridică şi cea morală, sociologia este ştiinţa care oferăcadrulexperimental al elaborărilor teoretice din domeniul Filosofiei dreptului, Demografia şiStatistica oferă informaţiidespre mişcarea grupurilor umane, utile în cercetarea originiinormelor şi comportamentelor juridice, iar Economia politicăşi Ştiinţa politică oferăFilosofiei politice explicaţii asupra cadrului economic şi politic, instituţional în care sederuleazăfenomenul dreptului.Concluzie:



Filosofia dreptului este o disciplină filosofică, specie a filosofiei practice. Ea nu se confundă cu ştiinţa dreptuluiDacă Filosofia dreptului este teoria dreptului natural, obiectiv, aşa cum se instituie el pe baza înţelegerii esenţei fiinţeiumaneşi a colectivităţilor sociale, ştiinţa dreptului este teoria dreptului pozitiv, subiectiv, aşa cumeste el conceput de cătresistemul instituţional al unei organizări statale determinate şi pe baza unei doctrine juridice asumate. Filosofia politicăstudiază dreptul sub trei aspecteesenţiale, interdependente: aspectul logic, conceptual, aspectul fenomenologic, al originişievoluţiei dreptului şi aspectul deontologic, al idealităţii dreptului

c) Ca fiinþe umane, ne stã în putinþã sã dobândim cunoºtinþedespre lumea în care trãim. Bineînþeles, aceastã capacitate nu

este infailibilã, cãci adesea lucruri pe care le credem adevãratese dovedesc false, iar ceea ce credeam fals se dovedeºte adevãrat.Filozofii, care obiºnuiesc sã punã întrebãri despre lucruri pecare mulþi oameni le iau pur ºi simplu ca atare, s-au aplecat îndelungasupra fenomenului cunoaºterii omeneºti.Ce înseamnã „a ºti― ceva despre lume? Sã presupunem, de pildã, cã aveþi de calculat o integralã definitã foarte grea. Aþiobþinut, sã zicem, rezultatul 9. Prin urmare, veþi susþine opiniacã valoarea integralei este 9, cã deci propoziþia „valoarea integralei este 9― e adevãratã. Dar, uitându-vã încã o datã la rezolvare,constataþi cã aþi comis, la un moment dat, o greºealã. Ceveþi putea conchide de aici cu privire la opinia pe care o aveþi

asupra valorii integralei? Sigur ceva este în neregulã cu ea. Dar ce anume? În primul rând, nu mai aveþi siguranþa cã rezultatulcãutat este 9, deci cã opinia este adevãratã. Dacã, refãcând cuatenþie exerciþiul, obþineþi 7 ca rezultat, veþi respinge ca falsã vecheaopinie.Rezolvând exerciþiul, voiaþi sã cunoaºteþi care este valoareaacelei integrale. Când susþineaþi, în mod fals, cã este 9, desigur cã nu ºtiaþi, nu cunoºteaþi care este acea valoare: cãci, pentru areprezenta cunoaºtere, o opinie trebuie sã fie adevãratã.Însã, chiar dacã o opinie a noastrã e adevãratã, încã nu putemspune cã ea reprezintã o cunoºtinþã. Sã presupunem cã, atuncicând aþi refãcut calculul integralei, aþi obþinut tot rezultatul 9

(iar în culegerea din care aþi luat exerciþiul se aratã cã exact atâttrebuia sã obþineþi). Atunci înseamnã cã opinia veche era adevãratã.Dar nu puteþi spune cã ºtiaþi, cunoºteaþi cã valoarea integraleiera 9, fiindcã rezultatul iniþial fusese obþinut numai4CUNOAªTEREAEpistemologia este undomeniu al cercetãriifilozofice care studiazãnatura ºi limitelecunoaºterii omeneºti.accidental. Deºi opinia era adevãratã, ei îi lipsea ceva pentru afi cunoaºtere: neºtiind rezolvarea corectã a exerciþiului, înseamnã

cã, de fapt, nu aveaþi o întemeiere corectã a rezultatului.În exemplul nostru, rezolvarea corectã a exerciþiului — adicãfolosirea corespunzãtoare a teoremelor analizei matematice — era acel motiv prin care puteaþi justifica susþinerea cã valoareaintegralei este 9. În alte cazuri, indicãm în sprijinul opiniilor noastremotivede alte genuri. Bunãoarã, când susþinem cã afarã ningene bazãm pe faptul cã ne-am uitat pe geam ºi am vãzut cume vremea; motivul pentru care susþinem cã al Doilea RãzboiMondial a început în 1939 este acela cã toate mãrturiile pe carele cunoaºtem privitoare la acest eveniment (povestirile oamenilor în vârstã, documentele istorice, filme etc.) cad de acord



în acest sens.Se poate întâmpla însã ca motivele pe care le invocãm în sprijinulunei opinii sã nu fie solide. De pildã, s-ar putea sã fi avuto halucinaþie când am vãzut cã afarã ninge; sau s-ar putea cateoremele matematice sã fie incorecte etc. De asemenea, oamenilor li se poate întâmpla sã considere cã au motive foarte temeinice pentru a susþine o opinie, chiar dacã în realitate acesteasunt foarte ºubrede. Opinia cã Soarele se învârte în jurul Pãmântului pãrea sã fie sprijinitã de întreaga experienþã ºi, deci, pãrea

bine asiguratã. Dar cunoaºterea unor noi date a dovedit cã eanu poate fi pãstratã, oricât de puternice pãreau sã fie motiveleîn favoarea ei.Oricât ar fi de greu sã le separãm, simpla opinie ºi cunoaºtereanu trebuie deci confundate. Mitul peºterii, din Republica luiPlaton, pune cu o deosebitã forþã aceastã idee.Mitul peºterii sugereazã cã, în formarea opiniilor, oameniiau la dispoziþie douã mari izvoare: pe de o parte, experienþa, pe de alta, raþiunea. Potrivit lui Platon, lumea experienþei estenumai o umbrã, un reflex al lumii reale, inteligibile. De aceea,ideile pe care ni le formãm cu ajutorul simþurilor, prin experienþã,sunt simple pãreri, ele nu reprezintã cunoaºtere veritabilã,

ºtiinþã. Dimpotrivã, ideile pe care ni

II. Momente din filosofia dreptului ca istoriea)antichitate – Socrate,Platon,Aristotel si Cicero

PLATON

Înca din sec. V î.h. Platon spunea ca filosofia este cel mai frumos dar pe care l-au dat zeii oamenilor. Platon Este unul dincei mai mari filosofi, la care gasim un sistem filosofic, o filosofie originala si profunda. S-a nascut în 427 - 347, dintr-ofamilie de aristocrati, ajunge pâna la neamul carinilor, iar în latura matriala putea sa-si urmareasca ascendenta pâna laSalon. S-a bucurat de o educatie aleasa : muzica, pictura, poezie.Spre poezie avea înclinatii reale si spre viatapolitica. A facut multe calatorii : Egipt, Sicilia, cu scopul de asi îmbogati cunostintele dar si pentru a întari legatura cu partidele politice.

În acest sene sunt edificatoare 3 calatorii : pentru al convinge pe tiranul Dianisos cel Batrân, în acest scop încearca sa seîmprieteneasca cu Dion (cumnatul lui Dionisos) si încercarea nu-I reuseste, este nevoit sa se întoarca în Grecia dar îndrum este vândut ca prizonier într-o piata din Egina. Noroc ca a fost recunoscut, a fost rascumparat.O face tot în Siragusa unde ajunge la domnie Dionisis cel Tânar (nu-I reuseste)Îi pune în primejdie viata.Întors la Atena în 387 întemeiaza prima scoala filosofica în gradina eroului Akademos. Vadeveni o scoala aleasa si academie.

Cum s-a format filosofia lui Platon n-a aparut pe teren gol, î-si trage seva din marile curente ale ideii ce semanifesta în spiritualitatea Greciei. Dupa cum arata studiul, Platon este cunoscut lui Heraclit, a eliatilorpitagoricenilor si lui Socrate întrucât I-a fost si elev.Diogenes Laertios ne precizeaza ca Platon a îmbinat doctrinele lui Heraclit, Socrate si Pitagoricienilor. Filosofia lui Platonnu este o suma a ideilor de pâna atunci, nu este o sinteza a mrilor filosofi pentru ca Platon n-a fost egiptean, iar filosofia

lui nu poate fi explicata numai prin traditie.În secolul XIX Platon este cel mai mare nume a filosofiei. Se considera ca platonismul este o prelungire a institutiiloranterioare este o creatie neîntrerupta si dramatica. Majoritatea scrierilor se prezinta sub forma unor dialoguri, ungen literar care a crescut din metoda Maieutica a lui Socrate. A scris 28 -29 de dialoguri. În afara de acestea a scrismulte scrisori si alte scrieri.De ce Platon a optat pentru forma de dialog ? Exista 2 motive :era un mare admirator al dramei si a nascut în dialog o forma dramatica de expunere si pedagogica a filosofiei saleel a vazut în dialog posibilitatea de a ajunge la adevar pentru ca unul aduce niste argumente iar celalalt lerastoarna.De-a lungul istoriei s-a facut încercarea de a clasifica dialogurile. Criteriul acceptat este criteriul vârstei pe care o aveafilosoful când a scris. Dialogurile se împart în :



• dialoguri de tinerete- Hipias minor - despre minciuna

- Albiciade - despre natura omului; Apararea lui Socrate - la noi în tara Apolofia lui Socrate- Euthipyron - despreevlavie; - Lisis - despre prietenie; - Menon - despre virtute • dialoguri de maturitate - Symposion - banchetul- Phaidon - despre suflet- Phaidros - despre dragoste- Republica - statul

• dialoguri de batrânete ; - Parmenides , - Timaios; - Legile; Sofistul.

Personificarile din dialoguri sunt oamenii si filosofii contemporani cu el sau filosofii care au trait înainte, dar înaproape toate dialogurile nu lipseste ca persoana Socrate. În filosofie Platon merge pe urma vietii grecesti (HeraclitPitagora, Parmenides). În acela-si timp el prelucreaza natura, religia, mituri stravechi, cu ajutorul carora î-si argumenteazaunele idei. La început foloseste ideile lui Socrate dar trece repede la o constructie proprie.Dialogul Euthiphron prin care se despart de Socrate. De la Socrate a preluat tehnica dialogurilor si predilectia pentrumorala.Sub titlurile dialogurilor de tinerete ne arata dimensiunea morala. În dialogul Euthfron el începe sa vorbeasca defilosofia unei esente pure ."Oare pietatea nu e în orice împrejurare asemeni siesi la fel si impietatea nu e asemeni siesiavând mereu acelasi chip.Datorita unui caracter unic faptele nelegioase sunt nelegi, iar cele pioase sunt pioase".Raspunsula aceasta întrebare este dat de Platon prefigurând expresia viitoarei sale doctrine a ideilor sau formelor. Observând cafaptele pioase au un caracter unic, acest caracter consta în accea ca si unele si alte practici duc la ideea în sine. În Menon

Platon contureaza mai bine cele 2 planuri ale filosofiei : pe de o parte este filosofia ideilor în sine pe de alta parte sunt lucrurile sensibile pe care le percepem direct.Prin urmare la Platon exista 2 planuri : planul inteligibilului format din ideea în sine (forme), sau esente, prototipuri.Planul sensibilului format din lucrurile percepute direct prin intermediul organelor de simt.Între aceste doua planuri Platon spune ca filosofia are un scop si anume raportul de participare în sensul ca lucrurile participa la ideea de sine în lucru. În cele 2 planuri Platon vrea sa arate capacitatea omului de abstractizare, de agândi universalul. În acelasi timp el arata ca la baza filosofiei sta un principiu întemeietor si anume ideea în sine.În dialogul Symposion gasim prima definitie a ideiei în sine (forma). Este adevarat ca Platon se refera la ideea în sine defrumos dar daca lasam la o parte termenul frumos avem o definitie a ideii în sine.Dialogul Phideon este cel mai filosofic, mai profund. La prima vedere ni se pare ca Platon vorbeste despre nemurirea

sufletului. În realitate el încearca sa legitimeze existenta inteligibilului, regimul de a fi al lucrurilor.Platon spune ca sufletul este nemuritor, foloseste rationamente. Este o esenta pura, sufletul se întoarce, se întruchipeaza în alt om. Din acest circuit rezulta ca exista o lume a esentelor pure, o lume în sine si dovada o facesufletul prin teza reamintirii. Sufletele vin dintr-o lume diferita de cea a corpurilor si trebuie sa se întoarca acolodeci exista o lume în sine. Daca ne reamintim acum ceva înseamna ca sufletul nostru a existat într-un fel mai înainte de afi aparut într-o întruchipare omeneasca. (ex. "vazând lemne, pietre si alte lucruri egale în suflet, rasare ideea egalului însine care este altceva decât lemnul, piatra si celelalte lucruri.Asta înseamna ca sufletul î-si aminteste de ceea ce a vazut înalta lume.")Ideea scolii politice în "Republica" : este vorba de felul în care trebuie organizata si condusa societatea. Punctul de plecare al unei organizari este dupa Platon natiunea, întemeiata pe principiul dreptatii. Platon considera ca formele destat din timpul sau nu sunt bune si propune crearea unui stat ideal. Acesta poate fi initiat "chiar de un singur om" cuconditia ca acesta sa mediteze cât mai rational asupra principiului ce trebuie sa stea la baza. Initiatorul nu poate fi decît un

filosof, iar acesta nu poate proveni decît din rândurile aristocratiei. Oamenii sunt ilegali de la natura, unii sunt dotati denatura cu însusiri psihice superioare altii sunt inferiori.Bulbul celor ce muncesc se caracterizeaza prin vulgaritatea dorintelor, felul greoi de a gândi, saracie spirituala si moralaÎn concluzie Platon cu filosofia sa reprezinta un moment extrem de important net superior fata de filosofiile anterioarePrin filosofia lui se dovedeste capacitatea de abstractizare si posibilitatea omului de a gândi universal, de a exprimaconcepte si idei, se degaja îndemnul ca omul trebuie sa aspire catre o lume a realitatii supreme..Platon este părintele tradiţiei raţionaliste – adevărata cunoaştere este cunoaşterea ideilor, care sînt adevăratelerealităţi. Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este idea Binelui. Ideea de Bine este principiu universal, deoarece: universul este ordonat, este armonic, iar armonia presupune dreptate; nu putem gîndarmonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea şi dreptatea, fără ideea de Bine, ce se identifică cu Dumnezeu



(demiurgul), creatorul lumii. Astfel, lumea sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre şi de păreri cenu au realitate decît dacă se împărtăşesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor. Pe aceste coordonate filosofice fundamentale poate fi înţeleasă concepţia lui Platon despre cetate, dreptate, drept şi legi. Avînd în vedere natura socială a omului, cît şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste între oameni şi societate, Platonargumentează în „Republica” faptul că „o cetate se naşte deoarece fiecare dintre noi nu este auto nom, ci duce lipsade multe...‖ şi de aceea oamenii se strîng mulţi într -un singur loc spre a se întrajutora. Cetatea este concepută de Platon caun întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un individ de proporţii mai mari, astfel încît trebuie să cercetăm mai întîiîn ce fel este dreptatea în cetăţi. Iar pentru Platon dreptatea este ceea ce este în interesul statului ideal, să faci ce esteal tău şi să nu te ocupi cu mai multe, fiind concepută nu ca o relaţie între indivizi, ci ca o proprietate a întregului stat.

Platon schiţează paralela între Stat şi individ şi o continuă chiar în amănunte, dînd concepţiei sale o bază psihologicăExistă trei facultăţi în individ: raţiunea care domină, curajul care acţionează, sentimentul care se supune; astfel, înStat se disting trei clase: acea a înţelepţilor, destinată să domine, acea a luptătorilor, care trebuie să apereorganismul social, acea a meseriaşilor şi agricultorilor, care trebuie să-l hrănească. După cum individul este condusde raţiune, tot astfel Statul, de clasa care reprezintă înţelepciunea, adică de filosofi. Cauza participării şi supuneriindividului în Stat este imperfecţiunea individului. Fiinţa perfectă care absoarbe şi domină totul este Statul După Platonţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel este virtutea, cu tripla ei facultate (sufletulomenesc are trei puteri: raţiunea, voinţa (curajul) şi dorinţa (sentimentul). Fiecărei puteri îi corespunde o formă distinctă de virtute; virtutea raţiunii este înţelepciune, a voinţei – vitejia şi a dorinţe- cumpătarea) şi apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptăţii. Misiunea cetăţii este de a aduce în viaţa socială aceeaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o aduce în funcţiile sufletuluiindividual.

Astfel, la Platon problema cetăţii este problema realizării dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi metodă pentruviaţa cetăţii. În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea, dreptul fiind subordonatmoralei. Însă în acelaşi timp, în concepţia lui Platon elementul individual este cu totul sacrificat în favoarea celui social ş politic. Ideea că fiecare individ are anumite drepturi originare, lipseşte în întregime. Statul domină în mod absolut. Platon ajunge să susţină desfiinţarea proprietăţii şi a familiei,propunînd folosirea în comun a femeilor şi a bunurilor, spre a forma o singură familie, astfel ca să rezulte o întreagă şi perfectă unitate organică şi armonică – Statul, aceasta fiind valabil doar pentru primele clase superioare.Atitudinea lui Platon faţă de legile pozitive cunoaşte o anumită evoluţie, cu aspecte contradictorii, de la 1) adeziuneasocratică la respectarea legilor 2) absenţa legilor 3) subordonarea legilor unei ierarhii de valori. 1) adeziunea socratică la respectarea legilor. Însă, caracterul nedrept al legii dovedit prin condamnarea lui Socrate îldetermină pe Platon să caute soluţia înlăturării legii în înţelepciune, în filosofie, în domnia regelui-filosof.2) absenţa legilor. Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sînt numiţi acum regi şi

stăpîni nu vor filosofa autentic şi adecvat şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge să coincidă, nuva încăpea contenirea relelor. După Platon conducătorul desăvîrşit se poate lipsi de legi, căci nu există lege mai presus decunoaştere, iar spiritul nu trebuie subordonat nici unei legi. Platon relevă imperfecţiunea inerentă a legii, avînd în vedere că legea n-ar fi în stare niciodată să conceapă cu exactitate ceea ce este cel mai bun şi cel mai drept şi nici să dea cea mai bună prescriptive pentru toţi înacelaşi timp. 3) subordonarea legilor unei ierarhii de valori. Platon recunoştea că ideea domniei regilorfilosofi, înzestraţi cu ştiinţa binelui şi a dreptăţii, este utopică. Prin urmare, este ceva necesar şi oricît de imperfectă ar fi ea, îşi are criteriul într -o ierarhie a valorilor. Platon consideră că există două feluri de asemenea valori:unele umane, acre sînt minore (sănătatea, frumuseţea, bogăţia), iar altele divine (înţelepciunea, inteligenţa, dreptatea,curajul), acestea din urmă determinîndu-le pe primele. Platon vede pentru stat o funcţie educatoare, vrea ca legile să fieînsoţite de comentarii şi cuvîntări, care să explice scopurile lor. Astfel, legile penale au prin esenţa lor un scop curativ

Platon consideră pe delicvenţi ca bolnavi (boala sa este o rătăcire, o ignorare a adevărului), legea fiind mijlocul de aiînsănătoşi, pedeapsa este medicamentul. Fiind vorba de un delicvent incorijibil, dacă sănătatea statului o cere, el trebuiesă fie eliminat sau suprimat pentru binele comun.

ARISTOTEL (discipol al lui Platon)

S-a nascut în 384 în Grecia în Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei. Preocuparile familiesale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungând la Akademia lui Platon. Va sta 20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca în anul mottii lui Platon în Asia Mica si în statele grecesti din jur.Va face multe calatoriilucreaza cu multi învatati în biologie. În anul 342 ÎH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa deeducatia fiului sau Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si îsi deschide preopria



scoala filosofica lânga fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala - liceu (Lykeion). Se va numi si scoala peripatetica -de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbându-se printre sirurile de coloane.Spre sfârsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul patriotic nu-i putea ierta legaturacu familia domnitoare. În Atena existau sentimente estide Macedoniei, se refugiaza în insula Eubeea în localitateaCalcis unde va muri în 322 la 62 de ani. Dupa propriile spuse i-a împiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nouîmpotriva filosofiei.S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se cunosc doar 160.Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuriOpere : Tratate de Fizica (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie prima), Organon (tratat de logica), despre

suflet, despre nastere si distrugere, istoria animalelor, despre cer, Politica, Poetica, Retorica , lucrari de morala "Etica nichomahica", "Etica eudemica" (Eudem).De la Aristotel înainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai avea o acceptie de metodafilozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit.Aristotel este întemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica, retorica, economia politicapoetica, psiholog , al naturii.Kant. " De la Aristotel încoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas înapoi, dar ca si pâna astazi es n-a putut face un pasînainte ".Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adâncimea, prin contributiileoriginale. În toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionând prin eruditia sa.Este de mentionat pentru a vedea eruditia si profunzimea preocuparilor prin faptul ca a scris tratatul Constitutia Ateneicuprinde 2 parti : istoria transformarilor politice ale Atenei, descrie institutiile politice contemporane.

Pentru aceasta lucrare a studiat 158 constitutii ale statelor grecesti si barbare.Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se îndoise, dar Aristotel se comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este exprimata în celebra exclamatie : "Amicus Plato sed magis amica veritas " ( Mi-e prieten Platon, dar ma prieten îmi este adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El arata erorile lui Platon : ca aseparat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar exista independent de cele particulare, teza participarii( lucrurile sensibile participa la ideea în sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata legatura dialectica dintregeneral si particular, generalitatea nu poate exista prin ea însati,ci se afla într-un continuu proces de miscare stransformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor de baza ale existentei universale. Elsocoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor prime. Prin cauza principala = cauzafundamentala.El gasim prima data definitia principiului ... în 5 acceptii :

principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce exista; principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista în mod efectivreprezinta sinteza acestor 2 principii, sinteza numita substanta.Materia - principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma - cea care da configuratie, esteelementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar nici forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai actionând asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra însasi este o materie dar si o forma, forma pentru ca seindividualizeaza cu celelalte forme dar în raport cu statuia este materia iar statuia este forma pietrei.Aristotel si-a propus sa puna în evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina conditiile oricaror lucruri.A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul, relatia, actiunea, pasiunea, posesia,

pozitia.Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect, cauza, miscare si cutot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atât pentru filosofie cât si pentru stiinta.Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput fara miscare si ca nu exista miscare în afara lucrurilor. Esteimportanta încercarea lui de a clasifica forme de miscare; cresterea sau descresterea - miscare în raport cu cantitateaschimbarea calitativa - miscare în raport cu calitatea, deplasarea - miscarea în raport cu locul. S-a ocupat si decauzele miscarii. stim ca Heraclit din Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie) dar Heraclit nu a avutraportul stiintific si logic pentru a demonstra aceasta problema logica. Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca eîntelege contradictia ca un fenomen de suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altufenomen.



Nu poate fi decât Dumnezeu, care aparwe în sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul permanent al materie- Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla în nemiscare, dar care genereaza miscarea în lume.Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei entitatideterminate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia sa fie facuta trebuie saexiste blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca în mintea sculptorului sa existe imaginea a ceea ce el vrea sa faca(cauza formala). Sculptorul trebuie sa faca ca forma din capul lui sa se concretizeze în blocul de marmura (cauzaeficienta), în toate acestea trebuie sa existe vointa sculptorului (cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia uneientitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.Idei social - politice. Le gasim în "Politica" - 8 cartiStudiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de individual. Apare înaceeasi lucrare - ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o institutie naturala, omul de la natura fiintasociala. Omul se deosebeste însa de animalele ce traiesc izolat, cât si de cele ce traiesc în grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca. Considera comunitatea de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristoteanalizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat, aratând avantajele si dezavantajele fiecaruia în parte . Idei actuale- ideea ca omul este un zoon politikon.(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei societati organizate, a unui polis- oras, stat, cetatean). Aceasta celebra teza exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza laconstatarea faptului ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este subordonat statului.Daca Platon a admis o egalitate limitata în sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a aparareaproprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea în care puterea politica apartine celorcu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocratie si democratie. Aristotel face o pledorieremarcabila în favoarea democratiei. Arata ca multimea are capacitatea de a judeca mai bine în orice împrejurare decât un

grup restrâns de oameni. Vorbeste de faptul ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema în statEste întemeietorul eticii, esteticii, este acela care a stat la î începutul majoritatii stiintelor.Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect de el si filosofiasa.Pentru Aristotel binele suprem este fericirea produsă de virtute. Statul nu este o simplă alianţă, adică o asociaţietemporară făcută pentru a realiza anumite scopuri particulare, statul este o necesitate, o uniune organică perfectăcare are drept scop fericirea universală; este o comunitate necesară, concepută în scopul perfecţionării vieţii. După Aristotel statul există înaintea indivizilor, tot aşa după cum organismul există înaintea părţilor sale .. Statureglementează viaţa cetăţenilor prin intermediul legilor. Acestea domină viaţa întreagă, pentru că indivizii nu-şi aparţin lor, ci Statului. Individul, pentru a nu avea nevoie de societate, ar trebui săfie sau mai mult sau mai puţin decît un om: un animal sau un Dumnezeu. Conţinutul legilor este justiţia şi Aristoteinstituie o analiză profundă a ei, explicînd termeni din domeniul justiţiei, ca: dikaiosune – care exprimă în genera

moralitatea, evocă ideea de ordine, armonie, bune relaţii cu alţii în cetate; dikaios – om just, justiţia în mine; dikaion – justiţia obiectivă, în afara mea. Aristotel distinge mai multe specii ale justiţiei caracteristice dreptului: · justiţia distributivă care se aplică la repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare să primească o porţiune potrivit meritului său. Dacă persoanele nu sînt egale ca merite, spune Aristotel, ele nu vor primi nici bunuri egale. Prin aceasta se reafirmă principiul egalităţii, deoarece tocmai el ar fi violat în funcţia sa specifică dacă s -aracorda un tratament egal la merite inegale. Justiţia distributivă consist deci într-un raport proporţional. · Justiţia corectivă (rectificativă sau egalizatoare) ce reglementează raporturile de schimburi reciproce. Şi aici se aplică principiul egalităţii, dar într -o formă deosebită de cea precedentă: aici este vorba numai de măsurarea în mod impersonal acîştigului sau daunei, adică de lucruri şi acţiuni în valoarea lor obiectivă. Această specie de justiţie tinde a face ca fiec aredintre cele două părţi aflate într -un raport să se găsească una faţă de alta într -o condiţie de paritate, în aşa fel ca nici una sănu fi dat sau să nu fi primit nici mai mult, nici mai puţin (exemplu, părţile într -un contract de schimb, vînzare-cumpărare

etc.) – justiţie comutativă. Acest tip de justiţie trebuie înţeles într -un sens mai larg, aplicîndu-se şi relaţiilor ce se nasc dindelict, pentru că şi acolo se cere o anumită egalitate, adică o corespundere exactă între delict şi pedeapsă repararea, împotriva voinţei uneia din părţi, a daunei produse pe nedrept – justiţie judiciară. Aristotel s-a preocupat şi de dificultatea aplicării legilor, avînd în vedere caracterul lor general, lacazuri concreteinvocînd echitatea ca criteriu de aplicare a legii, care permite a o adapta la cazuri particulare, moderîndu-i asprimea.Sensul echităţii, după Aristotel constă în a corecta legea, în măsura în care aceasta se dovedeşte insuficientă, din cauzacaracterului ei prea general. Legile sînt formale, abstracte , schematice, justa lor aplicare cere o anumită adaptare; aceastăadaptare o constituie echitatea, care poate să ajungă, în cazurile neprevăzute expres de legiuitor, pînă la sugerareanormelor noi.Să menţionăm că Aristotel este primul care a făcut o distincţie între funcţiile legislativă, executivă ş judecătorească a puterii de stat considerînd că organizarea acestor ramuri trebuie să fie consfinţită printro



constituţie politică. După cum puterea supremă aparţine unuia singur, cîtorva sau tuturor, Aristotel distinge trei tipurde constituţii: monarhică, aristocratică şi populară, pe care le consideră deopotrivă de bune, dacă acela care deţineputerea o exercită pentru binele tuturor. Dar dacă puterea este întrebuinţată de cel ce guvernează în folosul propriuaceste forme normale vor degenera, dînd loc respectiv tiraniei, oligarhiei şi demagogiei.

CICERO

Marcus Tullius Cicero (100-43 î.Hr.) a jucat un rol important în perioada de sfârşit a Republicii romane. Activitatea

sa literară şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un omuniversal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şs-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca şi AugustinViaţa Cicero s-a născut la Arpinum, într-o familie de cavaleri şi notabili municipali. După ce a urmat cursurile şcolareobişnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile luiPhilon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade. A debutat ca orator şi avocat în 81 î.Hr. Pentru aşi desăvârşi formaţia intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratoruluiMolon. Începe o carieră senatorială şi se angajează în viaţa politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senatorÎn iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă aşa numita conjuraţie alui Catilina. El va ordona arestarea şi executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulţumirea partidei populariloîn frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverşunare. După 60 î.Hr., orientarea politică şi existenţa lui Cicero intră într -o

adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesarşi Pompeius, aflaţi acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius şi a optimaţilor republicani, însă dupăînfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia şi obţin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea luCaesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful republicanilor, sperând într -oinstaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încer cat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împăratAugustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios duşman al republiciiînsă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

OperaCicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă ofericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) şi practica forului (usus forensis). Discursurile

acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetăţeanului şi a cetăţii, "de la interesulsau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între acestediscursuri se disting : In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de şapte discursuri ţinute în 70 î.Hr. împotriva lui CVerres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave şi malversaţiuni întimpul guvernării Siciliei; se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele maicunoscute cuvântări ciceroniene pronunţate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspiraţiei acestuiaîmpotriva republicii; celebre sunt şi cele 14 discursuri pronunţate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium,care dorea să urmeze politica lui Caesar. Cicero s-a remarcat şi ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinţii oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice şi o analiză a principalelor curenteretorice care aveau adepţi în epoca sa (aticismul şi asianismul), dezbătând problema formării oratorului şi a funcţiei sale însocietate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepţia lui, prototipul omului şi cetăţeanului desăvârşit, o personalitate complexă. El îşi materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit: De oratore

libri tres (Trei cărţi despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus, fratele său şi redactat sub forma unuidialog între celebrităţile forului roman Crassus şi Marcus Antonius (omonim al generalului);Partitiones oratoriae (Diviziunea părţilor artei elocinţei) alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual de retorică în formădialogală între Cicero-tatăl şi fiul său Marcus; deosebit de valoroase sunt şi alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., încare Cicero îşi proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor şcolilor retorice, opunându -se curentului aticist prea simplu şi sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î.Hr. şi tratatul Orator, unde Cicero îşi apără din nou idealul săuretoric moderat, ameninţat de influenţa crescândă a aticismului.Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filosofie, insuflată, după propria -i mărturie, de reprezentanţi principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe care îi audiase la Roma sau înGrecia, cu unii dintre ei păstrând relaţii chiar familiare (cum ar fi stoicii Diodotus şi Posidonius, academicienii Philon şiAntiochos).



Cicero se va dedica întru totul filosofiei după anul 56 î.Hr., când, dezamăgit de situaţia politică, caută un rost al existenţeisale în scris, propunându-şi să dea Romei o literatură filosofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală aGreciei. Opera sa filosofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelorfilosofiei greceşti la spiritualitatea şi mentalitatea romană şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, lacrearea căruia Cicero are un merit incontestabil.Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menţionate: De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei ma bune forme de guvernare şi a calităţilor conducătorului ideal; De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe temalegislaţiei şi a tipului ideal de constituţie; De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenţei şi esenţedivinităţii; De divinatione (Despre divinaţie) - abordând tema divinaţiei ca har şi artă a prezicerii viitorului; şi în sfârşit De

fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.Cicero are şi o vastă corespondenţă (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 şi 43 î.Hr., care este în acelaşi timp un dosarintim al scriitorului şi o adevărată frescă a vieţii Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu osurprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice şi civice, prin viaţa zilnică din for sau din familie.

Socrate

Socrate (469-393) - o personalitate marcanta a filosofiei. A fost foarte controversat astfel încât s-a considerat ca fiind oinovatie, dar a fost si sustinut de multi. Azi el se prezinta cu enigma rezolvarilor. S-a nascut la Atena. Tata era sculptormama moasa. Asa cum marturisesc contemporanii Socrate n-a scris nimic. Sunt izvoare puternice care atesta existentafilosofiei sale. Aristofan, Platon în dialogurile sale din tinerete îl au pe Socrate ca personaj, prezentând viata si filosofia luSocrate. În dialogul de maturitate ale lui Platon î-si transmite propria sa conceptie.

O alta sursa este chiar Aristotel. La 70 de ani Socrate a fost acuzat de coruperea tineretului, nerespectarea zeilor cetatii. Afost deferit tribunalului poporului, denuntul a fost dat de un poet numit Meleton, un poet obscur Anitos si retorulLycon.Socrate a refuzat sa evadeze, s-a aparat singur, a atacat cu ironiile sale pe judecatori si acuzatori.Diogene Lertios nespune ca atenienii au regretat ca l-au condamnat la moarte, au închis terenurile de exercitare si gimnaziile.Socrate cu demnitate, bea apa cu otrava care i-a adus moartea.Opare socratica înseamna o orientare noua în dezvoltarea filosofiei grecesti. Filosofia lui Socrate î-si îndreapta interesul principal spre morala.Principalele preocupari sunt : stiinta vietii interioare. Socrate spunea ca "Cea mai demna si utila estecunoasterea omunlui".Deviza sa era ceea ce era scris pe frontispiciul templului Delphi - "Cunoaste-te pe tine însu-ti!". Ate cunoaste pe tine însu-ti nu inseamna sa-ti cunosti doar numele, sa întelegi ce reprezinti tu în raport cu realitateaînseamna a cunoaste adevarul, pentru ca adevarul se gaseste în fiecare om. El nu este constient de acest lucru, dar trebuiesa se foloseasca de orice mijloc pentru a aduce la suprafata adevarul. Arta de a cunoaste adevarul, de a aduce la suprafataadevarul se numeste maieutica.

"Cunoaste-te pe tine însu-ti!" este o chemare adresata celor care se complac în cultul valorii externe. Externul înseamna sisuperficial.Cum socratica este o cunostinta etica, inseparabila de planul actiunii, este o cunostinta în care vorba si faptaformeaza o unitate. Forma de legatura între oameni este dialogul. El este o forma de comunicare, dar nu pentru a transmiteo suma de cunostinte deja existente ci pentru a îndemna pe cel cu care dialogul supune adevarul.Socrate folosea autoironia , "stiu ca nu stiu nimic".El îi determina pe tineri sa participe la dialog pe picior de egalitate :"Eunu stiu", "Tu nu stii", "împreuna vom stii".Socrate a fost vestit prin ironiile sale cu ajutorul carora denunta prejudecarile contribuind la purificarea interioara.Spuneaca filozofia ironizeaza, dar nu cu scopul de a-l aduce la neputinta pe celalalt, ci pentru a-l stimula. A folosit îndoialametodica si nu sceptica. A folosit procedeul inductiv, practic - general. El este acela ce a controlat continutul unor notiunide baza ale moralei : bine, drept, frumos, datorie.Platon spune ca socrate a cultivat dreapta rationala, a fost un adevarat cavaler al dreptului, a fost un adevarat întelept algreciei.Cicero spunea : "S-a coborât filosofia din cer înspre pamânt", a împins-o în agora.S-au înfiintat scoli filosofice

dupa ideile sale asa numita "scoala micilor socratici". Filosofia sa a lasat urme adânci în filosofia din Grecia antica.

b)Evul mediu-- Aureliu Augustin si Toma de Aquino.Aureliu Augustin2. AURELIU AUGUSTIN(354 – 430)Personalitatea şi opera Aurelius Augustinus a fost cea mai importantă personalitate a patristicii latine, teolog şi filosof, înălţat în rândul sfinţilorde către Biserica catolică şi al fericiţilor de cea ortodoxă. El a exercitat o influenţă decisivă asupra dogmaticii catolice şiconcepţiei despre om a creştinismului medieval.



Biserica ortodoxă nu îi recunoaşte demnitatea de sfânt lui Augustin datorită unor abateri ale sale, apreciate de ea ca„grave‖, de la dogma ortodoxă, şi anume: a. susţinerea de către Augustin a dogmei Filioque (lat. – „şi de la Fiul‖)conformcăreia Sfântul Duh ar purcede „şi de la Fiul‖, dogmă care va fi adoptată de catolicism, nu numai „de la Tatăl‖, aşa cum vasusţine confesiunea ortodoxă. Această dogmă va fi principalul motiv de conflict doctrinar care va conduce la MareaSchismă din anul 1054, în urma căreia confesiunile creştine catolică şi ortodoxă se vor excomunica şi anatemiza reciproc, considerându-se fiecare purtătoarea adevăratului creştinism. Acest act bilateral a fost anulat unilateral abia în anul 1965 de conciliul ecumenic (catolic) Vatican II, care a declanşat procesul de reconciliere dintre cele două mari biserici creştine. Acest proces este în curs de desfăşurare, dar el este anevoios şi

probabil, de lungă durată. b. Susţinerea de către Augustin a dogmei predestinării absolute, care, din perspectivă ortodoxă, face din Dumnezeu odivinitate nedreaptă şi arbitrară; c. supremaţia acordată harului în actul mântuirii şi desconsiderarea totală a faptelor, care descurajează, potrivit confesiunii ortodoxe, eforturile credincioşilor spre mântuire.Deşi nu îi recunoaşte demnitatea de sfânt, Biserica ortodoxă îl prăznuieşte pe Fericitul Augustin în fiecare an în data de 15 iunie.Augustin s-a născut la Thagaste în Numidia, provincie romană din nordul Africii (pe teritoriul actualei Algerii) în anu354 în familia unui funcţionar roman păgân (Patricius) şi a unei mame creştine, care a fost şi ea canonizată de Bisericacatolică (Sfânta Monica din calendarul catolic). Firea senzuală şi pasională a viitorului teolog şi filosof fost pusă pe seama originii sale africane, iarînclinaţia spre dualism influenţei educative conflictuale: în timp ce mama sa încerca să-l educe în spiritul religiei creştine, tatăl său îi insufla valorile romane tradiţionale. Augustin studiat la

Cartagina literele şi retorica, pe care le va preda el însuşi mai târziu. Deşi mama sa i-a insuflat de timpuriu iubirea pentruHristos, în adolescenţă el nu era încă botezat şi ducea o viaţă destul de dezordonată. La 19 ani a avut un copil dintr -o legătură nelegitimă, a cărui moarte prematură a considerat-o, după convertirea la creştinism, o pedeapsă divină pentru păcatele tinereţii. Augustin a profesat retorica la Cartagina şi apoi la Roma şi Milano. În această perioadă el s-a aflat sub influenţamaniheismului, pe care-l va supune ulterior unei critici severe. LaMilano a fost atras pentru puţină vreme de neoplatonism, care nu va reprezenta decât o treaptă intermediară în evoluţia sa spre creştinism. Contactul cu neoplatonismul a fost însă foarte important pentru elaborareaconcepţiei teologico-filosofice a Sfântului Augustin, întrucât i-a trezit interesul pentru filosofia lui Platon, pe care o vautiliza pentru fundamentarea filosofică a creştinismului. A parcurs apoi o fază sceptică, întrucât a fost dezamăgit de faptul că niciuna dintre doctrinele pe care lecunoştea nu fusese în măsură să-i ofere o concepţie despre lume şi viaţă care să-l satisfacă.

În anul 384 Augustin aderă la creştinism fiind botezat de episcopul de Milano, viitorul sfânt Ambrozie, al cărui har a avutun rol decisiv în convertirea sa la creştinism. Ambrozie era un teolog cultivat, cunoştea bine limba greacă şi i-a dezvăluit lui Augustin sensurile spiritual profunde ale religiei creştineAşa cum va povesti ulterior în lucrarea cu caracter autobiografic Confesiuni, convertirea sa la creştinism s-a realizat în urma unei revelaţii. Aflându-se în grădina casei sale a auzit un glasde copil care i-a repetat de mai multe ori: „ia şi citeşte!‖. Impresionat de acest mesaj, Augustin deschis Biblia întâmplător la Epistola Sfântului Pavel către Romani şi a citit pasajudespre asceză, pe care l-a interpretat drept un avertisment pentru viaţa pe care o dusese până atunci, dar şi ca un semndivin al căii pe care trebuia să o urmeze. După convertirea la creştinism Augustin s-a despărţit de cea de-a doua sa concubină, cu care intenţiona să secăsătorească, şi-a împărţit întreaga avere săracilor şi s-a retras într-un fel de viaţă monahală ascetică în nordul Africii. Eeste unul dintre fondatorii vieţii monastice

creştine, fiind autorul primului regulament monahal cunoscut în Europa Occidentală. În anul 395 Augustin a fost ales de către popor episcop de Hippona, episcopie creştină din Africa de Nord, dar încă din390 întreaga sa viaţă a fost închinată Bisericii creştine. Augustin scris un mare număr de lucrări consacrate atât fundamentării teologice şi filosofice a creştinismului, cât şcombaterii păgânismului şi a diferitelor erezii sau abateri de la religia creştină. Lucrările lui sunt grupate în două categoriiîn funcţie de momentul convertirii la creştinism: 1. Lucrări scrise înaintea convertirii: Despre viaţa fericită, Despre ordine, Despre cantitatea sufletului, Solilocvii, Despre nemurirea sufletului;2. Lucrări scrise după convertirea la creştinism: Despre geneză – contra maniheilor,Despre învăţător, Despre adevărata religie, Despre Treime, Despre învăţătura creştină, Confesiuni, Despre cetatea lui Dumnezeu, Retractări.



Concepţia teologico-filosofică Interesul pentru filosofie i-a fost trezit lui Augustin la vârsta de 19 ani de lectura unuidialog al lui Cicero, ulterior pierdut, intitulat Hortensis, în care filosofia era prezentată atât ca o condiţie prealabilă aînsuşirii „artelor liberale‖, cât şi ca îndreptar pentru atingerea fericirii. Pentru el filosofia nu este însă suficientă şi nu poate fi eficientă, dacă nu este luminată de redinţă. Scopul cunoaşterii este pentru Augustin exclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu şi a sufletului.În esenţă, filosofia sa este o tentativă de conciliere a filosofiei lui Platon cu dogmele creştine. El consideră că prinfilosofie nu trebuie să se mai încerce rezolvarea unor problem generale privind universul şi destinul omului, ci căutareaînţelepciunii pentru a indica oamenilor drumul spre fericire sau beatitudine. Este evident faptul că obiectul de studiu al

filosofiei este redus drastic de către Augustin în raport cu filosofia greco-romană. Primul pas esenţial în acest scop estecredinţa în faptele revelate de Scripturi, dar simpla credinţă nu este suficientă. Ea trebuie desăvârşită prin înţelegere: „Crede ca să poţi înţelege; dacă nu crezi nu vei putea înţelege‖. Filosofiamodernă va răsturna raportul propus de Augustin între credinţă şi înţelegere, în sensul că se va delimita de religie din perspectiva reducerii înţelegerii la raţionalitate. Aşa cum o concepeAugustin, înţelegerea este un fel de iluminare mistică deplin compatibilă cu credinţa. Filosofia nu mai este, deci, pentruSfântul Augustin o caleindependentă spre adevăr, ci ea este integral subordonată necesităţii de a legitima şi consolida credinţa religioasă creştină. Prin unele dintre tezele sale, Augustin l-a anticipat cu mai bine de un mileniu pe RenéDescartes (1596-1650), principalul reprezentant al raţionalismului modern. Ca şi acesta, el consideră că cea dintâcertitudine pe care scepticismul n-o poate combate este certitudinea pr opriei existenţe şi a propriei gândiri. Iată, de exemplu, un pasaj din Solilocvii (lucrare scrisă

de Augustin înaintea convertirii la creştinism, dar în care concepţia sa asupra raporturilor din credinţă şi înţelegere era deja conturată), în care Augustin are următorul dialog cu propria sa raţiune: „Raţiunea: Tu care vrei să te cunoşti, ştii că exişti? Augustin: Ştiu. R: De unde ştii? A: Nu ştiu… R: Ştii că gândeşti? A: Ştiu. R: Ştii că eşti nemuritor? A: Nu ştiu… R: Fericit nu e nimeni decât dacă trăieşte, şi nimeni nu trăieşte dacă nu există…‖ (Solilocvii,

II, 1).Dictonul lui Descartes „Gândesc, deci exist‖ nu este decât o dezvoltare într -un altcontext teoretic şi cu o altă finalitate a tezei lui Augustin. Deşi nu o recunoaşte explicit, fundamentul teoretic al doctrinei lui Augustin este platonismul. Lumea platoniciană a Ideilor este pentru el însăşi raţiunea eternă prin care Fiinţa Supremă a creat Universul. În consecinţă, esenţele lucrurilor, Ideile lor, cum le numea Platon, sălăşluiesc în însăşi Fiinţa Supremă. Doctrina platoniciană a Ideilor dobândeşte astfel un fundament creştin. Spre deosebire de majoritatea teologilor creştini ai primelor secole creştine, care considerau lumea ca un loc de supliciu şi corpul uman ca o unealtă de chin, pentru Augustin întreaga creaţie este bună. Răul nu are şi nu poate avea, după opinia sa, o existenţă în sine; el este numai o privaţiune, o neîmplinire, o lipsă a ceea ce ar trebui să fie. Frumuseţea lumii se împlineşte tocmai prin trecerea de la rău la bine, prin procesul de

ameliorare. Această teză va fi dezvoltată în epoca modernă de către raţionalistul G.W. Leibniz (1646-1716), care va susţine că „Lumea noastră este cea mai bună dintre lumile posibile‖. Sfântul Augustin a acordat încreaţia sa o mare atenţie şi problematicii vieţii sociale şi a locului şi rolului omului în societate. El consideră că omul nu este niciodată separat de cetate şi că între viaţa morală şi cea materială există legături permanente şi fundamentale, oamenii neputându-şi realiza deplin potenţialităţile în afara societăţii. În lucrarea Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), Augustin distinge două cetăţi: - Cetatea terestră – formată din totalitatea oamenilor legaţi între ei prin iubirea lor comună pentru lucrurile materiale şi caracterizaţi prin egoism; - Cetatea lui Dumnezeu – alcătuită din totalitatea oamenilor altruişti, uniţi prin iubirea lor comună pentru Divinitate.



Principial cele două cetăţi se exclud. Ele nu pot coincide niciodată, dar pot coexista. Cele două cetăţi vor fi despărţite de Dumnezeu şi reconstituite separat în ziua Judecăţii de Apoi. După Augustin, cetatea lui Dumnezeu se dezvoltă din însăşi cetatea terestră. Constituirea treptată a „cetăţii lui Dumnezeu‖ este marea operă a divinităţii, începută o dată cu facerea şi continuată de atunci neîncetat prin acţiunea liberă a oamenilor, care conferă sens istoriei universale. Obiectul operei istorice a Sfântului Augustin De civitate Dei este tocmaide expunerea, în liniile sale generale, a acestei teologii a istoriei, în care toate evenimenteleimportante ale istoriei universale sunt tot atâtea trepte ale planului fixat umanităţii de către Dumnezeu. Întregul proces istoric al înfăptuirii acestui plan este străbătut de marea taină a

milei divine, care lucrează neîncetat pentru îndreptarea creaţiei tulburate de păcat. Procesul istoric al dezvoltării umanităţii se desfăşoară, după Augustin, în trei etape: - anterior legii, adică înaintea apariţiei creştinismului; - în lege, adică după constituirea creştinismului şi conform valorilor sale;- în graţie, adică după mântuire. Prin amploare şi profunzime, oprea filosofico-teologică a Sfântului Augustin a depăşit cu mult toate realizările anterioare ale gândirii creştine, iar influenţa ei va marca profund teologia creştină a secolele următoare. După formularea sugestivă a lui Toma d’Aquino, „Sfântul Augustin a mers pe urmele platonicienilor atât cât îi îngăduia credinţa creştină‖. După Sfântul Augustin, care a valorificat din perspectivă creştină filosofia platoniciană, opera de fundamentare filosofică a creştinismului va fi desăvârşită în cel de-al doilea mileniucreştin de către Toma d’Aquino, care va adăuga creştinismului şi dimensiunea aristotelică.

Acestea vor fi coordonatele filosofice majore între care va evolua teologia creştină, care explică atât solida sa armătură teoretică, cât şi capacitatea sa de adaptare la prefacerile socialistorice şi spirituale ale umanităţii.

Toma d`Aquino este Personalitatea şi opera Toma d’Aquino este considerat cel mai important filosof medieval şi unul dintre cei mai valoroşi teologi catolici ai tuturor timpurilor. Prin întreaga sa creaţie şi activitate el şi-a propus, după propria-i mărturisire, să transforme filosofia într -o „ancilla theologiae‖ (lat. – slujnică, servitoare a teologiei). El a fost canonizat de Biserica romano-catolică în 1323, iar în 1879 sistemul său a fost declarat de Vatican filosofia oficială a catolicismului. Toma d’Aquino s-a născut în castelul conţilor D’Aquino din Roccasecca, în apropiere de Aquino (orăşel italian situat între Roma şi Napoli) în anul 1225. În 1230 el a fost admis ca

laic în mănăstirea din Monte Cassino. Începând din 1239 Toma studiază artele liberale la Universitatea din Napoli. La douăzeci de ani el intră în ordinul dominican al călugărilor cerşetori. Fraţii săi se împotrivesc călugăririi lui, îl răpesc din mănăstire şi îl aduc acasă. În pofida tuturor presiunilor exercitate de familie, Toma nu renunţă la opţiunea sa de a-şi consacra viaţa slujirii religiei creştine. În cele din urmă îşi înduplecă familia şi pleacă mai întâi la Paris şi apoi la Colonia (actualul oraş german Köln), unde studiază teologia şi filosofia cu Albertus Magnus (numele latinizat al teologului şi filosofului german Albert von Bollstädt – 1200 – 1280, care are meritul de a fi trezit interesul Occidentului catolic pentru filosofia luiAristotel, receptată prin filiera gândirii arabe), unul dintre cei mai valoroşi teologi catolici ai vremii. Ca şi Toma d’Aquino, Albertus Magnus a fost canonizat de biserica romano-catolică. Albert cel Mare i-a trezit tânărului său discipol interesul atât pentru filosofia, cât şi pentru ştiinţa lui Aristotel, pe care Toma le va utiliza pentru fundamentarea teoretică a

creştinismului. Toma d’Aquino şi-a luat licenţa în teologie în 1256, iar în 1259 a fost admis înrândul profesorilor de teologie. În următorul sfert de veac el a desfăşurat o vastă activitate didactică şi teologică la Paris, Roma, Bologna, Viterbo, Orvieto şi Napoli. În 1274 Toma d’Aquino a fost invitat de Papa Grigore al X-lea la conciliul ecumenic de la Lyon, dar pedrum s-a îmbolnăvit grav şi a murit la mănăstirea Fossanova de lângă Latina. În numai două decenii de creaţie teoretică Toma d’Aquino a scris un mare număr de lucrări care descurajează cititorul modern prin proporţiile lor monumentale. Operele salefundamentale sunt Summa contra Gentiles (Împotriva erorilor necredincioşilor) şi Summa Theologiae (Tratat teologic). Deosebit de importantă sub raport filosofic este şi seria de comentarii ale lui Toma la lucrările lui Aristotel (la Analitice, Despre interpretare, Desprecer, Despre suflet, Etica nicomahică, Metafizica, Fizica şi la câteva părţi din „Politica‖). În



timpul şederilor la Paris, Toma a scris mai multe lucrări şi pamflete cu caracter polemic sau didactic (Despre fiinţă şi esenţă, Despre principiile naturii, Despre unitatea intelectului, Despre eternitatea lumii etc.).Concepţia teologico-filosofică În condiţiile creşterii influenţei raţionalismului în gândirea medievală, Toma d’Aquino a căutat, pe linia iniţiată de Albertus Magnus, să unească gândirea lui Aristotel cu cea creştină şi să confere astfel filosofiei catolicismului un fundament raţionalist, îndepărtând-o deorientarea iraţionalistă tradiţională de inspiraţie augustiniano- platoniciană. Interesul pentru filosofia lui Aristotel a fost declanşat în

Evul Mediu occidental de filosofii arabi Avicena (Ibn Sina – gânditor iranian – 980 – 1037) şi Averroes (Ibn Roşd – filosof şi medic arab din Cordoba – 1126 – 1198) care au exercitat o puternică influenţă asupra filosofiei medievale. În primul mileniu creştin filosofia lui Aristotel a fost puţin cunoscută în Europa, Sfinţii Părinţi fiind interesaţi aproape exclusiv de filosofia lui Platon.În „Cearta universaliilor‖ Toma d’Aquino s-a plasat pe poziţiile unui realism moderat. Prin tradiţie, realismul se revendica din filosofia platoniciană, iar tentativa lui Toma d’Aquino de a-l legitima teoretic cu mijloace aristotelice marchează o schimbare radicală de perspectivă în fundamentarea filosofică a realismului. Deşi sinteza pe care el o urmărea era principial imposibilă, aristotelismul fiind incompatibil cu spiritualismul creştin, teologia catolică va câştiga mult în consistenţă teoretică prin creaţia teologico-filosofică tomistă. Sinteza tomistă dintre creştinism şi aristotelism era riscantă atât pentru aristotelism, care

a fost intens creştinizat, cât şi pentru creştinism, care a fost aristotelizat. Riscurile unui astfel de demers au fost sesizate şi condamnate în epocă. Pericolul contaminării creştinismului de raţionalismul aristotelic putea compromite întreaga operă teologică desfăşurată pe parcursul unui întreg mileniu. Aşa se explică faptul că ideile tomiste, departe de a fi unanim acceptate, au întâmpinat o puternică rezistenţă în vremea sa. Astfel în anul 1277, la doar trei ani de lamoartea filosofului, episcopul Parisului, Étienne Templier, a condamnat numeroase teze alefilosofiei şi teologiei lui Toma d’Aquino. Filosofia Sfântului Toma urmăreşte două obiective esenţiale: 1. Distingerea între raţiune şi credinţă; 2. Stabilirea acordului dintre raţiune şi credinţă. El consideră că întregul domeniu al filosofiei ţine exclusiv de raţiune. Aceasta înseamnă că filosofia nu trebuie să admită nimic altceva decât ceea ce este accesibil inteligenţei naturale

şi demonstrabil numai cu mijloacele ei. Teologia, dimpotrivă, se întemeiază pe revelaţia divină, adică, în cele din urmă, pe autoritatea lui Dumnezeu. Problemele de credinţă sunt cunoştinţe de origine supranaturală cuprinse în formule al căror sens nu-l putem pătrunde întru totul, dar pe care trebuie să le acceptăm ca atare, chiar şi atunci când nu le putem înţelege. Nici raţiunea, dacă este utilizată corect, nici revelaţia, care îşi are temeiul în Dumnezeu, nu ne pot înşela, întrucât acordul adevărului cu adevărul este necesar. Ori de câteori o concluzie filosofică contrazice una sau mai multe dogme religioase, aceasta este un semn sigur că respectiva concluzie filosofică este falsă. Mai precis, fie cel puţin una dintre premisele raţionamentului respectiv este falsă, fie s-a strecurat o eroare de deducţie a concluziei respective din premisele sale corecte. Oricât de subtilă este tentativa lui Toma d’Aquino de delimitare a filosofiei de teologie, este evident că el sfârşeşte prin a subordona filosofia teologiei, întrucât prima trebuie să-i cedeze întotdeauna celei de-a doua, nu însă şi

reciproc. Ca teolog catolic el nu are nicio îndoială asupra faptului că demersurile teologiei sunt întotdeauna infailibile.De pe o astfel de poziţie, Toma D’Aquino a apelat la filosofia lui Aristotel pentrufortificarea a însuşi nucleului teologiei creştine. Astfel, cele cinci argumente propuse de el pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu („cele cinci căi către Dumnezeu‖) sunt în mod evident inspirate din filosofia lui Aristotel. Spre deose bire de tradiţia teologică anterioară, Toma d’Aquino consideră că ideea de Dumnezeu nu este înnăscută, aşa cum este, după opinia sa, înclinaţia naturală a oamenilor spre bine, adevăr şi frumos. El aprecia că existenţa lui Dumnezeu trebuie demonstrată prin trecerea de la existenţă la esenţă, de la efect la cauză, de la ceea ce se mişcă la ceea ce determină mişcarea. Toate cele cinci argumente tomiste pun în joc două elemente distincte: constatarea unei



realităţi sensibile care solicită o explicaţie şi afirmarea unei serii cauzale căreia această realitate îi este bază, iar Dumnezeu vârf. Le vom prezenta succint: 1. Primul argument se bazează pe teoria aristotelică a primului motor. Atât simţurile cât şi raţiunea ne demonstrează că orice efect are o cauză, adică tot ceea ce se mişcă trebuie să fie mişcat de ceva anume. Urcând din cauză în cauză ajungem la o cauză primă, identificată de Toma cu Dumnezeu.2. Al doilea argument este asemănător, fiind inspirat tot de filosofia lui Aristotel: orice lucru există prin altceva, neputându-şi fi propria sa cauză. Regresia la infinit fiind imposibilă, ajungem la o cauză a cauzelor, identificată şi ea cu Dumnezeu.

3. Cel de-al treilea argument nu diferă nici el prea mult de primele două. Lucrurile nu au existenţă prin sine, deoarece ele se nasc şi pier. Trebuie să existe însă „ceva‖ care nu se naşte şi nu piere şi care este temeiul, natura a tot ceea ce există. Acest „ceva‖ este, după Toma, Dumnezeu.4. Cel de-al patrulea argument este numit al „treptelor de existenţă‖ şi este inspirat, caşi celelalte, tot de filosofia lui Aristotel. Acesta afirmase că genul are mai mult adevăr decât specia şi aceasta mai mult adevăr decât individul. Ar exista, spune Toma, o fiinţă „absolut superioară‖, căreia i-ar aparţine întregul adevăr. Această fiinţă este Dumnezeu. 5. Ultimul argument se referă le finalitate (tendinţa oricărei existenţe spre un scop prestabilit). Toma susţine că fiecare lucru, ca şi întreaga realitate, ar avea un scop prestabilit de Dumnezeu. Acest argument reprezintă cea mai gravă denaturare a filosofiei lui Aristotel, care respinsese ideea de providenţă.

Oricât de diverse sunt în aparenţă, aceste „cinci căi către Dumnezeu‖, cum numeşte Toma cele cinci argumente propuse de el pentru demonstrarea existenţei lui Dumnezeu,comunică între ele printr -o legătură secretă. Fiecare dintre ele porneşte de la constatarea că, cel puţin sub unul dintre aspectele sale, orice lucru existent în realitate nu conţine în sine raţiunea necesară şi suficientă a propriei sale existenţe. Această raţiune necesară şi suficientă este întruchipată, în toate cazurile, de Dumnezeu. Creaţia teologico-filosofică a lui Toma d’Aquino a exercitat o influenţă enormă în posteritate nu numai asupra teologiei catolice, ci şi asupra filosofiei occidentale, care vadobândi în secolele următoare tot mai multă consistenţă teoretică în strădania, indicată dar nu şi urmată până la capăt de gânditorul medieval, de emancipare a filosofiei de spiritualismul teologic. Este semnificativ, în acest sens, şi faptul că în secolul al XX-lea s-a constituit oimportantă orientare filosofică, numită neotomism, care încearcă o recuperare a filosofiei

tomiste în contextul culturii pronunţat scientiste a lumii contemporane. Filosofi ca Jacques Maritain (1882-1973) şi Étienne Gilson (1884-1978) au căutat să pună în valoare dimensiunea universal valabilă a tomismului. c) epoca moderna – Immanuel Kant,Georg Wilhelm Hegel,Montesquieu si Thomas Holbes.

Immanuel Kant(1724 – 1804)Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane şi unul dintre cei mai importanţi filosofi ai tuturor timpurilor. Mulţi istorici ai filosofiei împart filosofia epocii moderne în etapa prekantiană şi etapa postkantiană, pentru a semnala importanţa esenţială a sistemului filosofic kantian în evoluţia filosofiei moderne.Kant a realizat o sinteză a principalelor direcţii ale evoluţiei filosofiei anterioare, iar

multe dintre curentele filosofice contemporane îşi au temeiurile în filosofia sa. Repere biografice Kant s-a născut la 24 aprilie 1724 la Königsberg, fosta capitală a Prusiei Orientale, actualul oraşKaliningrad din Federaţia Rusă, într -o familie umilă. El a fost al patrulea din cei nouă copii al lui Johann Georg Kant, careera şelar, şi ai Annei Regina Kant (născută Reuter), femeie instruită ce a exercitat o puternică influenţă asupra miculuImmanuel. Viitorul filosof a crescut într-o atmosferă de austeritate şi de pietism (doctrină ascetică protestantă apărută înGermania secolului al XVII-lea, care susţinea că fiecare credincios poate interpreta Biblia în felul său) şi s-a confruntat încopilărie şi tinereţe cu mari dificultăţi materiale. Avea o constituţie fizică firavă, fiind bolnăvicios şi având o diformitate fizică. A urmat colegiul şi facultatea de filosofie în oraşul natal. După absolvirea facultăţii, neavând niciun fel de venituri, a fost nevoit să se angajeze pentru câţiva ani ca preceptor de familie. În 1755 Kant a susţinut la Universitatea din Königsberg lucrarea Despre foc, pe baza



căreia a obţinut titlul de „magister‖ (doctor) şi, la scurt timp, lucrarea Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice, pe baza căreia a fost abilitat ca Privatdozent, având dreptul să presteze activităţi didactice în cadrul Universităţii, fără a fi însă retribuit de Universitate, ci de studenţi. Kant îşi ţinea lecţiile în propria casă unde îşi amenajase o sală de studii în care preda solicitanţilor aproape toate disciplinele din planurile de învăţământ ale mai multor facultăţi: logică, matematică, metafizică, mecanică şi fizică teoretică, geografie fizică, antropologie, ştiinţe naturale, mineralogie, aritmetică, geometrie, trigonometrie, etică, drept, teologie etc. Competenţele sale erau, într -adevăr, enciclopedice, dar trebuie să ţinem cont şi de faptul că în

epoca sa disciplinele enumerate erau incomparabil mai puţin dezvoltate decât aveau să devină în următoarele două secole. În 1770, după 15 ani de activitate didactică în calitate de Privatdozent, la vârsta de 46 de ani, Kant a ocupat Catedra de Logică şi Metafizică a Universităţii din K önigsberg. A fostales apoi, de câteva ori, decan al Facultăţii de Filosofie şi rector al Universităţii din Königsberg, funcţii pe care le-a îndeplinit cu conştiinciozitate, dar fără prea mare plăcere. Kant murit în anul 1804 la Königsberg, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată întreaga viaţă. Şi-a raţionalizat viaţa în cele mai mici detalii, subordonând-o idealului creaţiei teoretice. Viaţa sa liniară şi plată a alimentat o bogată şi savuroasă anecdotică. Pe mormântul său a fost gravat ca epitaf o propoziţie din lucrarea sa Critica raţiunii practice, care sintetizează nu doar idealul său de viaţă, ci şi evoluţia creaţiei sale teoretice: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine‖.

Evoluţia creaţiei teoretice kantiene În mod convenţional, dar în acord cu centrul de greutate a preocupărilor sale, creaţiateoretică a lui Kant este împărţită în două etape: · etapa precriticistă – între anii 1746 – 1770;· etapa criticistă – între anii 1770 – 1804.Kant şi-a numit concepţia filosofică criticism întrucât şi-a propus să realizeze o critică nu a cunoştinţelor acumulate în domeniile pe care le-a abordat, ci a facultăţilor de cunoaştere cu ajutorul cărora au fost acumulate cunoştinţele respective. Filosofia sa mai este numită şi idealism transcendental sau apriorism.1. Etapa precriticistă Etapa precriticistă a creaţiei kantiene reflectă, prin varietatea preocupărilor teoretice, problematica complexă a epocii iluministe, aspiraţiile generoase spre libertate, progres social şi ştiinţific. Lucrările scrise în această perioadă sunt dominate de critica raţionalismului

dogmatic, de tentativa de valorificare a rolului experienţei în cunoaştere, precum şi de preocuparea de elaborare a unei metode filosofice riguroase.În această etapă a creaţiei kantiene locul central îl ocupă nu lucrările de filosofie, ci cele cu caracter ştiinţific, cu menţiunea că formaţia sa de filosof este evidentă în examinarea tuturor problemelor abordate. Cele mai importante lucrări ale acestei etape sunt: · 1746 – Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii – lucrare de fizică; · 1755 – Istoria universală a naturii şi teoria cerului – lucrare de cosmogonie, care seva bucura mai târziu de mare autoritate în mediile ştiinţifice, fiind cel dintâi model cosmogonic evoluţionist al epocii moderne, cunoscut sub denumirea de „ipoteza cosmogonică Kant–Laplace‖. Datorită noutăţii ipotezei cosmogonice formulate de Kant, această lucrare a sa va rămâne multă vreme necunoscută, nefiind cunoscută nici măcar de savantul şi filosoful francez P. S. Laplace, care va formula, independent, în

1796 o ipoteză similară în lucrarea „Expunere a sistemului lumii‖. · 1755 – Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice – lucrare pe baza căreia Kant a fost abilitat ca Privatdozent la Universitatea din Königsberg. Înaceastă lucrare sunt formulate câteva dintre ideile care vor fi dezvoltate ulterior în Critica raţiunii pure; · 1756 – Despre cauzele cutremurelor de pământ; · 1756 – Noi observaţii pentru interpretarea teoriei vânturilor; · 1759 – Câteva consideraţii asupra optimismului; · 1763 – Încercare de introducere a noţiunii de mărime negativă în filosofie; · 1764 – Eseu asupra bolilor de cap;· 1768 – Despre primul fundament al diferenţei dintre regiunile spaţiului.



2. Etapa criticistă Etapa criticistă este etapa în care Kant şi-a elaborat sistemul filosofic. Cele maiimportante lucrări ale acestei etape sunt următoarele: · 1781 – Critica raţiunii pure – reprezintă baza întregului sistem filosofic kantian. Este o lucrare de gnoseologie, în care Kant elaborează sistemul conceptual şi metoda pe care le va utiliza în întregul său sistem filosofic. Este, totodată, o lucrare de dificultate notorie, care, datorită noutăţii ideilor expuse, nu a fost înţeleasă de cercurile filosofice ale timpului; · 1783 – Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa ca ştiinţă – este o versiune prescurtată şi simplificată a Criticii raţiunii pure;

· 1785 – Întemeierea metafizicii moravurilor – lucrare de etică ; · 1786 – Ipoteze asupra originii istoriei;· 1787 – Critica raţiunii pure – ediţia a II-a, în care Kant a ameliorat textul primeiediţii; · 1788 – Critica raţiunii practice – lucrarea fundamentală de etică a lui Kant; · 1790 – Critica facultăţii de judecare – lucrare în care Kant îşi expune doctrina estetică şi teoria asupra finalităţii naturii; · 1793 – Religia în limitele raţiunii – lucrare de teologie naturală; · 1794 – Sfârşitul tuturor lucrurilor; · 1797 – Metafizica moravurilor;· 1798 – Antropologia din punct de vedere pragmatic;· 1800 – Lecţii de logică;

· 1802 – Lecţii de geografie fizică; · 1803 – Lecţii de pedagogie. SISTEMUL FILOSOFIC KANTIANKant a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice din întreaga istorie a filosofiei universale. Principalele componente ale acestui sistem sunt:· gnoseologia· etica· esteticaGnoseologia kantiană Gnoseologia kantiană este expusă în Critica raţiunii pure (1781) şi Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă (1783). În Prefaţa la ediţia a II-a a Criticii raţiunii pure din1787 Kant îşi apreciază propria viziune asupra cunoaşterii ca

marcând o adevărată „revoluţie copernicană‖ în filosofie, sugerând prin această faimoasă sintagmă că, aşa cum Copernic a demonstrat prin teoria heliocentrică asupra sistemului solar că nu Soarele se învârteşte în jurul Pământului, ci invers, şi el a pus în centrul viziunii sale filosofice nu obiectul, cum făcuse întreaga filosofie anterioară, ci subiectul. În gnoseologie Kant a realizat sinteza originală a empirismului şi raţionalismului. Ca şi empiriştii, el consideră că punctul de plecare al cunoaşterii este experienţa, adică informaţiile care ne parvin pe calea simţurilor de la realitate, dar, spre deosebire de empirişti, el susţine că nu întreaga cunoaştere provine din experienţă. Experienţa nu furnizează decât materia cunoaşterii, în timp ce forma ei este dată de facultatea umană de cunoaştere. Ca şi raţionaliştii, Kant susţine că facultatea umană de cunoaştere este creatoare şi nu doar înregistratoare, dar, spre deosebire de ei, el respinge existenţa ideilor înnăscute. Facultatea umană de cunoaştere este cea care organizează, conform unor tipare

proprii, informaţia ce ne parvine de la realitate pe calea simţurilor. Kant consideră că orice cunoştinţă este alcătuită din două componente indisolubil legate: · impresiile ce ne parvin de la realitate pe calea simţurilor, care reprezintă materia sau conţinutul cunoştinţei; · adaosul subiectiv pus în cunoştinţă de facultatea umană de cunoaştere, adaos care conferă forma cunoştinţei. Un cuplu conceptual fundamental pentru înţelegerea viziunii kantiene asupra cunoaşterii este şi a priori – a posteriori:· A priori – ceea ce există în cunoştinţă independent de experienţă, adică ţine de aportul facultăţii umane de cunoaştere. Ceea ce este „a priori‖ Kant mai denumeşte uneori şi „transcendental‖;



· A posteriori – ceea ce provine din experienţă, adică ceea ce este obţinut cu ajutorul simţurilor. Kant mai propune şi distincţia dintre „lucru în sine‖ (noumen) – „lucru pentru noi‖ (fenomen). Noumenul reprezintă modul în care există lumea independent de existenţa şi de activitatea de cunoaştere a omului, iar fenomenul reprezintă modul în care lumea îi apare omului în procesul cunoaşterii în urma prelucrării datelor perceptive de către facultatea sa de cunoaştere. Kant consideră că „noumenul‖ este incognoscibil, ajungând la concluzii agnostice. Agnosticismul lui Kant constă în faptul că, după opinia lui, omul nu poate cunoaşte „noumenul‖, adică modul în care este lumea independent de activitatea sa de cunoaştere, ci

numai „fenomenul‖, adică modul în care îi apare lui lumea în urma prelucrării impresiilor perceptive de către facultatea sa de cunoaştere. Structura cunoştinţei la Kant: Intuiţiile a priori ale sensibilităţii:Materia Forma 1 – spaţiu 2 – timpCUNOŞTINŢA = Impresii de la obiecte + Adaos subiectiv Categoriile intelectului grupate după: Componenta Componenta 1 – cantitateempiristă a cunoaşterii raţionalistă a cunoaşterii 2 – calitate(a posteriori) (a priori) 3 – relaţie

4 – modalitateIdeile raţiunii: 1 – esenţa sufletului 2 – natura materiei3 – cauza primă a lumii Intuiţiile a priori ale sensibilităţii sunt un fel de tipare a priori ale facultăţii umane de cunoaştere, care organizează impresiile care-i parvin de la obiecte. Ele sunt reprezentate despaţiu şi timp. Se impune observaţia că, spre deosebire de majoritatea filosofilor anteriori şi ulteriori, care au considerat că spaţiul şi timpul sunt caracteristici ale realităţii obiective, Kant le consideră subiective, adică forme a priori ale facultăţii umane de cunoaştere care organizează spaţio-temporal experienţa sensibilă. Categoriile intelectului reprezintă un sistem de concepte sau cupluri de concepte a

priori cu ajutorul cărora informaţiile senzoriale sunt organizate teoretic. Ele sunt structuratedupă patru criterii, fiecăruia corespunzându-i câte trei categorii sau cupluri de categorii, după cum urmează: 1 – după cantitate: · unitate· pluralitate· totalitate2 – după calitate: · realitate· negaţie · limitaţie 3 – după relaţie:

· substanţă şi accident · cauză şi efect · reciprocitate4 – după modalitate: · posibilitate şi imposibilitate · existenţă şi nonexistenţă · necesitate şi contingenţă Ideile raţiunii – sunt în număr de trei, şi anume: 1 – esenţa sufletului – idee psihologică 2 – natura materiei – idee cosmologică 3 – cauza primă a lumii (Dumnezeu) – idee teologică



Kant consideră că materia cunoaşterii nu dispune de necesitate şi universalitate, care sunt atributele fundamentale ale cunoaşterii ştiinţifice (teoretice). Informaţiile senzoriale au însă caracter particular şi accidental. Necesitatea şi universalitatea, adică obiectivitatea cunoaşterii, îi sunt conferite de către forma subiectivă a cunoştinţei, adică de ceea ce am numit „adaosul subiectiv‖ al cunoştinţei. Kant consideră că există probleme care depăşesc capacitatea umană de cunoaştere, pe care le numeşte „antinomiile raţiunii pure‖. Ele decurg din aplicarea intuiţiilor a priori ale sensibilităţii (spaţiul şi timpul) sau a categoriilor intelectului la lucruri care nu ne sunt date înexperienţă. Orice tentativă a raţiunii de a depăşi aceste limite conduce la contradicţii, adică

face posibilă fundamentarea la fel de riguroasă atât a tezei cât şi a antitezei. Cele patru antinomii ale raţiunii pure sunt :1. Teza – „Lumea este finită‖; Antiteza – „Lumea este infinită‖. 2. Teza – „Fiecare substanţă complexă este constituită din părţi simple‖; Antiteza – „Nu există nimic simplu, ci totul este compus‖. 3. Teza – „În lume există libertate‖; Antiteza – „În lume nu există libertate, ci numai determinism‖. 3. Teza – „Există o cauză primordială a lumii, adică Dumnezeu‖; Antiteza – „Nu există o cauză primordială a lumii, adică Dumnezeu‖. Consecinţa logică necesară a ultimei antinomii este că nu există şi nu pot exista dovezi intelectuale ale existenţei lui Dumnezeu. Kant susţine că există alte temeiuri pentru credinţa în

Dumnezeu, pe care le va expune ulterior în „Critica raţiunii practice‖. Etica lui KantEtica lui Kant s-a impus prin ideea de factură iluministă a autonomiei morale a omului, a independenţei moralei nu numai de religie, ci şi de orice instanţă extrasubiectivă. În lucrările Întemeierea metafizicii moravurilor (1785) şi Critica raţiunii practice (1788), Kant surprinde elementul de mare valoare al specificului eticului în raport cuteoreticul, juridicul şi esteticul, punând problema fundamentării eticii. Kant împinge însă autonomia eticului până la izolarea acestuia de cunoaştere şi de creaţia umană, ajungând la „rigorismul etic‖ ce atestă adeziunea sa la teza caracterului etern, absolut al normelor morale.Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma imperativuluicategoric: „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală‖. „Imperativul categoric‖ este, după Kant, o lege morală inerentă

raţiunii umane, având caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale omului. El este numit „categoric‖ pentru a fi deosebit de alte imperative, numite de Kant„ipotetice‖, care au în vedere scopuri practice şi le sunt subordonate ca mijloace în vederea atingerii lor. Kant a dat şi o altă formulare „imperativului categoric‖, potrivit căreia: „omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc‖, formulare ce exprimă tendinţele umaniste şi iluministe ale moralei sale. Estetica lui KantEstetica lui Kant, expusă în Critica facultăţii de judecare (1790) analizează

Georg Wilhelm HegelG.W.F. Hegel este cel mai important reprezentant al idealismului clasic german de lasfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. El a trăit şi şi-a elaborat

opera într-o epocă de profunde prefaceri social- politice şi spirituale, nu numai pentru Germania ci şi pentru întreaga Europă. Importanţa teoretică excepţională a creaţiei filosofice hegeliene decurge şi din faptul că ea concentrează o experienţă istorică şi culturală europeană. Repere biograficeHegel s-a născut în anul 1770 la Stuttgart, capitala marelui Ducat de Württemberg, ca fiu al unui funcţionar administrativ. Între 1788 şi 1793 Hegel a urmat studii teologice la Stift din Tübingen, o instituţie de învăţământ universitar a marelui Ducat de Württemberg pentru formarea clerului protestant. Aici a fost coleg şi a devenit prieten cu poetul Friedrich Hölderlin (1770-1843) şi cu filosoful Friedrich Wilhelm Josep von Schelling (1775-1854). Ca şi alţi tineri intelectuali ai epocii sale, Hegel a fost entuziasmat de Revoluţia franceză de la 1789, devenind unul dintre cei mai



consecvenţi susţinători germani ai idealurilor sale. El a criticat rămânerea în urmă sub raport social-politic a Germaniei în raport cu celelalte state din Occidentul Europei, în primul rândfaţă de Anglia şi Franţa, state care îşi înfăptuiseră revoluţiile burgheze şi începuseră să făurească societatea capitalistă. La terminarea studiilor universitare Hegel a decis să nu se dedice carierei ecleziastice şi, ca şi alţi tineri intelectuali ai timpului lipsiţi de posibilităţi materiale (cum a fost şi Kant), a fost nevoit să lucreze câţiva ani ca preceptor. Între 1793 şi 1796 Hegel a fost preceptor la Berna, în Elveţia, despărţit de prietenii din Tübingen. În această perioadă el a scris primele lucrări care abordau, cu precădere, probleme

teologice, dar care nu erau destinate publicării. Ele vor publicate postum sub titlul Scrieri teologice de tinereţe. În 1797 Hegel s-a stabilit, tot ca preceptor, la Frankfurt, la îndemnul lui Hölderlin,care exercita aici de câţiva ani aceeaşi profesie. După moartea tatălui său, car e i-a lăsat o mică avere ce i-a permis să renunţe la îndeletnicirea de preceptor, Hegel şi-a început cariera universitară ca privat docent (ca şi Kant) în 1801 la Universitatea din Jena, unde preda şi fostul său coleg Schelling, care va deveni, ca şi el, unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai idealismului clasic german. A colaborat cu aceasta câţiva ani, elaborându-şi primele lucrări filosofice. În 1805 este însă nevoit să-şi întrerupă pentru mai bine de un deceniu cariera universitară datorită războiuluinapoleonian.În 1807 Hegel a publicat lucrarea fundamentală Fenomenologia spiritului, care

marchează ruptura de Schelling datorită unor neînţelegeri teoretice. Situaţia lui Hegel devine pentru câţiva ani dificilă din cauza situaţiei politice. În perioada ocupaţiei franceze din timpul campaniei napoleoniene, Universitatea din Jena s-aînchis, iar el a fost nevoit să părăsească oraşul. S-a stabilit mai întâi la Bamberg, unde a lucratca redactor la un ziar local. După un an, datorită unor conflicte cu cenzura, s-a mutat la Nürnberg, unde a devenit profesor şi apoi director al gimnaziului local. Aici a publicat o altă lucrare importantă a sa: Ştiinţa logicii. În 1816 Hegel şi-a reluat cariera universitară la Heidelberg, unde a publicat Enciclopedia ştiinţelor filosofice. În anul 1818, datorită prestigiului pe care şi-l câştigase în mediile filosofice germane, Hegel a fost invitat să predea la Universitatea din Berlin, oferindu-i-se catedra de filosofie devenită vacantă datorită morţii lui Johann Gottlieb Fichte(1762-1814), care o ocupase până în 1814. Aici s-a desfăşurat cea mai fecundă şi mai

influentă perioadă a activităţii sale. Hegel a rămas la Universitatea din Berlin până la moarte, survenită în anul 1831 în timpul unei epidemii de holeră. Aici a publicat Bazele filosofieidreptului şi s-a dedicat, mai ales, activităţii didactice. Cursurile pe care le-a predat Hegel laUniversitatea din Berlin, reconstituite după schiţele sale şi notiţele câtorva studenţi, au fost publicate postum, devenind lucrări fundamentale ale domeniilor cărora le-au fost consacrate.Filosofia hegeliană va exercita o influenţă considerabilă asupra culturii germane şi europene a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.Opera hegeliană Opera lui Hegel este una dintre cele mai ample şi mai valoroase ale idealismului clasicgerman, cuprinzând peste 20 de volume. Cele mai importante lucrări ale sale sunt: · Fenomenologia spiritului – 1807;· Ştiinţa logicii – 1814-1816, cunoscută şi sub denumirea de Logica mare;

· Enciclopedia ştiinţelor filosofice (1817), care este o trilogie formată din: o Logica, numită şi Logica mică; o Filosofia naturii;o Filosofia spiritului;· Bazele filosofiei dreptului – 1821;· Prelegeri de filosofia istoriei;· Prelegeri de istoria filosofiei – 2 volume;· Prelegeri de estetică – 2 volume;· Prelegeri de filosofia religiei.Toate lucrările intitulate „Prelegeri...‖ sunt cursuri predate de Hegel la Universitatea din Berlin între 1920-1930, publicate postum de către discipolii săi.



Filosofia hegeliană Hegel a creat cel mai amplu şi mai închegat sistem filosofic idealist-obiectiv dinîntreaga istorie a filosofiei. Ca şi Kant, Hegel a fost preocupat de problema adevărurilor necesare şi universale, fiind convins că „ştiinţa‖ (cunoaşterea autentică) nu se poate întemeia decât pe astfel de adevăruri; dar, în timp ce pe Kant îl interesau îndeosebi adevărurile necesare cu care operează matematica şi ştiinţele naturii, pe Hegel îl preocupă mai ales adevărurile necesare revelabile în istorie, pe care el o consideră un proces o biectiv care esteguvernat de legi necesare.Hegel este de acord cu teza lui Kant că legile necesare nu pot fi decât legi impuse de

spirit, dar, spre deosebire de majoritatea descendenţilor lui Kant, el a respins ca neinteligibilă ideea de „lucru în sine‖ incognoscibil. Condiţia minimală pentru ca ceva să fie considerat cognoscibil este ca acel ceva să poată fi conceptualizat. Din moment ce Kant a conceptualizat „lucru în sine‖, înseamnă că acesta este cognoscibil. Această poziţie l-a condus pe Hegel lateza fundamentală a sistemului său filosofic potrivit căreia tot ceea ce există trebuie să fie de natură spirituală. Tot ceea ce există este, deci, după Hegel, spirit, idee. Dezvoltarea acestei teze l-a condus elaborarea celei mai coerente forme a idealismului absolut.Prin elaborarea sistematică a dialecticii categoriilor, Hegel a propus o metodă consecventă de abordare a lumii ca totalitate. Sesizând importanţa excepţională a problemei metodei în întreaga istorie a filosofiei şi, cu precădere, în epoca modernă, Hegel a redus marea varietate a metodelor filosofice propuse de-a lungul timpului la două: · metoda metafizică, centrată pe obiectul individual, metodă care nu sesizează

corelaţiile, caracterul unitar şi devenirea întregii existenţe şi conduce la viziuni statice,incapabile să surprindă şi să teoretizeze fenomenele complexe şi să explice adecvat devenirea. Fondator al acestei metode este considerat Parmenides din Elea;· metoda dialectică ce abordează realitatea în unitatea şi complexitatea sa, care sur prinde devenirea contradictorie a tuturor obiectelor, fenomenelor şi proceselor şi care este în măsură să ofere o viziune închegată asupra lumii ca totalitate şi asupra tendinţelor sale evolutive. Fondator al acestei metode este considerat Heraclit din Efes.Hegel susţine şi argumentează că, deşi cele două metode filosofice au fost fundamentate şi au coexistat încă din antichitatea grecească, tendinţa devenirii istorice a filosofiei este trecerea dinspre viziunile metafizice, fragmentare şi rigide spre cele dialectice,sintetice şi suple asupra existenţei. Hegel a elaborat sistematic cea mai consecventă metodă

dialectică din istoria filosofiei. O altă idee centrală a filosofiei hegeliene este cea de contradicţie. Pe ea se întemeiază teoria hegeliană a dialecticii, considerată atât în accepţie teoretică (dialectica este deci teorie a existenţei şi a devenirii sale), cât şi în accepţie metodologică (dialectica este şi metoda filosofică de abordare a existenţei şi a devenirii sale). Hegel concepe dialectica drept un proces de devenire ce se desfăşoară în triade, fiecare triadă fiind alcătuită din teză, antiteză şi sinteză. Se porneşte de la o propoziţie iniţială: teza; aceasta se dovedeşte a fi inadecvată şi generează opusul său: antiteza; aceasta se dovedeşte a fi, la rândul ei, inadecvată; opusele sunt integrate pe o altă treaptă a devenirii întro sinteză. Sinteza este ceea ce Hegel numeşte depăşire dialectică a tezei şi antitezei. Ea păstrează ceea ce este raţional în fiecare dintre ele, eliminând ceea ce este iraţional. Întreg acest proces triadic poate fi repetat, sinteza devenind o nouă teză şi aşa mai departe.

Hegel a descoperit şi a analizat cu o adevărată virtuozitate filosofică şi cu exemplară consecvenţă logică principiile fundamentale ale dialecticii. Acestea sunt, evident, în număr de trei:· principiul unităţii şi luptei contrariilor, care explică sursa, izvorul dinamismului universal. Hegel consideră că toate obiectele, fenomenele şi procesele sunt alcătuite din laturi, părţi, tendinţe care se presupun şi se exclud reciproc, pe care le numeşte contrarii. Din tensiunile acestor contrarii ia naştere dinamismul universal; · principiul trecerii acumulărilor cantitative în salturi calitative şi invers, care explică mecanismul desfăşurării dinamismului universal. Hegel apreciază că în devenirea oricărui obiect, fenomen, proces pot fi distinse două etape, intim corelate: o etapa acumulărilor cantitative, lente, imperceptibile care se realizează în



limitele aceleaşi calităţi, etapă pe care Hegel o mai numeşte şi evoluţie; o etapa saltului calitativ, în care, atunci când acumulările cantitative ating anumite limite, numite de Hegel măsura calităţii respective, se realizează saltul calitativ, adică trecerea de la o calitate la alta. · principiul negării negaţiei, care explică sensul ascendent spiralat al devenirii universale. În filosofia anterioară fuseseră propuse numeroase concepţii cu privire la sensul devenirii, cele mai autoritare fiind cele elaborate de filosoful italianGiambattista Vico (1668-1744), care teoretizase sensul circular al devenirii şi de filosoful francez Marie Jean de Caritat, marchiz de Condorcet (1743-1794), care

teoretizase sensul continuu ascendent al devenirii. Hegel le consideră pe ambele unilaterale, întrucât cea dintâi absolutizează aspectul de repetabilitate al devenirii, ignorându-l pe cel de irepetabilitate, în timp ce cea de-a doua procedează exact invers. El le integrează pe ambele într -o sinteză, teoretizând sensul ascendent spiralat al devenirii, care exprimă unitatea dialectică a repetabilităţii şi irepetabilităţii în procesul devenirii.În filosofia hegeliană dezvoltarea are ca subiect spiritul absolut, o raţiune universală, impersonală, independentă de spiritul uman, care reprezintă atât principiul absolut, cât şi demiurgul realului.Spiritul absolut parcurge în filosofia hegeliană o devenire dialectică spre sine însuşi în trei stadii: teza, antiteza şi sinteza: · Teza este stadiul existenţei ideii în sine, în care spiritul apare ca abstracţie

nedeterminată suficientă sieşi;· Antiteza este stadiul existenţei ideii în afară de sine, în care, dintr -un imbold lăuntric, spiritul absolut se înstrăinează de sine obiectivându-se ca natură, ca realitate obiectivă; · Sinteza, care este stadiul existenţei ideii pentru sine, încheie ciclul dialectic. În această etapă finală a ciclului dialectic spiritul, ca depăşire dialectică a ideii (teza) şi a naturii (antiteza) se regăseşte pe sine ca spirit, dar la un nivel superior celui iniţial, datorită determinaţiilor acumulate pe parcurs. Revenirea spiritului absolut la sine se face prin raţiunea umană, care este folosită de el ca mijloc pentru atingerea propriului său scop. Hegel numeşte acest proces „viclenia raţiuni‖: „căutând şi satisfăcând interesele lor, indivizii sunt simultan mijloacele şi uneltele a ceva mai înalt şi mai îndepărtat, despre care nu ştiu nimic şi pe care îl realizează inconştient‖. Revenirea spiritului absolut la sine se realizează în filosofia hegeliană progresiv prin

formele culturii, în primul rând prin artă, religie şi filosofie. El susţine că epoca modernă ar fi epoca filosofiei, atât arta cât şi religia ar fi depăşite istoric. Hegel afirmă că prin sistemul său filosofic spiritul absolut s-ar regăsi pe sine ca spirit în integralitatea sa, devenirea ulterioară a filosofiei nemaifiind posibilă, idee criticată adesea în posteritate, care semnalează o inconsecvenţă de principiu a filosofiei hegeliene. În logica sa Hegel a elaborat un amplu sistem al categoriilor pe care le-a analizatmultilateral, în corelaţiile lor, expunând strict dialectica formei logice prin raportarea ei laconceptul de adevăr. Sesizând caracterul dialectic al cunoaşterii, Hegel a criticat şi a respins agnosticismul kantian şi a argumentat complexitatea şi caracterul contradictoriu al procesului cunoaşterii, înfăţişat ca apropiere progresivă a gândirii de adevărul absolut. Pentru descifrarea semnificaţiei profunde şi a noutăţii filosofiei hegeliene se impune

înţelegerea noţiunii de spirit în toată complexitatea şi bogăţia sa de sensuri. Caracterul stufosşi ermetic al Fenomenologiei spiritului, convergenţa şi interferenţa problemelor gnoseologice, ontologice, etice, estetice, istorice, etc. decurg tocmai din noua dimensiune a spiritului înepoca modernă. Hegel a încercat să surprindă şi să teoretizeze în filosofia sa întreaga bogăţie de probleme, frământări, atitudini şi experienţe pe care le-a acumulat umanitatea în epoca sa.În filosofia lui Kant problemele gnoseologice, etice, estetice etc. erau tratate distinct.Metoda analitică riguroasă kantiană nu admitea amestecul problemelor şi congruenţa diverselor ramuri ale filosofiei. Filosofia lui Hegel exprimă efortul de cuprindere simultană a tuturor problemelor şi, mai ales, de surprindere a tensiunilor, interdependenţelor şi devenirii lor.Fenomenologia spiritului este o introducere de tip nou în filosofie şi prin faptul că leagă



indisolubil problemele teoretice de exigenţele vieţii. În concepţia care stă la baza Fenomenologiei spiritului şi a întregii filosofii hegeliene sunt reunite şi sudate într -un totorganic toate acele categorii de probleme pe care Kant le analizase separat sub denumirile de„raţiune pură‖, „raţiune practică‖, „facultate de judecare‖ etc. Întrucât natura, realitatea obiectivă, în general, nu este în filosofia lui Hegel decât un stadiu al evoluţiei ideii absolute, pentru el ontologia se identifică cu gnoseologia şi cu logica. Dezvăluirea determinaţiilor fundamentale ale spiritului, exprimate prin sistemul categoriilor devenirii ideii absolute, coincide cu examinarea trăsăturilor esenţiale ale existenţei şi cu dezvăluirea înlănţuirii lor logice.

Hegel este unul dintre primii filosofi moderni care au sesizat caracterul legic aldezvoltării istorice, faptul că istoria nu este o succesiune haotică de evenimente aleatoare, ci că ea se supune anumitor legităţi, care pot şi trebuie să fie cunoscute de om. Capacitatea omului de a stăpâni istoria este condiţionată de capacitatea sa de a o înţelege corect. Ca în orice alt domeniu, şi în istorie acţiunea eficientă presupune cunoaştere veridică prealabilă. Hegel a dezvoltat teoria spinozistă a libertăţii ca „necesitate înţeleasă‖, apreciind că: „oarbă este necesitatea numai în măsura în care nu este înţeleasă‖. El susţine că „istoria lumii este progresul în conştiinţa libertăţii, un progres pe care trebuie să-l cunoaştem în necesitatea lui‖. Estetica este unul dintre domeniile abordate cu rezultate remarcabile de Hegel. Spredeosebire de Kant, al cărui gust artistic a fost îndoielnic, autorul „Prelegerilor de estetică‖ atestă o remarcabilă sensibilitate şi cultură artistică. Estetica hegeliană a exercitat o influenţă profundă asupra evoluţiei esteticii moderne, iar problemele şi tezele ei uimesc şi astăzi prin

actualitatea lor.În opoziţie cu estetica lui Kant şi cu intuiţionismul şi iraţionalismul unor teoriiromantice despre artă, Hegel şi-a întemeiat estetica pe teza fundamentală că arta este obiectivarea spiritului absolut în forme sensibile, că arta nu poate fi concepută decât ca având un sens spiritual, că ea este sinteza indestructibilă dintre idee sau sens şi formă. Alături de religie şi filosofie, arta este considerată de Hegel drept una dintre modalităţile esenţiale prin care spiritul absolut revine la sine ca spirit pe ultima treaptă a triadei dialectice. Deşi aparţine mişcării romantice, Hegel respinge şi ironizează teoria romantică a artei ca formă de evaziune, pledând pentru ideea gravităţii artei, a răspunderii şi a menirii ei spirituale.În Prelegerile de estetică Hegel mai susţine şi o altă teză asupra artei, care va exercita şi ea o puternică influenţă asupra evoluţiilor ulterioare ale esteticii moderne. Deşi va fi de

fiecare dată infirmată, această teză va fi reluată în forme noi în estetica secolelor al XIX-lea şi al XX-lea. Hegel susţine că necesitatea de altădată a artei a dispărut, introducând în esteticamodernă teza morţii artei. Filosofia hegeliană, în pofida caracterului ei ermetic a influenţat numeroase orientări din filosofia secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.Curs 12

Montesquieu s-a nascut la Brede, langa Bordeaux, in Franta. A studiat dreptul si in 1708 s-a mutat la Paris pentru acastiga experienta in avocatura. La moartea tatalui sau s-a reintors in provincie si in 1716, cand a murit si unchiul sau, i-amostenit titlul nobiliar, devenind Charles-Louis de Secondat, Baron de Montesquieu. La Paris dusese o viata socila activadar, dupa intoarcerea acasa s-a linistit si a inceput sa studieze dreptul roman si stiintele naturale. Nu a fost recunoscutimediat ca autor al Scrisorilor persane (1721), o satira stralucita a vietii pariziene vazuta prin ochii a doi calatori persani

inventati de el. Lucrarea il lua in deradere pe rege, Ludovic XV, religia si teoriile filosofului englez Thomas Hobbes. Descaustica si ireverentioasa, lucrarea i-a deschis usile curtii regale si astfel a ramas in apropierea cercurilor mondene pentrutot restul vietii. In 1728 Montesquieu a inceput sa calatoreasca, mergand in Anglia in 1731 unde a devenit membru alSocietatii Regale, a studiat Parlamentul in sesiune si si-a facut prieteni printre filosofi si politicieni. Dupa reantoarcerea sain Franta a publicat consideratii asupra cauzelor grandorii si decadentei romanilor (1734), o lucrare pregatitoare a cartii ceavea sa-l faca celebru in Intreaga lume si care a necesitat inca 16 ani de lucru. Aceasta avea sa fie o carte despre lege si politica si autorul a citit mult si cu mare atentie lucari de istorie, drept, economic si teorii politice. Noile perspective Dupaani de revizuire si adaugarea unor noi capitole, cartea a fost terminata in 1750. Numita Spiritul legilor, aceasta avea 31 devolume. A fost considerata o sinteza a evenimentelor precedente din istoria teoriei politice si din domeniul jurisprudentei Noutatea adusa consta in abordarea a trei teme specifice. Montesquieu sugera ca mediul fizic, indeosebi climatul, avca unefect asupra genului de aranjamente politice pe care le faceau oamenii. Nu credea ca acesta ar fi factorul unic sau cel



decisiv de exemplu, religia reprezenta un altul dar credea ca acesta ar trebui sa fie luat in consideratie iar aceasta idee aavut importanta pentru antropologii care i-au succedat. El a emis si o noua modalitate de clasificare a guvernarilor. Inainteacestea fusesera clasificate ca fiind monarhii, aristocratii sau democratii, in functie de cel care guverna. Montesquieu amodificat categoriile in republici, monarhii si despotism, in functie de modul in care era excrcitata puterea, explicand caceea ce mentinea republica era virtutea, ca monarhia depindea de onoare si ca despotismul se baza pe frica. Cea de-a treiasi cea mai remarcabila dintre ideile sale era cea cunoscuta ca Separatia Puterilor.Montesquieu s-a nascut la Brede, langa Bordeaux, in Franta. A studiat dreptul si in 1708 s-a mutat la Paris pentru a castigaexperienta in avocatura. La moartea tatalui sau s-a reintorsin provincie si in 1716, cand a murit si unchiul sau, i-a mostenititlul nobiliar, devenindCharles-Louis de Secondat, Baron de Montesquieu.La Paris dusese o viata socila activa dar, dupa

intoarcerea acasa s-a linistit si a inceput sastudieze dreptul roman si stiintele naturale. Nu a fost recunoscut imediat caautor alScrisorilor persane (1721), o satira stralucita a vietii pariziene vazuta prin ochii a doicalatori persani inventati deel. Lucrarea il lua in deradere pe rege, Ludovic XV, religia siteoriile filosofului englez Thomas Hobbes. Desi caustica siireverentioasa, lucrarea i-adeschis usile curtii regale si astfel a ramas in apropierea cercurilor mondene pentru totrestuvietii.In 1728 Montesquieu a inceput sa calatoreasca, mergand in Anglia in 1731 unde adevenit membru al SocietatiiRegale, a studiat Parlamentul in sesiune si si-a facut prieteni printre filosofi si politicieni. Dupa reantoarcerea sa in Frantaa publicat consideratii asupracauzelor grandorii si decadentei romanilor (1734), o lucrare pregatitoare a cartii ce avea sa-lfaca celebru in Intreaga lume si care a necesitat inca 16 ani de lucru. Aceasta avea sa fie ocarte despre lege si politica siautorul a citit mult si cu mare atentie lucari de istorie, drept,economic si teorii politice. Noile perspectiveDupa ani derevizuire si adaugarea unor noi capitole, cartea a fost terminata in 1750. Numita Spiritul legilor, aceasta avea 31 devolume. A fost considerata o sinteza aevenimentelor precedente din istoria teoriei politice si din domeniul jurisprudentei. Noutatea adusa consta in abordarea a trei teme specifice. Montesquieu sugera ca mediulfizic, indeosebi climatul, avca un

efect asupra genului de aranjamente politice pe care lefaceau oamenii. Nu credea ca acesta ar fi factorul unic sau celdecisiv — de exemplu,religia reprezenta un altul — dar credea ca acesta ar trebui sa fie luat in consideratie iar aceastaidee a avut importanta pentru antropologii care i-au succedat.El a emis si o noua modalitate de clasificare a guvernarilorInainte acestea fuseseraclasificate ca fiind monarhii, aristocratii sau democratii, in functie de cel careguverna.Montesquieu a modificat categoriile in republici, monarhii si despotism, in functie demodul in care era excrcitata puterea, explicand ca ceea ce mentinea republica era virtutea,ca monarhia depindea de onoare si ca despotismul se baza pefrica.Cea de-a treia si cea mai remarcabila dintre ideile sale era cea cunoscuta ca ―SeparatiaPuterilor‖. El sugera ca pentruo guvernare buna si dreapta posturile de legiuitori(parlamentul), a celor care asigurau aplicarea legii (politia, armata) soamenii caredecideau daca o lege a fost sau nu incalcata si (judecatorii si magistratii) ar trebui sa fiedetinute de oamenidiferiti sau de grupuri diferite de oameni.Aceasta teorie poate ca astazi pare evidenta, dar la acea vreme nu era, sireprezinta, de fapt,una dintre marile mosteniri pe care ni le-a lasat iluminismul, epoca ratiunii. Aceasta sta la bazaDeclaratiei Dreptunilor Omului si a Constitutiei SUA, iar forta si originalitatea ei aufost recunoscute pretutindeni. Cea

mai celebra lucrare a iluminismului care avea ca scop sastranga laolalta tot ceea ce era mai modern si mai radical indomeniul cunostintelor stiintifice si filosofice a fost faimoasa Encyclopedie franceze. Editorul ei, D’Alembert, I-asolicita pe Montesquieu sa scrie articolele din enciclopedie referitoare Ia politica.Montesquieu a refuzat deoarece considera caspusese deja tot ce stia despre acest subiect,dar s-a oferit in schimb sa scrie un articol despre ―Gusturi‖. Oferta a fostimediat acceptata.Montesquieu a murit la Paris, in 1755, ca unul dintre cei mai respectati si iubiti oameni aiepocii sale. În1721 publică „Scrisori Persane‖ socotite „cea mai profundă din cărţile uşuratice‖, deşi eraascunsă sub valul anonimului, ia adus celebritate. Cartea este conceputa sub forma unei colectiide scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise decălători in Persia si de prietenii acestoradin Europa. Aici, autorul a satirizat si a criticat instit utiile franceze.În 1727 esteales membru al Academiei Franceze ,calitate în care călătoreşte pe continent şi înAnglia,unde rămîne doi ani.Revenit înFranţa , publică lucrarea „Consideraţii asupra măreţiei şidecadenţei Romanilor‖ şi elaborează, timp de douăzeci deani,capodopera sa „SPIRITULLEGOLOR‖ apărută în 1748.Aceasta este o operă de o mare însemnătate care ocupă unlocimportant printre lucrarile sale cu caracter politic şi social.Operasa cumprinde într -un tot unitarconcepţiile sale

filozofice,juridice,economice şi istorice,avind ca scop atacar ea valorilorspirituale ale feudalismului.Opera luMontesquieu nu este singulară ,pentru că „Critică regimulpolitico-social feudal apare la sfîrşitul sec.al XVII-lea în opereleliterare ale vremii, dar şi înlucrările istoricilor sociologi,care înţeleg din ce în ce mai clar că principiile generale pe careseîntemeiază orînduirea din timpurile lor sînt tot atît de discutabile ca şi orîndurea însaşi ,că elereprezintă structura unesocietaţi ce se vadeşte a fi în plin declin şi că în orce caz acest organismurmează să fie examinat ca un bolnav de către unmedic, pentru a se gasi eventualele remedii într-o situaţie apăsătoare pentru întreaga omenire‖ MONTESQUIEU în„Spiritul legilor‖ face o radiografie a societăţii feudale şi propune remediicare ,uneledintre ele , sînt valabile pîna în zilelenoastre,adică la principiul separării puterii înstat.Aspirînd să confere dreptului-şi tuturor disciplinilor umaniste-acelaşgrad de rigoare cu celal ştiinţelor naturii,Montesquieu formulează în chear prima frază a lucrarii sale o definiţie alegii înmaniera scrientistă.‖Legile, în sensul cel mai larg , sunt raporturi necesare care derivădin natura lucrurilor;şi, în acestsens,toate lucrurile au legilele lor‖. Convins că întreaga existenţă materială şi spirituală este supusă legilor ,că „a fi‖ şi „a



fi supuslegii‖suntaceleaşi lucruri,Montesquieu continue astfel :‖divinitatea are legile sale,lumeamateriala are legilesale,inteligenta are legile sale, animalele au legile sale‖. Legeaeste, cu altecuvinte , în firea lucrurilor, astfel că se poatespune că „există o raţiune primordială;iar legile sîntraporturile dintre ea şi diferitele entitaţi,precum şi raporturile dint reaceste entităţi‖. Ceea cetrebuie studiat este raţiunea acestor legi universalevalabile în toate domeniile.Concentrînd întreagasa amplă cercetare asupra legilor care guvernează viaţaomului,Montesquieu pune în aplicare vechea distincţie dintre omuca finţă fizică şi omul considerat cafiinţă intelectuală, morală.Omul, „ca fiinţă fizică este, ca şi celelalte corpuri, guvernatde legiinvariabile, adică legile materiale şi ale vieţii.Ca fiinţă intelectuală însă , omul este capabil deacţiune dezordonată ş pentru reglarea comportamentuluisău sunt necesare alte legi pe care lestabileşte el însuşi „.Aceste legi sunt , deciinstituite , voite, artificiale şi se numesc legi pozitive. Montesquieu susţine că omul este înzestrat cu raţiune ,poate să aibă

legi făcute de el, dar şi legipe care nu le-a făcut.Există raporturi juridice posibile şi înainte ca omul să utilizeze facultateadecunoaştere. ‖ A spune că nu este drept sau nedrept nimic altceva în afară de ceea ce ordonă sauinterzic legile pozitiveeste totuna cu a spune că înainte de a se fi trasat cercul, nu erau egaletoate razele lui‖.Aceste raporturi juridice nu eraualtceva decît raporturi de echitate, anterioare legilor pozitive.Montesquieu explică această afirmaţie, susţinînd ‖ Dacăexistă societăţiomeneşti, ar fi just ca oamenii sa se conformeze logilor lor;dacă există societăţi omeneşti care au primitvrio binefacere de la o altă fiinţă,s-ar cuveni ca ele sa-i păstreze recunoştinţa;dacă o fiinţăraţională a creat o alta fiinţăraţională,atunci fiinţa creată ar trebui să rămînă în raport dedependenţă în care s-aaflat în clipa naşterii sale ;iar dacă o fireraţională a facut rău unei altefiinţe raţionale,ea merită să fie răsplătită cu acelaşi rău‖. Tuturor legilor statornice însocietate le premerg legile naturale ,legile care derivă din dinsstructura fiinţei noastre.În concepţia sa preucuparea pentruconservarea fiinţei sale îl face pe omfricos.Din cauza fricii ,fiecare se simte inferior faţă de toţi ceilalţi ,fapt pentru careoamenii sesimt egali între ei.Slabiciunea este primul element care caracterizează fiinţa umanăîn starea einaturală.Un altelement,care este legat natural ,este tendinţa omului de a -ţi procura hrana. „Amspus că teama ,i-ar face pe oameni să se

ferească unii de alţii,dar de vreme ce ar vedea că teamalor e reciprocă, ei ar simţi curînd imboldul de a se apropia u nii dealţii‖.La aceasta se adaugaplacerea de a fi împreună,ca reprezentanţi ai aceleiaşi specii.Slăbiciunea , procurarea hranei şi plăcerea sunt elemente ale sensibilităţii care i-au apropiat pe oameni,în starea naturală,stareaumană firească,a fost pacea.Cel de-al patrulea element este capacitatea de a dobîmdi cunoştinţecare,adaugate la primele trei ,pune în evidenţăstarea naturală a omului. Aprofunzînd analiza genezei legilor , Montesquieu arată că instituirea lor trebuie să ţină seamadecaracteristici ale ţării în care sunt adoptate cum sunt clima rece,toridă sau temperată -relieful,întinderea teritoriului,religiaşi obiceirile locuitorilor,numărul,ocupaţiile,schimburilelor;dar legile trebuie să se raporteze mai ales la forma deguvernămînt ,la natura şi la principiulguvernarii.În lucrarea sa el asumă sarcina examinării tuturor acestor raporturi pentrucă „eleformează-toate împreună-ceea ce se numeşte spiritul legilor‖. Miezul concepţiei juridice a lui Montesquieu esteideea că fiecare comunitate instituie,prinlegiuitorii ei,legi cît mai conforme cu spiritul respectivei comunitaţi,spiritdependent de întregulansamblu de factori eterogeni- fizico-geografici,spirituali sau politici.Recunoscînd rolul important alegilor pozitive în reglementarea,conducerea şi controlul vieţiioamenilor,Montesquieu precizează că ele nu trebuie să

corejeze totul.Emanaţie a spirituluicomunitaţii,legile trebuie să evite să schimbe spiritul general al unei naţiuni;pentru cp„naturarepară totul‖,este convenabil ca „legile să ne lase aşa cum suntem‖. Pentru Montesquieu „Legea în general esteraţiunea omenească ,în măsura în care eaguvernează toate popoarele de pe pămînt;iar legile politice şi civile ale oricărui popor nu trebuiesă fie decît cazurile particulare la care se aplică această raţiune omenească‖.Raţiunea omeneascăeste olege invariabilă î n acest sens, ea se încadrează în raţiunea universală care guvernează întregul cosmos.În conformitate cuteoria luiMontesquieu, există trei forme de guvernamînt: „cel republican,celmonarhic şi cedespotic...guvernămîntulrepublican este acela în care întregul popor sau numai oparte a luideţine puterea supremă;celmonarhic este acela în care conduce unul singur,dar potrivit unor legi fixe şi dinainte stabilite;pe cînd,în cel despotic,unusingur,fără vreo regulă,mînă totul după voinţa şi capriciile sale‖. În analiza fiecăreia din din aceste trei forme deguvernămînt,el introduce o diferenţă între naturaguvernării şi principiul ei: „natura sa este ceea ce o face să fie şa cumeste, iar principiul său,ceea ce o face să acţioneze.Un lucru este structura sa particulară,iar celălalt paniunile umane careofac să funcţioneze.Or, legile nu trebuie să fie mai puţin relative la principiul fiecărei guvernăridecît la natura sa.Trebuie

deci, căutat acest principiu‖ . În opinia lui Montesquieu „principiulare asupra legilor o supremă influenţă,...o dată stabilitse vor vedea curgînd legişe ca din izvorullor‖.Republica este definită ca guvernare în care puterea suverană este deţinută sau de întreg poporul şi atunci se numeşterepublică democratică,sau de o parte a poporului şi se numeşterepublică aristocratică.Atunci cînd conduce întreg poporul,aceasta trebuie să realizeze prin elînsuşi ceea ce este mai bine pentru stat,în ceea ce nu poate,trebuie să realizeze prin împuterniciţiisăi.Cînd este vorba despre democraţie,susţine Montesquieu,trebuie safixeze clar în ce mod,decătrecine,cui şi cu privire la ce trebuie date voturile,pentru că,se nasc astfel confuzii care pot pune pericol un astfel deguvernămînt.În guvernămîntul republican „este un principiufundamental al acestui guvernamînt ca poporul sa-şdesemneze împuterniciţii,adicădregătorii‖.Montesquieu pune mare preţ pe sistemul reprezentării ,prin care să fiedesemnaţi ceimai capabili oameni care sa-şi pună activitatea în slujba celor care îi desemnează. Cercetînd raportul legilorcu natura şi principiul guvernarii monarhice,Montesquieu defineştemonarhia ca regimul în care „ unul singur



guvernează,dar prin legi stabilite şi fixe‖ .Caracteristică pentru guvernămîntul monarhic este existenţa a doua păturisociale intermediareîntre monarh şi popor,anume nobilimea şi clerul,pături care îndeplinesc o funcţiemoderatoare,deregularizare a nivelului puterii monarhului ,împiedicîndu-l să devină absolut şi să decadăîndespotism.Guvernarea monarhică favorizează liberatea ,dar exclude egalitatea,fiind dimpotrivăun regim de privilegii alecoroanei,ale nobilimii,ale clerului,ale breslelor.Onoarea şi ambitiamenţinerii rangului determină miracolul că fiecarecetăţean realizează binele comun,crezînd cărealizează interesele sale particulare.Onoarea este,deci,principiul defuncţionare a monarhiei;‖eadă aici viaţă legilor‖ , cu care se află,de astfel,în raport de complementaritate,în sensul căspeţelecare corespund unor lacune legislative vor fi rezolvate după regulile onoarei.Monarhia esteconsiderată deMontesquieu o formă de guvernămînt adecvată pentru ţările cu întinderemijlocieşi nivel elevat,cum sunt majoritatea

ţărilor europene. Despotismul este, în natura sau în structura sa ,tot esteo monocraţie;puterea este deţinută deun singurom,dar este exercitată legi,în funcţie exclusiv de voinţa şi capriciile deţinător uluiei.Despotismul este considerat adecvat pentru ţările cu întindere mare şi climă fierbinte,cum suntcele din deşerturile Asiei.Paradoxul despotismului constă înfaptul că,pe cît întinderea este maimare,cu atît despotul se ocupă mai puţin de treburile ei şi e mai preocupat de problemede palatşi mai îmbătat de placeri.De aceea, legea fundamentală a despotismului este instituirea unui vizir căruia i seabandonează întreaga putere locală.Ca principiu a menţinerii despotismului nu maifuncţionează nici virtutea-rămasă încontinuare necesară,nici onoarea-devenită periculoasă,cifrica,sentiment care doboară orice curaj şi stinge oriceambiţie;educaţia devine aici ucenicafricii,iar apărarea se asigură prin izolare.Oamenii sunt,în despotism toţi egali pentrucă sunt toţisclavi.Montesquieu redă această idee printr -o metaforă,amintind obiceiul sălbaticilor dinAmerica de Nordcare,cînd doreau să obţină fructul unui copac,îl tăiau de la rădacină. Cel mai important principiu cu privire la guvernămîneste acela al separaţiei puterilor înstat.În opinia lui Montesquieu ,pentru ca guvernămîntul să fie moderat,în fiecare stattrebuie săexi

guvernămînt monarhic moderat,care întruchipa legislativul-executiv,şi puterea judecătorească.Acest mod de distribuire a puterii nu are alt scopdecît pe acela de a favoriza siguranţa fiecărui cetăţean.‖Esenţa teoriei lui Montesquieuesteinterzicerea cumulului acestor puteri.Atf el,legislatorul nu va putea adopta legile soluţiilor despeţă,executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment,iar judecătorul doar vainterpreta dreptul,fără să-l creeze şi fără să poatăimpune el insuşi sentinţa‖.Separaţia puterilor în stat are drept scop evitarea întocmirii de legi tiranice,lucru ce se întîmplăatunci cînd conduce fiemonarhul,fie senatul.Acelaşi lucru se poate întîmpla şi cu puterea judecătorească.În toate cazurile în care puterea seconcentrează în mîna unei singure puterilibertatea este în pericol.‖Totul ar fi pierdut,susţine Montesquieu,dacă acelaşi omsau acelaşicorp de fruntaşi,fie ai nobililor,fie ai poporului,ar exercita aceste trei puteri:pe cea de a facelegi,pe cea de aaduce la îndeplinire hotărîrile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile saulitigiile dintre particulari‖.Într -o astfel desituaţie s-ar pricinui mult rău statului,iar cetăţeanul ar putea fi destrus prin actele de voinţă cu caracter particular. Puterea

judecătorească,deoarece vizează viaţa particularilor,nu trebuie să aparţină unei instituţii permanente,ci trebuie să fieexercitată de persoane alese din rîndul poporului,care să formeze untribunal care să rămînă în fiinţă doar atît cît estenevoie.Ea nu trebuie să fie legată de o anumităcategorie socială,sau de o anumită profesie.Astfel,oamenii nu se vor temede magistraţi,ci demagistratură.Celelalte doua puteri trebuie să aibă caracter permanent,pentru că ele nu vizează particularii,puterea legislativă reprezintînd voinţa generală a statului,iar putereaexecutivă,executarea acestei voinţegenerale. Dacă tribunalele nu sînt permanent,hotărîrile trebuie să se bucure de un astfel de caracter şi să nufie altceva dec îaplicarea unuitext prescris de lege,pentru că „dacă ele ar fi rezultatul unei păreri personale a judecătorului,oamenii ar trăiîn societate fără a cunoaşte exact îndatoririle pe care leau faţă de ea‖.Pe de altă parte,dacă parlamentul ar lăsa aceastăsarcină în minileexecutivului,atunci libertatea ar fi suprimată.Echilibrul care se instituie între puteri se realizeazăprin posibilitatea ca fiecare putere să o controleze pe cealaltă. Pentru că omul este un spirit liber ,s-ar cuveni,dupăMontesquieu,ca fiecare să se conducăsingur,dar,pentru că acest lucru nu este posibil,trebuie ca poporul să fierealizeze,prinreprezentanţii săi,tot ceea ce nu poate face el însuşi.În teoria sa ,legislativul trebuie să fie bicameral,astf e

încît‖ puterea legiuitoare va fi încredinţată şi corpului nobililor şi corpului ce vafi ales ca să reprezinte poporul,fiecare dinaceste corpuri avînd şedinţele şi dezbaterile saleaparte,precum şi vederile şi interesele deosebite‖Din cîte se poate deobserva,echilibrul şicontrolul sînt doua principii care asigură funcţionarea democratică chiar îninteresullegislativului.Scopul principal al instituirii unor astfel de principii este acela al organizării uneicît mai marilibertăţi pentru indivizii umani.Este interesant de sesizat că,deşi separaţia puterilor este triadică la Montesquieu,el susţi nela un moment dat că puterea judecătorească nu are rolprea însemnat în echili brul puterilor.El afirmă textual că „dintrecele trei puteri despre care amvorbit,cea judecătorească este oarecum inexustentă‖Afirmaţia dată este justificată dacăavem învedere faptul că puterea judecătorească este exercitată de judecători temporari,aleşi.În acest caz,în sens politic,puterea judecătorească este exclusă oarecum din sistemul separaţie.Este exactceea ce susţin unii teoreticienicontemporani atunci cînd studiază regimul parlamentar.Ce este unregim sau guvernămînt parlamentar? Într -o primăvariantă se poate defini ca un regim deseparaţie suplă sau atenuantă a puterilor,ceea ce implică,pentru funcţionarea



sa,colaborareadintre legislativ şi executiv.Echilibrul rezidăîn faptul că fiecare putere dispune de mijloace deintervenţie înfuncţia exercitată de cealaltă. În SPIRITUL LEGILOR ,Montesquieu dezvoltă doua direcţii care devin fundamentulucrariisale.Pe de o parte,el stabileşte raportul libertăţii politice cu structura statului,pe de altă parte,se preocupă deraportul pe care această structură îl are cu cetăţeanul.Libertatea politică estefundamentată pe separaţia puterilor în stat,iarraportul puterilor cu cetăţeanul se bazează pegradul de siguranţă pe care aceasta îl oferă cetăţeanului. Una din preocupărilede bază ale lu Montesquieu a fost şi aceea de a limita cît mai multrepresiunea penală a clasei dominante feudale.Aceastătendinţă se înscrie în concepţia de ansamblu a operei sale de a asigura o cît mai mare libertate individului.În felul acestagîndirea sa în materie de drept penal se înscrie pe aceleaşi coordonate de limitare a puterilor statului,pentru a permite osecuritate cît mai solidă individului. În ceea ce priveşte dreptul civil ,Montesquieu susşine că principiul călăuzitor în

dreptul civileste acela că proprietatea reprezintă libertatea.El distinge litigiile civile de legile politice. „Dupăcum oameniiau renunţat la independenţa lor naturală,scrie el,pentru a trai sub ascultarea legilor politice,au renunţat şi la comunicareanaturală a bunului lor pentru a trăi sub ascultrea legilorcivile‖.La aceste afirmaţii el adaugă „primele legi aduclibertatea;cele din urmî proprietatea‖.Montesquieu evidenţiază superioritatea legilor politice,pentru că acestea sîntcelecare le consolidează pe celelalte,după principiul conform căruia „binele particular trebuie săcedeze în faţa binelui public‖ Scopul lucrarii lui Montesquieu este acelaal asigurarii supremaţiei legii,ceea ce vine înconcordanţă cu asigurareasecuritaţii individuale.Opera sa este o încercare,remarcabilă laaceavreme,de a aduce libertatea în cetate.

d)epoca contemporanaGiorgio Del Vecchio In celebra sa lucrare „ Lecţii de filosofie juridică ‖, juristul italian Giorgio del Vecchio evidenţiatreiaspecte fundamentale ale obiectuluide studiu al filosofiei dreptului, şi anume:1.Definirea dreptului din punct devederelogicinuniversalitateasa,of erind răspuns laintrebarea ce este dreptul dincolo de formele concreteistorice sau

regionale in care s-a maimanifestat. Este o abordaremetateoretică , dincolo de cea realizată de ştiinţele juridicespeciale.2Abordarea fenomenologică şiistorică a dreptului ce vizeazăoriginea, genezaşievoluţiasain ansamblu, a normelor şvalorilor juridice in dependenţă de contexte social-culturale. Esteo abordaremetaistorică pentru că se referă la ce uneştece este comun, in spaţiuldreptului,momentelor istorice diferite.3.Cercetarea dreptului din perspectivadeontologică , adicădin punctde vedere alidealuluidedreptate şi al reglementării raporturilor individuale. Căci ştiinţele juridice speciale, prinnatura lor, se mărginesc să explice un sistem juridicexistent (ceea ce es te), ce ţine strict deel,fără a-i pune in discuţietemeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului să cerceteze tocmai„ceea ce trebuie‖ sau „ceea ce ar trebui să fie‖ in dreptinopoziţie cu „ceea ce este‖,opunand astfel un ideal de drept uneirealităţi juridice date. Filosofia dreptului nu semărgineştesă expună ceconstată, cum procedează ştiinţele dreptului, pe baza jurisprudenţei,ci prin opera de sinteză pe care o face, ea joacă un rol extrem de important in formulareaidealului de justiţie in conformitate cu principiile superioare care trebuie sădomine oriceorganism social.Astfel, ganditorul ajunge la concluzia că filosofia dreptului este„disciplinacare defineştedreptul in universalitatea sa logică, cercetează originile generale aledezvoltării sale istorice şi il preţuieşte dupăidealul de

justiţie afirmat de raţiunea pură ‖. Profesor la Universitatea din Roma, Giorgio Del Vecchio a fost nunumai un jurist de excepţie, ci şi un filosof al dreptului aflat la curent cu datele esenţiale ale istoriei culturii umanităţii, cu cele ale secolului al XX-leadeopotrivă. În lucrările sale principale: ―Principiile generale ale dreptului‖ -1921, ―Justiţia‖ - 1924, ―Lecţii de Filosofie a Dreptului‖ -1936, s-a dovedita fi un kantian dintr-o şcoală bună, un gânditor inspirat din filosofiadreptului natural, iar aceasta s-a produs într-o epocă de domnie a unui pozitivism juridic care lăsa o marjă însemnată de afirmare a forţei în raport cu dreptul, creând astfel o doctrină extrem de clară în cadrul căreia promovează constant ideea de justiţie. Giorgio Del Vecchio considera că filosofia dreptului constituie o ramură a filosofiei generale, având ca obiect de studiu dreptul pe care-l

studiază în esenţa sa universală. Filosofia, în ansamblul ei, poate fi împărţită în teoretică şi practică. Filosofia practică studiază primele principii ale acţiunii şi are două componente: filosofia morală şi filosofia dreptului. Diferenţa între ştiinţele juridice şi filosofia dreptului consistă în modul de abordare a dreptului: ştiinţele juridice îl studiază în natura lui particulară, fenomenală, pe când ultima - în esenţa lui universală, penetrabilă pe calea raţiunii. Nici o ştiinţă juridică specială nu poate a ne spune ce este dreptul în universalitatea lui, ci va putea doar să prezinte ce este dreptul la un anumit popor, într-un moment dat şi într -o ramură a lui. Prin urmare, filosofia dreptului îşi propune să cunoască dreptul în totalitatea sa logică, ―adică să ştim care sunt elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice‖, ―să



ştim ce este dreptul în universal‖; definiţia dreptului în general e o cercetare care depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice în parte, ea este cel dintâi ţel al filosofiei dreptului.45PRELEGERI DE FILOSOFIE A DREPTULUIDreptul poate fi abordat şi studiat nu numai prin metoda logică, ci şi prin intermediul analizei fenomenologice şi deontologice. Acest fapt este posibil pentru că dreptul pozitiv nu este produsul unor cauze excepţionale, speciale, ci este o realitate comună tuturor popoarelor, în toate timpurile; estedeci un produs necesar al naturii umane. Investigarea cauzelor generice şi

universale ale dreptului, privit ca sistem dinamic, nu intră în competenţa ştiinţelor juridice particulare, ci reprezintă un domeniu de investigaţie fenomenologică sau metaistorică. Iar cercetarea deontologică îşi are premisele în spiritul omenesc, care nu a stat niciodată pasiv în faţa dreptului. Orice individ are date facultăţi sufleteşti de a judeca şi de a preţui dreptul existent prin prisma unui sentiment al justiţiei. Există o tendinţă generalumană de a cerceta şi a judeca valoarea justiţiei prin prisma a ceea ce ar trebui ea să fie, de a analiza gradul de raţionalitate şi de legitimitate a dreptului pozitiv existent la un moment dat. ―Filosofia dreptului cercetează tocmaiceea ce trebuie sau ce ar trebui să fie în drept, în opoziţie cu ceea ce este, opunând un adevăr ideal unei realităţi empirice (deontologia = ştiinţa a ceea ce trebuie să fie)‖46, evaluând dezvoltarea istorică a dreptului corespunzător

unui ideal de justiţie afirmat de raţiunea pură. CONCEPŢII ŞI CURENTE ÎN FILOSOFIA MODERNĂ A DREPTULUI Filosofia dreptului are multiple conexiuni cu celelalte ramuri alefilosofiei teoretice şi practice, cu ştiinţele juridice, cu jurisprudenţa, etc. Filosofia dreptului începe acolo unde sfârşeşte ştiinţa dreptului pozitiv, căreia îi va da raţiunile şi conceptele sale fundamentale, începând cu însuşi conceptul dreptului. Giorgio Del Vecchio prezenta extrem de nuanţat raporturile filosofiei dreptului cu jurisprudenţa. În acest sens el scria că ―Există o necesitate de întregire reciprocă între ele, deoarece, dacă Jurisprudenţa are nevoie de Filosofia dreptului pentru a-şi extrage din ea principiile sale directive, şi Filosofia dreptului, la rândul său, trebuie să ia în considerare realitatea istorică, care îi e dată de Jurisprudenţă, pentru a putea

verifica şi aplica aceste principii. Astfel noţiunea logică generală a dreptului trebuie să fie confruntată cu fenomenele juridice particulare. Aceste fenomene trebuie să fie aşezate din nou în planul evoluţiei juridice generale; trebuie de asemenea să fie preţuite, după cum se apropie mai mult sau mai puţin de principiul ideal de justiţie. Dar toate aceste operaţiuni, proprii Filosofiei, presupun în mod evident cunoaşterea fenomenelor înseşi, adică a dreptului pozitiv care este obiectul Jurisprudenţei. Ştiinţa şi Filosofia dreptului prin urmare pot şi trebuie să coexiste: Filosofia dreptului nu trebuie să uite importanţa ştiinţelor juridice, nici viceversa.‖ Istoria filosofiei dreptului ne demonstrează, credea Giorgio Del Vecchio, că în toate epocile oamenii au meditat asupra probemelor dreptului şi justiţiei; rezultă deci că filosofia dreptului nu este o creaţie artificială, ci corespunde unei trebuinţe naturale şi constante a spir itului uman. Iar în sfera

multiplelor cercetări pe care şi le propune filosofia dreptului cea mai importantă este aceea care caută să stabilească fundamentul ideal sau deontologic al dreptului. Juriştii creatori, cu atât mai mult cercetătorii care raportează sistemul dreptului la dinamica societăţii, nu se vor putea limita la a recunoaşte existenţa unui drept pozitiv, ci ei vor trebui să vadă dacă dreptul existent este just, dacă are o raţiune intrinsecă de a fi. Un astfel de demers este prin excelenţă filosofic. Filosofia dreptului este posibilă şi necesară pentru că noi avem o facultate originară, care nu poate fi dedusă din experienţă, de a deosebi justiţia de injustiţie. ―Există în noi, scria Giorgio Del Vecchio, o putere autonomă şi de neînlăturat de a judeca asupra justului şi injustului. În zadar s-a afirmat că numai Statului îi aparţine aprecierea justului



şi injustului, că cetăţeanul care şi-ar aroga o asemenea putere de a apreciadupă un criteriu propriu, ar comite un delict împotriva Statului. Adevărul e că nici o interzicere nu ar putea să împiedice conştiinţa umană de a proceda în mod autonom la aprecierea justului, nici n-ar putea să distrugă facultatea noastră naturală de a socoti drept justă sau injustă chiar şi o lege în vigoare. De regulă dreptul pozitiv e conform conştiinţei noastre; dar această corespondenţă poate lipsi şi atunci se încearcă, faţă de dreptul în vigoare, caracterul inepuizabil al conştiinţei juridice subiective Problema centrală a filosofiei dreptului este să dea o definiţielogică

a dreptului. O astfel de problemă a fost pusă şi reluată în întreaga istorie a filosofiei dreptului. A formula o definiţie logică a dreptului este o operaţie foarte dificilă, întrucât ea va trebui să vizeze toate sistemele de drept reale şi posi bile, chiar şi dreptul nepozitiv, implicit dreptul natural. Experienţa juridică a oamenilor rezultată din observarea cotidiană a fenomenelor de drept nu poate fi o premisă suficientă pentru a elabora o definiţie a dreptului în universalitatea lui; nici metoda istorică şi comparativă a diferitelor sisteme de drept nu va putea oferi bazele unei definiţii a dreptului, întrucât răspunsul la întrebarea ―Ce este dreptul?‖ este rezultatul unor cercetări pur raţionale. Aceasta pentru că noţiunea universală a dreptului este anterioară fenomenelor de drept concrete, experienţei juridice; ca formă logică, dreptul este un dat aprioric şi nu empiric, constituind condiţia experienţelor juridice.

Predicatele de ―just‖ sau ‖injust‖, de ―drept‖ şi ―nedrept‖ nu pot fi înţelese decât asociate unor activităţi ale oamenilor. Aplicate unor fenomene extrasociale, ele nu au nici un sens. Dar acţiunile oamenilor au două laturi: una exterioară (fizică, materială, ―vizibilă‖, obiectivă) şi una interioară (intrinsecă, psihică, sufletească). Cele două laturi sunt simultane şi generale pentru acţiunile umane. Dreptul şi nedreptul sunt noţiuni corelative şi complementare,în sensul că nu poate să existe una fără alta. Dreptul este violabil şi există datorită posibilităţii apariţiei nedreptăţii. ―Dreptul exprimă întotdeauna, scria Giorgio Del Vecchio, adevăruri nu fizice, ci metafizice, adică reprezintă un adevăr superior realităţii fenomenelor, un model ideal care tinde să se impună acestei realităţi; pe scurt, un principiu de apreciere a valorii‖49. Dreptul este totalul normelor

care reglementează activitatea umană, care ―coordonează obiectiv acţiunile posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic care ledetermină, excluzând împiedicarea lor‖50. Aşadar, dreptul este în esenţă o delimitare, o coordonare obiectivă a acţiunilor mai multor subiecte, o normă de convieţuire sau de coexistenţă. Dublul sens al noţiunii de drept vizează: totalitatea normelor de coexistenţă (―dreptul în sens obiectiv‖) şi facultatea de a pretinde(―dreptul în sens subiectiv‖); cele două sensuri aparţin uneia şi aceleaşi realităţi. Caracteristicile generale ale normelor juridice (ale dreptului obiectiv) sunt: bilateralitatea, generalitatea, imperativitatea şi coercibilitatea. ** *O importantă contribuţie a adus-o Giorgio Del Vecchio la soluţionarea

problemei distincţiei dintre dreptul public şi privat - problemă pusă încă în doctrina romană şi apoi reluată în toate epocile de revoluţionare a sistemelor de drept. Giorgio Del Vecchio a conchis că criteriile utilităţii, interesului, patrimoniului nu sunt satisfăcătoare din punct de vedere logic, generează imprecizii, suprapuneri şi confuzii. În principiu, dreptul, ca un sistem de norme juridice, care reglează acţiunile oamenilor, are esnţialmente un caracter public care depăşeşte înseşi dispoziţiile de natură privată. Cu toate acestea, dacă într -un sens larg întregul drept este public, distincţia între dreptul public şi cel privat ar putea fi susţinută cu condiţia de a se recurge la un alt criteriu decât cele propuse de doctrinele juridice din secolele trecute.―Trebuie să observăm, scria Giorgio Del Vecchio, că fiecare ordine juridică



consistă, înainte de toate, dintr -o serie de norme fundamentale (scrise saunescrise, legislative sau consuetudinar e), care determină organizarea şi funcţionarea ordinii înseşi. Aceste norme constitutive sau de bază atribuie puterea de comandă, în limite şi forme determinate, mai întâi entităţii care e subiectul întregii organizări (Statul), apoi autorităţilor minore (spre ex. judeţul, comuna, etc.), şi chiar fiecărui individ considerat în calitatea sa de membru al totului sau în exerciţiul funcţiunilor sale faţă de tot (de ex. dreptul electoral).Aceste norme şi drepturile subiective care nasc din ele alcătuiesc

domeniul aşa numitului ―drept public‖. El nu constă, deci, decât în organizarea suveranităţii, adică a puterii de comandă, care e punctul de sprijin şi baza ordinei juridice şi care, în determinarea sa concretă, se poate personifica atât în entităţi colective, cât şi în entităţi individuale. Privitor la originea sa, întrucât în mod formal ea emană de la Stat, tot dreptul ar trebui să se cheme drept public. Statul însă, emanând dreptul, poate să se organizeze pe sine însuşi, desfăşurând şi determinând, prin raporturile juridice (fie cu celelalte State, fie cu entităţi colective minore, fie cu indivizi în parte), suveranitatea care-i este proprie; sau poate determina raporturi întreindivid şi individ, între subiect şi subiect deopotrivă subordonate lui. În primul caz, dreptul are caracter public nu numai prin faptul că emană de la Stat, dar şi fiindcă reglementează activitatea Statului ca atare. În al doilea caz,

169CONCEPŢII ŞI CURENTE ÎN FILOSOFIA MODERNĂ A DREPTULUI din contră, se poate spune că dreptul are o natură privată (deşi păstrează întotdeauna caracterul public privitor la origine)‖ 51. În ceea ce priveşte izvoarele dreptului pozitiv sau ale celui ―în vigoare‖ (Giorgio Del Vecchio definea dreptul pozitiv ca un ―sistem de norme juridice care dă formă şi reglementează efectiv viaţa unui popor într -unanumit moment istoric‖52), acestea se reduc, în esenţă, la două: consuetudinea (= cutumă, obiceiul pământului) şi legea, în raport cu care jurisdicţia ocupă un loc special. Oricare popor are în mod firesc un drept pozitiv propriu care corespunde voinţei sale preponderente. Izvoarele dreptului sunt moderate de manifestări ale acestei voinţe sociale. Legea este

expresia raţională a dreptului, este forma cea mai bine elaborată din punct de vedere tehnic a normelor juridice. În esenţă ―legea este gândirea juridică deliberată şi conştientă, exprimată de organe speciale, care reprezintă voinţa preponderentă a unei mulţimi asociate‖;53 este, în acelaşi timp, gândire şi voinţă, întrucât conţine o construcţie logică şi un act de comandă, este un criteriu al justului şi injustului, este cea care îi învaţă pe participanţii la viaţa socială ce trebuie să facă şi le interzice ceea ce nu trebuie să facă. Temeiul legii este consimţământul public (ideea unui pact acceptat), expr imat direct, prin aprobarea acelei legi, sau indirect, prin susţinerea autorităţii care adoptă legea. Într-un astfel de demers filosofic, Giorgio Del Vecchio a restabilitteoria contractului social, dându-i la o parte elementele mitologice care,uneori, au deformat-o şi valorificând articulaţiile sale raţionale.

Cele două izvoare ale dreptului, deşi au o bază comună şi, în principiu, sunt echivalente, au evoluat de-a lungul istoriei, schimbându-seraporturile dintre ele în diferite perioade şi în diferite r amuri ale dreptului.Dreptul a evoluat de la forma de elaborare spontană şi nejudecată la forme deliberate şi conştiente. Treptat au luat fiinţă organe speciale pentru elaborarea dreptului, s-a format o clasă de tehnicieni (jurişti) care au extras din practică anumite reguli, finisând şi raţionalizând consuetudinile preexistente. În societăţile contemporane consuetudinea a ajuns într -o poziţie inferioară faţă de lege. Aceasta din nevoia societăţii de a pune în aplicare reguli precise, cu valabilitate generală pe întreg teritoriul statului, stabile, coerente, sigure. Aportul decisiv la schimbarea raporturilor dintre lege şi



consuetudine l-a adus dezvoltarea instituţiilor statale.

Mircea DjuvaraGănditorul şi juristul român Mircea Djuvara (1886-1945) a manifestatun mare interes pentru filosofie în general şi pentru filosofia dreptului în special încă de la începutul studiilor universitare. Urmând, în afară de filosofie, dreptul, el s-a concentrat în studiile sale asupra corelaţiei dintre drept şi filosofie. De aceea, în 1913 şi-a susţinut doctoratul în drept la

Sorbona cu o temă de filosofie juridică. Mircea Djuvara a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, de aceea, creaţia sa, pe lîngă preocupările de ordin filosofico- juridic, cuprinde şi lucrări sociologice, critică literară, diverse eseuri, articole politice. Menţionăm, însă, aici studiile filosofice şi lucrările care cuprind concepţia lui în filosofia dreptului sau au legătură cu această concepţie: Concepţia de drept la Kant, 1927; Teoria generală a dreptului, (3 vol.), 1930; Filosofia dreptului: doctrinele contemporane, 1932; Dreptulraţional, izvoare şi drept pozitiv, 1934; Precis de filosofie juridică (Tezele fundamentale ale unei filosofii juridice), 1941; Contribuţie la teoria cunoaşterii juridice. Spiritul filosofiei kantiene şi cunoaşterea juridică, 1942.

Ceea ce caracterizează în general atitudinea filosofică a lui Mircea Djuvara, este că preocupându-se cu probleme de filosofia dreptului eraconvins că acestea nu pot fi soluţionate fără o concepţie de ansamblu, epistemologică şi filosofică. În viziunea sa, problemele de filosofia dreptului nu stau izolate de marile probleme filosofice, ci se află într -ocorelaţie strânsă cu acestea, filosofia dreptului integrându-se organic înfilosofia generală. Este indiscutabil faptul că Djuvara a aplicat într -un143 Idem, O lege de ruşine şi o tocmeală nedreaptă (1842), în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură‖, XVI, nr. 38 din 23 septembrie 1893, p.286. 144 Bărnuţiu Simion. Pedagogia, p.36 mod creator concepţia lui Im.Kant în domeniul filosofiei juridice, fiind influenţat de gândirea neokantiană, şi de aici, mai ales, de gândirea

juristului italian Giorgio del Vechio.Ţinând seama de caracterul criticist şi revoluţionar al filosofiei kantiene, precum şi de înnoirile pe care i le-au adus acesteianeokantienii, Djuvara s-a manifestat ca adversar ireductibil al pozitivismului. În viziunea sa, teoria pozitivistă abordează greşit problema cunoaşterii, separând complet realitatea de cunoaştere şi condamnând astfel gândirea filosofică la sterilitate. Opunând gândirea şi realitatea, obiectul şi subiectul, problema cunoaşterii devine insolubilă. Consecinţele primejdioase ale pozitivismului se văd îndeosebi atunci când este vorba de domeniul valorilor: el distruge ideea de datorie şi de drept. Dar nici curentele filosofice psihologice şi intuiţioniste, care cuprind, deghizate, elemente fundamentale pozitiviste, nu se prezintă

într-o lumină mai favorabilă. După Djuvara, nu există realitate independentă de cunoştinţaobiectivă şi în afară de această cunoştinţă posibilă. Orice realitate este imanentă cunoştinţei. Numai plecând de la cunoştinţa obiectivă şi concepând realitatea în funcţie de această cunoştinţă, se poate ajunge la o concepţie întemeiată atât despre cunoştinţă, cât şi despre realitate. Dar, semnificaţia ideii de realitate nu se poate concepe decât în funcţie de relaţii. Toate realităţile se relevă progresiv, spune Djuvara, ca reducându-se la relaţii. Relaţia ca element activ care „pune‖ termeni printr-o sinteză apare tot mai clar ca resortul ascuns al cunoştinţei. Astfel, relaţia nu trebuie considerată static, ca ceva „dat‖, în funcţie de



termenii ei, ci din contra, ca o activitate care construieşte, în mod obiectiv, ea singură legătura, pune termenii şi îi determină. Relaţia este un act liber ce se manifestă în noi printr -o judecată, cu deosebirea însă că în vreme ce judecata succedă termenilor, relaţia îi precede. „Relaţia astfel concepută, - menţionează Djuvara, - nu mai e ceva „făcut‖, nu e un „lucru‖ determinat, ci activitatea „logică‖, deosebită de cea psihologică subiectivă, prin care se produce raţional ceea ce se numesc lucruri, adică realităţi experimentale‖145. Astfel, de acord cu Kant şi cu anumite aspecte ale neohegelianismului german şi italian, libertatea, care

se credea că nu se întâlneşte decât în cunoaşterea etică, apare la 145 Mircea Djuvara, Problema fundamentală a dreptului, în Eseuri de filosofie a dreptului. Ed. Trei, 1997, p. 68. gânditorul român „ca fiind germenul creator al oricărui „dat‖ de cunoaştere în toate ştiinţele‖. În felul acesta Djuvara încearcă să găsească o întemeiere raţională a dreptului, ca experienţă juridică întemeiată a priori, întemeiere fără de care nu se poate vorbi despre conceptul de drept. Apelând la o astfel demetodă, filosofia dreptului se constituie în epistemologie. În această ordine de idei, gânditorul român menţionează următoarele: „Filosofia juridică se leagă astfel de teoria cunoaşterii şi este nevoită să-şi întindă cercetările în domeniul epistemologiei‖146. Conform concepţiei lui Djuvara, actul logic (nu psihologic) de cunoaştere este actul creator atât

al subiectului cât şi al obiectului, el fiind anterior relaţiei subiect-obiectşi întemeind-o. Astfel, orice realitate este, prin relaţii, produsul activităţii gândirii creatoare numit dialectică. Realitatea stă, deci, într -o judecată. Dar nu o judecată izolată, ci una care să stea în legătură cu alte judecăţi admise în prealabil ca adevărate şi formând împreună un sistem guvernat de principiul identităţii şi de acela al non-contradicţiei. Aşadar, în viziunea lui Djuvara, între adevăr şi realitate se dovedeşte a fi legătură necesară, indisolubilă. Adevărul este totdeauna un adevăr despre realitate, realitatea este totdeauna obiect al adevărului. „O realitate ştiinţifică – afirmă gânditorul - care n-ar fi adevărată nu este o realitate şi un adevăr ştiinţific fără obiect real nu ar fi un adevăr. Nu poate exista realitate fără adevăr, nici adevăr fără realitate‖147.

Anume de aceea, cercetarea în drept trebuie să se întemeieze pe adevăr şi, ca urmare, ea trebuie să fie o epistemologie. Întemeiată astfel, „justiţia nu mai poate fi considerată ca un produs arbitrar al unei voinţe oarecare şi nici nu se poate reduce la o simplă constatare a unor realităţi în fapt‖148. La Mircea Djuvara ideea de justiţie este integrată în stil kantian, conştiinţei etice. În susţinerea acestei idei, gânditorul român porneşte de la distincţia care trebuie făcută între ideea de justiţie, sau obligaţie, ca sinteză a unei activităţi logice şi explicaţia acesteia prin cauze psihologice şi sociale. Distincţia este deosebit de importantă pentru că ea vine să pună în evidenţă independenţa activităţii logice a raţiunii faţă de factorii sociali sau psihologici. Obligaţia juridică nu poate fi explicată

cauzal, aşa cum sunt explicate fenomenele naturale. „ A cerceta şi a 136descoperi obligaţii nu e, ... în nici un fel totuna cu a descoperi procesul cauzal care a produs stările psihice prin care noi le gândim în mod substanţial‖149, - consideră Djuvara. Adevărul cu privire la obligaţie rezultă din corelaţia sa cu alte obligaţii şi nu din procesul cauzal, social sau psihic. În această ordine de idei, Mircea Djuvara afirmă următoarele: „Pretenţia că afirmarea etică se reduce pur şi simplu la o afirmaţie despre realităţi naturale, în special psihologice şi sociale, nu e fundată, pentru că o obligaţie nu e sub nici o formă o realitate naturală şi nici nu se poate lega în nici un fel printr -un



nex cauzal de o realitate naturală care ar produce-o. Adevărul etic este distinct de cel teoretic pentru simplul motiv că ideea însăşi de obligaţie nu e o realitate naturală, nici fizică, nici biologică, nici psihologică şi nici propriu-zis sociologică, ci o realitate de natură esenţial deosebită‖150. Aşadar, în viziunea lui Djuvara, singura concluzie „care se impune nu poate fi, ... alta decât că ordinea de adevăruri etice există de sine stătătoare, şi nu e în nici un fel reductibilă la ordinea de adevăruri teoretice, ele stabilindu-se pe planuri logice com plet deosebite‖151. Deci, rădăcina atât a dreptului, cât şi a moralei trebuie să se găsească în orice

act de raţiune obiectivă. Orice asemenea act presupune ideea de libertate, dar în acelaşi timp şi pe aceea de necesitate a legilor logice interne care i se impun de la sine. Din aceste două aspecte, unul reprezintă ideea de drept şi celălalt ideea de obligaţiune, pe care trebuie să le descoperim, sub o formă sau alta, în orice obiect posibil de cunoştinţă şi pe care le regăsim în mod mai uşor de prins în realităţile etice, în morală şi drept. Astfel, atât cunoştinţa morală, cât şi cea juridică, având un obiect propriu – drepturile şi datoriile sau obligaţiile – se deosebesc esenţial de cunoştinţa pe care o folosesc ştiinţele naturale. Cunoaşterea în genere, prin urmare şi morala şi dreptul, presupune libertatea persoanei. „A suprima libertatea persoanei, adică iniţiativa creatoare a gândirii, posibilitatea de a voi şi a pune scopuri de

activitate, ar însemna să se suprime posibilitatea pentru subiectul logic de a urmări coerenţa cunoştinţelor; ar însemna să se anihileze gândirea însăşi. Gândirea trebuie deci, pentru a nu se contrazice, să pună în orice moment intangibilitatea etică a libertăţii. E legea fundamentală a 149 Mircea Djuvara, Despre autonomia conştiinţei morale şi juridice, în Eseuri de filosofie a dreptului, op.cit., p. 76.raţiunii care o cere, căci raţiunea nu este nimic altceva decăt crearea de coerenţă, activitate creatoare de sistematizare logică‖152. Presupunând libertatea, morala şi dreptul se deosebesc totuşi una de alta prin aceea că morala vizează o realitate interioară pur individuală, iar dreptul numai relaţia exterioară ce se instituie cu o altă persoană. Ideea de constrângere este inerentă atât moralei cât şi dreptului, deoarece derivă din însăşi

stringenţa raţiunii. Sancţiunea juridică trebuie aplicată cu condiţia numai de a nu distruge sau a impieta asupra dezvoltării raţionale a libertăţilor, a căror realizare justiţia tocmai o urmăreşte. De aceea, Djuvara spune: ‖Justiţia este deci ordine socială‖. În viziunea gânditorului, ea trebuie să ia în considerare toate faptele, toate nevoile şi toate interesele care ating această ordine. Ordinea socială este însă numai unul din aspectele ordinii juridice. La aceasta se adaogă, având aceeaşi importanţă, securitatea juridică şi ordinea publică. În viziunea gânditorului român, este o eroare dintre cele mai mari să se creadă că ordinea juridică limitează libertatea. Nu libertatea propriu-zisă, ci libertatea injustă, abuzul de libertate este limitată de ordinea juridică. O asemenea libertate în sens etic (moral şi juridic) este cu totul altceva decât posibilitatea noastră psihologică sau

socială de a face ceva. Aşa cum rezultă şi din filosofia kantiană, la Mircea Djuvara se observă intenţia de a pune în centrul atenţiei individul uman. Acesta din urmă este cel care crează valorile, morale sau juridice, având înscrisă în el, în mod a priori principiul justiţiei, după care se structurează realităţile sociale. Omul fiind o o fiinţă activă şi orice acţiune urmărind realizarea unui scop, o definiţie a dreptului – care se raportă tocmai la acţiunile omeneşti – trebuie să ţină seama de acest lucru. De aceea, Djuvara menţionează: „Scopul ultim al dreptului trebuie să fie dezvoltarea morală a fiecăruia prin activitatea liberă a spiritului creator‖153. Abordând într-un stil care îndeamnă la meditaţie problema



fundamentului dreptului, Mircea Djuvara se va întreba cum este posibilă trecerea de aici la dreptul pozitiv. Punând o astfel de problemă, el va critica de pe poziţiile neokantianismului pozitivismul juridic, pe care îl mai numeşte şi voluntarist. „În conformitate cu această din urmă concepţie, - scrie gânditorul român – la baza dreptului ar fi voinţa şi odată cu ea şi interesul, unul din elementele voinţei. Aceasta este însă 152 Mircea Djuvara, Drept şi morală, în Eseuri de filosofie a dreptului, op.cit., p.59. vădit greşit‖154. Este adevărat, susţine el, că dreptul presupune voinţe şi interese, dar el este altceva, pentru că el este cel care reglementează

aceste voinţe şi le creează într -o ordine ierarhică specifică. Ca urmare, dreptul nu se poate confunda cu voinţa. În cadrul pozitivismului juridic voluntarist s-a afirmat într-o măsură considerabilă, şcoala exegetică. Conform reprezentanţilor acestei şcoli, nu ar exista drept în afara dreptului pozitiv şi dreptul s-ar reduce la lege şi anume la voinţa legiuitorului, iar rolul juristului s-ar mărgini la comentarea acestor texte astfel înţelese. Convingerea lui Mircea Djuvara este aceea că „putem afirma că există drept şi în afara dreptului pozitiv şi că întreg dreptul nu se reduce numai la normele puse în mod expres de dreptul pozitiv‖155. Astfel, analiza dezvăluie în viaţa însâşi a dreptului pozitiv un element de apreciere raţională care este superioară dreptului pozitv care-l domină în fiecare clipă şi care-i constituie esenţa. Din această perspectivă, se poate

spune că adevărata întemeiere a dreptului pozitiv vine din afara sa şi anume din raţiunea colectivă, care nu se conformează, ci impune dreptului pozitiv o anumită limită peste care acesta nu poate trece fără grave perturbări. Coerenţa acestor afirmaţii face ca doctrina lui Mircea Djuvara să fie credibilă, ea având rolul de a evidenţia supremaţia dreptului raţional faţă de dreptul pozitiv. Toate scrierile sale filosofice vibrează de o încărcătură care onorează înalta instanţă a raţiunii, care, în drept, se manifestă ca justiţie. În viziunea gânditorului român, esenţa dreptului raţional „imuabilă prin ea însăşi, dar multiformă în manifestările ei pozitive, constă în necesitatea coordonării activităţii libere a oricui şi a tuturor, adică ocrotirea dezvoltării raţionale, prin promovarea creaţiilor

spirituale, care rămân, în cele din urmă, singura mândrie a omului, din toate zbuciumările ei istorice‖156 .Aşadar, Mircea Djuvara s-a manifestat ca un adversar hotărât al pozitivismului juridic într-o perioadă când acesta se afla în plină ascensiune. Prin ideile sale, prin pasiunea cu care a susţinut fundamentarea raţională a dreptului, el este unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai filosofiei dreptului din România. Ideile sale, chiar dacă nu sunt absolut noi, ele înscriindu-se în curentul neokantian, sunt154 Mircea Djuvara, Drept şi drept pozitiv, po. cit., p. 82. 155 Idem, p. 84.156 Mircea Djuvara, Drept şi drept pozitiv, op. cit., p.98. 139

argumentate într-un mod original, făcând din el o voce distinctă

-legea umana, legea izvorata din naturaFilosofia moderna a dreptului:Secolul 16 si17Doua curente cu reprezentare filosoficaMonarcho Macchi(adeptii puterii ingradite a suveranului), criticii suveranului/ monarhuluiCurentul reprezientata de oamenii de cultura sedistinge in urmatoarele idei:-puterea regelui/ monarhului este o putere limitata-prin argumente rationale logice au justificat necesitatea combaterii/ abuzurilor si tiramiei regilor Acest curent valorifica ideea contractului social lansata inItalia si formuleaza solutiipentru limitarea puterii monarhului. O solutie este accea ca monarhul, suveranul esteun



mandatar al poporului si numai in aceasta calitate are dreptul de a legifera.Ideea de mandat acordata legelui este justificarea suveranitatii acestuia pentru caintotdeauna mandatarul poarta o raspundere pentru modul cum isi exercitamandatul.Important:Aceasta explicatie a suveranitatii limitate regelui este prima incercare, o alternativa lateoria divina astatului si dreptului.John Milton1608-16642 idei:1. A considerat ca fiind un fundament necesar omului in societate, libertatea deconstiinta, adica omul steliber sa aleaga credinta religioasa.2. Este primul care subliniaza ideea libertatii presei.Concluzie:Desi Monarcho Macchiau criticat dur monarhii, au justificat limitele puterii acestora,discursul imbratisat de ei au avut o haina religioasa.Monarcho Filli:

Adeptii monarhiei, a puterii nelimitate, ingradite a suveranului care printre altele auimbratisat urmatoarele idei:-au fostadversarii drepturile popoarelor -legea, au considerat-o necesara numai datorita faptului ca emana de lasuveran-autoritateasuveranului nu rezulta dintr-un contract social, din vointelecetatenilor, ci vointei divine.Concluzie:Institutia monarhuluiare origine divina, este sacra, regele trebuie sa se supunanumai lui Dumnezeu, nu legii, nu poporului.Guvernamantul, fortaexecutorie trebuie sa puna in practica vointa suveranului si nulegea. Legea este creatia regelui, creatia arbitrar a regelui,izvorata din divinitate.Regele indeplineste ambele puteri in stat, puterea legislativa si puterea executiva.Thomas Hobbes1588-1679‚omul este lup pentru om’ , ‚homo homini lupus est’ Considerat, alaturi de Francis Bacon, initiator aempirismului modern,Thomas Hobbes (1588-1679), fiul unui preot de tara, a absolvit Universitatea din Oxford, fiind apoi o vreme secretarul luiFrancis Bacon. S-a aflat ulterior in slujba familiei Cavendish ca secretar particular, preceptor, tutore. Viziteaza Italia siFranta, familiarizandu-se cu conceptiile lui Galilei, respectiv

Descartes. S-a distins in domenii variate, precum filosofia, matematica si lingvistica.Principalele sale opere filosofice sunt: Elements of Law (1640); tratatulElementorum philosophiae/Elementele filosofiei, alcatuit din trei parti, a caror ordine in cadrul lucrarii este: 1) DeCorpore/Despre corp (1656) 2) De Homine/Despre om (1658) si 3) De Cive/Despre cetatean (1642), desi, dupa cum se observa, ordinea cronologica a publicarii loreste diferita; Human Nature (1650);Leviathan (1651), care este cea mai cunoscuta opera a sa. Un loc insemnat in cadrul conceptiei filosofice a lui Hobbes ilocupa teoria sa politica. Potrivit filosofului englez, inainte de a trai in societate, oamenii s-ar fi aflat intr-o "stare naturala"de "razboi al tuturor contra tuturor" ("bellum omnium contra omnes"). intr-o asemenea conditie de conflict permanent alfiecaruia cu toti ceilalti, viata omului ar fi fost scurta,mizera si supusa in permanenta diverselor primejdii, astfel incat libertatea nelimitata a fiecarui om nu ar fi avut o valoare prea mare. Solutia pentru evitarea acestor neajunsuri ar fi fost incheierea unui "contract social" prin

* Thomas Hobbes, Leviathanul sau Materia, forma si puterea unei comunitati ecleziastice si civile; in Emanuel-MihailSocaciu, Filosofia politica a lui Thomas Hobbes, Editura Polirom, Iasi, 2001. Traducere de Emanuel-Mihail SocaciuFilosofia lui Hobbes este strict nominalistă și mecanicistă, excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât de soartaobiectelor, naturale și artificiale, create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional. Teoria sa cea mai desucces a fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul natural). Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei statale moderne. Dat fiind că în naturădomnește "războiul fiecăruia cu toți ceilalți"(homo homini lupus), oamenii încheie un contract social prin care transferăstatului puterea și competența. Legitimitate statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea. Hobbes pornește de la premiza că egoismul domină natura umană (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitateaapariției statului ca o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) - individ(cetățean), de notiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex)

Cartea Levithab, 1651, sau Materia, forma puterea unui stat.Idei:Omul prin natura lui este individualist, lacom, rau,dusmanos, in esenta lui omul estelup pentru oameni.Aceste particularitati ale omului a generat in comunitatea existentaanterioara statuluiun ‚razboi a tuturor impotriva tuturor’, ‚bellum omnium contra omnes’.Acest razboi este asadarconsecinta dreptului omului dobandit din natura sa sa secomporte astfel.Omul altfel formulat este liber potrivit naturii luisa foloseasca toate inclinatiile salerele, potrivit cu ratiunea sa.Pentru a pune capat acestui razboi general intre oamenioamenii au incheiat uncontract social, prin care au constituit statul, l-au creat cu principalul atribut ca acestasa le asigure pacea sociala, convietiuirea in societate.In scimbul pacii si securitatii individuale pe care statul le asigura, persoana acedatdrepturile sle naturale(bunastare, fericire) statului.Legea este dupa crearea statului un contract intre stat si oameni, incare omul devinefata de altul sfant.Concluzie:Statul are drept origine un contract intre colectivitate sisuveran.Colectivitatea cedeaza suveranului securitatea individuala, suveranul se angajeazasa le asigure paceasociala.Orice incercare de limitare a autoritatii suverane este o incercare de nesocotire acontractului social si deci



pedepsibila.Singura garantie pentru ordinea si pacea sociala o reprezinta numai monarhulabsolut.De retinut:Estereprezentant si aparatorul cel mai frecvent a absolutismului monarhic.Se limiteaza sa sublinieze numai aspectele negativeale personalitatii umaneNumai suprimarea libertatilor individuale asigura stapanirea anarhiei, a desfraului.Ordinea insocietate poate fi asigurata numai prin eliminarea drepturilor omului. Conceptul de libertate în acceptiunea lui ThomasHobbesThomas Hobbes (1588-1679) se remarca prin lucrarile -Natural and Politic, -De cive si cea mai importanta scriere-Leviathan-ul.Aceasta lucrare, tabloul complet al filosofiei lui Hobbes, propune totodata o teorie a cunoasterii, o teorie juridica, o teorie politica si o teologie. Prima parte este -Despre om, cea de a doua -Despre republica, a treia -Despre religia crestina, a patra

-Despre împaratia umbrelor.În conceptia lui Hobbes prin libertate se întelege, conform sensului propriu al cuvântului absenta piedicilor externe, careadesea îl lipsesc pe om de o parte a puterii sale de a face ceea ce ar dori, dar care nu-l pot stânjeni sa-si foloseasca puterearamasa, asa cum îi dicteaza judecata si ratiunea. Astfel putem vorbi si despre dreptul natural pe care scriitorii îl numesc jus naturalle. Acesta reprezinta libertatea fiecarui om de a-si folosi puterea dupa propria vointa, pentru conservarea naturisale,adica altfel spus, a propriei vieti.Filosoful sustine ca poporul trebuie sa se supuna celor care detin puterea atâta timp cât le este esigurata protectia. Pentrua-si sustine afirmatia acesta invoca starea naturala (natural condition of mankind) care este caracterizata de domnialibertatii si a egalitatii. Într-o astfel de stare, toti indivizii au dreptul natural de a face ceea ce doresc si nimeni nu estenascut cu o pozitie sociala mai înalta decât celalalt.Dar aceasta stare de natura este dominata de rivalitate, neîncredere si vanitate.Rivalitate deoacerece oamenii care îsi doresc acelasi lucru vor deveni dusmani iar agresorul nu se teme de nimic altceva

decât de forta altor oameni.Din aceasta decurge o neîncredere generalizata deoacere prudenta impune oamenilor sa anticipeze si sa actionezeîmpotriva posibililor agresori.Mândria pentru ca în societate fiecare se asteapta sa fie stimat de catre ceilalti tot atât pe cât se stimeaza el însusi sidoreste sa obtina recunoasterea valorii pe care el crede ca o are, iar aceasta merge pâna la a face rau celorlalti ca sa-siatinga scopul.III. Metode de studiu utilizate de catre filosofia dreptuluia) ce se intelege prin metoda de studiu. Generic, prin metoda se întelege calea de urmat pentru a ajunge la un rezultat. Încunoastere, calea de urmat pentru a ajunge la adevar (gr. : meta - spre; odos - cale) "Complexul de reguli caropa gândireatrebuie sa li se conformeze în procesul ei de cunoastere". Rene Descartes apreciaza ca metoda este un ansamblu de "regulisigure si usoare gratie carora cine le va fi observat cu exactitate nu va lua niciodata ceva fals ca adevarat si va ajunge,crutându-si puterile mintii si marindu-si progresiv stiinta, la cunoasterea adevarat&# 17317j913r 259; a tuturor acelora de

care va fi capabil". Didier Julia formuleaza urmatoarea definitie: "ansamblu de procedee care conduc spiritul la un mod dea proceda determinat În filosofie, metoda este dependenta de doi factori corelativi: subiectul cunoscator (filosoful) siobiectul cunoasterii (problema filosofica). Pe baza acestei determinari a metodei, fiecare epoca a cunoasterii si fiecarefilosof în parte consacra propriul sistem metodologic. METODOLOGIA FILOSOFIEI DREPTULUI 1. Conceptul demetodă Sub aspect etimologic, termenul „metodă‖ provine de la "methodos", din greaca veche, compus la rândul său, din"meta" însemnând dupăşi "odos" tradus prin cale sau drum. A avea metodă înseamnă, deci, a proceda după o cale, după jaloaneleşi normele ce trasează respectivul drum. Metodăîn general, înseamnă procedura sau calea pe care gândirea umanăo urmează pentru a ajunge la adevăr. Se înţelege deci, 94 prin metodă complexul de reguli, cărora gândirea trebuie să li seconformeze în procesele ei de cunoaştere. Metoda nu poate fi arbitrară, pur subiectivă, ci în bună măsură, un analog aldomeniului vizat prin respectiva cunoaştere. Deşi nu se suprapun total, latura teoreticăşi cea metodologică ale uneiştiinţealcătuiesc o strânsă unitate, una presupunând-o pe cealaltă. Pentru a înţelege cum are loc geneza metodeiştiinţifice, vatrebui să urmărim în cadrul unităţii amintite, pe fondul unui anumit con text de valori deja acceptate, trecerea de la

sistemul teoretic al legilor, la formularea pe aceste baze a unor normeşi principii metodologice, corelate între eleUrmărind analiza problematicii filosoficeşi istorice a cunoaşterii, ne vom concentra asupra unor gânditori ce au făcut dinmetodă un centru al preocupărilor lor ideatico-teoretice, cu vădite intenţii aplicative, intersubiective. Prin dimensiuneaşfuncţia lor cognitivă, filosofiaşiştiinţa reprezintă o cunoaştere elaborată prin efort teoretic, o cunoaştere sistematizatăşi nuspontană, deosebindu-se pronunţat de bunul simţşi de cunoaşterea comună. Aşadar cum este natura, societatea, gândireaşicum să fie acţiunea umană în acord cu legităţile acestora? Nu există filosof– remarca Lucian Blaga –care să nu fie preocupat în prealabil, într-un mod sau altul, de metoda de urmat. „Oamenii deştiinţă valorifică sistemul de procedeeînjghebat încetul cu încetul prin colaborarea generaţiilor de înaintaşi, acordând încredere metodei constituite prineforturile celor lalţi, în timp ce orice filosof îşi pune problema metodei încă o dată‖[6, p.72]. Apariţia preocupărilorsistematice pentru studiul metodei este legată de apariţia însăşi a filosofiei, ca depăşire a gândirii relativ spontaneşi, ap oide apariţiaşi dezvoltarea diferitelorştiinţe. Fără a putea urmări bogăţia imensă a dezbaterilor filosofice cu privire la



metodă, vom selecta punctele de vedere proeminente, de regulă formând dualităţi generatoare de noi ideişi de noi disputefecunde. În antichitatea greacă o asemenea dualitate filosofico- metodologică, cu mare influenţă peste secole este aceeacare opune pe Heraclit lui ParmenideşiŞcolii sale eleate. Pentru Heraclit (550 – 480 î.e.n.) schimbarea, curgereanecontenită (dictonul său celebru: Totul curge, Pantha Rei) reprezintă temeiul lucrurilor supuse schimbării. b) clasificarea metodelor si descrierea lor: metoda inductiva,metoda deductiva,metoda logica,metoda istorica si metodasociologica. Dacă în domeniul ştiinţelor empirice un ansamblu metodologic, structurat pe baza metodelor fundamentale de mai sus reprezintă o achiziţie cu caracter deinstrument permanent al cunoaşterii, în filosofie accesul la metodă este mult maicomplicat. În filosofie, metoda este dependentă de doi

6importantă la îmbogăţirea tezaurului metodologic o are F. Gonseth, care încearcă săcontureze o metodologie deschisă, care să răspundă unor comandamente majore alecercetării, cum ar fi: specificitatea diferitelor orizonturi de realitate, limitele şicaracterul dialectic al cunoaşterii, valoarea cunoştinţelor deja dobândite, gradul de precizie cerut de obiectivele cercetării. Spre această viziune metodologică seîndreaptă perspectiva interdisciplinară în cercetarea ştiinţifică, precum şi ceatotalizatoare, proprie filosofiei.6. Cadrul metodologic al filosofiei dreptului.Ca ramură a filosofiei, Filosofia dreptului se supune exigenţelor metodologiceale acesteia. Având, însă, un obiect distinct de cercetare, dreptul, căruia îi sunt propriianumite disponibilităţi de cercetare, Filosofia dreptului este mai sensibilă la unanumit univers metodologic şi mai opacă la altele. Aşa cum observă numeroşi autori

de Filosofia dreptului, obiectul acesteia este sensibil mai ales la cuplurilemetodologice inducţie-deducţie şi analiză-sinteză. Totodată, aceste cuplurimetodologice au un impact diferit asupra cunoaşterii, pe măsură ce pătrundem înintimitatea obiectului cercetat. În cercetarea logică a dreptului domină deducţia, întimp ce în cea fenomenologică domină inducţia. În cercetarea idealului dreptuluidomină, de asemenea, deducţia.De o importanţă majoră, în conturarea filosofiei dreptului, este asumarea unor metode consacrate istoric, cum ar fi cele propuse de Fr. Bacon (debarasarea de idoli), pentru ca imaginea obţinută să fie obiectivă, sau de R. Descartes (îndoiala metodică) pentru ca imaginea obţinută să fieobiectivă, sau de R. Descartes (îndoiala metodică), pentru ca ideile noastre să fie clare şi distincte. În perspectivă istorică, evoluţia Filosofiei dreptului nu ar fi fost posibilă fără

inovaţiile metodologice ale lui Socrate, Platon, Toma d’Aquino, Kant, Hegel ş.a.Socrate a reuşit să insufle atenienilor sentimentul dreptului prin punerea acestora însituaţia de a descoperi singuri (maieutica) ce este drept şi nedrept. Platon evidenţiazărolul legilor în cetate cu ajutorul dialogului (dialogul ―Legile‖). Toma d’Aquino,împreună cu întreaga filosofie medievală descoperă esenţa divină a dreptului, prinmetoda transcendentală de factură religioasă, în timp ce Kant foloseşte aceeaşimetodă, dar de factură laică, coborând transcendenţa din cer, în spiritul uman şiconturând, astfel, ideea de drept subiectiv, în opoziţie cu cel obiectiv.Logicismul filosofic, precum şi curentele ce i-au urmat, îndeosebi Analiza logică alimbajului au făcut posibilă dezvăluirea valenţelor conceptuale ale noţiunii dreptului,în timp ce Filosofia vieţii, Existenţialismul şi Filosofia post-modernă a omului,exacerbând tema unicităţii fiinţei umane şi a totalităţii ca trăsătură a existenţei, au

deschis calea unei adevărate filosofii a ―Drepturilor omului‖, cea mai vehiculată temăcontemporană de Filosofie politică şi juridică. Hermeneutica, deşi o metodă târzie afilosofiei, operantă iniţial mai ales în istorie şi antropologie, aduce cu sine importanteavantaje pentru Filosofia dreptului, îndeosebi în cercetarea esenţei şi cauzalităţii unor

. Metodele filosofiei Efortul metodologic a conturat în plan filosofic între altele, solidaritatea dintre descripţia lumii catotalitateşi prescripţiile despre aceasta, determinarea dinspre obiect ametodei când legileşi structurile obiectului cunoscutsunt convertite în indicaţii euristiceşi determinarea dinspre agentul cunoscător, acesta fiind implicat metodologic princalitateaşi cuantumul informaţiei pe care o deţine despre obiect. Pe aceste coordonate generale, pot fi constatate abordărispecifice, în funcţie de epocă, filosofie, filosof, dintre care le vom prezenta pe cele mai semnificative metode filosofice cucontribuţiile lor creatoareşi reprezentanţii acestora. a) Metoda dialectică, are o mare rezonanţă în filosofie, fiind apreciată



chiar ca „singura metodă proprie filosofiei (Benedetto Croce) Cuvântul „dialectică‖ este unul dintre termenii filosofici cemai întrebuinţaţi, de la marii gânditori grecişi până la Hegel, Marxşi contemporanii noştri. Totuşi, termenul are accepţiunidiferite, asupra cărora nu insistăm, menţionând doar că Platon, Hegelşi Marx marchează cele trei mari sensuri aledialecticii. Platonşi Hegel, cu toate deosebirile dintre ei, au în comun considerarea Ideii pure ca suport al dialecticii. Marxreprezintă răsturnarea dialecticii tradiţionale, idealiste, întrucât el o fundează 97 materie, pentru a sublinia drastic opoziţia cu Ideea. Caracterele comune ale dialecticii în cele trei interpretări principalesunt: - un prim caracter al dialecticii îl reprezintă legătura, relaţia, continuitatea dintre toate domeniile gândiriişi existenţeiEste un adevăr elementar pentru dialectică interdependenţa tuturor lucrurilor, recunoaşterea complexităţii; - a doua notă presupusă de dialectică este noţiunea de diversitate, de „alteritate‖ (o altă noţiune decât cea în discuţie): noţiunile, care

alcătuiesc o unitate sau o continuitate, sunt diferite până la opoziţie,şi de aceea sunt corelative. Rămâne ca motiv adânc aldialecticii, constatarea că lumea, cu toată unitateaşi continuitatea ei, este plină de antagonisme, de opoziţii şi antinomii bine şirău, iubire şi ură, pace şirăzboi, atracţie şi respingere, etc.; - a treia notă caracteristică a dialecticii evidenţiază faptucă realitatea este schimbare, proces, devenire. În lumina acestei caracteristici, metoda dialectică înseamnă considerareatuturor lucrurilorşi ideilor din punctul de vedere al devenirii sau al prefacerilor lor necontenite. b) metoda transcedentală,înseamnă un moment important în metodologia filosofică mai nouă, în ce priveşte adaptarea procedeului deductiv sauraţionalist la experienţă. Ea este direct asociată cu numele lui Kant, care în prefaţa operei sale capitale „Critica raţiunii pure‖, denumeşte întreaga lucrare un „tratat de metodă‖, care nu are altăţintă decât de a da o cât mai completă monografiede metodologie filosofică. Filosofia lui Kant, declară fără ezitare de la început, că punctul de plecare al reflecţiei filosoficeeste experienţa, iar metoda transcedentală are ca scop să descopereşi să prezinte condiţiile experienţei, mergând deciregresiv la condiţiile ce fac posibil obiectul real al experienţei, la principii. Kant caută transcedentalul nu într -o relaţiesuperioară, ci într -o cunoştinţă superioară experienţei, în Raţiunea pură. Ca urmare condiţiile experienţei sunt forme de

conştiinţă, forme apriori, adică cunoştinţe cu valoare necesarăşi universală, de aceea obiective, care nu decurg dinexperienţă, fiindcă aceasta prin sine însăşi, este numai individualăşi schimbătoare. 98 Formele apriori sunt sau de intuiţie(spaţiuşi timp) sau de gândire (categoriile). Aşadar la Kant, termenul de transcendental nu înseamnă ceva care trecedincolo de experienţă, ci ceva care precede apriori experienţaşi care are rolul să facă posibilă cunoştinţa empirică. c)metoda fenomenologică, propusă de Edmund Husserl, acceptă experienţa sub formă de intuiţie, de viziune. Intuiţiafenomenologică are ca specific faptul că se îndreaptă spre esenţa neschimbătoare a fenomenelor,şi de aceea este o intuiţiede esenţă. Fenomenologia ia ca punct de plecareteza că adevărata cunoştinţă nu este raţionamentul, discursivitateagândirii, înlănţuirea de noţiuni, ci intuirea nemijlocită a esenţelor, pentru ca la Heideggerşi K.Jaspers, reprezentanţi aifilosofiei existenţialiste, să devină intuirea esenţială a vieţii omului în ceea ce acesta are iraţional. I s -a recunoscufenomenologiei meritul de a fi refuzat în cunoştinţă tot ceea ce este construitşi de a fi lăsat lucrurile să se ofere singure, pentru a le căpăta fără prejudecăţi. Pentru fenomenologie este valabil că orice dat este egal de îndreptăţit, fie că estesensibil , fie că nu este. În acelaşi timp s-a remarcat că punctul vulnerabil al metodei fenomenologice stă chiar în noţiunea

„intuiţie esenţială‖ cu implicaţiile ei. d) Metoda critică, izvorăşte din tradiţia filosofică, care, în măsura în care a urmărit ofilosofie exactă, n-a încetat de a cultiva intens reflecţia sub formă de spirit critic. Conştiinţa critică este simţul limitelorşial posibilităţilor prin contactul direct. Conştiinţa critică este susţinută de curajul de a revizuişi amenda, ea este refuzul de ase închide în sistem prin sacrificarea faptelor. O critică de dragul criticii este neproductivă; o critică pentru a ajunge lafapteşi pentru a înlătura confuziile, este nu numai binefăcătoare, darşi necesară. 3. Teorieşi metodă în filosofia dreptuluMetodele filosofiei se pot converti în metode ale filosofiei dreptului, în măsura în care se pot adecva particularităţilordreptului în măsura în care dreptul însuşi este abordat în plan filosofic, deci în 99 termeni de esenţă, totalitate, locşi rol în existenţă, impactul asupra condiţiei umane. Astfel, nu orice analizăconceptuală în drept implică analiza ca o metodă filosofică, dar fără îndoială, de pildă analiza conceptuală a dreptului se plasează în perimetrul filosofiei dreptului. Procedând la o asemenea analiză, specific filosofică, Giorgio Del Vecchiodistinge caracterele proprii ale dreptului în sens obiectiv: „bilateralitatea, generalitatea, imperativitateaşicoercibilitatea‖[14, p.206]. Dreptul, remarcă autorul menţionat cu privire labilateralitate, confruntă o acţiune cu alta

provenind de la subiecte diferite De fapt, dreptul pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două subiecteşi fixează pentruamândouă o normă, în sensul că ceea ce este posibil pentru o parte nu poate fi împiedicat de cealaltă parte. Se poate spunecă acest concept al bilateralităţii este cheia de boltă a edificiului juridic; de aceea, el nu a putut să scape din vedere principalelorşcoli filosofice. Al doilea caracter,generalitatea, relevă faptul că dreptul, ca normativitate juridică procedează prin abstracţie la fixarea tipurilor; norma juridică este generală, pentru că ea se referă la o întreagă clasă sau serienelimitată de cazuri,şi nu la persoane determinate, nici la raporturi considerate în mod individual. Un caracter foarteimportantşi esenţial al normelor juridice, esteimperativitatea. Comandamentul prin care se instituie o prohibiţie sauobligaţia de a face ceva anume, reprezintă un element integrant al conceptului de drept, fiindcă acesta , aşa cum amremarcat, pune întotdeauna faţă în faţă două subiecte, dând unuia o facultate sau o pretenţieşi impunând celuilalt o datorieo obligaţie corespunzătoare Dreptul este prin esenţă coercibil, adică în caz de nesupunere poate fi impus cuforţa.Coercibilitatea deosebeşte normele juridice de orice altă specie de norme. Acest caracter de deduce din natura logică



a dreptului, stabilind întotdeauna un raportşi o limită între mai multe subiecte. Cât priveştesinteza, metodă solidarăcuanaliza darşi cu alte metode ale filosofiei dreptului, dorim să subliniem contribuţia sa constitutivă la formareaşdezvoltarea filosofiei dreptului, aspect cu privire la care, profesorul Mircea Djuvara, comparând obiectul 100 filosofieidreptului cu cel al enciclopediei dreptului (teoria generală a dreptului), a concluzionat că: - enciclopedia dreptului semărgineşte să explice ce este dreptul şi prin aceasta, pornind numai de la cunoştinţa juridică poate săse avânte în modincidental în câteva domenii filosofice mărginaşe; - filosofia dreptului din contră, porneşte de la filosofie de la concepţiilemari despre viaţă şi confruntându-le cu rezultateleştiinţei caută să ajungă la rezultatele sale. Dar atunci, ea cuprinde toatedomeniile dreptului, cu rădăcini în sociologie, psihologie, istorie, economie, politică,etc. Metoda inductivă, ca metodă afilosofiei dreptului, se subîmparte în metodagenetică, care studiază originileşi cea comparativă, care confruntă diversele

sisteme juridice. Prima pentru a dobândi o cunoaştere integrală a evoluţiei dreptului, iar a doua pentru că dreptul unu popor prezintă totdeauna caractere specifice. Confruntând drepturile diverselor popoare, observăm că ele se găsesc în fazede dezvoltare diferite. Umanitatea nu are un sistem unic regulator, ci se împarte în grupe, a căror dezvoltare istorică esteasincronică, nesimultană. Nu cunoaştem, spre exemplu, faza primitivă a dreptului roman, dar avem, cel puţin în parte, unmijloc indirect: examinarea altor popoare, care au actualmente, sau au avut într-o epocă cunoscută nouă, sisteme juridiceanaloage aceluia pe care probabil l-au avut la început romanii. Asemănările se vădesc nu numai în aspectele statistice,darşi în cele dinamice, adică în succesiunea fazelor analoage. Pe lângă aspectele comune, independent de oricecomunicaţie, mai există influenţele comunicaţiilor istorice între popoare, care operează în sensul de a egaliza sistemeleşi prin care dreptul unui popor se poate transfera la altul, într-o măsură mai mare sau mai mică. Fiecare popor poate asimiladreptul altuia,şi-l poate însuşi cu adaptările potrivite. Aceasta pentru că, dreptul nu e numai un fenomen naţional, ciînainte de toate un fenomen uman. Orice sistem are elemente care îl fac aplicabil, într-un anumit felşi la alte popoare decâcel care l-a produs, reieşind de aici unitatea spiritului uman, decişi a dreptu.

5. Metoda în filosofie şi ştiinţă. Dacă în domeniul ştiinţelor empirice un ansamblu metodologic, structurat pe bazametodelor fundamentale de mai sus reprezintă o achiziţie cu caracter de instrument permanent al cunoaşterii, înfilosofie accesul la metodă este mult mai complicat. Înfilosofie, metoda este dependentă de doi factori corelativi: subiectucunoscător (filosoful) şi obiectul cunoaşterii (problema filosofică). Pe baza acestei determinări ametodei, fiecare epocă acunoaşterii şi fiecare filosof în parte consacră propriul sistemmetodologic. Cu toate acestea, prin contribuţia logicii laconturarea metodologieifilosofice, perechile metodologice ale cunoaşterii, inducţie-deducţie, respectiv analiză-sintezărămân metode fundamentale de cercetare pentru filosofie. La acestea, însă,filosoful adaugă, potrivit orientării sale, precumşi prin raportare la domeniul cercetat, propriul sistem metodologic. Socrate a inventat ―maieutica‖ (moşitul), Platon, HegeşiMarx sunt pilonii de rezistenţă ai ―dialecticii‖, Descartes a fondat ―îndoiala‖, Kant a pus bazele metodei―transcendentale‖, Husserl a propus metoda fenomenologică, Carnap ainiţiat metoda analitică, Gadamer a adus în filosofiemetoda hermeneutică etc. Ocontribuţie importantă la îmbogăţirea tezaurului metodologic o are F. Gonseth, careîncearcă săcontureze o metodologie deschisă, care să răspundă unor comandamentemajore ale cercetării, cum ar fi: specificitatea

diferitelor orizonturi de realitate, limitele şicaracterul dialectic al cunoaşterii, valoarea cunoştinţelor deja dobândite, gradude precizie cerut de obiectivele cercetării. Spre această viziune metodologică se îndreaptă perspectiva interdisciplinară încercetarea ştiinţifică, precum şi cea totalizatoare, propriefilosofiei.5.Cadrul metodologic al filosofiei dreptului.Ca ramură afilosofiei, Filosofia dreptului se supune exigenţelor metodologice aleacesteia. Având, însă, un obiect distinct de cercetaredreptul, căruia îi sunt propriianumite disponibilităţi de cercetare, Filosofia dreptului este mai sensibilă la un anumituniversmetodologic şi mai opacă la altele. Aşa cum observă numeroşi autori de Filosofiadreptului, obiectul acesteia este sensibilmai ales la cuplurile metodologice inducţie-4deducţie şi analiză-sinteză. Totodată, aceste cupluri metodologice au un impact diferitasupra cunoaşterii, pe măsură ce pătrundem în intimitatea obiectului cercetat. Încercetarea logică a dreptului domină deducţia, în timp ce în ceafenomenologică dominăinducţia. În cercetarea idealului dreptului domină, de asemenea, deducţia.De o importanţă majorăîn conturarea filosofiei dreptului, este asumarea unor metode consacrate istoric, cum ar fi cele propuse de Fr. Bacon(debarasarea de idoli), pentru ca imaginea obţinută să fie obiectivă, sau de R. Descartes (îndoiala metodică), pentru ca

ideile noastre să fie clare şi distincte.În perspectivă istorică, evoluţia Filosofiei dreptului nu ar fi fost posibilăfărăinovaţiile metodologice ale lui Socrate, Platon, Toma d’Aquino, Kant, Hegel ş.a. Socratea reuşit să insufle atenienilosentimentul dreptului prin punerea acestora în situaţia de adescoperi singuri (maieutica) ce este drept şi nedrept. Platonevidenţiază rolul legilor încetate cu ajutorul dialogului (dialogul ―Legile‖). Toma d’Aquino, împreună cu întreagafilosofiemedievală descoperă esenţa divină a dreptului, prin metoda transcendentală defactură religioasă, în timp ce Kant foloseşteaceeaşi metodă, dar de factură laică,coborând transcendenţa din cer, în spiritul uman şi conturând, astfel, ideea dedreptsubiectiv, în opoziţie cu cel obiectiv. Logicismul filosofic, precum şi curentele ce i -auurmat, îndeosebi Analizalogică a limbajului au făcut posibilă dezvăluirea valenţelor conceptuale ale noţiunii dreptului, în timp ce Filosofia vieţii,Existenţialismul şi Filosofia post-modernă a omului, exacerbând tema unicităţii fiinţei umane şi a totalităţii catrăsătură aexistenţei, au deschis calea unei adevărate filosofii a ―Drepturilor omului‖, ceamai vehiculată temă contemporană deFilosofie politică şi juridică. Hermeneutica, deşi ometodă târzie a filosofiei, operantă iniţial mai ales în istorie şi



antropologie, aduce cu sineimportante avantaje pentru Filosofia dreptului, îndeosebi în cercetarea esenţei şicauzalităţiiunor fenomene istorice de drept. Nu putem încheia inventarul metodelor Filosofiei dreptului fără să evidenţiemrelevanţametodei structurale, propusă filosofiei de L.von Bertalanffi şi utilă Filosofieidreptului pentru capacitatea acesteia de aevidenţia caracterul sistemic al realităţilor juridice, relaţiile dintre componentele sistemelor juridice, precum şstructuralitatea şicomunicabilitatea dreptului, adât sub aspect diacronic (în evoluţie istorică), cât şi subaspect sincronic (în procesul diseminării lui regionale şi globale).5II. TEORIA FIINŢEI ŞI FIINŢA DREPTULUI.Identificată, de multe ori, cu însăşi filosofia, ontologia, sau teoriafiinţei(existenţei) (ontos=fiinţă;logos= ştiinţă, teorie) este ―scopul suprem al oricărei filosofii‖(D. Julia). Fiinţa (existenţa)este obiectul de studiu al ontologiei. Aceasta este o categoriede maximă generalitate prin care reflecţia specific umană

cuprinde absolutul ca totalitate.1. Fundamentele teoriei fiinţei Logic, existenţa este categoria de maximă generalitate. Cagen, în structuraierarhică a noţiunilor, existenţa le cuprinde pe toate celelalte, nefiind cuprinsă de nici oaltă noţiune. Prinurmare, are o singură determinare: fiinţarea. De aici, identificareaexistenţei ca totalitate cufiinţa, concept utilizat de unmare număr de filosofi ca elementcentral al demersurilor lor ontologice. În ―Ştiinţa logicii‖, Hegel precizează faptucă―fiinţa este nemijlocitul nedeterminat; ea este liberă de modul de a fi determinată faţă deesenţă precum şi faţă de oricedeterminaţie pe care o poate conţine în cuprinsul ei, ori prin care ea ar fi afirmată ca fiind deosebită de altceva.‖În acelaşisens logic, există opusul fiinţei, negarea acesteia,nefiinţa, neantul , ceeace ar altera statutul fiinţei, ca generalitatemaximă.Acelaşi Hegel lămureşte problema:―Fiinţa pură este nedeterminatul pur şi vidul pur.‖ Prin urmare, ― fiinţa pură şineantul pur sunt totuna‖. Aceasta, în sensul fiinţării. Ele rămân diferite doar logic, adevărul fiinddoar expresia trecerifiinţei şi nefiinţei una în cealaltă, ca devenire.Metafizic, fiinţa este înţeleasă ca fiinţare şi atât.Obiectul ontologiei seconstituie pe baza unor interogaţii de maximă generalitateasupra fiinţării.Unificând totalitatea aspectelor cantitative şicalitative ale fiinţei, ontologia cautărăspunsuri legate de:a) Natura fiinţării: explicaţiile lui Constantin Noica sunt

sugestive. El concepefiinţarea în dublă ipostază:-ca prezenţă, ca existenţă în act, ca temei al lucrurilor, ca unitate alor,ipostază pasivă, retrasă, ascunsă de realitatea lucrurilor;-ca manifestare, ca factor integrator, generator, ca principiuconstitutival diversităţii, ipostază activă, prezentă în realitatea lucrurilor şi temeial adevărului lor. Cele două ipostaze trecuna în cealaltă, formândcercul fiinţei. b)Modalitatea fiinţării: Pentru răspunsul la această problemă, ontologiaintroducecategoriile filosofice de spaţiu şi timp. Fiinţa fiinţează în spaţiu şi timp.- spaţiul este acea modalitate a fiinţăriicare se exprimă ca raporturi decoexistenţă, succesiune, întindere, distanţă şi poziţie a obiectelor şifenomenelor;-timpueste acea modalitate a fiinţării care se exprimă prin durata,succesiunea, simultaneitatea şi ritmul existenţei obiectelorşifenomenelor realităţii.Proprietăţile spaţiului şi timpului:- proprietăţi comune: fiind categorii ale intelectului, ele depindîn naturaşi modul lor de manifestare de aspectele pe care le caracterizează:6există spaţiu şi timp fizic, biologic, astronomic, uman, social, juridicetc.; au un caracter contradictoriu, fiind în acelaştimp determinaţiiabsolute ale fiinţei şi relative ale formelor sale de manifestare,continue şi discontinue, unitare şi diverse,finite şi infinite.- proprietăţi distinctive: spaţiul este reversibil, timpul este ireversibil;spaţiul este simetric, iar timpul este

asimetric.-Unitatea indestructibilă dintre spaţiu şi timp. Existenţa este conceputăca un continuum spaţiotemporal.cc)Cantitatea şi calitatea fiinţăriise exprimă prinunitatea şi infinitatea lumii.di) Unitatea lumii. Nu existăcontradicţii majore în filosofie în legătură cu afirmareasau negarea unităţii. Ea este afirmată fără rezerve. Există doardiferenţe deinterpretare a acesteia.-filosofiile materialiste vorbesc de unitatea materială a lumii, de faptulcă factorulunificator este de natură materială, independent deconştiinţă. Drumul materialismului a trecut de la substanţa perceptibilădeterminată (apă, aer, foc etc.) la substanţaimperceptibilă, nedeterminată (materia aristotelică). -Filosofiile idealistevorbesc de unitatea ideală a lumii, considerînd căfactorul unificator este de natură spirituală. Şi în acest caz, s-a pornitdela numărul pitagoreic, la ideile lui Platon, monadele lui Leibnitz şis-a ajuns la ideea absolută a lui Hegel.Unitatea lumieste înţeleasă ca unitate de compoziţie, de structură, derelaţii, de legi etc.ii)Infinitatea lumii.Unitatea presupune unicitateiar aceasta determină, logic,admiterea infinităţii ca lipsă a limitelor cantitative şi calitative, spaţiale şitemporale, canedeterminare, ca diversitate.Moduri ale infinităţii:-Infinitate actuală: diversitatea infinită a modurilor de manifestare şdeexistenţă, infinitatea finităţilor, adică a aspectelor particulare, la unmoment dat. -Infinitate potenţială: infinitatea

posibilităţilor de schimbare, dedepăşire a cantităţilor finite.-Infinitate reală: ca depăşire la infinit calitativă şi cantitativă înacelaşitimp.Există şi teorii ale finităţii lumii, exprimate în baza diferenţierii conceptelor deinfinit şi nelimitare; acesteaconsideră lumea finită şi nelimitată.d)Ordinea fiinţării. Categoriile determinismului.Determinism: categorie filosofică cedesemnează ordinea imuabilă şi constantăîntre obiectele şi fenomenele realităţii. Există două concepţiideterministe:concepţia materialistă, potrivit căreia ordinea aparţine realităţii, independent deconştiinţă şi concepţiaspiritualistă, potrivit căreia ordinea este un dat alconştiinţei noastre, cu ajutorul căruia noi punem ordine în lume.i)Cauzalitate şi condiţionare. Cauzalitatea este raportul dintre cauză şi efect;cauza precede şi generează efectulCondiţionarea este influenţa produsă defenomene care fără a fi generatoare ale efectului, participă, favorabil sau7nefavorabil la generarea acestora. Există, prin urmare, condiţii favorabile şinefavorabile producerii unui efect prestabilitUn caz particular al relaţiei cauză-efect este corelaţia. În aceasta, fiecare din termeni este în accelaşi timp cauzăşiefect.ii)Necesitate şi întâmplare. Sunt raporturi de determinare ce se presupun şi se opunreciproc.Necesitatea.:



proprietate a generării de a fi inevitabilă, repetabilă pentru aceeaşirelaţie cauză-efect, în aceleaşi condiţii.Întâmplare proprietate a fenomenelor de a se produce fără nici o cauză.Există filosofi care absolutizează necesitatea şi o extind asupraomului şisocietăţii(determinismul mecanicist, fizicalist sau religios: anticii, filosofiicreştini, Laplace, Popper )Existăfilosofi care absolutizează întâmplarea (indeterminism: D. Hume, Nietzsche, Heisenberg)Există filosofi care armonizeazănecesitatea şi întâmplarea, considerândfenomenele ca produse ale unităţii dintre necesar şi întâmplător. În principiu,filosofii naturii privilegiază necesitatea, în timp ce filosofii preocupaţi de om privilegiazăîntâmplarea.iii)Posibilitate, realitate, probabilitatePosibilitateaexprimă totalitatea stărilor viitoare generabile, în baza unorlegi,dintr-o stare prezentă. Ea reprezintă, potrivit lui Aristotel, potenţa, ca actneprodus, dar în stare a se produce.Realitateaeste actul propriuzis, starea de fapt produsă din posibilitate.Se înţelege, de aici, că între posibilitate ş

realitate există o unitate contradictorie:ele se presupun, se opun şi se generează reciproc.Probabilitateaexprimă gradultrecerii posibilităţii în realitate, mărimea şansei posibilităţii de a deveni realitate.Pe baza relaţiei dintre categoriilecorelative ale determinismului se formuleazăcategoria filosofică delege: un raport obiectiv, general, necesar, stabilşirepetabil între obiecte, fenomene, stări, acţiuni.2. Fiinţa dreptuluiA.Coordonate ale fiinţei dreptului; ontologia juridicăDacăontologiaesteteoria fiinţei sub aspectul fiinţării, atunci, particularizând,ontologia juridică ar trebui să fieteoriadreptului sub aspectul fiinţării lui, întrebărilefundamentale fiind de aceeaşi manieră. Ştiinţa dreptului autentică nu poateconstrui oteorie juridică validă fără să facă apel la problematica ontologiei juridice.Natura fiinţării dreptului, modalitateaexistenţei lui în spaţiu şi timp, dreptul carelaţie între unitate şi diversitate, modul de exprimare a determinismului juridic,îndeosebi sub forma relaţiilor dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv sunt teme majorecare pot constitui substanţaunei ontologii juridice. Literatura juridică, îndeosebi cea carese ocupă de teoria generală a statului şi dreptului, debuteazăcu tematizări de genul:natura dreptului, dreptatea şi nedreptatea, legea, norma, statul şi constituţia etc.Asemeneatematizări îşi găsesc modele de rezolvare în şi prin ontologia filosofică. Unaeste să considerăm dreptul ca un ansamblu de

prescripţii teoretice, administrative sautehnice şi alta este să considerăm această ştiinţă ca produs al experienţei şimaginaţiei.8SearchSearch History: Searching...Result 00 of 0000 results for result for p.

IV Scoli si curente in universal juridic

1.Şcoala dreptului natural b) Dreptul natural şi dreptul pozitiv. Conceptul ―drepturilor omului‖. Instituirea, în viaţa social- politică a unui concept al drepturilor omului şi impunerealui ca instanţă de apreciere a democratismului vieţii interne şi internaţionale esterezultatul unui proces îndelungat de decantare a valorilor politice, juridice şi morale promovate în diferite etape istorice de curente de gândire filosofică, politică şi juridică de o mare diversitate. Adesea contradictorii, asemenea curente de gândireau apropiat mai mult sau mai puţin, sau au îndepărtat de membrii societăţii

adevărurile fundamentale ale existenţei lor. Oricât ar fi de evidentă unicitatea fiinţeiumane, oricât ar fi de firească recunoaşterea dreptului său la existenţă, omenirea nua încetat, în îndelungata sa istorie, să producă stăpâni şi sclavi, asupritori şi asupriţi,imperii şi colonii, învingători şi învinşi, ucigaşi şi victime. Acestei polarizăricontinue a speciei umane i s-au opus de-a lungul istoriei marile spirite ale culturiiuniversale care au încercat şi au reuşit, de multe ori, să conştientizeze prin mijloacespecifice ariei lor de preocupări ideea că omul este îndreptăţit, prin însăşi natura sa,să se bucure în viaţă de anumite drepturi. Conceptul drepturilor omului s-a impus, în consecinţă, ca mijloc de protecţie a fiinţei umane faţă de subiectivitatea producătorilor de norme juridice, cualte cuvinte, ca instanţă mediatoare între libertatea conţinută în natura generică afiinţei umane şi constrângerea impusa de funcţionalitatea sistemului social, între

―dreptul natural‖ şi ―dreptul pozitiv‖. Aspra dihotomiei conceptuale ―drept natural‖ - ―drept pozitiv‖ (jus naturale – jus civile) gândirea filosofică a exprimat numeroase puncte de vedere, adeseaireconciliabile.Indiferent, însă, de modul în care se soluţionează disputa teoretică, s-astatornicit, cu deplin temei, ideea individualizării în contextul general al filosofieidreptului, a noţiunilor de ―drept natural‖ şi ―drept pozitiv‖, de înţelegerea şidefinirea cărora depinde, între altele, şi abordarea conceptelor de ‖just‖ şi ―drept‖. ―Dreptul natural‖ este înţeles de către partizanii săi ca fiind dreptu constatăm că el face permanent apel, atât la dreptulnatural, cât şi la cel pozitiv. Cel mai cuprinzător şi mai actual document oficial cu privire la drepturile



omului, ―Declaraţia universală a drepturilor omului‖, adoptată de AdunareaGenerală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, consideră că ―recunoaşterea demnităţiiinerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile,constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume‖. Totodată, raportândaceste elemente definitorii ale dreptului natural la dreptul pozitiv, declaraţiaconsideră că ―este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatealegii…‖. Urmărind logica internă a discursului teoretico-filosofic al partizanilor ―dreptului natural‖, vom reuşi să identificăm natura dreptului ca fiind conceptul care

defineşte ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care oamenii le au ―întrucât suntfiinţe umane, şi nu în virtutea unui sistem particular de legi sub a cărui jurisdicţie segăsesc‖. Conceptul are cel puţin două conotaţii distincte, cu referire la relaţia dreptnatural - drept pozitiv: pe de o parte, conceptul exprimă esenţa ―naturală‖, obiectivăa atributelor fiinţei umane inocente în conţinutul său, adesea conceptul fiindconsiderat ca forma modernă de expresie a ―dreptului natural‖ (Adrian Miroiu); pede altă parte, conceptul dezvoltă un limbaj ―în mod inevitabil normativ‖. ―A avea undrept – spune J.S. Mill – înseamnă a avea ceva a cărui posesie societatea trebuie săţi-o protejeze‖. Însăşi preocuparea de a da dreptului codificări imperative în raport cu unasau mai multe instituţii politice distincte si de a obţine acceptul şi garanţia juridică aacestora, pune în evidenţă caracterul lui normativ. opresive, autoritariste, în dispreţul vieţii şi libertăţii cetăţeanului

menite să asigure protecţia autorităţii şi dreptul nelimitat al acestuia de a-şi impune voinţa. Fie că a fost vorba de totalitarism făţiş, în cazul dictaturilor militare,monarhice, prezidenţiale sau religioase, fie că a fost vorba de totalitarismul mascatcum a fost cazul ―dictaturii proletariatului‖, în toate aceste cazuri, drepturile omuluiau fost sacrificate pe altarul ―raţiunii de stat‖ sau al ―raţiunii divine‖. În statele totalitare se ajunge la un adevărat blocaj al raţiunii individualelibere, omul devenind entitate impersonală, înghiţită în statistici, procentaje, grafice, judecăţi globalizatoare. Şansa eliberării lui în interiorul sistemului devine din ce în ce mai mică,astfel încât până şi cultura şi mentalităţile poartă pecetea turmei. Omul ajunge la ototală lipsă a conştiinţei drepturilor sale, fapt pentru care supunerea necondiţionată

devine obişnuinţă iar pretenţia asupra unor drepturi, complot politic. Întoarcerea la teoria ―dreptului natural‖ şi afirmarea internaţională a―drepturilor omului‖ ca mijloc de presiune asupra statelor totalitare şi ca suport deiluminare a popoarelor asuprite reprezintă în lumea contemporană o soluţie pedeplin legitimă. Impunerea lor ca bariere în faţa întrebuinţarea liberă a liberului tău arbitru să poată coexista cu libertateatuturor,conform unei legi universale‖. Pentru Spencer, ―fiecare om este liber să facă ce vrea, numai să nu ofensezelibertatea egală a celuilalt‖. Pentru J. J. Rousseau ―libertatea fără justiţie este oadevărată contradicţie, căci, oricum am face, totul e stingheritor în acţiunea uneivoinţe dezordonate‖. Raportându-se la sisteme social politice distincte şi mai alesfiind ecoul nevoii exprese de a opune libertatea afirmării dreptului, justiţia nu

limitează aria conceptului, nu se preocupă doar de afirmarea constrângerii şi anecesităţii. Libertatea şi dreptul se exprimă unilateral, ca imperative, ca pretenţiifaţă de care sistemele social – politice şi juridice trebui să se recunoască obligate. Scoala dreptului natural

. Idei de drept natural in antichitateTeza centrala: natura este ordinea fireasca a tuturor lucrurilor, pretutindeni aceeasi. Arbitrariului guvernarii oamenilor leeste opusa natura. Oamenii provin din natura egali, se nasc egali, deci privilegiile si sclavia sunt ilegitime. Dreptul seidentifica cu ratiunea universala. Exista principii de drept pretutindeni si mereu aceleasi, expresie a unitatii naturii.



Heraclit din Efes (aproximativ 535 - 475 i.Hr.), a fost un filozof grec presocratic. A ajuns la convingerea ca schimbareaeste un lucru real si ca stabilitatea e iluzorie. Pentru Heraclit, totul este "intr-un flux", dupa cum spune binecunoscutul sauaforism "Panta Rei" (Totul curge, nimic nu ramane neschimbat.)Aristotel (n. 384 i.Hr. - d. 7 martie 322 i.Hr.) a fost unul din cei mai importanti filosofi ai Greciei Antice, clasic alfilosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al scolii peripatetice. Desi Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel estecel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia si a dezvoltat-o, putindu-se cu siguranta afirma ca Aristotel esteintemeietorul stiintei politice ca stiinta de sine statatoare. A intemeiat si sistematizat domenii filosofice ca Metafizica,Logica formala, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelica a stiintelor naturale a ramas paradigmatica mai mult deun mileniu in Europa. A. deosebeste justitia naturala de ceal legala, conventionala, care trebuie sa tinda spre cea naturala.

Sofocle (n. 496? i.Hr. - d. 406 i.Hr.)Platon (cca. 427 i.Hr. - cca. 347 i.Hr.) a fost un filozof al Greciei Antice, student al lui Socrate si invatator al lui AristotelImpreuna cu acestia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost de asemenea matematician,scriitor al dialogurilor filozofice si fondatorul Academiei din Atena, prima institutie de invatamant superior din lumeaoccidentala. Geniul platonician ca scriitor si ganditor poate fi vazut clar in dialogurile socratice.Stoicii, Marc Aureliu , in latina Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, d. 17 martie 180 si Lucius Annaeus Seneca (sau maisimplu Seneca sau Seneca cel Tanar) (ca. 4 i.Hr.-65 d.Hr.)Socrate (n. cca. 470 i.Hr. - d. 7 mai 399 i.Hr.) a fost filosof al Greciei Antice .Marcus Tullius Cicero (106-43 i.Hr.) a jucat un rol important in perioada de sfarsit a Republicii romane. Activitatea saliterara si politico-sociala s-a concretizat in domenii atat de numeroase, incat Cicero poate fi calificat drept un omuniversal, homo universalis - la romaniConceptii de drept natural in Evul Mediu

Teza centrala: dreptul natural, ca set de norme existente mereu si pretutindeni exista, dar nu se mai identifica cu ratiunea,ci este de natura divina. Biserica, cva reprezentanta a divinitatii pe pamint, este si interpretul autentic al dreptului naturalDezvoltarea doctrinei are loc in perioada conflictului intre Papa si monarh.Sfintul Augustin sau Augustin de Hipona (n. 13 noiembrie 354, Thagaste - d. 28 august 430,), episcop, filozof, teolog,doctor al Bisericii.Conform Sfantului Augustin, imparatia cerurilor serveste ca model ideal pentru organizarea lumeasca, iar statul si dreptultrebuie sa se subordoneze bisericii.Thomas d'Aquino ( 1225 - 1274, opera principala - Summa theologica, 1266-1273, Summa contra gentiles, 1258-1264)defineste dreptul natural ca PARTE a dreptului divin ce se dezvaluie ratiunii in folosul colectivitatii. Orice drept ce provine din a

În cadrul gîndirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu

germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca contemporană, se înscrie şcoala dreptului natural. Ideea fundamentală a şcolii dreptului natural se bazează pe conceptul drepturilor inalienabile ale individului, careconstituie o permanenţă a naturii umane în orice loc şi în orice timp. Aceasta şcoală constată o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, care seconcretizează în legi şi în alte acte normative şi existenţa unui drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şare un caracter etern, universal şi se impune dreptului pozitiv. Problema supuse dezbaterii constă în determinarea naturiidreptului natural, al originii şi forţei acestuia (este el de origine naturală, este un produs al raţiunii umane sau are o originedivină). Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitate la filosofii greci şi apoi la romani. Filosofia greacă făce adistincţie clară între legea naturală şi legea scrisă, între justiţia naturală şi justiţia legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). Nedreptăţilor şi tiraniei le erau opuse norme eterne (echitatea), fiind superioare legilor pozitive. Nu este posibilămodificarea dreptului natural, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia (Cicero).

În Evul Mediu, părinţii bisericii (Augustin, Toma d'Aquino) au menţionat ideea dreptului natural, căutînd însă să -i dea unfundament religios. Însă se menţine trăsătura evidenţiată în antichitate, în conformitate cu c are dreptul pozitiv care nucorespunde dreptului natural nu are validitate.În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia Bisericii, acţiunile antagoniştilor se bazează pe principiile dreptului natural în scopul justificării acţiunilor sale. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cucea a raţiunii şi explicaţia dreptului natural se dă recurgîndu-se la raţiunea umană. Are loc corelarea între concepţiile jusnaturaliste şi acelea ale contractului social. Astfel, Hugo Grotius este considerat ca adevăratul întemeietor al şcolidreptului natural. Natura sociabilă şi morală a omului conduce la ideea contractului social, la constituirea comunităţiiumane; pe baza acestei naturi se poate constitui un drept invariabil pentru toate timpurile şi toate locurile, care existădatorită raţiunii, independent de divinitate.



Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul şi autoritatea există numai pentru protejareaindividului care posedă drepturi inalienabile (Thomas Hobbes). Funcţia contractului social este de a apăra drepturilenaturale ale omului. Atîta timp cît îşi îndeplinesc îndatoririle de a garanta drepturile individuale, guvernanţii nu pot fi privaţi de putere (John Locke). După Rousseau, prin încheierea contractului social oamenii au renunţat la drepturile pe care le aveau în stare naturală, înfavoarea comunităţii din care făceau parte. Statul nu-şi justifică existenţa, decît prin garantarea drepturilor naturale aleoamenilor pe care le restituie sub forma drepturilor civile.După Kant, fundamentul dreptului este în om, omul trebuie să fie respectat în libertatea sa.Dreptul natural este reelaboratca drept raţional. Neokantianismul a dus la renaşterea şcolii dreptului natural (Fichte, Schel ling, Rudolf Stammler

Charles, Renouviers). Ei consideră că instituţiile juridice sînt variabile în timp şi spaţiu prin însăţi natura lor. Experienţasocială demonstrează relativitatea valorilor, iar un ideal pur de justiţie nu poate spera la recunoaştere şi la o validitateuniversală. Astfel, se oferă soluţia dreptului natural. Or, numai metoda raţională de apreciere a caracterului drept saunedrept al unei instituţii juridice se aplică perpetuu. Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de evoluţie juridică prin care umanitatea este condusă şi tinde spre o mai mare autonomie a omului, or, omul şi drepturile salereprezintă o permanenţă esenţială a dreptului.

I. Idealismul în drept. Şcoala istorică a dreptului. Orientarea biologică în drept. 2. Scoala istorica a dreptului. Prezentare generalaTeza: asociaza dreptul cu istoria, este o reactie impotriva scolii dreptului natural, care naglijeaza faptele istorice, particularitatile natioanel si conditiile sociale.

Friedrich Carl von Savigny (1779 -1861), jurist. Savigny scrie in 1815 - "Menirea timpului nostru pentru codificare". Principalele teze ale scolii istorice a dreptului:1. dreptul se naste in mod spontan, ca si limba, se cristalizeaza in mod inconstiebnt, se dezvolta in strinsa legatura cuspiritul poporului2. dreptul e produsul colectiv al desfasurarii istorice a vietii unui popor 3. nu legea, ci cutuma reprezinta principalul izvor al dreptului si baza acestuia.4. Legiuitorul este numai un organ al constiintei nationale, nu dispune de putere creatoare de drept5. Legile nu au o valabilitate si o aplicabilitate universala Acest curent (idealismul) a fost influenţat de filosofia germană asec. XVIII-XIX (Kant, Hegel, Fichte). Departe de a fi curent pe deplin unitar, acesta cunoaşte abordări diferite, problemecontroversate, interferenţe cu alte şcoli şi curente. Elementul distinct comun pentru aceşti filosofi o constituie înţelegere aomului ca fiinţă raţională. Hegel – ceea ce este raţional este real şi ceea ce este real e raţional. Kant – dreptul permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii în care voinţa liberă a fiecăruia

poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Hegel – Fii o persoană şrespectă-i pe ceilalţi ca persoane. Hermann Cohen (şcoala de la Marburg – întoarcerea la Kant) – persoana prezintă conceptul fundamental al dreptuluiRudolf Stammler abordează dreptul ca domeniu specific al voinţei umane. Dreptul este, în primul rînd, voinţă, pentru că eeste un mod de a ordona actele umane, de a armoniza scopurile individuale. Un raport juridic este drept dacă idealul sociaspre care tinde este corelarea scopurilor raţionale ale fiecărui individ cu scopurile raţionale ale celorlalţi. A realiza justiţiaînseamnă a înlătura scopurile şi normele care contrazic pe cele general acceptate. Şcoala istorică a dreptului a apărut în prima jumătate a sec. XIX în Germania. Fondatorul ei este Fridrich Karl vonSavigny. Alţi reprezentanţi sînt Gustav Hugo, Puchta. Pentru susţinătorii acestei şcoli dreptul este o operă a naturiiDreptul nu trebuie creat ci se creează singur ca un fenomen natural ca limba, folclorul etc. el este o oglindă a trecutului poporului. Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga istorie a poporului. Prin urmare, cutuma, dar nulegea, reprezintă izvorul principal al dreptului. Legiuitorul nu are puterea de a crea dreptul. El este numai un organ care

exprimă comunitatea spirituală a poporului. Friedrich Schelling - natura este o infinită productivitate, adică sufletul lumii. După cum există un suflet al lumii, existăun suflet al poporului, care determină conştiinţa socială şi politică. Creatorul orientării biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluţiei biologice elaboratăde Charles Darwin. Darwin consideră că lupta pentru viaţă obligă speciile animale, inclusiv omul, să se adapteze continuucondiţiilor de existenţă pentru a supraveţui. Spencer arată că individul se adaptează condiţiil or sociale conform principiului eredităţii. Prin adaptarea la necesităţile vieţii sociale, specia umană dobîndeşte anumite experienţe pe care lelasă ca moştenire generaţiei următoare. Ceea ce este experienţă pozitivă şi ajută la supravieţuire, devine inst inct laurmătoarea generaţie. Morala, datoria, justiţia devin astfel instincte bazate pe experienţe care au permis generaţiei precedente să supravieţuiască. Conform acestei evoluţii controlate de legităţi biologice, experienţa este transformată îninstinct. Astfel, Spencer deduce un număr de drepturi naturale ale individului, cum ar fi: dreptul de proprietate, libertatea



muncii, libertatea cuvîntului etc. Dar acceptă că libertatea trebuie însoţită de sentimentul responsabilităţii, or, toţi oameni pot face ceea ce lor le place, cu condiţia să nu aducă atingere libertăţii egale a celorlalţi. Instituţiile juridice ca componenteimportante ale organismului social au nevoie de permanentă adaptare şi perfecţionare pentru a putea fi soluţionat fiecarecaz concret, adaptarea societăţii la mediul natural şi supravieţuirea societăţii însăşi.

I. Pozitivismul în drept (şcoala sociologică). 5. Pozitivismul in drept respinge orice idee de drept natural, de justitietranscedentala si admite exclusiv cunoasterea realitatii pozitive, juridice sau stiintifice.Pozitivismul a detinut si mai detine in gindirea juridica o pozitie dominanta.. Pozitivismul juridic (analitic) are la baza postualtul separarii dreptului astfel cum este de dreptul, cum ar trebui sa

fie. Face abstractie de idealuri si considera dreptul o creatie a statului a carui autoritate nu poate fi pusa sub semnulintrebarii.

Teze: 1. legile sunt comandamente ale fiintei umane2. nu este necesara raportarea dreptului la morala si a dreptului asa cum este la dreptul asa cum ar trebui sa fie3. conceptele juridice merita studiate, dar separat de cercetarea istorica a cauzelor si a originii ideilor, de cercetareasociologica, de morala, de scopul dreptului.4. sistemul dreptului este un sistem logic "inchis" din care se pot deduce, prin mijloace logice, decizii juridice corecte,avind la baza norme juridice prestabilite, fara luarea in considerare a scopurilor sociale, a politicii si a moralei.John Austin (1790-1859) Dreptul este o norma impusa pentru a fi guvernata o fiinta inteligenta de o alta fiinta inteligentacare a re puterea de partea sa. Dreptul e fundamentat pe puterea superiorului, nu pe dreptate. Suveranul nu este obligat sarespecte nici o limita.

Rudolf von Ihering dreptul depinde de constringere. Statul este unica sursa a dreptului. Forta concentrata in miinilestatului reprezinta elementul contral al dreptului.Georg Jellinek Formuleaza teoria autolimitarii statului, ca stat de drept. Normele juridice au urmatoarele caractere:a. privesc conduita exterioara aoamenilor si se aplica relatiilor dintre ei; b. provin de la o autoritate externa cunoscuta;c. forta lor obligatorie este garantata de o putere exterioara;d. actiunea lor este eficace. Curentul pozitivist în drept este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, în prim planul cunoaşterii fiind situate nu ideile pure ci faptele, experienţa, practica. Unul din fondatorii acestei şcoli estefrancezul Auguste Comte care considera faza pozitivistă (ştiinţifică) ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, dupăfaza teologică şi cea metafizică. Comte compară aceste stări cu vîrstele omului: copilărie, adolescenţă şi maturitate. Starea teologică este acea în care oamenii explică fenomenele naturii prin cauze supranaturale, prin intervenţiile z eilor prin miracole. Starea teologică corespunde copilăriei, căci, după Comte, copilul este un mic teolog, cum teologul este un

copil mare. Starea metafizică (filosofică) are menirea de a asigura tranziţia spiritului uman de la teologie la ştiinţă.Incapa bilă să construiască ceva, metafizica se limitează la a pregăti terenul, suprimînd teologia fără a pune ceva în locAceastă stare este perioada de adolescenţă a omenirii, stare incertă şi trecătoare. Starea pozitivă reprezintă regimul definitiv al raţiunii umane şi se caracterizează prin tendinţa de a înlocui absolutul curelativul. Este vîrsta maturităţii omenirii, este vremea ştiinţei pozitive care descrie realitatea – nu cred, decît ceea ce vădTermenul pozitiv semnifică în acelaşi timp utilul în opoziţie cu inutilul, certul în opoziţie cu indecisul, precisul în opoziţiecu vagul şi relativul în opoziţie cu absolutul – totul este relativ; iată singurul lucru absolut. Şcoala pozitivistă în drept respinge orice idei de drept natural şi încearcă de a orienta cunoaşterea juridică exclusiv sprerelaţiile economice, sociale, politice, juridice, lingvistice etc. În natură nu există drept, în natură există fapte. Termenu l de pozitivism î

în filosofia dreptului nu are o semnificaţie unică, general acceptabilă, el determinînd un şir de curente filosofice. Fiinddiverse opinii, ne vom referi la: utilitarismul, pozitivismul sociologic, pozitivismul pragmatic şi pozitivismul analitic.

Utilitarismul reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului din sec. XVIII. Astfel, fondatorulacestui curent, englezul Jeremy Bentham (1748-1832) apreciază că natura a plasat omul sub imperiul plăcerii şi alsuferinţei şi anume aceste sentimente eterne şi irezistibile trebuie să facă obiectul studiilor legiuitorului. Dreptul trebuie săslujească utilitatea, iar utilul corespunde plăcerii. Unicul scop la vieţii este plăcerea înţeleasă în sens materialist, casatisfacţie şi avantaj personal. Plăcerea şi suferinţa înlocuiesc noţiunile de dreptate şi nedreptate, moralitate şi imoralitate.Dreptul, justiţia, frumuseţea nu sînt decît cuvinte prin care se traduce ideea de utilitate. Bine este ceea ce produce plăcer eiar morala este calculul plăcerilor (aritmetică morală). utilitarismul Se indreapta impotriva scolii dreptului natural, se dezvolta in secolul XIX



Helvetius sanctiunea juridica nu este altceva decit mijlocul prin care interesele individuale sunt puse in acord cu intereselecolective ale societatii date.Jeremy Bentham (1748-1832, opera principala - Introduction to the Principles of Morals and Legislation, 1789) Sarcinadreptului este de a servi binele si de a evita raul, adica de a sluji utilitatea. Promoveaza individualismul si egalitarismulScopul final al legislatiei este maxima fericire pentru un numar cit mai mare de oameni. Prin drept se realizeaza unechilibru al intereselor.John Stuart Mill (1806 - 1873, opera principala - Utilitarianism, 1863), incearca sa concilieze notiunile de justitie cu ceade interes, recurgind la notiunea de interes general, superior interesului individual.Rudolf von Ihering - dreptul nu asigura niciodata binele individului, ca scop in sine, ci numai ca mijloc al unui alt scop, de

a asigurabinele societatii. Dreptul este un fapt si se dezvolta datorita luptei individului pentru dreptul sau.. Opinii referitoare la pozitivism in gindirea juridica romaneascaMircea Djuvara: Ideea de obligatie sta la baza intregului drept, ca si a moralei si "a afirma contrariul si a intemeia dreptul pe utilitate este a face o asertiune stiintifica periculoasa si superficiala, este unul dintre cele mai mari si mai crezutesofisme pe care mai ales timpurile din urma le-au adus la moda. In realitate, indiferent daca aplicam sau nu ideea morala,ratiunea noastra ne spune ca avem indatoriri in afara de orice idee de utilitate a actelor noastreÎnsă, nimeni nu poate fi fericit în mijlocul unei mulţimi de nefericiţi. Pe de altă parte egoismul propriu determină aceiaşiatitudine şi din partea celorlalţi. Este deci un efect de bumerang. Scopul suprem nu mai este plăcerea individului, ci ceamai mare fericire a celui mai mare număr de indivizi. Regula fundamentală a lui Bentham este „în repartizarea plăcerilornici un om nu trebuie să fie exclus, şi fiecare trebuie să conteze drept un om‖. Astfel, scopul final al legislaţiei îreprezintă maxima fericire pentru un cît mai mare număr de oameni.

Rudolf von Ihering, după cum am arătat, accentuează teza în conformitate cu care dreptul urmăreşte să conciliezeinteresele individului cu interesele societăţii, să le echilibreze, acesta fiind scopul dreptului.

John Stuart Mill crede că utilitatea este fondată pe toate interesele permanente ale omului ca fiinţă progresivă. El stabileşteo ierar hie a intereselor, demnitatea reprezentând valoarea supremă a plăcerii. Mill încearcă o sinteză între dreptate şiutilitate relevînd subordonarea interesului individual faţă de cel general, realizabilă prin organizare socială, sancţiune şieducaţie.

Herbert Spencer – subordonarea minorităţii majorităţii este legitimă atîta timp cît ea nu implică restricţii proprietăţii şilibertăţii decît cele necesare pentru cea mai bună protecţie a acestei libertăţi şi acestei proprietăţi.

Pozitivismul sociologic. Acest curent este corelat cu alte şcoli. Astfel, ca şi şcoala istorică a dreptului, acesta studiază

dreptul în evoluţia sa, în schimbările succesive şi le leagă de schimbările pe care le suferă însăţi societatea. Ca şi şcoalautilitară, pozitivismul sociologic vede in instituţii mijloace de a da satisfacţie interesului social.

Ideea de bază lansată de Eugen Ehrlih este că centrul de greutate al evoluţiei dreptului trebuie căutat în societatea însăşi.Aceasta duce la instituirea sociologiei dreptului cu un statut ştiinţific propriu cu un obiect propriu de cercetare reprezentatde realitatea socială integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi funcţionalitatea sa (cu utilizarea metodelorsociologice generale).

Ceea ce este caracteristic şcolii sociologice este efortul ferm pentru a da moralei un fundament ştiinţific – de a integraştiinţa socială în sistemul general al ştiinţelor naturale. Şcoala sociologică recurge la metoda care constă în a studia faptelesociale în ele însele, în a le constata şi în a căuta să le explice, pentru încercarea cunoaşterii a tuturor condiţiilor vieţii încomun.

Astfel, ipoteza evoluţiei a fost aplicată ştiinţelor sociale, aşa cum s-a întîmplat cu ştiinţele naturii. Instituţiile popoarelorcivilizate au fost considerate ca produs al unei selecţii, fiindcă societăţile care nu au ştiut să se disciplineze şi să seorganizeze, care au practicat furtul, violenţa, s-au eliminat singure. Tot aşa şi diferite forme ale căsătoriei, prin răpire, princumpărare, prin acord liber corespund progreselor succesive ale vieţii colective. La fel se întîmplă cu substituirea prindreptul penal al vendetei (principiului talionului). Astfel, dreptul rezultă din intervenţia exercitată de societate, în prop riusău interes, intervenţie destinată să facă să înceteze sau să prevină conflictele.

Dreptul este ansamblul mijloacelor cu ajutorul cărora fiecare grup se apără împotriva tulburărilor stîrnite de anumiţimembri ai săi sau împotriva ostilităţilor altor grupe. Societatea intervine pentru a se apă ra, pentru a asigura conservareasau dezvoltarea sa, prevalînd interesul social. August Comte consideră că, la propriu vorbind, nu are drepturi, el nu are



decît îndatoriri. „Nimeni nu posedă un alt drept decît acela de a-şi face întotdeauna datoria sa‖. Societatea singură aretoate drepturile, iar faţă de ea individul nu are decît îndatoriri.

Unii sociologi au totuşi tendinţa de a opune individul societăţii. Însă această idee este fondată pe acel fapt al experienţei cărespectul individului este o bună politică socială şi constituie pentru societate cel mai bun mijloc de a se conserva şi de ase apăra.

Pozitivismul analitic (teoria imperativistă a dreptului) susţinut de Bergkohm, H.L.A. Hart, John Ostin. Orice drept estedrept pozitiv, în afara acestuia neexistînd altul. Dreptul este o creaţie a statului, a cărei autoritate nu poate fi pusă sub

semnul îndoielii. Dreptul înseamnă totalitatea normelor în vigoare.

Ostin – dreptul este norma impusă pentru a fi guvernată o fiinţă inteligentă de către o altă fiinţă inteligentă care are puterea de partea sa. Dreptul pozitiv se caracterizează prin patru elemente: ordin (comandament), sancţiune, îndatorire şsuveranitate. Dreptul depinde de constrîngere, iar constrîngerea constituie monopolul statului.

Pozitivismul pragmatic (pragmatismul). Consideră că valoare unei doctrine se determină prin efectele ei este adevărat ceeace reuşeşte. Reiese în opinia majorităţii autorilor din realismul juridic american şi realismul jurisdic scandinav.

Realismul juridic american. Fondatorii sînt J. C. Gray, Jerome Franck şi O. W. Holmes. Pentru aceştia ceea ce contează cuadevărat în drept nu sînt propoziţiile normative, conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în carese soluţionează litigiile. Această acţiune de a face ceva privind litigiile, de a face în mod raţional, de către judecători sau

şerifi, funcţionari sau avocaţi, este ceea ce revine dreptului. Ceea ce fac aceste persoane oficiale în legătură cu litigiile estedreptul însuşi.

Oliver Holmes consideră că în drept factorul logic nu este unic. O importanţă deosebită o au factorii nonlogici: interese,emoţii, mediul social, personalitatea judecătorului etc. Aceasta se întîmplă deoarece dreptul ca şi societatea este într -unflux permanent, dar dr eptul se mişcă încet, în timp ce viaţa se mişcă repede în jurul lui, fapt pentru care unele legi se potrupe de viaţă. Ca consecinţă, pentru a pune în concordanţă dreptul cu transformările sociale trebuie să se acorde un roldiscreţionar instanţelor judecătoreşti. Fiecare caz este unic şi cere soluţii creatoare, netutelate de autoritatea tradiţională adreptului. În această viziune judecătorul este înţelept şi creator, liber de paragrafe şi precedente, cu o percepţie clară şicalmă.

J. Franck – Dreptul din ceruri, plutind deasupra existenţei omeneşti este lipsit de valoare. Principiile, normele, conceptele

pot constitui dreptul doar pentru jurişti, dar nu pentru restul omenirii. Pentru omul simplu, dreptul înseamnă ceea ce auhotărît şi vor hotărî instanţele, dar nu pure şi vagi generalizări.

Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi are ca reprezentanţi pe AxelHogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Realismul scandinav se pronunţă împotriva ideii dreptului natural şi justiţiei absolute. În opinia acestora dreptul nu este altceva decît viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate şi condiţiilecare fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizare a unor scopursociale. Dreptul este determinat într-o societate concretă de interesul social, justiţia depinzînd de modul în care legea seaplică în concret.

Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori care nu poate fi fixată în termeni absoluţi, ci în raport denecesităţile sociale care se schimbă în funcţie de moment, ţări şi împrejurări.

TEMA 7. AXIOLOGIA JURIDICĂ 7.1. Axiologia legistă 7.2. Axiologia jusnaturalistă 7.3. Axiologia libertaro- juridică

7.1. Axiologia legistă7.2. Axiologia jusnaturalistă7.3. Axiologia libertaro- juridică Cu studiul valorilor se ocupă axiologia(axios = valoare; logos = teorie), adică teoriagenerală a valorilor. În calitate de compartiment al filosofiei, axiologia est e preocupată de studiulvalorilor dintr-o perspectivă generală şi multilaterală, analizând ceea ce ele au în comunnatura,originea, geneza şi funcţiile lor,-dincolo de specificul fiecăreia şi domeniul căruia îi aparţine.Pentru că, trebuie



spus, există şi o diversitate de ştiinţe sociale ce studiază doar anumite tipuri devalori:economia politică – valorileeconomice,estetica – valorile artistice, etica – valorile morale, ştiinţa dreptului – valorile juridiceetc. Astfel, iau naştere oserie de axiologii deramură, cum ar fi axiologia morală, axiologia juridică etc.Filosofia dreptului nu ar fi încheiată dacăaria preocupărilor ei s-ar reduce doar la domeniileontologic şi gnoseologic; cu aceeaşi necesitate ea trebuie să investighezeşi acea lume creată deom – lumea valorilor juridice. Cu alte cuvinte, în continuarea şi completarea sa ca teoriegenerală aexistenţei dreptului (ca ontologie juridică) şi ca teorie generală a cunoaşterii dreptului(ca gnoseologie juridică), filosofi adreptului trebuie să se realizeze şi cateorie generală a valorilor juridice(ca axiologie juridică).Domeniul şi tematica principală a axiologiei juridice sunt problemele înţelegerii şi tratăriidreptului ca valoare (ca scop, obligativitate, cerinţăimperativă etc.) şi raţionamentele valorice(şi evaluările) respective despre importanţa juridică (adică sensul valoric – din

punctul de vedereal dreptului) a legilor în vigoare (dreptului pozitiv) şi a statului.7.1. Axiologia legistă În cadrulegismului, care identifică dreptul cu legea şi neagă, astfel, esenţa obiectivă adreptului şi, totodată, criteriul deosebiridreptului de samovolnicie, este imposibil un principiu în baza căruia s-ar discuta despre evaluarea juridică însăşi şivaloarea juridică a legii.În temeiul negării însuşirilor şi caracteristicilor obiective ale dreptului, independente devoinţalegiuitorului, în aspect axiologiclegismul neagă, în fond, valorile juridice însăşi şi recunoaştedoar valoarea legii învigoare (dreptului pozitiv). Totodată „valoarea‖ legii în vigoare (dreptului pozitiv), recunoscută de legişti (pozitivişti şneopozitivişti), în realitate este privată de sensulvaloric juridic ca atare.Astfel, „valoarea‖ legistă a legii învigoare(dreptului pozitiv) – esteobligativitatea generalăoficială, imperativitatea autoritară, şi nu importanţa ei generalădupă un oarecare temei juridicobiectiv. Semnificativă în acest sens este concepţia radicală a neopozitivistuluiH.Kelzen,conform căreia dreptul are valoare doar în calitate de ordin, de normă. În acest sens (ca ordin, canormă) dreptuleste caracterizat ca formă de obligativitate. „Nu se poate spune, cum adesea seîntâmplă,-afirmă Kelzen,-că dreptul nunumai că reprezintă în sine o normă (sau ordin), dar şică el deasemenea constituie sau exprimă o oarecare valoare (o

asemenea afirmaţie are sens doar dacă se admite valoarea divină absolută). Doar, dreptul constituie o valoare anume deaceea, că el este o normă...‖( Чистое учение о праве Ганса Келзена. Вып. 1. с. 93. 66).Este important de subliniafaptul, că „norma‖ la Kelzen – este obligativitatea-ordin pură, dar nu norma egalităţii, norma libertăţii, norma echităţii. Eanu conţine nimic din caracteristicileformal- juridice aledreptului. Norma lui Kelzen (şi totodată şi forma dreptului) – esteforma pură‖ şi goală a obligativităţii, potrivită pentru atribuirea statutului şi caracterului imperativoricărui conţinut pozitiv- juridic.Aşadar, conform axiologiei legiste valoarea dreptului, adică a legii în vigoare, constă în aceeacă legea esteo normă şi o formă pură a obligativităţii.7.2. Axiologia jusnaturalistă Conform axiologiei jusnaturaliste, dreptul naturaîntruchipează în sine însuşirile obiecti-ve şivalorile „adevăratului‖ drept şi de aceea se manifestă ca model cuvenit, scop şcriteriu pentruaprecierea valorică a dreptului pozitiv şi a puterii legislative respec tive (legiuitorului, statuluiîn general)Totodată, dreptul natural este înţeles ca fenomen moral deja datorită naturii sale şiiniţial i se atribuie o valoare absolutăcorespunzătoare.În conceptul de drept natural, aşadar, de rând cu unele sau altele însuşiri obiective aledreptului (principiuegalităţii oamenilor, libertăţii lor etc.), sunt incluse şi diferite caracteristicimorale (religioase, etice, estetice). În r ezultatu

unei asemenea confundări a dreptului cu morala (religia etc.), dreptul natural apare ca o simbioză a diferitor normesociale, ca un oarecarecomplex moral juridic (sau etico- juridic, religiosjuridic), de pe poziţiile căruia este extrasunoarecare raţionament valoros despre dreptul pozitiv şi legiuitorul pozitiv (puterea de stat).Printr -un asemenea mod detratare, dreptul pozitiv şi statul sunt evaluate (în plan valoric) nuatât din punctul de vedere al criteriului juridic însăşi (aînsuşirilor juridice obiective, care segăsesc în concepţia respectivă a dreptului natural), cât în principiu de pe poziţimorale, din punctul de vedere al reprezentărilor autorului concepţiei date despre natura morală (etică,religioasă etc.) şconţinutul moral al dreptului adevărat. În această ordine de idei, totalitateaunor asemenea însuşiri etico - juridice şcaracteristici de conţinut ale dreptului natural în formă generalizată sunt interpretate ca manifestare a echităţii universale şabsolute a dreptului natural,căruia trebuie să-i corespundă dreptul pozitiv şi activitatea statului în întregime.Totodatăechitatea este interpretată nu în sens formal-juridic, ci ca fenomen etic sau etico- juridic şi ca noţiune cu conţinut specific pentru fiecare concepţie jusnaturalistă şi, deci, în modlimitat şi etic concret.Deaceea diferite concepţii jusnaturaliste aleechităţii – în pofida pretenţiilor lor launiversalitatea etică (sau etico- juridică) şi valoarea absolută – în realitate au o

valoare relativă şiexprimă reprezentări relativiste despre moralitate în general şi valorile etice ale dreptului, înparticula r Nea junsurile menţionate sunt caracteristice nu numai concepţiilor jusnaturalismuluitradiţional, dar şi diferitor învăţăturfilosofico- juridice contemporane, care în tratarea dreptuluise bazează pe idei şi construcţii ale dreptului natural. În aceastăordine de idei, pot fi menţionate învăţăturile lui I.Kant şi G.Hegel şi a discipolilor lor, V.S.Soloviov, R.Marcic şi a altorreprezentanţi ai învăţăturii etico-morale despre drept, a interpretării dreptului ca „minimummoral‖, ca parte a ordiniimorale sau a unui tot întreg moral, ca manifestare a echităţii etice(morale, religioase) etc.Pe de altă parte, la meriteleincontestabile ale reprezentanţilor concepţiei jusnaturalisteurmează a fi raportate punerea şi elaborarea problemelor cu privire la valoarea dreptului, promovarea ideilor libertăţii şi egalităţii tuturor oamenilor, a echităţii jusnaturaliste, adrepturilor înnăscute şi inalienabile ale omului, abordarea problemelor cu privire la limitarea juridică aputerii oficiale, lastatul de drept etcAşadar, conform axiologiei jusnaturaliste, valoarea dreptului este reprezentată de dreptulnatural camanifestare valorică autentică, morală şi etică.7.3. Axiologia libertaro- juridică Valoarea dreptului, conform axiologie



libertarojuridice, constă în aceea că dreptul este oformă universală, necesară şi general-obligatorie de exprimare a unoraşa valori generale umaneca egalitatea, libertateaşi echitatea. În această ordine de idei, dreptul ca formă juridicădereglementare a relaţiilor concrete (dar totodată şi componentele formale ale acestei forme juridice – egalitatealibertatea, echitatea) nu trebuie confundat cu însăşi relaţiile concrete, cuconţinutul factual al relaţiilor sociale, mijlocite şireglementate de forma juridică. Astfel că,egalitatea, libertatea şi echitatea, conform acestei interpretări,-sunt formalităţ juridice, şi nufaptice, sunt componente formale semantice (şi nu materiale, empirice), însuşiri şi caracteristiciale dreptuluiÎn plan axiologic, o asemenea concepţie juridico-formalizată a dreptului permitede a afirma în mod întemeiat, că estevorba anume (şi numai) despre valori juridice, şi nu morale,etice, religioase sau alte valori nejuridice. În plus, valorile juridice – datorită universalităţiiabstracte a dreptului – poartă după definiţie un caracter universal şi de importanţă

generală (şi înacest sens absolut, dar nu relativ). Astfel, în evaluarealui axiologică, dreptul se manifestă nu pur şi simpluca purtător non-formalizat (formal-faptic) al valorilor morale (sau etico-juridice),ceea ce este caracteristic modulu jusnaturalist, dar ca formă strictă anumită a valorilor juridice,ca formă specifică a obligativităţii juridice, deosebită detoate celelalte forme (morale, etice,religioase) de obligativitate şi forme valorice.O asemenea înţelegere a sensului valorical formei juridice de obligativitate se deosebeşte principial nu numai de tratarea jusnaturalistă, dar şi de cea legistă(pozitivistă), a acestei probleme. În opoziţie cu devalorizarea legistă a dreptului ca ordin al puterii oficiale cuoarecareconţinut arbitrar, în concepţia libertaro- juridică a dreptului, forma juridică ca formă a egalităţii,libertăţii şechităţii este calitativ determinată şi plină de conţinut, însă plină de conţinut şideterminată în sens strict formal - juridic, şnu în sensul unui sau altui conţinut factual,cum estecaracteristic modului jusnaturalist de interpretare a dreptului. Deaceea, asemenea formă calitativ determinată în plan formal- juridic a dreptului reprezintăîn sine o formă de obligativitatenu numai în sensul general-obligatoriu, al im perativităţiiautoritare etc., dar şi în sensul importanţei generale valoriceobiective, în sensul obligativităţiiaxiologico- juridice.Concepţia dată a interpretării juridice (formal- juridice) a

principalelor valori ale existenţeiumane (egalitatea, libertatea, echitatea) în calitate de momente ale formei deobligativitate juridică conturează clar, schiţează şi fixează statutul valoric al dreptului (sfera, componenţa, potenţialuldreptului ca valoare, specificul dreptului ca valoare obligatorieîn sistemul general alvalorilor şi formelor de obligativitateetc.). De pe aceste poziţii juridice poate şi trebuiedeterminată importanţa valorică a tuturor fenomenelor din sfera,corespunzătoare şi relevantădreptului, a existenţei.Această sferă a existenţei, determinată valoric de pe poziţiileobligativităţii juridice, estealcătuită – în cadrul axiologiei libertarojuridice (cu luarea în consideraţie aspecificuluiobiectului ei, profilului şi sarcinilor) – din legea în vigoare (dreptul pozitiv) şi stat, în toatemanifestările şevaluările lor empirice, în întreaga lor existenţă reală, şi, deasemenea, dincomportamentul juridico -valoric al tuturorsubiecţilor de drept. În axiologia libertaro- juridică este vorba, aşadar, despre evaluarea(raţionalizarea valoricăşiaprecierea) de pe poziţiile dreptului a sensului şi importanţei juridice a legii în vigoare (dreptului pozitiv), a statului , acomportamentului subiecţilor de drept, despre calitatea lor juridică,despre concordanţa (sau non-concordanţa) lorscopurilor, cerinţelor, imperativelor dreptului caobligativitate valorică. În această ordine de idei, dreptul se manifestă ca

scop pentru legea învigoare (dreptul pozitiv), stat, comportamentul oamenilor. Aceasta înseamnă, că legea învigoare(dreptul pozitiv), statul, comportamentul juridico-valoric al oamenilor trebuie să fieorientate spre întruchiparea şrealizarea cerinţelor dreptului, deoarece anume în aceasta şiconstă scopul, sensul şi importanţa lor. Legea în vigoare(dreptul pozitiv), statul şicomportamentul subiecţilor de drept au valoare doar în calitate de fenomene juridice.Scopuldreptului ca obligativitate în raport cu legea în vigoare (dreptul pozitiv), statul şicomportamentul subiecţilor de drept poatefi formulat ca imperativ juridico-valoric: legea învigoare (dreptul pozitiv),statul şi comportamentul subiecţilor de drepttrebuie să aibă uncaracter juridic.În acest aspect axiologic corelaţia dintre obligativitate şi realitate exprimă ideea necesităţii desăvârşirii permanente a formelor dreptului pozitiv, statului şi comportamentului oamenilor,constituite empriric şicare, ca fenomene ale realităţii, ce se dezvoltă istoriceşte, împărtăşescrealizările şi neajunsurile ei şi sunt întotdeaunadeparte de starea ideală.Mai mult chiar, în procesul dezvoltării istorice se înnoieşte, îmbogăţeşte şi se concretizeazăînşăşisensul obligativităţii juridice, întregul complex de scopuri juridice – valori – cerinţe,cărora trebuie să le corespundălegileexistente, statul, comportamentul oamenilor

Cu studiul valorilor se ocupă axiologia (axios = valoare; logos = teorie), adică teoria generală a valorilor. În calitate de compartiment al filosofiei, axiologia este preocupată de studiul valorilor dintr -o perspectivă generală şi multilaterală, analizând ceea ce ele au în comun -natura, originea, geneza şi funcţiile lor, - dincolo de specificul fiecăreia şi domeniul căruia îi aparţine. Pentru că, trebuie spus, există şi o diversitate de ştiinţe sociale ce studiază doar anumite tipuri de valori: economia politică – valorile economice, estetica – valorile artistice, etica – valorile morale, ştiinţa dreptului – valorile juridice etc. Astfel, iau



naştere o serie de axiologii de ramură, cum ar fi axiologia morală, axiologia juridică etc. Filosofia dreptului nu ar fi încheiată dacă aria preocupărilor ei s-ar reduce doar la domeniile ontologic şi gnoseologic; cu aceeaşi necesitate ea trebuie să investigheze şi acea lume creată de om – lumea valorilor juridice. Cu alte cuvinte, în continuarea şi completarea sa ca teoriegenerală a existenţei dreptului (ca ontologie juridică) şi ca teorie generală a cunoaşterii dreptului (ca gnoseologie juridică), filosofia dreptului trebuie să se realizeze şi ca teorie generală a valorilor juridice

(ca axiologie juridică). Domeniul şi tematica principală a axiologiei juridice sunt problemele înţelegerii şi tratării dreptului ca valoare (ca scop, obligativitate, cerinţă imperativă etc.) şi raţionamentele valorice (şi evaluările) respective despre importanţa juridică (adică sensul valoric – din punctul de vedereal dreptului) a legilor în vigoare (dreptului pozitiv) şi a statului. 7.1. Axiologia legistă În cadrul legismului, care identifică dreptul cu legea şi neagă, astfel, esenţa obiectivă a dreptului şi, totodată, criteriul deosebirii dreptului desamovolnicie, este imposibil un principiu în baza căruia s-ar discutadespre evaluarea juridică însăşi şi valoarea juridică a legii. În temeiul negării însuşirilor şi caracteristicilor obiective ale

dreptului, independente de voinţa legiuitorului, în aspect axiologiclegismul neagă, în fond, valorile juridice însăşi şi recunoaşte doar valoarea legii în vigoare (dreptului pozitiv). Totodată „valoarea‖ legii în vigoare (dreptului pozitiv), recunoscută de legişti (pozitivişti şi 65neopozitivişti), în realitate este privată de sensul valoric juridic ca atare. Astfel, „valoarea‖ legistă a legii în vigoare (dreptului pozitiv) – esteobligativitatea generală oficială, imperativitatea autoritară, şi nu importanţa ei generală după un oarecare temei juridic obiectiv.Semnificativă în acest sens este concepţia radicală a neopozitivistului H.Kelzen, conform căreia dreptul are valoare doar în calitate de ordin, de normă. În acest sens (ca ordin, ca normă) dreptul este caracterizat ca

formă de obligativitate. „Nu se poate spune, cum adesea se întâmplă, -afirmă Kelzen, - că dreptul nu numai că reprezintă în sine o normă (sau ordin), dar şi că el deasemenea constituie sau exprimă o oarecare valoare (o asemenea afirmaţie are sens doar dacă se admite valoareadivină absolută). Doar, dreptul constituie o valoare anume de aceea, că el este o normă...‖52 Este important de subliniat faptul, că „norma‖ la Kelzen – esteobligativitatea-ordin pură, dar nu norma egalităţii, norma libertăţii, norma echităţii. Ea nu conţine nimic din caracteristicile formal-juridiceale dreptului. Norma lui Kelzen (şi totodată şi forma dreptului) – esteforma „pură‖ şi goală a obligativităţii, potrivită pentru atribuirea statutului şi caracterului imperativ oricărui conţinut pozitiv-juridic

arbitrar.Aşadar, conform axiologiei legiste valoarea dreptului, adică a legii în vigoare, constă în aceea că legea este o normă şi o formă pură a obligativităţii. 7.2. Axiologia jusnaturalistă Conform axiologiei jusnaturaliste, dreptul natural întruchipează însine însuşirile obiecti-ve şi valorile „adevăratului‖ drepşi de aceea se manifestă ca model cuvenit, scop şi criteriu pentru aprecierea valorică a dreptului pozitiv şi a puterii legislative respective (legiuitorului, statului în general). Totodată, dreptul natural este înţeles ca fenomen moral deja datorită naturii sale şi iniţial i se atribuie o valoare absolută



corespunzătoare. În conceptul de drept natural, aşadar, de rând cu unele sau altele însuşiri obiective ale dreptului (principiul egalităţii oamenilor, libertăţii lor etc.), sunt incluse şi diferite caracteristici morale (religioase, etice, estetice). În rezultatul unei asemenea confundări a dreptului cu morala (religia etc.), dreptul natural apare ca o simbioză a diferitor normesociale, ca un oarecare complex moral juridic (sau etico juridic, religiosjuridic),de pe poziţiile căruia este extras un oarecare raţionament valoros despre dreptul pozitiv şi legiuitorul pozitiv (puterea de stat).

Printr-un asemenea mod de tratare, dreptul pozitiv şi statul sunt evaluate (în plan valoric) nu atât din punctul de vedere al criteriului juridic însăşi (a însuşirilor juridice obiective, care se găsesc în concepţia respectivă a dreptului natural), cât în principiu de pe poziţii morale, din punctul de vedere al reprezentărilor autorului concepţiei date despre natura morală (etică, religioasă etc.) şi conţinutul moral al dreptului adevărat. În această ordine de idei, totalitatea unor asemenea însuşiri etico- juridice şi caracteristici de conţinut ale dreptului natural în formă generalizată sunt interpretate ca manifestare a echităţii universale şi absolute a dreptului natural, căruia trebuie să-i corespundă dreptul pozitiv şi activitatea statului în întregime. Totodată, echitatea este interpretată nu în sens formal-juridic, ci ca

fenomen etic sau etico- juridic şi ca noţiune cu conţinut specific pentru fiecare concepţie jusnaturalistă şi, deci, în mod limitat şi etic concret. Deaceea diferite concepţii jusnaturaliste ale echităţii – în pofida pretenţiilor lor la universalitatea etică (sau etico- juridică) şi valoarea absolută – în realitate au o valoare relativă şi exprimă reprezentări relativiste despre moralitate în general şi valorile etice ale dreptului, în particular. Neajunsurile menţionate sunt caracteristice nu numai concepţiilor jusnaturalismului tradiţional, dar şi diferitor învăţături filosofico-juridicecontemporane, care în tratarea dreptului se bazează pe idei şi construcţii ale dreptului natural. În această ordine de idei, pot fi menţionate învăţăturile lui I.Kant şi G.Hegel şi a discipolilor lor, V.S.Soloviov,

R.Marcic şi a altor reprezentanţi ai învăţăturii etico-morale despre drept,a interpretării dreptului ca „minimum moral‖, ca parte a ordinii morale sau a unui tot întreg moral, ca manifestare a echităţii etice (morale, religioase) etc.Pe de altă parte, la meritele incontestabile ale reprezentanţilor concepţiei jusnaturaliste urmează a fi raportate punerea şi elaborarea problemelor cu privire la valoarea dreptului, promovarea ideilor libertăţii şi egalităţii tuturor oamenilor, a echităţii jusnaturaliste, a drepturilor înnăscute şi inalienabile ale omului, abordarea problemelor cu privire la limitarea juridică a puterii oficiale, la statul de drept etc. 67Aşadar, conform axiologiei jusnaturaliste, valoarea dreptului este

reprezentată de dreptul natural ca manifestare valorică autentică, morală şi etică. 7.3. Axiologia libertaro- juridică Valoarea dreptului, conform axiologiei libertarojuridice, constă în aceea că dreptul este o formă universală, necesară şi general-obligatoriede exprimare a unor aşa valori generale umane ca egalitatea, libertatea şi echitatea. În această ordine de idei, dreptul ca formă juridică de reglementare a relaţiilor concrete (dar totodată şi componentele formaleale acestei forme juridice – egalitatea, libertatea, echitatea) nu trebuieconfundat cu însăşi relaţiile concrete, cu conţinutul factual al relaţiilor sociale, mijlocite şi reglementate de forma juridică. Astfel că, egalitatea,



libertatea şi echitatea, conform acestei interpretări, - sunt formalităţi juridice, şi nu faptice, sunt componente formale semantice (şi nu materiale, empirice), însuşiri şi caracteristici ale dreptului. În plan axiologic, o asemenea concepţie juridico-formalizată a dreptului permite de a afirma în mod întemeiat, că este vorba anume (şi numai) despre valori juridice, şi nu morale, etice, religioase sau alte valori nejuridice. În plus, valorile juridice – datorită universalităţii abstracte a dreptului – poartă după definiţie un caracter universal şi de importanţă generală (şi în acest sens absolut, dar nu relativ). Astfel, în

evaluarea lui axiologică, dreptul se manifestă nu pur şi simplu ca purtător non-formalizat (formal-faptic) al valorilor morale (sau etico-juridice),ceea ce este caracteristic modului jusnaturalist, dar ca formă strictă anumită a valorilor juridice, ca formă specifică a obligativităţii juridice, deosebită de toate celelalte forme (morale, etice, religioase) deobligativitate şi forme valorice. O asemenea înţelegere a sensului valoric al formei juridice deobligativitate se deosebeşte principial nu numai de tratarea jusnaturalistă, dar şi de cea legistă (pozitivistă), a acestei probleme. În opoziţie cu devalorizarea legistă a dreptului ca ordin al puterii oficiale cu oarecareconţinut arbitrar, în concepţia libertaro- juridică a dreptului, forma juridică ca formă a egalităţii, libertăţii şi echităţii este calitativ determinată şi plină de conţinut, însă plină de conţinut şi determinată în

sens strict formal-juridic, şi nu în sensul unui sau altui conţinut factual, cum este caracteristic modului jusnaturalist de interpretare a dreptului.De aceea, asemenea formă calitativ determinată în plan formal-juridic adreptului reprezintă în sine o formă de obligativitate nu numai în sensulgeneral-obligatoriu, al imperativităţii autoritareetc., dar şi în sensul importanţei generale valorice obiective, în sensul obligativităţii axiologico-juridice.Concepţia dată a interpretării juridice (formal-juridice) a principalelor valori ale existenţei umane (egalitatea, libertatea, echitatea) în calitate de momente ale formei de obligativitate juridică conturează clar, schiţează şi fixează statutul valoric al dreptului (sfera, componenţa, potenţialul dreptului ca valoare, specificul dreptului ca valoare obligatorie în

sistemul general al valorilor şi formelor de obligativitate etc.). De pe aceste poziţii juridice poate şi trebuie determinată importanţa valorică a tuturor fenomenelor din sfera, corespunzătoare şi relevantă dreptului, a existenţei. Această sferă a existenţei, determinată valoric de pe poziţiile obligativităţii juridice, este alcătuită – în cadrul axiologiei libertarojuridice(cu luarea în consideraţie a specificului obiectului ei, profilului şi sarcinilor) – din legea în vigoare (dreptul pozitiv) şi stat, în toate manifestările şi evaluările lor empirice, în întreaga lor existenţă reală, şi, deasemenea, din comportamentul juridico-valoric al tuturor subiecţilor de drept.În axiologia libertaro- juridică este vorba, aşadar, despre evaluarea

(raţionalizarea valorică şi aprecierea) de pe poziţiile dreptului a sensului şi importanţei juridice a legii în vigoare (dreptului pozitiv), a statului, a comportamentului subiecţilor de drept, despre calitatea lor juridică, despre concor danţa (sau non-concordanţa) lor scopurilor, cerinţelor, imperativelor dreptului ca obligativitate valorică. În această ordine de idei, dreptul se manifestă ca scop pentru legea în vigoare (dreptul pozitiv), stat, comportamentul oamenilor. Aceasta înseamnă, că legea în vigoare (dreptul pozitiv), statul, comportamentul juridico-valoric aloamenilor trebuie să fie orientate spre întruchiparea şi realizarea cerinţelor dreptului, deoarece anume în aceasta şi constă scopul, sensul şi importanţa lor. Legea în vigoare (dreptul pozitiv), statul şi



comportamentul subiecţilor de drept au valoare doar în calitate de fenomene juridice.Scopul dreptului ca obligativitate în raport cu legea în vigoare(dreptul pozitiv), statul şi comportamentul subiecţilor de drept poate fiformulat ca imperativ juridico-valoric: legea în vigoare (dreptul pozitiv),statul şi comportamentul subiecţilor de drept trebuie să aibă un caracter juridic.69În acest aspect axiologic corelaţia dintre obligativitate şi realitate

exprimă ideea necesită-ţii desăvârşirii permanente a formelor dreptului pozitiv, statului şi comportamentului oamenilor, constituite empriric şi care, ca fenomene ale realităţii, ce se dezvoltă istoriceşte, împărtăşesc realizările şi neajunsurile ei şi sunt întotdeauna departe de starea ideală. Mai mult chiar, în procesul dezvoltării istorice se înnoieşte, îmbogăţeşte şi se concretizează înşăşi sensul obligativităţii juridice, întregul complede scopuri juridice – valori – cerinţe, cărora trebuiesă le corespundă legile existente, statul, comportamentul oamenilor

Axiologia dreptuli, juridicaAxia – valoare, logos – stiinta – teoria generala a valorilor din lumea juridica - valoriprecum dreptate =, justitie, echitate,adevar juridic, drepturile omului.De observat legatura existenta intre aceste valori cu valori din domeniul eticii,

culturii,civilizatiei, a politicii etc.Fiecare societate, fiecare forma de guvernamant are propria tabla de valoriValorilefiecarei societati sunt fixate/ corespund idealurilor optiunilor politice dominant

Capitolul 2 filosofia stat si dr in antichitate.

Ordinea juridica in aceste state antice a asezat in fruntea valorilor pe despot, rege,imparat. Conducerea societatiiincredintata acestuia avea drept fundament vointadivina.Vointa divina era izvorul normelor juridice/ regulilor/reglementarilor juridice in viatasocial economica. Dreptul exista datorita religiei/ credintei in divinitate. Regele/despotulavea doua instrumente la indemana pentru elaborarea regulilor de conduita-religia-pedeapsa- stbailita de religie , cunoasteo apreciere deosebita

Egiptul antic:Mileniul 4 ien.Este primul stat sclavagist din istoria omenirii. Faonul/ despotul reprezenta statul/puterea statului. Ordineade drept era izvorata din puterea divina, respectarea legiiera considerata ca singura cale de acces taramul divin, cetateadivina. Numai incetatea divina exista ordine, perfectiune Preotii indemnau oamenii sa semultumeasca cu ordinea divinaimperfecta pentru ca va dovedi adevarata ordineperfecta.Ganditorii epocii raman in filozofie prin faptul ca s-au indoit. Au pus semnul intrebariispus de preoti privind dreptatea/ adevarul. Concluzia lor – omul trebuie sa-si aleagaun singur drum inviata tinand cont de vorbele preotilor dar si de indoiala spuselor acestora.Babilonul antic (intre Tigru si Eufrate/ actualuIrak)Ramane in drept prin regele Hamurabi – codul lui de legi. Sunt prezentate norme deconduita , codul de legi fiind(spune Hamurabi) primit de la zeul soarelui si luminii(Samos). Originea regulilor de conduita in zei – de aceea este inafara oricareiindoieli valoarea normativa a codului.Inteleptii timpului – respectarea legii nu-i fereste pe oamenii denenorociri – vezierorile judiciare- si apoi regulile judiciare instituite in cod nu sunt piedici in apreciereaoamenilor abil in aucide, jefui, supune pe cei slabi. Ideea este azi de actualitate sirespectand legea asistam la abuzuri in aplicarea ei.

India antica:Legile lui Manu in India au existat doua filozofii, una filozofia brahmanismului, asubliniat rolul esential a divinitatii informarea si structura societatii indiene. In frunteasocietatii regale se considera divinitatea formal umana. Societateaimpartita in carte-carte reprezentand parti ale corpului omanesti care il intruchipa Brachma.Al doilea element: divizarea pedepsei, pedeapsa fiind de origine divina- pedeapsaveghiaza cand totul doarme- este subliniat rolul controlului. Frica de pedeapsaingaduie tuturor creaturilor sa-si respecte datoriile. Pedeapsa guverneaza neamulomenesc, caci om virtuos dinfire se gaseste a nevoie.Buthismul- opusul brachmaliusmului a propovaduit egalitatea oamenilor egalitateaoamenilorToate pe pamant sunt relative din punct de vedere al dreptului a sustinutideea respectarii normelor de conduita a ordiniisocial juridice existente izvorate dinputerea divina. Justificand dreptul prin religie budhismul a fost ridicat la rangdereligie de stat.China antica:



In sevolul VII-VI i.e.n. cu aparitia primelor state, au aparut si primele coduri deconduita, elaborate de despoti. Coduri, sespunea izvoare din puterea divina.Konfutiusganditor chinez in lucrarile caruia apar primele idei rationaliste in ceea cepriveste societatea umana. Konfutius spuneordinea sociala reglementat de norm juridice este posibil numai prin perfectionarea morala a omului. Este subliniataasadar ideea moralitatii, care precedenorma de conduita. Ordinea de drept excludeconduita omului la extreme. Intotdeauna omul sa urmeze calea de mijloc,ideediscutabila. Idei fundamentale la Konfutius: a justificat ordinea de drept distincta prinreligie, are elemente derationalitate in formularea regurilor de conduita si se distingeprin specifism.Confuzie privind elementele filozofie

dreptului in Orientul antic:-ratiunile teologice si etice stau la baza primelor norme juridice-doua sunt valorile justitiei inepoca: supunerea si ascultareaGrecia antica:Caracteristici: ginditorii pun pe prim plan in filozofia dreptului normele de conduita( gindire rationalista)Pitagora,secolul VI este primul ganditor din atichitate, care s-a numit filozof. Punesemnul egalitatii intre stat si justitie, sisubliniaza armonia, care trebuie sa domine inegala masura in viata sociala, in organizarea statului. Justitia considerate dePitagoraca fiind rezultatul de plinei armonii in sociatate care poate fii atinsa numai prinarmonizarea viatii tuturorcetateniilor.Solonfondatorul democratiei in Grecia antica cu privire la drept subliniaza doua idei:-legea, rezultatul divinitatii-norma juridicaare rolul sa echilibreze viata in societatea umanaEste fondator al democratiei atheniene pentru ca a subliniat pentru prima

data ideeaca prin legiile omului ne se dobindesc prin nastere, ci prin calitatiile omuluimanifesteta de cursul vietii. Viata politica, spunea Solon este posibil numai princalitatiile pe care omul ne dezvolta in timpul vietii. Nu se naste magistratmobil, cidevine intruduce criteriul averii in dobandirea functiilor politice.Din punct de vedere al dreptului legea isi areoriginea in divinitate, norma juridica seechilibreaza viata sociala. Elaborarea textului de lege trebuie astfel realizata incatprin interpretare diferita sa se mareasca puterea judecatorilor (oameni instruiti in modspecial in acest scop a intuitexistenta puterii judecatoresti.„ Legea seamana cu o panza de paianjen ca de in transa ce va mai usor si mai slab,pe candun lucru mai mare se sparge si trece prin transa.‖In lucrarile sale se adreseaza sfaturi pline de moralitate la adresa celorcare isiinsotesc legea.In drept aduce in definitia obligatiei sublinierea ideii de legatura juridica.Socrate,legea- expresia divinitatii, ordinea sociala aceasi origine divina. Notiunea deelita alcatuita de intelepti si invatati, singuracategorie sociala capabila sa formulezelegi si sa conduca societatea. In ordinea sociala importanta este supunerea, chiarsiin raport de regurile instruite de stat nedrepte a incercat sa fundamenteze teoreticnotiunea de definitie, subliniem ca

intotdeauna aceasta reglementare surprinde ceeace este permanent, fundamentala in lucruri morale. Socrate prin cunoscutaexpresiecunoaste-te pe tine insuti a fost privit ca apartinand curentului individualist.Socrate a propus ca omul sa intoarca privirea, observatia, analiza de exterior de lalucrurile ce-l inonjoara spre interior, spre puterea individului singurul capabisadescifreze valorile care-i guverneaza viata numai indoindu-te de tine insuti poti sadescoperi adevarul. Este astfel precursorul filozofiei idealiste, dar ramane primulganditor grec care pune in valoare dimensiunea omului si nu a cetatii.Platon, elev al lui Socrate. Lucrari fundamentale : ‚Republica’, lucrare in care estedescris statul de aur, ‚Despre legi’, alcatuit lafel ca si omul, cu mai multe organe.Justitia, este, pentru Platon o relatie armonioasa existenta intre organele statului.Treicomponente are statul::

1 agricultorii,mestesugarii, moderatia, virtutea2 componenta militara, corespunzandu-le virtutea numita curaj3conducatorii, caracterizati prin intelepciunePlaton acorda diverse virtuti, intelepciune, curaj... diverselor clase

sociale.Justitia este reunirea a celor trei componente ale statului sub conducerea inteleptilor.Numai inteleptii sunt capabilisa conduca societatea spre scopul comu, fericireatuturor. Aceasta republica organizata prin elementele aratate, este orepublica ideala,elita nefiind suficienta in organizarea si conducerea unei societati. Valorile justitiei,dreptatea, bineleadevarul, provin de la divinitatea. Dreptul ca ansamblul regulilor deconduita in societate isi are originea in normelemorale.In lucrarea ‚Despre legi’ – statul avand rol, functie de educare trebuie sa elaborezeastfel legile, incat ele sa fieinsotite de texte care sa le comenteze, in esenta legeatrebuie explicata in continutul ei sa se regaseasca explicatiilenecesare.AristotelLucrari fundamentale ‚Etica’, ‚Politica’- o privire comparativa a constitutiilor existentein 156 de stat. Elev al lui Platon‚ini etse prieten Platon, dar mai mare prieten imieste adevarul’, un foarte bun observator al vietii, societatii grecesti, aincercat sa justifice diverse institutii existente. Institutia sclaviei este justificata de natura umanasi nu este departe de



adevar.‚Dca nu ar fi oameni care sa efectueze pentru alti oameni muncile grele, aceasta adoua categorie de oameni nu armai avea timpul necesar desfasurarii activitatiisu perioare.’ Exista oameni incapabili pentru munci superioare. Oamneisuperiori,supradotati au sarcina sa-i indrume pe cei inferiori. Omul prin natura lui, spuneaAristotel\, nu poate trai decatintr-o societate, intr-o colectivitate, si pentru ca intr-ocolectivitate omul face politica (interesat de conducerea societatii)numeste omul cafiind zoon politicon.Statul, spune Aristotel este o forma superioara de organizare a oraselor, departiciparea omului la viata statului. Statul are o virtute, infaptuirea justitiei, adica orealizare in practica ordinea reglementata delege. Distingem mai multe forme ale justitiei, in esenta justitia impune oamenilor inegal de la natura respectarea regulilorstabilite de lege. Clasificand justitia in diverse forme, intuieste Aristotel existenta siimpartirea puterilor in stat, a puterilegislative, executive si judecatoresti.

Epicur – scopul vietii este placerea, omul trebuie sa se orienteze in viata duparegula ca deplina liniste sufleteasca are o singurasursa, placerea. Statul esterezultatul unui contract incheiat ca urmare a nevoii omului de a se asocia. Dreptuleste tot uncontract incheiat in conses cu placerile materiale.Antichitatea romanaRomanii, secolul VI, au intemeiat Roma antica raman in in istorie in deosebi invocatie de cuceritori, buni militari si-auformulat idei legate de stat si drept justificandu-le prin necesitatea imparatului de a cuceri noi teritorii. Daca Greciaadezvoltat filozofia, romanii raman in patrimoniu universal prin dezvoltarea deosebita adreptului.Cicero106 ien.Lucrari fundamentale : ‚Republica’, ‚Despre stat’, ‚Despre legi’ (de oficii, indatorii)Statul defineste ca fiind ototalitate de oameni asociati in baza acelorasi legi si valori.(Orice comunitate umana indiferent de conducatori isi propuneun set de valori, valoripe care apoi prin sistemul de legi le protejeaza

Cicero exclude din compozitia statului pe sclavi. Popor este numai acela care posedaavere. Prinvipala clasa sociala estearistocrat, posesoare de avere , singurii oamenivalorosi superiori, rationali, capabil sa conduca statul.O idee valoroasaanaliza formelor de guvernamant i-a permis sa guverneze.Fiecfare forma de guvernamant are dreptul sa existe fiecareforma distingandu-seprin parti bune si rele. Da astfel substanta ideii convietuirii formelor deguvernamant(monarhiearistocratie, democratie).In ceea ce priveste statul Cicero subliniaza ratiunea de a exista statului- aceasta esteinfaptuirea justitiei.Teza fundamentala al lui Cicero (precursor al dreptului natural) este acela ca dreptulnu e un rezultat al vointeomului, ci o expresie a naturii umane, al justitiei, al legilor,legii facute de oameni, denumite drept pozitiv, legi injuste,arbitrare.Omul de la natura stie ce este bun, rau, just, injust, drept, abuz.Dreptul pozitiv trebuie respectate numai daca sun juste, prin just intelegand numaidaca sunt rationale, adica exprima ratiunea umana.Maximum de justitie, ratiune umanatranspus a lege nu inseamna si maxim de drept,adica fundamentat pe ratiune, pe interpretarea literala stricta a textului delege, omulpoate sa obtina un maxim de injustitie.Jurisconsultii romani erau juristi care acordau consultanta juridica celor

care solicitauacesta in timpul imparatului Augustus.Meritul Jurisconsultilor:‖ au incercat, si au reusit, s a armonizezedreptul pozitiv cucerintele eticii.Ulpian (jurisconsult roman) definea dreptul ca fiind esenta eticii.Dreptul reprezinta normemorale precul: a trai cinstit, a nu face rau nimanui, a dafiecaruia ce is se cuvine.Principii de drept formulate de jurisconsultii romani:-principiul raspunderii personale pentru infractiunea comisa-principiul ca este mai benefic sa lasi ocrima nepedepsita decat sa pedepsestiun nevinovat-principiul legitimei aparari-principiul rolului educativ al pedepseireale-principiul bnei credinte in contracteConcluzie privind filozofoa dreptului in antichitate:1.s-a incercat justificareanecesitatii dreptului in societatea umana2.dreptul este just numai daca emana, izvoraste din ratiunea suprema,dinDumnezeu3.legile izvorasc din ratiune (legile omenesti). Acestea la randul lor impunand/propunand conduita de origine divina, iarobligativitatea dreptului rezulta dinvointa celor buni, intelepti, a celor guvernant

KANTI nitial sustinator al curentului rationalist care construieste lumea exterioara din dateleinterioare.In mod identic cumatematica isi construieste adevarurile independent de experienta,faptele experimentale. Ulterior isi pierde increderea in puterea ratiunii umane sicreeaza premisele curentului filozofic de mai tarziu a relativismului in cunoastere.Apoi filozofialui trece intr-o noua etapa, dupa ce observa si lacunele rationalismuluisi ale empirismului. Inaugureaza o era noua infilozofie, filozofia critica- curentul degandire- criticism.Filozofia nu trebuie sa aiba ca obiect de cunoastere realitateainconjuratoare,ontologia, filozofia trebuie sa raspunda la trei intrebari- spune Kant.1.Ce pot sa stiu? – se refera la



ontologie, o intrebare pur speculativa, in lucrarea‚Critica ratiunii’2.Ce trebuie sa fac? – intrebare practica, in lucrarea‚Critica ratiunii practice’3.Ce-mi este ingaduit sa sper? – intrebare si teoretica si practica, in lucrarea‚Critica puterii de judecata’Kant distinge intre 2 ratiuni:-o ratiune pura-o ratiune practicaO ratiune pura:Kant subliniaza ideea ca exista in jurul nostru doua lumi:- lumea lucrului in sine, lumea fenomenala sau lumea fenomenelor - lumea intelegibila, in careactioneaza ratiunea practica si in care si raspunde laintrebarea ce trebuie sa fieDesi lucrurile ce ne inconjoara exista inafara noastra este o lume reala.Kant spune ca lumea inconjuratoare nu poate fi cunoscuta. Lucrurile, obiecteleexterne nouanu sunt altceva decat reprezentarile noastre/ perceptia noastra/sensibilitatea noastra.Lumea exterioara exista pentru ca perceptia noastra exista.Sensibilitatea, senzatiile noastre au la baza notiunea de intuitie sensibila.Sensibilitatea/ intuitiasensibila are 2 forme:-spatiul-timpulAceste forme sunt apriorice- sunt un dat ce apartine omului de la nastere

Omulpercepe spatiul si timpul independent de orice experienta desi cele doua dimensiunistai la baza oricareexperiente.Spatiul si timpul se gasesc in noi, anterior oricarei perceptii a unui obiect/ lucru.Tot ce ne inconjoara sunttocmai reprezentarile noastre.

Exista o unitate fundamentala apriori a intuitiei sensibile, si anume ‚Eu gandesc’.Acesta insoteste orice reprezentare allumii inconjuratoare.Practic- tot ce ne inconjoara e rezultatul nemijlocit al gandirii/ intelectului si nu a uneiexperiente.Nonu cunoastem lucrul in sine, numai fenomenul, adica reprezentarea noastradespre lucrul respectiv.‚Cunosc numai ceea cegandesc, nu ceea ce exista.’Lumea fenomenelor are la baza legea cauzalitatii (orice fenomen reprezentareanoastra despreun lucru este determinat de un alt fenomen), tot ceea ce se intamplain mod necesar .Lumea integibila:Lumea ratiuni practice lumea a ceea ce trebuie sa fie- accesibila omului – guverneaza ratiunea practica.Ratiunea practica orienteazalumea umana prin doua tipuri de reguli:- regulile imperativelor ipotetice – aceste reguli se gasesc in lumea dreptulu pozitiv.Imperativele ipotetici:- sunt enunturi, judecati de valoare care se accepta deexemplu: ‚imi iau umbrela’pentru ca se

accepta o ipoteza, si anume: ‚afara ploua’- regulile imperative categorice: - aceste reguli se gasesc in lumea moralului sisemai numesc legi morale. Ele se impun vointei omului neconditionat.Regula de morala-poarta de astfel incat orice om safie tratat ca scop in sine si nu la un mijloc altau.-Sa nu subkud pe altul sub interesul propriu-Sa respecti umanitatea- oriceom, individ, care nu este altceva decatreprezentandul individual al omeniriiDespre filozofia dreptuluiMerit:- consta indisocierea neta pe care o face intre drept si moralaEste un pas inainte daca are in vedere filozofia anterioara care sustineauca moralaeste izvorul dreptului. Este idee pozitiva, dar in afara de morala dreptul izvorat si dinviata sociala, ratiuneaumana.Kant nu contrapune dreptului morala, nu le separa complet, stabileste legatura dintreele prin conceptul bidatorie.Filozofi moralaKant spune ca singurul lucru care poate fi considerat bun fara nici o rezerva estecategoria numitavointa buna.Fericirea/ averea/ prosperitatea omului pot fi inutile daunatoare in timp el vointa bunanu poate niciodata sadauneze.Vointa buna prin ea insasi nu este calificata ca fiind buna prin scopul urmarit/ prinscopul construit, vointa bunanu aduce nici un avantaj si nici un dezavantaj. Nu estelegata de scop de avantaj vointa buna actioneaza prin vointa numitdatorie.Conceptul de datorie:este fundamentul moralei lui Kant care subliniaza ca intotdeauna actiunea umanaeste morala

cand se supune legii datoriei.‚Fa-ti datorie in orice imprejurare, orice s-ar intampla’Cand iti faci datoria din calculurmarind un rezultat- eviti o placere. Actiunea omuluipoate fi corecta, utila, dar intotdeauna este imorala pentru ca se au invedererezultrat, scopul si nu legea datoriei.‚De ce sa-mi fac datoria’ – raspunsul lui este pentru ca poti’In morala notiuneade‚treburi’ este dublata de ‚poti’.

Sunt ideile lunii morale:- legea datoriei – este lege din interiorul fiintei umane aprioriDatoria este separata de proprietatedin motiv interes.Datoria trebuie respectata pentru ca este un imperativ categoric.In lumea dreptului actiunile juridice nuse justifica prin ele insele asa cum se justificadatoria prin lumea morala prin ea insasi.Actiunile juridice urmaresc rezultatefie ca le sunt bune sau inutile.In drept apare scopul/ rezultatul si notiunea de imperativ ipotetic in timp ce in moraladatoriaeste un imperativ categoric.Imperativele ipotetice, notiune categorie folozofica noua introdusa de Kant,functioneazanumai in lumea dreptului si trebuiesc definite reguli sfaturi.Termenul de lege trebuie acordat numai imperativuluicategoric, datoriei in lumeamorala si acest imperativ categoric datoriei, trebuie sase caracterizeze

prinuniversalitate.Meritul constructiei mentine prin introducerea imperativului ipotetic si in domeniuldreptului controluratiunii asupra vointei imperativ ipotetic, omului/ individului.Justifica astfel rationalismul in drept.

Principiile pe care se întemeiază concepţia jusnaturalistă sunt identice cu principiile generaleale teoriei dreptului natural înîntreaga sa evoluţie, plecând din antichitate şi până astăzi. Originea concepţiei jusnaturaliste o găsim în operele filosofilorantici – mai întâi la greci( Heraclit, Democrit, sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel, stoicii ), apoi la romani (Cicero,Ulpian).În învăţăturile acestor gânditori şi şcoli filosofice pot fi evidenţiate următoarele idei centrale: a) ideea naturii caordine a lucrurilor, pretutindeni aceeaşi; b) ideea că oamenii se nasc egali,-de aici neacceptarea privilegiilor şi sclavajului precum şi aegalităţii în ceea ce priveşte posesia bunurilor; c) ideea că arbitrariului guvernării oamenilor, opresiunii şinedreptăţii tiraniei, le poate fi opusă natura şi legile ei.Gânditorii greci au fost primii care au pus bazele teoriei jusnaturaliste, iar Heraclit(544-488 î.H.) primul dintre precursori. Totul în lume, - spunea el, -ascultă de o lege care



îngrijeşte ca înmijlocul schimbărilor substratul lucrurilor să rămână acelaşi, cum cere dreptatea şi armonia.Această legeeste Logosul (Raţiunea). Dreptatea constă în a urma Logosul universal divin, fărăde care oamenii, nu ar avea nici măcarînchipuire despre dreptate. Democrit (ap.470-366 î.H.), de pe poziţii jusnaturaliste, critica ordinea şi legile polisului,deoarece ele exprimă doar „părerea generală‖ şi sunt, deci, în dezacord cu natura. „Dispoziţiilelegilor, - scria el, sunt artificiale. În natură, însă, există atomi şi vid‖36.Filosofii anteriori propuseseră legi veşnice ale naturii, considerândcă dincolo de mişcarea perpetuă a fenomenelor naturii rămâne o substanţăeternă, principiul. Sofiştii – Protagoras (480410 î.H .),Gorgias(483-375 î.H.) ş.a., pentru a judeca instituţiile şi legile în vigoare, aveaunevoie de un caracter obiectiv,de un etalon cu ajutorul căruia să măsoare valorile şi legiletimpului lor. Acestcriteriu obiectiv era dreptul natural, dreptuaşa cum ar trebui să fie, înconcordanţă cu natura lucrurilor şi a oamenilor. Ei opuneau acest drept natural,

dreptuluiartificial, creat defiecare dată de interesul şi arbitrariul oamenilor. Convingerea sofiştilor era că în spateleconvenţiilor noastre arbitrare există anumite legi naturale invariabile. Numai căîn determinarea conţinutului dreptulunatural existau diferenţieri chiar şi în cadrul curentuluisofiştilor, susţinându -se poziţii total divergente. Unii dintre sofiştvroiau să răstoarne legilecetăţii, ca să instaureze egalitatea naturală între oameni, alţii, dimpotrivă, susţineauinegalitatea,considerând egalitatea ca opusă legii naturale. Însă, necătând la aceste divergenţe, sofiştii au fost primii careau formulat şi analizat metodic distincţia dintre dreptul natural şi dreptul artificial(pozitiv), care de atunci şi până astăzi arămas problema cea mai însemnată a filosofiei dreptului.La Socrate (469 -399 î.H.) găsim o manifestare a unui respectdeosebit, fundamental faţă delege. Legile şi cetatea, în concepţia lui, sunt deasupra oricăror voinţe omeneşti. Legilesunt„înţelepciunea supremă şi realizarea acţiunii divine‖. El considera, că inteligenţa şi puterea de pătrundere a omuluiconstituie natura Binelui şi că ele dovedesc perfecţionarea legilor . Discipolul lui Socrate, Platon (427-347 î.H.) constatadualitatea dreptului în drept scris şi dreptnescris, ultimul reprezentând „existenţa unor norme eterne şi imuabile‖. Platondeduce dreptuldin ideea pe care o considera cea mai desăvârşită, şi anume, ideea Binelui___________________Cel care a

conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (348-322 î.H.). În învăţătura sa elevidenţiază deosebirea dintre dreptulnatural şi dreptul artificial (pozitiv). Dreptul natural, calege nescrisă, exprima echitatea şi stă deasupra legilor scrise(artificiale). Statul apareca scop al naturii, iar activitatea sa are ca finalitate garantarea propriei unităţi şiapărareaintereselor cetăţenilor săi. În concepţia lui Aristotel, dreptul derivă din observarea raţională anaturii.Un momenfoarte important pe care îl găsim la Aristotel este şi distincţia pe care o face între om, ca parte a naturii, la fel ca oric ealtefiinţe, pe de o parte, iar pe de altă parte, omul ca parte a naturii, deosebită de celelalte fiinţe, dotată cu raţiune, cuconştiinţă. De aici a apărut odualitate a dreptului natural, pe care o regăsim ulterior la stoici.Dreptul natural a preocupat şŞcoala stoică, fondată în jurul anului 300 î.H. de către Zenon(334-262 î.H.), activitatea căreia a continuat şi în epocaromană. Stoicii, merg însă mai departe,şi chiar dreptul natural raţional îl disting într -un drept natural ideal absolut, care areprezentatdreptul natural din epoca de aur a omenirii, potrivit căruia nu există nici proprietate, nici sclavajşi nicguvernare, iar apoi, după ce omenirea a decăzut şi s-a deteriorat moral, s-a trecut ladominaţia dreptului natural idearelativ. Acest drept natural necesită din partea legiuitorului, legighidate de raţiune, dar asemenea legi care să tindă să se

apropie de idealul absolut.Ca şi Aristotel , pentru stoici dreptul natural are două semnificaţii: modalitatea de a trăi catoatefiinţele, urmând legile firii, şi ansamblul de principii de conduită accesibile numai omului,fiinţa superioară unică, dotatăcu raţiune şi capabilă să facă deosebirea între bine şi rău. Lastoici, legea naturii este identificată cu datoria morală.Aşadar pentru stoici, dreptul natural este o întruchipare a raţiunii superioare, un ghid spre oconduită morală, ei depăşind astfeinterpretarea biologică, şi împărţind dreptul natural într -undrept rationalşi drept ideal, ultimul considerat absolut – laapogeu, şi relativ – după o perioadă de decadenţă.În epoca romană, cel mai de vază gânditor care s -a ocupat de dreptunatural, a fost MarcusTullius Cicero (106-43 î.H.).Exprimândconcepţia romană cu privire la drept, el nu îl considerăun produs al voinţei umane, al opiniei arbitrare, ci un dat natural, o lege eternă, o expunere araţiunii universale. În acest fe ldreptul natural apare ca o lege naturală înăscută, im- plantată înindivid.Scopul filosofiei dreptului este de a pune în luminănatura dreptului, iar ea trebuie căutată înnatura omului. „Adevărata lege este, desigur, înţelepciunea conformă cu natura, prezentă în toţioamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci interzicându-ne să comitem fraudeşi îndepărtându-ne astfel de ele‖37. Concluzia lui Cicero este, deci, că a violadreptul înseamnă a acţiona contra naturii, a

nega legea universală.Un alt mare jurisconsul al epocii romane,Ulpian(c.170-223) definea dreptul natural ca fiind„ceea cenatura a învăţat tot ce este viu: deoarece acest drept este propriu nu numai specieiumane, dar şi tuturor animalelor, care senasc pe pământ şi în mare, şi păsărilor.‖38 Ulpianeste cel care încearcă să enunţe principiile dreptului: a trăi cinstit; a nuface rău nimănui;a da fiecăruia ce i se cuvine (honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere).Aşadar, înantichitate, dreptul natural a cunoscut mai multe orientări, dintre care unele cucaracter religios, promovând ideea cădreptul natural este de fapt un drept de natură divină, altelecu caracter laic,mergând până la marerialism, afirmând cădreptul ar fi un elementalnaturii,______________________________________________________________________________37 MihaBădescu, Op. cit., p.20.38Нерсесянц В.С. Философия права. М., Изд-во НОРМА, 2000, с.161.33



20al materiei. În ceea ce priveşte conţinutul dreptului, teoriile dreptuluinatural din antichitateafirmau că statul şi drep tutrebuie să ocroteasă dreptatea, să realizeze dreptatea şi echitatea.Concepţiile despre dreptul natural elaborate în Evulmediu aveau o fundamentare şi o finalitatediferite, în comparaţie cu epoca anterioară.Dreptul natural nu mai esteidentificat cu raţiunea. În operele celor mai de vază reprezentanţiai filosofiei medievale – Aureliu Augustinus(354-430şiThomas d’Aquino(1225-1274) – predomină ideea naturii divine a dreptului natural, iar biserica îşi revendica rolul deinterpretautentic al dreptului naturii. Justiţia creştină, în viziunea lui Augustinus, este constituită în bazalegii naturii, alegii mozaice şi a legii lui Hristos. Includerea legii naturale în acest sistemnormativ induce ideea provenienţei divine adreptului natural, care la rândul sau este consideratsursa legilor în vigoare (dreptului pozitiv).Thomas d’Aquino defineştedreptul natural ca acea parte a dreptului divin care sedezvăluie raţiunii naturale, iar omul, ca fiinţă raţională, aplică această

parte a dreptului divin,treburilor lumeşti. Dreptul făcut de oameni provine din principiile dreptului etern, altfel cumsereflectă în dreptul natural. De aceea, orice drept care provine de la o autoritate omenească trebuiesă se conformeze legiidivine. Numai legea divină este eternă. Legile făcute de oameni pot variaîn timp şi spaţiu.După Evul mediu asistăm la oînflorire a teoriei jusnaturaliste, întemeiată pe revigorarearaţionalismului, ca reacţie împotriva concepţiilor teologicemedievale. Figura cea maireprezentativă a secolului al XVII-lea a fost Hugo Grotius(1583-1645), considerat afiadevăratul întemeietor al Şcolii dreptului natural . PentruGrotius, dreptul natural este conceputtotal independent faţă dereligie şi întemeiat exclusiv pe raţiune. Două idei stau la bazaconcepţiei sale care s-a bucurat de mare autoritate, mai binede un secol, şi anume, ideea stăriinaturale a oamenilor şi ideea contractului social.Grotius arată căprincipiile dreptuluinaturaldecurg din natura intelectului uman care doreşte o societate paşnică; că omul are o naturăsociabilă care îl împingespre înţelegere cu ceilalţi, spre dorinţa de a constitui o comunitate paşnică, întemeiată pe raţiune şi fără de care nu se poatetrăi. Este vorba despre un instinctprofund, comun tuturor oamenilor. Pe baza lui se poate co nstitui un drept invariabi pentru toatetimpurile şi toate locurile, care există datorită raţiunii, independent de comandamentul divin.Dreptul natural se

impune ca fiind etern, imuabil şi universal valabil pentru orice minteomenească. El se deosebeşte de dreptul pozitiv, numideGrotius, drept voluntar, drept care fiindizvorât din arbitrariul oamenilor, n-are nici o valabilitate pentru toţi şi nicicaracter permanent.Începând cuGrotius, concepţia dreptului natural dobândeşte o orientare individualistă, urmând asevorbi nu de „ drept natural ‖ ci de „ drepturi individuale naturale.‖ Se consideră, că dreptulnatural este înscris în inimatuturor oamenilor.Pentru explicarea şi justificarea dreptului natural se recurge la raţiunea umană, unde -şi găseşteaceastaizvorul. Concepţia dreptului natural este împletită cu ideile concepţiei contractuale aapariţiei statului.Desigur că aceastăconcepţie a fost justificată în mod diferit de diferiţi autori (d`Aquino, Grotius,John Locke (1623 -1704) în Anglia, apoJ.J.Rousseau (1712-1778) în Franţa). Teoriacontractului social, iniţial, a fost dezvoltată şi folosită în epoca Modernă şi,ulterior, înepocacontemporană sub forma aşa-numitului, „drept natural renăscut‖, de data aceasta încercând să seexplicenecesitatea apărării şi fundamentării unor drepturi esenţiale ale omului în societate.Aşadar, cu excepţia perioadei de criză pe care a cunoscut-o în sec. al XIX-lea, legată deconfruntările dintre dreptul natural şi opiniile contrare, teoria dreptulunatural (teoria jusnaturalistă a dreptului) traversează toată istoria filosofiei dreptului.

21Apărută în doctrinele grecilor, explicitată şi dezvoltată de juriştii romani, preluată deînvăţătura creştină, care prin patristici şi scolastici o conciliază cu teologia, renovată radical şisecularizată în epoca Modernă şi totodată extinsă larelaţiile internaţionale, teoria dreptuluinatural a exercitat în continuare o influenţă extrem de puternică. O importanţăhotărâtoare pentru diferitele variante ale teoriei jusnaturaliste a dreptului o aredeosebirea dintre dreptul natural şi dreptu pozitiv. Această deosebire, promovată în diferiteconcepţii din trecut şi prezent, este exprimată în formulări şi termendiferiţi. De exemplu,dreptul natural deseori este desemnat ca drept imuabil, ca drept autentic, ca drept raţional, cadrepfilosofic, ca idee de drept, ca drept în sens propriu, ca drept corect etc. În modcorespunzător, dreptul pozitiv estedesemnat, de asemenea, diferit: ca drept artificial (non-natural), ca drept omenesc, ca drept volitiv (voluntar), ca dreptschimbător, ca drept condiţionat,ca drept neautentic etc.Pentru reprezentanţii concepţiei jusnaturaliste, dreptul natural cadrept unic real, raţional,moral şi just este dat de la natură şi îşi are originea în natura obiectivă-în natur a divinităţii sauaomului, în natura fizică, spirituală sau socială, în „natura lucrurilor‖ etc.Autorii diferitor variante ale concepţiei jusnaturaliste promovează păreri diferite despreconţinutul concret al dreptului natural. Ca drept natural sunt interpretate

aşa fenomene diferiteca: egalitatea şi libertatea naturală a tuturor oamenilor, dreptul natural la inegalitate şi privelegii,dreptul natural al oamenilor la demnitate, unele sau altele drepturi şi libertăţi inalienabile aleomului etc.Dreptu pozitiv, din contra, este apreciat de către jusnaturalişti ca abatere (ignorare,schimonosire, negare etc.) de la dreptul naturalca dispoziţie artificială, greşită sau arbitrară aoamenilor (a puterii oficiale).Concepţiei jusnaturaliste adreptului îi suntcaracteristice atât unele merite – ideile cu privirela esenţa obiectivă a dreptului, ideile despre libertatea şi egalitateanaturală a tuturor oamenilor,despre drepturile şi libertăţile inalienabile ale omului, despre statul de drept etc., cât şiuneleneajunsuri - confundarea dreptului cu fenomene nejuridice (morala, estetica, religia etc.), lipsaunui criteriuformalizator clar de deosebire a dreptului de tot ce este non- juridic, desconsiderareadreptului pozitiv şi lipsa legăturireciproce necesare dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv etc. Neajunsul semnificativ al concepţiei jusnaturaliste constă îninterpretarea eronată aproblemei principale a filosofiei dreptului -deosebirea şi corelaţia esenţei şi fenomenului în dreptDeosebirea şi corelaţia dintre dreptul natural şi dreptul pozitiv, propusă de această concepţie, -nu este corelaţia (căutarea



căilor şi condiţiilor coincidenţei şi critica cazurilor necorespunderii lor) dintre esenţa juridică (în formă de drept natural) şfenomenul juridic (înformă de drept pozitiv), ci confruntarea (deseori- antagonismul) dintre dreptul natural (ca dreptunicautentic -şi esenţă juridică autentică, şi totodată, fenomen juridic autentic) şi dreptul pozitiv(ca drept neautenticneautentic şi ca esenţă şi ca fenomen). Cercetările legăturilor reciproce,necesare dintre esenţă şi fenomen în drept sunsubstituite aici cu construcţia speculativă adreptului natural (dreptului autentic ca esenţă şi totodată ca fenomen juridicreal în vigoare) şiignorarea, în această ordine de idei, a d reptului pozitiv (dreptul general obligatoriu oficialînvigoare).Ceea ce jusnaturaliştii vorbesc despre esenţa obiectivă a dreptului,-această esenţă nu este adreptului pozitivinstituit destat, ci doar versiunile lor despre dreptul natural, căruia îi atribuie înmod arbitrar însuşirile fenomenului juridicfactual.Astfel, conform concepţiei jusnaturaliste a dreptului, dreptul natural,- este nu numai uniculdrept dat de la natură

dar şi dreptul în vigoare real. De aici şi dualismul juridiccaracteristic 22acestei concepţii – reprezentarea despre existenţaconcomitentă a două tipuri de drept- dreptulnatural şi dreptul oficial în vigoare. Aşadar, în învăţăturile jusnaturaliste, înfond, este ignorat sensul şi particularităţile corelaţieiesenţei şi fenomenului în drept, caracterul deosebit (public-autoritar)al procesului pozitivării(recunoaşterii oficiale, instituirii şi exprimării) esenţei dreptului în formă de fenomen juridicoficial în vigoare (drept pozitiv, lege în vigoare) într-un loc anumit şi timp anumit. Înconcepţia jusnaturalistă lipseşteconceptul de lege de drept, adică, de drept pozitiv, caîntruchipare a esenţei dreptului.Aceasta, deoarece esenţa jusnaturalistă deja este întruchipată în fenomenul jusnaturalist, aşacă esenţa şi fenomenul constituie o unitate jusnaturalistăindisolubilă. O asemenea elaborare alegii de drept, în care dreptul natural s -ar îmbina armonios cu dreptul pozitiv, nu a primit înînvăţăturile jusnaturaliste-datorită caracterului lor unilateral, desconsiderării dreptului pozitiv,lipsei uneconcepţii a legii de drept etc.2.4. Concepţia libertaro- juridică a dreptului Legismul şi jusnaturalismul exprimă poziţiileextreme, contrare în interpretarea filosofico- juridică a dreptului, dar şi cu privire la obiectul de studiu al filosofiedreptului. Caracterulunilateral al acestor concepţii opuse, care fiecare în felul său rupe legăturile necesare dintreesenţă ş

fenomen în drept, este depăşit în concepţia libertaro- juridică a dreptului.În cadrul acesteia, legătura reciprocă dintreesenţa juridică şi fenomenul juridic, în contextuldeosebirii şi corelaţiei dreptului şi legii, poartă un caracter necesar şicuprinde toatevariantele juridico-logice ale corelaţiei dreptului şi legii.Concepţia libertaro- juridică este o învăţăturăfilosofico- jur idică contemporană elaborată şi promovată de gânditorul şi juristul rus V.S.Neserseanţ. La baza acesteiconcepţii stă principiul egalităţii formale ca principiu fundamental al dreptului.Concepţia libertaro- juridică include în sinenu numai înţelegerea filosofico- juridică dreptului(Vezi mai am ă nun ţ it în: Несерсянц В . С . Философия права Москва :ИздательствоНОРМА, 2000. 37)(ca esenţă juridică, dar şi ca fenomen juridic în formă de lege de drept), dar şiînţelegereafilosofico- juridică a statului ca formă instituţională-autoritară de exprimare şi acţiune aprincipiului egalităţiformale, adică formă juridică de organizare a puterii publice.Egalitatea formală ca esenţă şi principiu fundamental aldreptului include în sine trei componenteinterconexe, trei însuşiri esenţiale ale dreptului, care se completează şi se presupun reciproc (sesubînţeleg reciproc), şi anume: 1) măsura universală egală (normă),2) libertateaformală a tuturoradresaţilor acestei norme egale regulative, şi 3) echitatea universală a acestei forme de reglementare egală pentru toţi.În

concepţia libertaro- juridică de interpretare a dreptului şi în filosofia dreptului, bazată peaceastă teorie, sunt depăşiteextremele antagoniste caracteristice legismului şi jusnaturalismuluişi neajunsurile în interpretarea problemelor cu privirela deosebirea şi corelaţia dintreesenţa juridică şi fenomenul juridic, dintre drept şi lege.În cadrul concepţiei libertaro juridice conexiunea esenţei şi fenomenului în drept poartă uncaracter necesar şi legitim: esenţa juridică obiectivă(egalitatea formală) – este esenţa unuifenomen juridic real anumit (a legii general -obligatorii instituite de stat, careexprimă însuşirile şicerinţele principiului egalităţii formale), iar fenomenul juridic (legea general-obligatorie, ceexprimăînsuşirile şi cerinţele principiului egalităţii formale) – este fenomenul (manifestarea)anume şi numai a esenţei juridice date(a egalităţii formaleCel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (348-322 î.H.). În învăţătura saelevidenţiază deosebirea dintre dreptul natural şi dreptul artificial (pozitiv). Dreptul natural, calege nescrisă, exprimaechitatea şi stă deasupra legilor scrise (artificiale). Statul apareca scop al naturii, iar activitatea sa are ca finalitategarantarea propriei unităţi şi apărareaintereselor cetăţenilor săi. În concepţia lui Aristotel, dreptul derivă din observarearaţională anaturii.Un moment foarte important pe care îl găsim la Aristotel este şi distincţia pe care o face între om, ca

parte a naturii, la fel ca orice altefiinţe, pe de o parte, iar pe de altă parte, omul ca parte a naturii, deosebită de celelaltefiinţe, dotată cu raţiune, cu conştiinţă. De aici a apărut odualitate a dreptului natural, pe care o regăsim ulterior lastoici.Dreptul natural a preocupat şi Şcoala stoică, fondată în jurul anului 300 î.H. de către Zenon(334 -262 î.H.)activitatea căreia a continuat şi în epoca romană. Stoicii, merg însă mai departe,şi chiar dreptul natural raţional îl distin gîntr -un drept natural ideal absolut, care a reprezentatdreptul natural din epoca de aur a omenirii, potrivit căruia nu existănici proprietate, nici sclavajşi nici guvernare, iar apoi, după ce omenirea a decăzut şi s -a deteriorat moral, s-a treculadominaţia dreptului natural ideal relativ. Acest drept natural necesită din partea legiuitorului, legighidate de raţiune, darasemenea legi care să tindă să se apropie de idealul absolut.Ca şi Aristotel , pentru stoici dreptul natural are douăsemnificaţii: modalitatea de a trăi catoate fiinţele, urmând legile firii, şi ansamblul de principii de conduită accesibilenumai omului,fiinţa superioară unică, dotată cu raţiune şi capabilă să facă deosebirea între bine şi rău. Lastoici, legeanaturii este identificată cu datoria morală.Aşadar, pentru stoici, dreptul natural este o întruchipare a raţiunii superioare, un



ghid spre oconduită morală, ei depăşind astfel interpretarea biologică, şi împărţind dreptul natural într -undrept rationalşdrept ideal, ultimul considerat absolut – la apogeu, şi relativ – după o perioadă de decadenţă.În epoca romană, cel mai devază gânditor care s-a ocupat de dreptul natural, a fost MarcusTullius Cicero (106-43 î.H.).Exprimândconcepţia romanăcu privire la drept, el nu îl considerăun produs al voinţei umane, al opiniei arbitrare, ci un dat natural, o lege eternă, oexpunere araţiunii universale. În acest fel, dreptul natural apare ca o lege naturală înăscută, im - plantată înindivid.Scopufilosofiei dreptului este de a pune în lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată înnatura omului. „Adevărata lege este,desigur, înţelepciunea conformă cu natura, prezentă în toţioamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci interzicându-ne să comitem fraude şi îndepărtându-ne astfel de ele‖37. Concluzia lui Cicero este, deci, că a violadreptul înseamnă a acţiona contra naturii, a nega legea universală.Un alt mare jurisconsul al epocii romane,Ulpian(c.170

223) definea dreptul natural ca fiind„ceea ce natura a învăţat tot ce este viu: deoarece ac est drept este propriu nu numaispecieiumane, dar şi tuturor animalelor, care se nasc pe pământ şi în mare, şi păsărilor.‖38 Ulpianeste cel care încearcă săenunţe principiile dreptului: a trăi cinstit; a nu face rău nimănui;a da fiecăruia ce i se cuvine ( honeste vivere, alterum nonlaedere, suum quique tribuere).

1.FILOZOFIA DREPTULUI

Documents

Transcript of 1.FILOZOFIA DREPTULUI