1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, Obiectul ,
-
Upload
danielacostcluj -
Category
Documents
-
view
1.621 -
download
7
Transcript of 1. INTRODUCERE Introducere: 1. Definitia, Obiectul ,
1. INTRODUCERE
Introducere: 1. Definitia, obiectul , denumirea, scopul,
importanta, metoda si impartirea Istoriei bisericesti universale.
Este indeobste cunoscut si acceptat faptul ca
Introducerea in studiul Istoriei bisericesti universale este de
doua feluri: introducerea formala (sau tehnica) si
introducerea materiala. Cea dintai, introducerea formala,
expune obiectul, definitia, metoda, impartirea, stiintele
auxiliare si bibliografia generala a Istoriei bisericesti
universale. Cu alte cuvinte, introducerea formala se ocupa cu
problemele formale, tehnice, si metodice ale studiului ei. A
doua, introducerea materiala, studiaza si expune situatia
lumii greco-romane si a iudaismului in epoca aparitiei
crestinismului, numindu-se si "preistoria crestinismului".
Prin urmare, introducerea formala ne initiaza in
obiectul, natura, mijloacele si cerintele studiului nostru, in timp
ce introducerea materiala ne prezinta epoca si terenul pe
care a aparut crestinismul si ne pregateste pentru a intelege
situatia lui in lumea veche.
a) Definitie: De-a lungul timpului, disciplina noastra a
fost definita in mod deosebit de cei care s-au ocupat cu ea. De
pilda, istoricul german Kurt Dieter Schmidt sustinea ca
"Istoria bisericeasca nu este altceva decat istoria lui Hristos
care lucreaza mai departe in lume" (Die Kirchengeschichte ist
nichts weniger als die Geschichte des in der Welt
fortwirkenden Christus". De aceea, conchide el, Istoria Bisericii
constituie o parte indispensabila Teologiei, caci Hristos este cel
ce lucreaza in Biserica.
1
Ceva mai inainte, renumitul istoric bisericesc de la
Cernauti, Eusebiu Popovici, dadea o definitie asemanatoare:
"Istoria Bisericii privita in sine - zicea el - este dezvoltarea
Bisericii in cursul timpului, iar stiinta istoriei bisericesti sau
istoria Bisericii ca stiinta are de obiect a cerceta, a cunoaste si
a expune stiintific cum s-a dezvoltat Biserica in cursul
timpului".
Consideram insa ca cea mai completa, definitia data de
regretatul Pr. Prof. Ioan Ramureanu in manualul de I. B. U., ed.
1987, si anume: "Istoria bisericeasca universala este
cercetarea si expunerea metodica a vietii Bisericii crestine in
general, privite in dezvoltarea si actiunea ei interna si
externa". Cu alte cuvinte, ea studiaza si expune sistematic, in
toata complexitatea ei, viata Bisericii si dezvoltarea ei de-a
lungul timpului.
b) Obiectul: De la bun inceput, trebuie precizat un lucru,
si anume acela al intelesurilor pe care il are termenul de
istorie.
Notiunea de istorie provine de la termenul grecesc
istoria, care insemna cercetare, informare si chiar povestire.
Verbul istorew inseamna a cauta sa stii, a sti, a cunoaste,
desemnand atat dorinta de a sti, cat si cunoasterea insasi. De
la greci, termenul a fost imprumutat si de romani in cuvantul
historia, avand cam aceeasi acceptiune de povestire,
descriere. Mai tarziu, termenul a fost preluat si de alte
popoare, cu intelesul atat de intamplare, cat si de povestire
(Geschichte; Histoire; Storia; History ...).
Atsazi cuvantul istorie are doua sensuri: unul obiectiv si
altul subiectiv. }n sens obiectiv, istoria este viata din trecut,
2
totalitatea faptelor intamplate, istoria de fapt, iar in viata
bisericeasca viata din trecut a Bisericii. În sens subiectiv,
numit si tehnic, istoria este cercetarea si expunerea stiintifica
a faptelor istorice, adica studiul vietii istorice. Istoria, ca fapt,
este obiectul de studiu al istoriei ca stiinta. Deci faptele sunt
istoria in sens obiectiv, iar studiul lor este istoria in sens
subiectiv.
Ca stiinta, istoria poate studia atat dezvoltarea intregii
omeniri de-a lungul secolelor, cat si a unei parti din ea sau a
unei institutii.
Obiectul Istoriei bisericesti universale este Biserica
crestina, in intelesul de comunitate religioasa-morala,
infiintata de catre Domnul nostru Iisus Hristos pentru
mantuirea lumii. Biserica este un asezamant divino-uman. Prin
originea, doctrina, spiritul, scopul si puterile ei, ea are caracter
supranatural, dumnezeiesc. Prin membrii care o constituie, prin
formele pe care le-a luat de-a lungul timpului, prin
manifestarile membrilor ei, ea are caracter omenesc.
Istoria bisericeasca cerceteaza Biserica in latura ei
omeneasca, in cresterea, formele si manifestarile ei istorice,
accesibile cunoasterii si studiului.
Biserica crestina are o istorie complexa. Dintr-o
comunitate mica, cu forme simple de organizare, doctrina si
cult, ea s-a dezvoltat, ajungand la forma ei de astazi. Ea s-a
aflat in anumite raporturi cu lumea, primind unele influente si
influentand, la randul ei lumea, societatea si cultura. De aici,
doua dimensiuni ale dezvoltarii Bisericii, si anume: Biserica are
o instorie externa, a intinderii si a raporturilor ei cu lumea
3
cealalta, si o istorie interna, a vietii, organizarii si actiunii ei
launtrice.
Istoria externa priveste Biserica in contactul si
raporturile ei cu statul, societatea si celelalte religii, morala si
cultura.
Istoria interna priveste intinderea crestinismului,
organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne,
cultul, viata, disciplina, literatura si arta ei. Studiind deci viata
bisericii in general, Istoria bisericeasca universala precizeaza
situatia si rolul crestinismului in viata omenirii.
c) Denumirea acestei discipline difera dupa istoricii
bisericesti si anume: unii o numesc "Istoria bisericeasca",
"Istoria Bisericii" sau "Istoria bisericeasca (sau a
Bisericii) generala" sau "universala". Altii o numesc
"Istoria crestinismului", "Istoria religiei crestine" sau
"Istoria crestina a religiei" etc.
d) Scopul Istoriei bisericesti universale este cunoasterea
si intelegerea desfasurarii vietii crestine sub toate aspectele ei,
de la inceput si pana astazi, in toata lumea. Biserica a avut nu
numai viata religioasa-morala, ci si sociala si culturala. De
aceea istoria ei este o parte foarte importanta a istoriei
universale.
Scopul final al studiului istoriei bisericesti universale
este cunoasterea si intelegerea situatiei actuale a
crestinismului, in organizatiile lui mai importante. Ea
incearca sa cunoasca faptele istorice in cauzele, evolutiei si
legatura lor. Ea intelege si explica miscarile si schimbarile
produse in viata Bisericii de la inceputul ei si pana astazi.
4
e) Importanta Istoriei bisericesti universale consta in
faptul ca ea studiaza constituirea si organizarea Bisericii
crestine, doctrina, cultul, actiunile crestinismului in decursul a
aproape doua mii de ani. Fara studiul Istoriei bisericesti nu se
poate cunoaste si intelege crestinismul in organizarea si viata
sa bisericeasca trecuta si prezenta. De aceea, Istoria
bisericeasca universala este o disciplina de baza, de cultura
teologica larga si indispensabila in studiul teologiei.
Trebuie insa combatut curentul protestant numit
"istorism" care cauta sa explice crestinismul in chip rational,
ca pe un fapt natural, poate chiar organic, facand abstractie de
factorul supranatural. Noi avem in vedere faptul ca prin grija
pe care ne-o poarta Pronia divina) Dumnezeu intervine in lume
in evenimentele istorice.
f) Împartirea Istoriei bisericesti universale:
Este de doua feluri: dupa continut (numita si logica sau
reala) si dupa timp (numita cronologica).
Dupa continut, Istoria bisericeasca este privita in
raspandirea crestinismului, in raporturile cu lumea, in
formularea invataturii lui, in organizatie, cult, viata morala,
literatura, arta.
Dupa timp, Istoria este impartita pentru studiu in
perioada mai mari sau mai mici (periodizare), desi viata
istorica formeaza si prin continut si in timp un tot continuu,
unitar.
Împartirea Istoriei bisericesti universale difera la diferiti
cercetatori. Unii, cei mai multi, au impartit-o in trei evuri: antic
(vechi), mediu (de mijloc) si modern (nou). De pilda, autorii
lucrarii "Ökumenische Kirchengeschichte", Kaiser Grünewald,
5
1983, isi intituleaza cele trei volume: "Alte Kirche und
Ostkirche" (I); "Mittelalter und Reformation" (II) si "Neuzeit"
(III).
Aplicata mai intai la studiul filologiei, aceasta impartire de
conceptie umanista a fost insusita mai intai de istoria
universala laica si apoi si de cea bisericeasca. Istoricii nu sunt
insa toti de acord in ceea ce priveste limitele evurilor, adica
referitor la inceputul si sfarsitul lor.
Cel mai adesea, sfarsitul evului antic si inceputul evului
mediu este pus in Istoria bisericeasca aproximativ intre anii
600-800. Chiar si aici unii istorici socotesc incheiat evul mediu
cu imparatul Justinian (527-565), iar altii cu Papa Grigorie cel
Mare (590-604). Altii considera evul antic incheiat cu Carol cel
Mare (768-814).
Evul mediu este socotit ca intinzandu-se pana la sfarsitul
secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea (Renasterea,
Reforma). La randul lor, evurile se impart in perioade mai mici,
numite epoci.
Istoria bisericeasca universala caracterizeaza evurile
astfel: in evul antiv, crestinismul s-a raspandit si s-a organizat
in lumea greco-romana. Aceasta este epoca cea mai
importanta deoarece acum are loc: constituirea Bisericii, a
doctrinei si a cultului; acum au loc persecutiile si Sinoadele
ecumenice, acum traiesc marii Parinti si Scriitori bisericesti.
În evul mediu asistam la convertirea la crestinism a
popoarelor germane, slave si altele. Acum creste puterea
papala, se diferentiaza si la 1054 se despart Bisericile in
orientala (Greaca, Ortodoxa) si occidentala (Latina, Romano-
6
Catolica); se produc o serie de conflicte intre papalitate si
puterea lumeasca.
În evul modern se constata o descrrestere a puterii
papale prin dezbinarea produsa in lumea catolica de catre
Reforma protestanta.
Pe de alta parte, Biserica ortodoxa a cazut in mare
masura sub stapanirea turceasca, are loc acum formarea de
Biserici nationale autocefale. În general se inregistreaza o
raspandire accentuata a curentului laic, antibisericesc.
Desi relativa, subiectiva si conventionala, diferind intre
Orient si Occident, impartirea in evuri sau perioade mai mici
este necesara. Spre deosebire insa de aceasta impartire,
istoricii bisericesti romani (Eusebiu Popovici si autorii
manualului de I. U. B. din 1975) au adoptat impartirea in
perioade. Iata care sunt acestea:
Perioada I - cuprinde intervalul de la inceputul
crestinismului pana la 324, de cand Constantin cel Mare (306-
337) domneste singur peste tot Imperiul roman. Este perioada
de confruntare a Bisericii cu lumea antica. Altii considera ca
perioada I se intinde pana la 313 (Edictul de la Mediolan).
Perioada a II-a: intre anii 324-787 este perioada
Sinoadelor ecumenice si a Parintilor bisericesti. Acum s-a
realizat biruinta Ortodoxiei asupra ereziilor, consfintita la 11
martie 843 prin Duminica Ortodoxiei.
Perioada a III-a: intre anii 787-1054 este epoca de
cristalizare a catolicitatii sau universalitatii Bisericii.
Perioada a IV-a, incepand cu anul 1054 merge pana
spre sfarsitul secolului al XV-lea. Este perioada confruntarii
dintre Ortodoxie si Romano-Catolicism si a marilor conflicte
7
dintre papalitate si principii apuseni. Acum au loc cruciadele,
se dezvolta scolastica si, in anul 1453, caderea
Constantinopolului sub turci.
Perioada a V-a, se intinde din secolul al XVI-lea pana in
secolul al XVIII. Este perioada marilor framantari provocate de
Reforma protestanta in sanul Bisericii Romano-Catolice si a
marilor nemultumiri social-politice care vor pregati Revolutia
franceza din anul 1789.. În urma conciliului de la Trident, dupa
anul 1564, Biserica Romei s-a individualizat, numindu-se
Biserica Romano-Catolica, a realizat unele reforme interne si a
intreprins mai misiuni crestine in alte continente.
Perioada a VI-a, ultima, se intinde de la 1800 pana azi.
Este epoca divizarii crestinismului, a intaririi curentului
laicizant, a constituirii, in Rasarit, a multor Biserici Ortodoxe
nationale autocefale si a stradaniilor ecumeniste din secolul al
XX-lea cu scopul de a se reface unitatea Bisericii universale. O
alta impartire are K. D. Smidt, Kirchengeschichte..., p. 23-26.
g) Metoda: Istoria bisericeasca universala foloseste, in
studiile sale, metoda istorica generala, respectand cele 5
principii generale: 1, cunoasterea izvoarelor; 2. verificarea
izvoarelor; 3. analiza critica a izvoarelor; 4. cercetarea lor
evolutiv-genetica si 5. expunerea sistematica a ideilor. Aceasta
presupune o buna cunoastere a documentelor si izvoarelor,
precum si justa lor intelegere si interpretare. Studiul
documentelor trebuie sa se faca in mod critic si comparativ in
vederea expunerii adevarului istoric. Din punctul de vedere al
metodei, Istoria bisericeasca universala trebuie sa fie:
documentata, adica intemeiata pe documente, sa fie critica,
pragmatica, genetica, obiectiva, nepartinitoare.
8
Istoria bisericeasca este si reigioasa. Ea are in vedere
existenta lui Dumnezeu si raporteaza la El in mare cauzalitatea
si finalitatea evenimentelor. Istoricul bisericesc recunoaste in
aparitia lui Iisus Hristos, in invatatura si Opera Lui, in
intemeierea si perpetuarea Bisericii crestine, fapte divine, a
caror explicatie nu se poate face numai prin considerarea
factorilor umani.
BIBLIOGRAFIE in limba romana
B. BERCEANU, I. PANAITESCU, Prezentarea lucrarilor stiintifice
metodologice, Bucuresti, 1968.
A. AVRAMESCU si V. CINDEA, Introducere in documentarea
stiintifica, Bucuresti, 1960.
N. GEORGESCU-TISTU, Scris si carte. Istorie-tehnica-
semnificatie, Bucuresti, 1948.
Pr. Prof. MILAN SESAN, Periodizarea in istoria bisericeasca
universala, 1939 si in "Altarul Banatului" III, Caransebes, 1946,
nr. 1-6, p. 391-411.
Prof. T. M. POPESCU, }ndrumari metodice de lucru pentru
studentii in teologie, in "Studii Teologice", VIII (1956), nr. 7-8,
p. 498-530.
A. SACERDOTEANU, Metoda alcatuirii unui studiu de istorie,
Bucuresti, 1967.
A. SACERDOTEANU, }ndrumari in cercetarile istorice,
Bucuresti, 1943.
2. Izvoarele istoriei bisericesti universale
Definitie: Prin izvoarele istorice se intelege materialul
documentar care poate servi la cunoasterea faptelor. Acestea
9
se impart, de obicei, dupa: originea, caracterul sau forma lor
astfel:
- originale (numite si directe sau imediate), si
- derivate (indirecte sau mediate);
- oficiale si particulare;
- scrise, orale si monumentale (arheologice);
- ramasite sau resturi (Überreste);
- traditii.
O alta impartire este aceea in:
- divine - cartile Sfintei Scripturi si
- omenesti.
Apoi: crestine si necrestine.
Importanta cunoasterii si a folosirii izvoarelor este
fundamentala. Ele sunt marturii materiale si spirituale despre
existenta, actiunea, rolul si importanta oamenilor, institutiilor,
ideilor care au facut Istoria. Pentru a scrie istoria este neaparat
necesara cunoasterea si studiul critic al izvoarelor
(documentelor) ("pas de documents, pas d'histoire"). Cum
istoria nu se poate sprijini decat pe fapte autentice, sigure,
critica istorica are o importanta fundamentala.
Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericesti
universale sunt adunate in colectii sau editii au fost impartite
de unii istorici bisericesti in mai multe grupe. De pilda,
manualul de I. B. U. din 1987 le imparte in 10 grupe, si anume:
I. Colectii principale - Migne J. P. Patrologiae cursus
completus
II. Acte sinodale: J. D. Mansi, Conciliorum nova et
amplissima collectio...
III. Acte martirice. Vieti de Sfinti. Acta Sanctorum
10
IV. Enchiridioane (Enchiridia)
V. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de la Constantinopol si
a Imperiului bizantin
VI. Acte papale. Vieti de pai. Concordate
VII. Legi si canoane
VIII. Simboale. Marturisi de credinta
IX. Liturghii
X. Inscriptii
3. A se vedea fotocopiile
4. Disciplinele auxiliare. Bibliograia generala a
Istoriei bisericesti universale
a) Disciplinele auxiliare
Daca Istoria bisericeasca universala ofera un ajutor
substantial tuturor celorlalte discipline teologice, la randul ei si
aceasta este ajutata de o serie de alte discipline, ca: Studiul
Noului Testament, Patrologia, Istoria Dogmelor, Istoria
Bisericii Ortodoxe Romane, Arheologia crestina,
Cronologia, Liturgica, Dreptul bisericesc, Simbolica,
Dogmatica, Bizantinologia, s. a. Îndeosebi, Istoria
bisericeasca universala are legaturi stranse cu Patrologia si
Istoria Dogmelor.
ştiinte auxiliare propriu-zise sunt cele ale istoriei in
general:
- Filologia - pentru cunoasterea limbii documentelor;
- Paleografia - pentru citirea scrierii vechi;
- Epigrafia - pentru citirea inscriptiilor;
11
- Numismatica - pentru cunoasterea monedelor si
medaliilor vechi;
- Heraldica - pentru cunoasterea stemelor;
- Diplomatica - pentru tehnica si citirea documentelor;
- Sfragistica - pentru cunoasterea sigiliilor si a pecetilor;
- Arheologia si Istoria Artei; Filosofia istoriei;
Geografia istorica si Cronologia.
Cronologia - studiaza timpul, asa cum a fost impartit si
socotit la diferite popoare. Împartirile mai importante sunt
acelea in ere (aera), si anume: Era romana, care innumara
anii de la intemeierea Romei (ab urba condita, a. u. c., sau post
urbem conditam), cu 753 de ani inainte de era crestina: Anul I
al erei crestine este anul 753 al erei romane.
Era greaca (a olimpiadelor), care incepe la anul 778
inainte de era crestina (inceputul jocurilor olimpice, care se
repetau din 4 in 4 ani; de aceea, olimpiadele formeaza serii de
cate 4 ani). Ziua de 1 iulie a olimpiadei 195 coincide cu 1 iulie
al anului I de la HS.
Era consulara socotea anii dupa consuli sau dupa sefii
bisericesti sau lumesti;
Era martirilor sau diocletiana, socotita de la 29 august
284;
Era spaniola, de la 38 inainte de era crestina. Este data
cand Spania a fost cucerita de imparatul Augustus;
Era mauritana, de la anul 40 dupa Hristos (Mauritania
devine provincie romana);
Era Seleucizilor, in Siria, de la 311/312 inainte de
Hristos, cand a avut loc batalia de la Gaza;
Era de la Tyr, de la 125 inainte de Hristos;
12
Era de la Avraam, de la 2017 inainte de Hristos;
Era mahomedana, de la 16 iulie 622, cand a avut oc
hedjira, adica plecarea lui Mohamed de la Mecca la Medina.
Contine ani lunari de cate 354 de zile si a fost folosita de turci
pana la 1927 (=1346), cand a fost adoptat calendarul
european.
Pentru Istoria bisericeasca mai importante sunt: Era de
la facerea lumii (era lumii), al carei calcul a variat. De pilda,
la evrei, incepea la 3761 inainte de Hristos, in Apus 3943, in
Orient 5492, la Alexandria 5508 si la Constantinopol 5509,
socotind Anul de la 1 septembrie. Cronicarii bizantini variaza in
calculul lor de la facerea lumii, si mai ales "Era de la Hristos"
(post Christus natum, p. Chr. n.), numita si "Era Crestina" sau
"Era noastra".
Era crestina a fost calculata de calugarul Dionisie
Exiguus (cel Mic, +540), originar din Scythya Minor sau Dacia
Pontica (Dobrogea), pe cand se afla la Roma, in anul 525-526.
De aceea s-a numit si "era dionisiana". Dupa calculul facut de
Dionisie cel Mic, Iisus Hristos s-a nascut la 25 decembrie 753 a.
U. c. Dar calculul sau era gresit cu 4 sau 5 ani, pentru ca
Mantuitorul s-a nascut inainte de 753 a. U. c. si anume inainte
de anul 750, pentru ca se stie ca in acest an a murit Irod. Ori,
Mantuitorul s-a nascut inainte de moartea lui Irod, cu un an sau
doi. Dupa toata probabilitatea, Iisus s-a nascut in anul 748 sau
749 ab Urbe condita, deci cu 4 sau 5 ani inainte de inceputul
erei crestine, calculata de Dionisie cel Mic in 753 a. U. c. Totusi,
anul 753 a ramas pana astazi in stabilirea evenimentelor din
istoria universala, corespunzand cu anul 1 al nasterii lui
Hristos.
13
În ceea ce priveste inceputul anului, acestea a fost variat
la diferite popoare: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie, 1
septembrie. Biserica Ortodoxa isi incepe anul bisericesc la 1
septembrie. Începand din secolul al XVI-lea, s-a generalizat
anul laic cu 1 ianuarie.
Calendarul iulian, adoptat si de crestini, are anul civil
mai mare decat anul solar real cu 11 minute si 14 secunde. El
a fost indreptat in Apus sub Papa Grigorie XIII, in anul 1582,
primind si numele de calendar gregorian sau stilul nou. Din
secolul XVIII el a fost adoptat si de protestanti.
Cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au indreptat
calendarul Iulian, numit si "stilul vechi", prin hotararea
Sinodului tinut la Constantinopol in anul 1923, insa unele il
pastreaza inca nemodificat, ramanand in urma cu 13 zile fata
de calendarul indreptat.
Calculul indictioanelor. De la Constantin cel Mare (306-
337) sau de la fiii lui s-au introdus, in impartirea timpului, serii
de cate 15 ani, numite indictioane. Ele erau de mai multe
feluri: constantinopolitan, roman (pontifical), cezarian
(constantinopolitan).
Importante pentru Istoria bisericeasca universala mai
sunt: Bizantinologia, Slavistica si Orientalistica.
b) Bibliografia generala a Istoriei bisericesti
Universale
Mai poarta denumirea de "Istoria istoriei bisericesti
universale" si incepe cu scrierile Noului Testament.
1. Istorici bisericesti greci si latini:
a) Istorici bisericesti greci:
Hegesip (+180) - a scris "Memorii" (ipomvhmata)
14
Iuliu Aficanul (+240-250) - a scris "Cronografii", in 5
carti , de la facerea lumii pana la anul 217 (221) d. Hr. E
socotita prima incercare de istorie crestina universala.
Epifaniu (+403), ep. de. Salamina (Cipru) - a scris
"Panarion" (Cutiuta cu medicamente) sau "Contra tuturor
ereziilor" (circa 80 de erezii).
Eusebiu al Cezareei Palestinei (+340) este considerat
"parintele Istoriei bisericesti". A scris o "Cronica" a lumii, de la
Avraam (2016) i. Hr. pana la anul 302 d. Hr.; "Istoria
bisericeaza", in 10 carti - tradusa in "P. S. B." Expune
evenimentele de la nasterea lui Hristos pana la anul 324; e
foarte valoroasa; "Despre martirii din Palestina", istoriceste
persecutia crestinilor dintre anii 303-311; "Viata Fericitului
Constantin", in 5 carti, scrisa in anul 337, dupa moartea
imparatului (tradusa si in rom.).
Istoria bisericeasca a lui Eusebiu a fost continuata de 3
istorici: Socrate (439), Sozomen si Teodoret. Pe acestia i-a
rezumat, pe la 530, Teodor Lectorul in lucrarea "Istoria
tripartita" care istoriceste evenimentele de la anul 439 pana
la anul 527.
Au mai scris in secolul V: Filip de Side - "Istoria
crestina"; Filostorgiu (+dupa 425) "Istoria bisericeasca"
(era istoric arian); Gelasiu de Cizic; Ioan Malalas, adica
Retorul (+577) a scris "Istoria universala" de la facerea
lumii pana la 574 d. Hr.; Paladie Scolasticul (+inainte de
431) a scris "Istoria lausiaca" sau "Lausiakonul", in care face
istoria vechiului monahism crestin.
În epoca postpatristica (dupa decolul VIII) amintim pe
istoricii: Gheorghe Monahul (Amartolos, secolul IX) care a
15
scris un Cronograf, de la facerea lumii la 843; Teofan
Marturisitorul (752-818) - Cronograf care istoriseste
evenimentele cuprinse intre 284-813 (caderea imparatului
Mihail I Rangabe). Altii: Nichifor Calist Xantopol (+1341), cu
Istoria bisericeasca si Nichifor Gregoras (+1360) cu
Istoria bizantina.
b) Istorici latini:
- Lactatiu (secolul IV) De mortibus persecutorum -
anterioara lucrarilor lui Eusebiu de Cezareea;
- Fericitul Ieronim (+420) - traduce si continua Cronica
lui Eusebiu;
- Rufin (+410) - a tradus 9 carti din Istoria lui Eusebiu,
adaugand 2 carti ale sale; merge pana la anu; 395;
- Sulpiciu Sever (+420) - a scris "Historia sacra" o
cronica universala in 2 carti, de la crearea lumii pana la anul
400 d. Hr.;
- Paul Orosius - Historiae adversus paganos, in 7
carti. E o istorie universala de la Adam la anul 417. Altii:
Prosper de Aquitania; Casiodor (+583), Grigorie de
Tours (+593-594) cu "Historia Francorum" si Isidor de
Sevilla (+636) cu o Cronica universala de la facerea lumii la
615 d. Hr.
În evul mediu au scris: Beda Venerabilul (secolul VIII),
episcopul german Haymo (secolul IX); Anastasie
Bibliotecarul (secolul IX), Anselm de Havelberg (1158),
Otto din Freising; Ptolemeu de Lucca (1326), si altii.
2. Din perioada Renasterii si Reformei amintim pe:
Laurentiu Valla si Nicolae de Cusa (secolul XV), care au
adus critici temeinice tezei papale despre primatul papal,
16
combatand cele doua falsuri: Donatio Constantini si
Decretaliile pseudoisidoriene;
- Matthias Flacius (Vlaich) Illyricus, protestant - a scris
"Centuriile de Magdeburg" (1559-1574) istoricind
evenimentele primelor 13 secole.
- Caesar Baromus - catolic - raspunde in "Annales
ecclesistici" (12 vol., Roma, 1588-1607). Cuprinde istoria
bisericeasca pana la 1198. Continuata de H. Spondanus, la
Paris, pana la 1646 si revizuita in mai multe randuri. Atat
"Centuriile" cat si "Annales" sunt partinitoare, confesionale
(Vezi H. Zimmermann, Veacul intunecat).
4. Lucrari originale au scris: În Franta in secolul XVII:
Noël Alexandre; Seb. Lenain de Tillemont; Fleury - catolic. În
Germania: G. Arnold, J. L. Mosheim, August Neander, F. Chr.
Baur, W. Möller - protestanti (secolul XVIII-XIX). Apoi Adam
Möhler, C. J. Hefele, J. Hergenroether, J. Döllinger s. a. -
romano-catolici.
Alti protestanti mai tarziu: Adolf von Harnock, Albert
Hauck, Gustav Krüger, Hans Lietzmann sau catolicii: Albert
Ehrhardt; Karl Bihlmeyer; Fr. J. Dölger; la francezi: L. Duchesne,
H. Leclercq, Emil Amann, P. Batiffol, G. Bardy, Jacques Zeiller,
A. Flich, V. Martin - Histoire de l'Eglise depuis les origines
jusqu'à nos jours, Paris, 1934 si conitnuare (catolici).
La ortodocsi:
Greci: Dositei, patriarhul Ierusalimului (+1707), Despre
patriarhii Ierusalimului, Bucuresti, 1715; Meletie,
Mitropolitul Atenei (+1718( - Istoria bisericeasca, 3 vol. trad.
de Veniamin Costachi; t. I-IV, 8 vol., Iasi, 1841-1843; Ghenadie
(Arabagioglu), mitropolit de Heliopolis "Istoria Patriarhiei
17
ecumenice (greceste) Atena, 1953; Panaghitis Bratsiotis,
N. Moschiopoulos; Hr. Papadopoulos, arhiepiscopul Atenei
(greceste) - Istoria Bisericii din Alexandria (62-1934),
Alexandria, 1935; Idem, Istoria Bisericii din Ierusalim,
Ierusalim si Alexandria, 1910;
Basilios Stavridis, Histoire du Patriarcat
Oecuménique de Constantinople, in "Istina", Paris, nr.
2/1970, p. 131-273.
La rusi: Filaret, mitropolitul Cernigorului "Istoria
Russkoi Terkvi", t. I-V (988-1826), Cernigov, 1862.
N. Glubokovski, Ruskaia bogloslovskaia nauka v eia
istoriceskom razvitii, Varsovia 1928.
E. Golubinski, Istoria Ruskoi Terkvi.
V. V. Bolotov, A. P. Lebedev, M. Zernov, Eastern
Chisstendom, London, 1961; Idem, The Russians and
theiy church, London, 1965.
La Bulgari - M. E. Posvon "Istoria bisericii crestine",
Sofia I-II, 1933, 1935; trad. in l. rusa "Istoria hristianskoi
Terkvi, pana la 1054, Bruxelles, 1964.
La romani: Mitropolitul Veniamin Costachi a tradus
lucrarea lui Meletie al Atenei "Istoria bisericeasca", t. I-IV, (8
vol.), Iasi, 1841-1843.
- Mitropolitul Iosif Gheorghian a tradus: Istoria
bisericeasca si Viata lui Constantin cel Mare, a lui
Eusebiu de Cezareea, Bucuresti, 1896;
- Istoria bisericeasca a lui Sozomen, Bucuresti, 1897;
- Istoria bisericeasca a lui Evagrie, Bucuresti, 1899;
- Wl. Guettée, Papalitatea schismatica. Roma in
raporturile sale cu Biserica Orientala, Bucuresti, 1881;
18
- Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Kesariei
Kapadociei, Bucuresti, 1898;
- Eusebiu Popovici (+1922) - Kirchengeschichte, III,
Bönde, Czernovitz, 1882, trad. in sarbeste de Moisi Stoikov,
1912, apoi in romaneste de Atanasie Mironescu, fost
Mitropolit Primat sub titlul: Istoria bisericeasca universala
si statistica bisericeasca, ed. a 2-a, t. I-IV, Bucuresti, 1925-
1928.
Ioan (Irineu) Mihalcescu - Istoria bisericeasca
universala cu notiuni de Patrologie, t. I, vol. 1, Bucuresti,
1932,
Idem, Istoria bisericeasca universala de la 1054
pana azi, t. II, ed. a 2-a, Bucuresti, 1932.
Alti istorici romani: T. M. Popescu, T. Bodogae, George
Stanescu, Gh. I. Moisescu, St. Lupsa, Al. Filipascu, Al. Ciurea, N.
Serbanescu, M. Pacurariu, A. Jivi, I. G. Coman, M. Sesan, I.
Ramureanu, V. Ionita.
Pentru bibliografie straina:
Fr. Heyer, Konfessionskunde, Berlin-New-York, 1977.
Kurt Dietrich Schmidt, Grundriss der Kirchengeschichte, 6
Auflage, Göttingen, 1960.
R. Kottje und B. Moeller, Ökumenische, Kirchengeschichte,
4 Auflage, Bd. I-III, München, 1983.
Jürgen Ahrendts, Bibliographie zur alteuropäischen
Religionsgeschichte, 2. Bond., 1965-1969, Berlin (New-York,
1974).
19
2. PERIOADA ÎNTA1I (PÂNĂ LA 324). ÎNTEMEIEREA
BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI.
1. STAREA LUMII GRECO-ROMANE ŞI IUDAICE LA
APARIŢIA CREŞTINISMULUI
1.1. Starea lumii greco-romane
Mantuirotul s-a nascut la "plinirea vremii" asa cum ne
spune Sfantul Apostol Pavel la Galateni, IV, 4. Cu alte cuvinte,
in acel moment conditiile venirii Sale erau pregatite. Iar El a
intemeiat Biserica pentru a-i continua lucrarea mantuitoare pe
care El a savarsit-o pentru rascumpararea oamenilor. Întrucat
Mantuitorul s-a nascut si a activat in Palestina, care a devenit
astfel leaganul crestinismului, se cuvine sa cunoastem situatia
in care se afla aceasta in momentul intemeierii Bisericii.
Asadar, Palestina facea parte din Imperiul roman. Acest
imperiu era un stat universal, avand Marea Mediterana la
mijloc. El se intindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic
si Marea Nordului pana la granita Armeniei, Arabiei si Marea
Rosie, din Britania, de la Tin si Dunare pana la marginea
Saharei si a Etiopiei. Întinderea cea mai mare a avut-o sub
imparatul Traian (98-117), cand Imperiul roman cuprindea si
Dacia, ajungand pana la Marea Caspica si Golful Persic.
Denumit si "lumea" (oixovmenh, Luca, II, 1), la venirea
Mantuitorului acest imperiu se afla la apogeu ca intindere,
putere si organizatie. Din punct de vedere politic Împaratul
Augustus (31. i. d. Hr. - 14. d. Hr.) a creat un sistem politic
numit "Principatul", deoarece imparatul, cu toate ca impartea
puterea suprema cu Senatul roman, se considera "Princeps",
adica primul dintre senatori. Sistemul acesta va fi desfiintat de
20
imparatul Diocletian (284-305), care va inaugura un nou
sistem politic numit "Dominatul".
Desi nu se cunoaste cu exactitate cifra populatiei
Imperiului roman din timpul lui Augustus, unii istorici o
apreciaza cu probabilitate intre 60-120 de milioane. Între
orasele mai importante amintim: Roma (caput mundi),
Alexandria (cu marea sa biblioteca), Antiohia, Corint, Efes,
Tesalonic, Cartagina, Lugdunum, (Lyon) si altele.
Conducerea statului o avea Împaratul si Senatul (numita
diarhie), iar Imperiul era impartit in provincii de trei categorii:
1. provincii imperiale, conduse de un legat, care reprezenta
pe imparat (numit legatus Augusti pro praetore); 2.
provincii senatoriale, conduse de un proconsul. }n aceste
provincii romanizarea a fost foarte puternica.
3. Mai existau unele provincii cu o situatie speciala,
conduse de un procurator (epitropos), cum au fost: Egiptul,
Palestina si Mauritania. Provinciile erau conduse de un
concilium pe cand orasele se conduceau singure.
Comunicatia in Imperiu era relativ usoara si intensa,
facandu-se atat pe mare, cat si pe uscat, unde exista o retea
de drumuri foarte bine inzestrata. Ordinea si linistea Imperiului
erau asigurate de catre armata, functionari si legi la adapostul
carora erau garantate pacea, cultura si siguranta. Prin pacea
impusa noilor teritorii cucerite (pax romana) s-a creat acestora
o situatie binefacatoare, apreciata chiar si de crestini. Întrucat
in teritoriul Imperiului granitele au fost desfiintate, au fost
facilitate legaturile dintre popoare ca si amestecul populatiei
de diferite neamuri. Acum marile orase se internationalizeaza,
iar cultura se unifica aducand un mare aport la insasi
21
unificarea statului. Aceasta a permis si intinderea culturii
(eleniste, de la Alexandru cel Mare +323 i. d. Hr.).
Limba comunca mai folosita era limba greaca in
dialectul comun - h xoinh dialextos -, in care au fost scrise si
cartile Noului Testament. Acest dialect era inteles si vorbit
aproape in intregul imperiu si, mai ales, in Rasarit si in orase.
de aici elenizarea s-a raspandit tot mai mult, contribuind si la
romanizarea provinciilor si la unirea culturala a acestora.
totusi, unele provincii si-au pastrat inca specificul lor, iar
populatiile barbare se adaptau mai putin culturii greco-
romane.
Starea religioasa
Popoarele vechi, in afara de poporul iudeu, erau politeiste
si idolatre, fiecare popor avandu-si religia sa. Romanii, buni
diplomati, le tolerau pe toate, in afara de acele culte care erau
socotite periculoase, ca cel al druizilor din Galia, unele culte
siriene si egiptene, apoi crestinismul.
Religia de stat a romanilor era in decadenta. Augustus,
primul imparat roman, s-a autointitulat si "Pontifex
maximus", fiind seful religios suprem al romanilor.
Ca si religia romana, si cea greceasca era in plina
decadenta. O anumita preponderenta o aveau misterele - mai
ales cele din Eleusis, care, prin caracterul lor mistic, aveau o
mare influenta. Îndeosebi unele zeitati orientale ca Cybele,
Attis, Isis, Osiris, erau foarte populare. Multe dintre ele aveau
chiar si idei religioase, ca: idea de pacat, de renastere, de
curatire, de nemurire, aveau unele rituri si ospete sacrale, erau
entuziaste si prozelitiste, tindeau spre monoteism si
universalism. Forate popular era cultul zeului Mithra
22
(mithraismul) zeul soarelui (deus sol invictus), adorat mai ales
de armata care l-a raspandit in toate provinciile, in secolul III-IV
d. Hr.
În urma amestecului de popoare si de culte, in Imperiul
roman s-a nascut un puternic curent numit "Sincrestim
religios" sau theocrasie care tindea sa formeze o religie
universala prin inlaturarea unora dintre religiile popoarelor. Se
raspandea acum tot mai mult idea de mantuire, de monoteism,
de raspundere morala, de ispasire personala, contribuind astfel
;a pregatirea terenului pentru primirea crestinismului.
Nevoile religioase si morale erau marite, fara ca religiile si
cultele pagane sa le poata satisface. Acestea nu invatau
morala, cum facea religia mozaica sau crestinismul.
Dimpotriva, zeii lor erau pilde de imoralitate ba, in unele culte
orientale desfraul avea caracter religios, cultic. Imoralitatea
slabea astfel familia (femeia si copiii erau inferiori, ultimii
putand fi chiar aruncati) si societatea.
Sub raportul social, situatia era si ea dezastroasa. Clasa
privilegiata, bogatii traiau, cei mai multi, in lux si in placeri.
Unii stapaneau domenii intinse si aveau sute de mii de sclavi,
lipsiti de drepturile si demnitatea de oameni. ei erau asemenea
animalelor sau uneltelor, puteau fi batuti, maltratati, vanduti,
ucisi, despartiti unii de altii. Nici chiar casatoria nu le era
recunoscuta.
Putinii oameni liberi duceau o viata grea si umilita, traind
la Roma din ajutorul statului si al patronilor (clienti).
Toate acestea au facut ca criza sociala sa fie tot mai
mare. O anumita usurare aduceau totusi, unele asociatii de
ajutor reciproc, mai ales pentru inmormantare, numite
23
"sodalicia, collegia funeraticia, collegia tenuiorum" -
colegiile celor saraci.
Filosofia timpului era reprezentata din trei sisteme mai
insemnate:
a) Epicureismul - care accepta ca principiu moral
placerea, nega Providenta si invata indiferenta religioasa.
b) Scepticismul - preferat de noua Academie a lui
Carneade, care era imoral,
c) Stoicismul - care invata poteismul, socotea ca lumea
era condusa de necesitate (destin), admite chiar ca raul este
necesar; in morala recomanda apatia (abstine et sustine),
justifica viciile si sinuciderile. Stoicismul, desi inconsecvent si
contradictoriu, a influentat cel mai puternic socitatea romana.
Din punct de vedere moral, privea pe oameni ca semeni
(Seneca), idee pretuita mai ales de crestini.
Sub aspect religios-moral o oarecare influenta au mai
avut si neopitagorismul si neoplatonismul (secolul III). Dar,
in general, asa cum religia era sincretista, filosofia era
eclectica. Ea culegea idei din mai multe sisteme, pregatind
intr-o oarecare masura, calea pentru propoveduirea ideilor
crestine.
Totusi, au existat filosofi ca Cels, Porfiriu, Ierocies, Iulian
Apostatul s. a. care au fost mari adversari ai crestinismului.
Rezumand, se poate spune ca: la aparitia crestinismului
situatia lumii antice era in parte favorabila raspandirii lui. De
aceea a si fost posibila intinderea lui rapida. La acea data
exista un stat universal, pace, ordine, cai si mijloace de
comunicatie, amestec si apropiere de popoare si de idei,
unificare culturala, o limba inteleasa aproape de toti.
24
Raspandirea crestinismului mai era favorizata de
insuficienta religioasa si morala a politeismului greco-roman,
de propaganda cultelor orientale si a filosofilor, de situatia
sociala a lumii vechi.
Existau insa si elemente nefavorabile, ceea ce a facut ca
rezistenta paganismului, polemica anticrestina si persecutii
indurate de crestini sa se intinda pana la publicarea edictului
de la Milan (313), de catre Constantin cel Mare.
1.2. STAREA LUMII IUDAICE
Se stie ca la anul 536 i. d. Hr. regele persilor Cyrus, a
distrus pe babiloneni. Scapati din captivitate, iudeii si-au putut
rezidi templul sub conducerea lui Zorobabel si s-au
reorganizat.
La randul sa, regatul persilor a fost desfiintat de
Alexandru cel Mare, in secolul IV i. d. Hr. (+323 i. d. Hr.).
Acesta insa i-a favorizat pe iudei, folosindu-i ca element de
colonizare in orasele infiintate de el. Dupa moartea lui
Alexandru, urmasii sai (diadohi) au impartit imperiul, Palestina
ramanand in stapanirea celor din Siria (seleucizi). Acestia
(seleucizii) s-au purtat aspru cu iudeii, incercand sa-i elenizeze
si sa le distruga credinta. Evreii insa s-au purtat eroic si si-au
pastrat fiinta si religia.
Dupa miscarea fratilor Macabei, Ierusalimul ajunge din
nou in puterea evreilor care s-au reorganizat si au atins un
inalt nivel sub regele Ioan Hircan (135-105 i. d. Hr.).
Întrucat in luptele pentru mostenirea tronului urmasii lui
Ioan Hircan apeleaza la romani, acestia din urma vor trage
foloasele de pe urma tulburarilor.
25
La anul 63 i. d. Hr. generalul roman Pompei intervine in
Palestina si cucereste Ierusalimul, iar iudeii platesc tribut
romanilor.
La anul 30 i. d. Hr., romanii au pus ca rege al Iudeei pe
idumeul Irod cel Mare. Acesta a rezidit templul iudaic, a ridicat
orasul Cezareea pe tarmul Marii Mediterane, care a devenit si
capitala politica a Palestinei, a introdus in Palestina jocuri
pagane si a slabit influenta preotilor iudei.
La anul 750 a. U. c. Irod a murit, iar romanii au impartit
Palestina intre fiii acestuia: Arhelau, Irod Antipa si Filip. Între
41-44 Irod Agripa, nepotul lui Irod cel Mare a devenit rege al
intregii Palestine. Ţara era condusa numai de procuratori
romani, iar asuprirea iudeilor se inaspreste. Sub imparatul
Nero (54-68) a izbucnit razboiul iudaic, ceea ce a adus cu sine
riposta dura a romanilor. Ierusalimul este cucerit, iar templul
distrus de catre Titus Vespasianus in anul 70.
Partidele erau doua la numar: Fariseii erau aparatorii
Legii mozaice si pastratorii traditiilor religioase. Ţineau la
interpretarea clasica si religioasa a Legii si erau foarte
preocupati de viata religioasa. Fiind ostili stapanirii romane,
aveau multi aderenti dintre preoti, invatatori de Lege (soferim),
mai tot poporul fiind de partea lor. Ei ajunsera sa fie formalisti,
ceremoniosi, ipocriti, cazuisti. Cu toate acestea, unii, ca
Nicodim, au fost favorabili Mantuitorului si crestinismului.
Saduceii - partid preotesc aristocratic, avea membri din
randurile oamenilor bogati. Erau liberali, indiferenti, acomodati
cu stapanirea straina si cu ideile vremii.
Ei respectau ca obligatorie e numai Legea scrisa, nu si
interpretarea ei orala. Negau Providenta, Învierea, viata
26
vesnica, existenta ingerilor si a demonilor. Aveau putina
influenta in popor. Au fost insa adversari ai Mantuitorului si ai
crestinismului. În sinedriu, fariseii si saduceii se dezbinau si se
combateau adesea, asa cum s-a intam,plat si cand au judecat
pe Apostoli.
Esenienii sau esenii (eseii) - erau o secta iudaica
influentata de idei religioase straine. erau asceti ce traiau in
apropiere de Marea Moarta. Respingeau sacrificiile de animale
si nu participau la cultul de la templu. Aveau preotii lor, ospete
religioase, un cult al soarelui si al ingerilor, desi admiteau ca
Dumnezeu este unul.
Practicau comunitatea bunurilor, erau contra sclaviei, a
juramantului si a folosirii armelor, admiteau nemurirea
sufletului, dar nu si invierea trupului. Gradele superioare se
obtineau de la casatorie si de la placeri.
Terapeutii - erau tot o secta iudaica din jurul Alexandriei
(Egipt). Duceau o viata contemplativa si se ocupau cu citirea
Vechiului Testament, pe care-l interpretau alegoric. Aveau
agaoe religioase cu cantece si dansuri.
Samarienii erau locuitori ai Samariei. Populatie
amestecata, iesita din iudei si neiudei, samarienii nu respectau
intreaga Lege, ci tineau numai Pentateuhul lui Moise, erau
monoteisti, aveau un templu pe muntele Garizim si pastrau
ideea mesianica.Între samarineni si iudei era ura mare. Dintre
samarineni au provenit unii eretici ca: Dositei, Simon Magul,
Menandru.
Diaspora (imprastierea) iudaica
Datorita diferitelor cauze ca:deportari, colonizari,
captivitati, emigrari, interese comerciale sau privilegii, multi
27
iudei s-au raspandit in afara Palestinei. Ei au format chiar
colonii importante la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia,
Damasc, Corint. Au fost favorizati atat de Alexandru cel Mare,
cat si de romani. Iudeii si-au format comunitati proprii si
autonome, aveau sinagogile si justitia lor, le era permis cultul
mozaic si respectarea sabatului. Erau scutiti de serviciul
militar, de razboi, de cultul oficial si imperial, de obligatiile
nepotrivite cu prescriptiile Legii lor. Au facut un intens
prozelitism, ceea ce i-a determinat pe unii imparati ca: Adrian
(117-138) si Septimiu Sever (193-211) sa interzica
prozelitismul iudaic.
Prozelitii erau si ei de mai multe feluri:
- prozelitii dreptatii sau fiii aliantei - care primeau
circumciziunea si participau la sacrificii,
- tematorii de Dumnezeu - care respectau doar cele 10
porunci, observau sabatul, curatirile rituale, deosebirea dintre
mancarurile curate si necurate.
La inceput, diaspora si prozelitismul iudaic au avut un
mare rol in raspandirea crestinismului.
De obicei, misionarii crestini se adresau iudeilor si
prozelitilor din comunitatile iudaice. Iudaismul functiona, de
obicei, ca o punte pentru trecerea la crestinism
În contact cu lumea cealalta, ideile religioase ale iudeilor
din diaspora erau mai largi, iudeii fiind mai putin formalisti
decat cei din Palestina. Ei admiteau chiar ca si alte popoare
pot sa primeasca Legea mozaica si sa dobandeasca mantuirea.
Dupa exilul Babilonului, iudeii palestinieni au devenit mult
mai formalisti, mai ritualisti, mai cazuisti, respectand mai mult
litera decat duhul Legii. Apoi, stapanirile straine i-au facut
28
chiar sa-si schimbe ideile mesianice, asa incat Mesia era
asteptat mai mult ca un erou, ca un eliberator national al
poporului iudeu din robia straina, decat ca un Mantuitor al
lumii. De aceea, s-a ajuns ca iudeii sa nu-L inteleaga pe Iisus
Hristos, sa nu-L accepte ca pe adevaratul Mesia, ci sa ceara sa
fie osandit.
Cu toate acestea, iudaismul cu pastrearea ideii mesianice
a pregatit calea pentru raspandirea crestinismului mai mult
decat oricare alta imprejurare cunoscuta in istorie.
A se vedea:
C. Daniel, Esenienii si Biserica primara, in "S. T.", XXVI
(1974), nr. 9-10, p. 707-716.
D. Tudor, Figuri de imparati romani, vol. I, Bucuresti, 1974,
p. 80-104.
N. A. Maskin, Principatul lui Augustus, trad. S. Samarian,
Bucuresti, 1954.
M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, trad.
rom. de C. Baltag, Editura ştiintifica, Bucuresti, 1991, p. 227-
301.
2. IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII
Mantuitorul Iisus Hristos a fost o persoana istorica, reala,
fapt pentru care viata si activitatea Sa pot fi expuse in mod
cronologic, la fel ca la oricare alta persoana istorica.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a facut "la plinirea
vremii" (Gal. IV, 4) adica atunci cand omenirea era pregatita
de ajuns pentru a-L putea primi.
Activitatea Sa a fost precedata de Ioan Botezatorul,
ultimul profet al Vechiului Testament. Acesta ducea viata de
29
ascet, boteza si predica cu atata putere incat multi alergau la
el si se botezau intrebandu-l daca nu este el Mesia. El nega
spunand ca nu este decat "Înaintemergatorul Domnului".
Pentru predica lui, Ioan a fost arestat de Irod Antipa (4 i.
Hr. - 39 d. Hr.) fiul lui Irod cel Mare, intemnitat la Macherus si
apoi decapitat.
Ucenicii sai, numiti "ucenicii lui Ioan", s-au mentinut
cateva zeci de ani. Ei practicau un botez si aveau rugaciuni si
posturi proprii. Dintre ei, apostolii Andrie si Ioan L-au urmat
apoi pe Mantuitorul. Despre Ioan Botezatorul avem stiri in
Evanghelie si in lucrarea lui Iosif Flaviu Antichitatile iudaice
(XVIII, 5). I. Flaviu a fost impresionat de acest "om bun, care
indemna pe iudei la virtute, dreptate si pietate" (Cf. Eusebiu,
Istoria bisericeasca, I, XI, 5).
Cronologia vietii Mantuitorului
Desi nasterea lui Iisus Hristos este cel mai insemnat
eveniment din istoria mantuirii, data ei nu se cunoaste
precis, caci Dionisie cel Mic calculase gresit era crestina,
punand acest eveniment mai tarziu decat a fost, la 753 a. U.
c. }n realitate, Iisus Hristos s-a nascut inainte cu un an sau doi
de 750 a. U. c., anul mortii lui Irod cel Mare. Indicatii de timp
referitoare la nasterea sau viata Mantuitorului gasim in
Evanghelie: Domnia imparatului Octavia Augustus (31 i. Hr. -
14 d. Hr.), proconsulatul lui Quirinius, timp de pace, un
recensamant, uciderea pruncilor, moartea lui Irod, inceputul
activitatii publice a Sfantului Ioan Botezatorul, anul XV al
domniei imparatului Tiberiu (14-37), cand Iisus avea "cam
treizeci de ani" (Luca, III, 23) si la zidirea templului lui Irod.
30
Istoricii au stabilit urmatoarea cronologie a vietii
Mantuitorului:
La 25 martie 749 a. U. c. a avut loc Bunavestire. Cand s-a
ordonat inscrierea oficiala, Iosif si cu Maria au venit din Nazaret
la Betleem pentru a se inscrie in liste (Luca, II, 1-6). La 25
decembrie 749 a. U. c. s-a nascut pruncul din Fecioara Maria si
la 1 ianuarie 750 i s-a dat numele de Iisus (Mt. I, 25). Aratandu-
se steaua de la Rasarit, la 6 ianuarie 750 au venit magii
(astronomi babiloneni) si s-au inchinat Pruncului, aducandu-i
aur, tamanie si smirna, simbolizand cele trei demnitati ale lui
Hristos: imparat - aur, arhiereu - tamanie si invatator -
smirna. }nstiintati de inger, magii nu se mai intorc pe la Irod.
Suspicios, acesta ordona uciderea pruncilor. Pentru a-L salva
pe Iisus, Iosif si Maria (impropriu numiti "Familia Sfanta") au
fugit in Egipt, dupa ce a avut loc ducerea Pruncului la Templu.
Au stat in Egipt pana in toamna anului 750 cand pe tronul
iudeu se afla Arhelau, urmasul lui Irod (care murise la 10
aprilie 750). Afland de acest eveniment, Iosif, Maria si Iisus se
intorc la Nazaret. De acum pana la varsta de 12 ani, deci in
anul 762 a. U. c. nu se mai cunoaste decat momentul povestis
de Luca. Venit cu parintii la Ierusalim, Iisus va predica in
sinagoga in fata inteleptilor iudei, dand de inteles ca este fiul
Tatalui (Lc. II, 41-49).
În anul 15 al domniei lui Tiberiu (779 a. u. c. sau 26 e. n.)
si-a inceput activitatea Sfantul Ioan Botezatorul.
La 6 ianuarie 780 sau anul 27 al erei crestine Iisus a venit
la Ioan sa fie botezat. Acum a avut loc aratarea Sfintei Treimi,
Teofania. Iisus avea "aproape 30 de ani" (Lc. III, 21-23). Prin
februarie 780 (27 crestin) Hristos si-a inceput activitatea
31
publica, mergand prin toata Palestina si, alegandu-si 12
ucenici, invata si facea minuni (Lc. VI, 1 u.).
Durata activitatii publice a Mantuitorului nu este nici
ea sigur cunoscuta, variind dupa unii cercetatori intre 1-3 ani.
De pilda unii eretici ca alogii, respingeau Evanghelia de
la Ioan si Apocalipsa, respingand si invatatura despre Logos,
cuprinsa in ea. Credeau ca Mantuitorul a activat public doar un
an. Epifanie (+433) i-a numit alogi: alojoi - cei fara Cuvant, cei
ce neaga pe Logos, adica cei ce contesta pe Cuvantul lui
Dumnezeu. În sens de blam mai erau numiti alogii cu intelesul:
"cei fara de ratiune" caci "Logos" (lojos) - ratiune. Ca si acestia,
ghosticii considerau si ei ca activitatea publica a Mantuitorului
a durat doar un an. Ipoteza aceasta a fost reluata si de unii
istorici bisericesti din secolul XIX.
Cercetatorii au stabilit insa destul de precis sirul
evenimentelor din viata lui Iisus, si anume:
El a petrecut Pasha anului 781-782 (Ioan V, 1) si a anului
782-783, iar inaintea Pastelui din anul 783 sau 30 al erei
dionisiene, a intrat triumfal in Ierusalim. Era 9 Nisan sau 2
aprilie (Lc. XIX, 33 u. - XXII, 1 u.).
Miercuri, 12 Nisan sau 5 aprilie 783 a avut loc vanzarea
Mantuitorului pe 30 de arginti (Mt. XXVI, 14), iar Joi seara, 13
Nisan sau 6 aprilie a avut loc Cina cea de Taina. Apoi,
Mantuitorul a plecat in gradina Ghetsimani, unde a fost prins
(Lc. XXII; Mt. XXVI; In. XIII).
În cursul noptii Iisus a fost judecat de Sinedriu, iar in zorii
zilei de vineri 14 Nisan sau 7 aprilie a fost dus in fata lui Pontiu
Pilat. Dar iudeii n-au intrat la judecator, ci au asteptat afara ca
sa nu se spurce si sa poata manca "pasha" (In. XVIII, 28).
32
Atunci Pontiu Pilat L-a intrebat: "Ce este adevarul?"Însa nu a
primit nici un raspuns, caci iisus Hristos era Însusi Fiul lui
Dumnezeu (In. XVIII, 38).
La 9 dimineata Hristos a fost dus pe Golgota, iar la ora 12,
adica ceasul al saselea, aavut loc rastignirea. În ceasul al
noualea adica ora 3 d. m. dupa ce a murit, Iisus a fost asezat in
mormantul pecetluit, punandu-se paza romana la mormant. Şi
astfel, in ceasul al 12-lea iudeii s-au putut spala pe maini
pentru a manca Pasha.
Ca si anul nasterii, anul mortii Mantuitorului variaza la
diferitii scriitori crestini.
Unii considera ca e vorba de anul 28, altii 29, 30, 32 sau
33 al erei crestine. Întrucat insa Mantuitorul a murit pe cruce
intr-o vineri, in ajunul pastilor iudaice, calculele cele mai
potrivite sunt de acord cu anii 30 sau 33, cand pastile iudaice
au cazut sambata. Parerea cea mai intemeiata si admisa de cei
mai multi este data de 7 aprilie, anul 30 (783 a. u. c.),
considerand ca Mantuitorul a trait pe pamant 33 de ani, 3 luni
si 20 de zile, activand public 3 ani si 3 luni, adica de la 6
ianuarie 780, cand S-a botezat, pana la 14 Nisan 783 (27 si 30
ai erei crestine intarziate) cand a fost rastignit.
Evenimentele mai importante din viata
Mantuitorului sunt urmatoarele: nasterea la Betleem,
recensamantul lui Augustus, proconsulatul lui Quirinius, fuga in
Egipt, intoarcerea in Galileea si episodul de la 12 ani, cand
predica in sinagoga (Lc. II, 42-51). Ipotezele rationaliste dupa
care El ar fi invatat la preotii din Egipt sau in India nu au temei
istoric.
33
Din activitatea mesianica a lui Iisus Hristos Evangheliile
relateaza despre: botezul Lui de catre Ioan (Mt. III, 13-17; Mc. I,
9-11), chemarea Apostolilor (Mt. X, 1-6), propovaduirea insotita
de minuni in Galileea, Iudeea si Ierusalim, intrarea triumfala in
Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, rastignirea,
moartea, invierea si inaltarea Lui. Prin activitatea Sa de
invatator, profet si facator de minuni, El a facut o puternica
impresie asupra poporului, dar a starnit si ura conducatorilor
iudei.
Iisus Hristos a vorbit si a lucrat in numele, cu autoritatea
si cu puterea lui Dumnezeu. El a declarat dumnezeirea si
misiunea Lui mesianica mantuitoare, a avut o viata morala de
o curatenie si o inaltare sufleteasca unica.
Învatatura Lui este divina. Evanghelia - vestea cea buna
- propovaduita de Iisus Hristos nu a avut un mesaj politic sau
social, ci religios si moral. Ideea centrala a propovaduirii Sale
este "Împaratia lui Dumnezeu" sau "Împaratia Cerurilor",
inteleasa ca o noua ordine adusa lumii, ca stare de credinta,
de virtute si de fericire sufleteasca. Învatatura sa nu se limita
la iudei, ci era destinata lumii intregi. El a venit sa "plineasca
Legea" (Mt. V, 17), innoind si innobiland continutul notiunilor
religios-morale vechi. El este Fiul lui Dumnezeu, participand la
fiinta dumnezeiasca: "Eu si Tatal una suntem" (In. X, 30; XIV,
10-13; XV, 23; XVI, 15-32). Prin monoteismul si spiritualitatea
adisa, Iisus Hristos inlatura politeismul si idolatria. A schimbat
si a innoit cultul cerand o inchinare "in duh si adevar" (In. IV,
22-24). De asemenea, in morala aduce ca principiu suprem
iubirea de Dumnezeu si de semeni ca frati. El nu a adus numai
ideea, ci si pilda, dandu-si chiar viata pentru noi.
34
Prin invatatura, prin viata si faptele Sale, Mantuitorul a
fost "un semn de contrazicere" (Lc. II, 34). Daca pe unii i-a
atras, facandu-i ucenici, conducatorii iudei care asteptau un alt
fel de Mesia, razbunator, L-au socotit inselator, agitator,
blasfemator. feriseii Îl condamnau fiindca El combatuse
formalismul si ipocrizia, iar saduceii pentru ca nu credeau in
inviere si in nemurirea sufletului, invatate de El. Ba, mai mult,
ei socoteau mesianismul periculos din punct de vedere politic.
Arhiereul, care era un saducheu, a declarat uciderea lui Iisus
ca o necesitate politica, iar fariseii, cu exceptia catorva, nu s-
au opus. Desi ucis prin rastignire, care era moarte rusinoasa,
invatatura Lui a fost continuata de Apostolii Sai care au
organizat Biserica instituita de El la Cincizecime.
Izvoarele istorice ale vietii lui Iisus sunt scrierile Noului
Testament, scrieri crestine din veacul primar si scrieri
necrestine, iudaice sau pagane.
Evangheliile desi nu au scopul de a face o biografie
completa si datata riguros, ne dau informatiile cele mai
valoroase privind viata si activitatea Mantuitorului. Exista si o
serie de scrieri apocrife, Evangheliile lui Iacob cel Tanar, a lui
Toma israelitul, a lui Nicodim, a copilariei lui Iisus, a nasterii
Mariei s. a. Acestea contin unele elemente istorice, cunoscute
din traditia crestina, dar sunt tarzii si tendentioase.
Ştirile din izvoare necrestine despre Iisus Hristos
sunt putine. S-a pastrat o Epistola a unui sirian, Mara,
catre fiul sau Separion, in limba siriana. În ea se vorbeste
despre "inteleptul rege" al iudeilor, a carui moarte a ruinat
poporul iudeu. Scrisa intre anii 70-170, epistola este de
autenticitate indoielnica.
35
Întrucat Mantuitorul nu a scris nimic, tot neautentice sunt:
Scrisoarea unui rege (toparh) al Edesei, Abgar V Ukama
(Cel Negru, 4 i. Hr. - 7 d. Hr. si 13-50 d. Hr.) catre Iisus
Hristos si Raspunsul Mantuitorului catre Abgar (Vezi
Eusebiu, Ist. bis. I, 13, 6-10).
Tot apocrife sunt: Acta Pilati si Epistola lui Lentulus
provenind din secolul III. Cea dintai vorbeste batjocoritor
despre Iisus, in timp ce a doua face o descriere frumoasa a
chipului Acestuia, dupa care s-a inspirat iconografia crestina.
Între marturiile iudaice se remarca lucrarea
"Antichitatile iudaice" (XX, 9, 1) scrisa de iudeul Iosif Flaviu
(37/38 - 100/105). Acesta vorbeste despre uciderea lui Iacob,
"fratele lui Iisus Hristos" (Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21-24). Pe
Iisus îl considera (XVIII, 3, 3) un invatator al adevarului si
facator de minuni, zicand: "Acesta era Hristos" - "O Ceistoj
ovtoj hn" (Eusebiu, Ist. bis. I, 11, 7-8). Desi Adolf von Harnack
accepta autenticitatea acestui text, unii il considera doar o
interpolare a unui copist tarziu, caci nu era cunoscuta de
Origen (+254).
Filon si Justus din Tiberiada (secolul I) n-au scris
despre Hristos.
Rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) zice ca a
cunoscut pe un discipol al lui Iisus Nazarineanul.
Lipsa izvoarelor iudaice despre Mantuitorul e explicabila,
fiindca ei asteptau un erou, un eliberator. Ei nu vorbeau despre
Mesia fiindca mesianismul lor nu convenea romanilor care ii
suspectau.
36
Dupa secolul al II-lea iudeii incep sa-L caomnieze pe Iisus,
in cartea "Sefer toldot Iesu" ("Cartea originii lui Iisus")
dovedita a fi un pamflet din Evul MEdiu.
Epistola lui Benan care se voia scrisa la anul 83 d. Hr.
de un pretins medic egiptean, nu este decat un fals plasmuit
de "descoperitorul" ei, Ernst Edler von der Planitz, 1910..
Scriitorii romani care amintesc despre Iisus Hristos sau
despre crestinismul incepator sunt: Proconsulul Bitiniei, Pliniu
cel Tanar, intr-o Scrisoare catre imparatul Traian (ep. X,
97), istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) si Suetoniu (69-141 d. Hr.).
Pliniu cel Tanar, in Scrisoarea sa catre imparatul Traian
din anul 111-112, vorbeste despre adunarea crestinilor pentru
cult intr-o anumita zi - stato die - (Duminica) si despre
adorarea lui Hristos ca Dumnezeu (carmen Christo quasi
Deo dicere).
Istoricul Tacit (+120), aminteste suferintele indurate de
crestini in timpul persecutiei lui Nero din anul 64 "Annales XV,
44).
Istoricul Suetoniu (+141), vorbeste despre expulzarea
iudeilor din Roma in anul 49 de catre imparatul Claudiu (41-
54), care se agitau din cauza lui Hristos - "Judaeos,
impulsore Chresto continue tumultantes, Rome expulit"
(Vita Claudii 25, 4) Chrestus este, fara indoiala, Hristos. Se
aflau atunci in Roma circa 10.000 de iudei, unii care credeau in
Hristos, altii nu. Datorita edictului imparatului Claudiu, a
trebuit sa plece din Roma familia de iudei Aquila si Priscilla, pe
care Apostolul Pavel i-a intalnit la Corint in 52 (Fapte XVIII, 2).
În alt loc din istoria Sa, Suetoniu vorbeste despre torturarea
37
crestinilor sub imparatul Nero (Vita Neronis, 16, 2), in anul
64, cand a izbucnit incendiul Romei.
Mentiuni despre crestini se mai gasesc la medicul
Gallesnus si la retorul Froton. Lucian de Samosata si Cels
(secolul II) vorbesc despre crestini mai mult. Cels, intr-o carte
speciala indreptata contra crestinilor - logoj alhqhj (Cuvant
adevarat), insulta si acuza pe crestini.
Tacerea sau rezerva scriitorilor pagani este si ea
explicabila. Ei vedeau in crestinism o secta iudaica dispretuita
sau o superstitie orientala, iar in Iisus Hristos un amagitor, un
instigator demagog, condamnat la moartea pe cruce de
autoritatea romana. La Roma, crestinismul era o religie
dispretuita, putin insemnata. În multimea de culte, care
patrunsera in Pantheonul roman, crestinismul, cel putin la
aparitia sa, nu pute atrage atentia romanilor in chip deosebit.
BIBLIOGRAFIE
EM. VASILESCU, Istoria religiilor, ed. a II-a, Bucuresti, 1983, p.
385-408.
IDEM, Viata Domnului nostru Iisus Hristos si viata altor
intemeietori de religii, in "M. M. S.", L (1974), nr. 7-8, p. 546-
560.
M. ELIADE, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II,
Bucuresti, 1986, p. 321-350.
I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole,
in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 621-671. La p. 657-661:
Corespondenta regelui Abgar al Edesei cu Mantuitorul.
38
IDEM (PULPEA), Marturii profane despre Sfantul Apostol Pavel
si Mantuitorul Hristos, in "B. O. R.", LIX (1941), nr. 11-12, p.
656-665.
P. REZUS, Istoricitatea Mantuitorului, in "S. T.", IX, (1957), nr.
3-4, p. 177-199.
M. SESAN, Cronologia vietii Mantuitorului, in "Altarul
Banatului", IV (1947), p. 4-15 si Extras.
STERIE DIAMANDI, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, 3 vol.
Bucuresti, 1943.
V. GHEORGHIU, Anul si ziua mortii Domnului nostru Iisus
Hristos, Cernauti, 1925.
I. MIHALCESCU, Istoricul cercetarilor despre "Viata lui Iisus", in
"B. O. R.", XLI (1922), nr. 1, p. 49-63.
IEM, Cei dintai tagaduitori ai existentei lui Iisus, rev. cit. XXI
(1897-1898), nr. 2, p. 194-205; nr. 3, p. 304-313.
ERNEST RENAN, Viata lui Iisus, trad. si cuvant inainte de Ion
Papuc, Ed. Crater, Bucuresti, 1990.
EMANUEL COPACIAN, Iisus din Nazaret, Ed. Dorris, Bucuresti,
1990.
PENTRU ÎMPĂRAŢII ROMANI
N. A. MASKIN, Principatul lui Augustus, trad. S. SAMARIAN,
Bucuresti, 1954.
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, t. I, Bucuresti, 1974, p.
20-104.
PLINIU CEL TA1N{R, Opere complete, trad. Liana Manolache,
Bucuresti, 1977.
LUCIAN DE SAMOSATA, Scrieri alese, Bucuresti, 1983.
39
3. ÎNTEMEIEREA BISERICII. ACTIVITATEA SFINŢILOR
APOSTOLI ŞI A UCENICILOR LOR
3.1. ÎNTEMEIEREA BISERICII
La inaltarea Mantuitorului, credinciosii Lui formau doua
grupuri cunoscute: unul in Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6),
altul la Ierusalim (ca la 120; Fapte I, 15), traind in rugaciune, in
asteptarea Mantuitorului promis (Ioan XV, 26) si a botezului lor
cu Duhul Sfant (Fapte, L, 4-5).
Apostolii au completat numarul lor, alegand prin sorti, in
locul lui Iuda, pe Matia, dintre credinciosii care, ca si ei,
urmarisera tot timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului.
Dupa zece zile de la inaltare, fagaduinta facuta de Iisus s-a
implinit, prin pogorarea Sfantului Duh, la 29 martie 783 sau 33
d. Hr., care a intarit pe Apostoli cu puteri si daruri
supranaturale pentru misiunea lor in lume (Fapte, II). Acum, la
Cicizecime, a fost intemeiata, in chip vazut, Biserica lui
Dumnezeu care, prin propovaduirea Apostolilor se va raspandi
si organiza in intreaga lume. Prima comunitate formata acum
la Ierusalim avea "ca la trei mii de suflete". Crestinii duceau o
viata noua "staruind in invatatura Apostolilor, in comuniune, in
frangerea painii si in rugaciuni" (F. A. II, 42). Ei proveneau
dintre iudei si prozeliti din Palestina si din diaspora.
La inceput, crestinii mergeau la templu, pentru rugaciune.
Constituiau insa o comunitate proprie, avand un cult special,
frangerea painii si un nou mod de viata.
Tot in templu predicau si Apostolii care adeseori faceau si
minuni. Succesul lor ii nelinistea insa pe conducatorii iudei (F.
A., IV, 1-2) care nu acceptau invierea lui Hristos. Cresterea
40
numarului crestinilor ii ingrijora (F. A., IV, 4), fapt pentru care
Apostolii vor fi arestati, adusi in fata Sinderiului si cercetati
asupra puterii si numelui lui Hristos, pe care Îl propovaduiau.
Petru a marturisit cu curaj pe Iisus cel Rastignit de iudei si
inviat de Dumnezeu. Sinedristii, incurcati de curajul lui Petru si
de prezenta paraliticului vindecat, se multumesc doar sa-i
ameninte si sa le interzica sa mai vorbeasca in numele lui Iisus,
dupa care Apostolii sunt eliberati.
Crestinii traiau in pietate si dragoste frateasca, avand "o
inima si un suflet". Credinciosii din Ierusalim au realizat
benevol si partial comunitatea bunurilor, aducand fiecare
"la picioarele Apostolilor" obolul lor. De aici se dadea ajutor
fiecaruia "dupa trebuinta". Asa a facut levitul Iosif din Cipru,
numit de Apostoli Barbana, adica fiul mangaierii (F. A., IV, 36-
37).
Tot acum asistam si la prima masura disciplinara in
Biserica luata de Dumnezeu Însusi (F. A., V, 1-11). Doi soti,
Ananie si Safira, voind sa faca act de caritate, au pastrat
pentru ei o parte din venitul unei tarine vandute in folosul
comunitatii, spunand Apostolilor ca l-au adus intreg (F. A., V, 1-
11). Au murit pe loc, fiindca "mintisera Duhului Sfant". Ei nu
erau obligati sa aduca totul in ajutorul comunitatii si, ca atare,
nu trebuiau sa minta.
Desi certati, urmariti si inchisi (F. A., VI, 12-24), Apostolii
faceau noi prozeliti, crescand astfel numarul credinciosilor. Dar
odata cu inmultirea credinciosilor crestea si numarul
greutatilor. Asa incat, la propunerea Apostolilor, crestinii au
ales sapte Barbati "plini de Duh si intelepciune", asupra
carora Apostolii si-au pus mainile cu rugaciune. Erau
41
primii slujitori hirotoniti, diaconi. Acestia era Stefan, Filip,
Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Datoria lor era
aceea de a supraveghea si asigura buna randuiala la mesele
comune, dar puteau si predica (F. A., VI, 1-6). Curand se va
inregistra si primul conflict doctrinar al crestinismului cu
iudaismul, inregistrandu-se si primul martir al Bisericii,
Sfantul diacon Stefan (F. A., VII, 1-60). Iar Saul care era acolo,
se invoise la uciderea lui Stefan (F. A., VIII, 1). Era anul 36 d.
Hr. Desi prigoana crestea, credinciosii vor propovadui in
Samaria, unde Petru il cearta pe Simon Magul (F. A., VIII),
Fenicia, Cipru, Antiohia, Cezareea Palestinei, unde sutasul
Corneliu se boteaza cu toata casa sa (F. A., X), Etiopia s. a.
Prin botezarea familiei lui Corneliu se castiga un principiu
important: acela al primirii la crestinism si a celorlalte neamuri,
nu numai a iudeilor. Acest lucru va fi stipulat in mod expres la
Sinodul apostolic tinut la Ierusalim, la anul 50 (F. A., XV, 1-29).
Sinodul apostolic a hotarat si regiunile pentru misiune a
Apostolilor: Petru la Babilon, Andrei in Schytya Mare, Iacob al
lui Alfeu in Egipt, Iuda Tadeu la Armeni, Matei in Arabia si
Persia, Filip in Siria si Matia in Etiopia.
În activitatea misionara, la Antiohia s-au remarcat curand
Barbana si Saul care intre timp devenise crestin. Aici, la
Antiohia, "s-au numit mai intai ucenicii crestini" (F. A., XI, 26).
O alta comunitate importanta va fi cea de la Damasc, in Siria.
La Ierusalim a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul
Apostol martir (anul 44), din porunca lui Irod Agripa (41-44),
nepotul lui Irod cel Mare. Petru va parasi si el Ierusalimul,
ducandu-se "in alt loc" (F. A., XII, 17). }l regasim la Antiohia,
impreuna cu Pavel.
42
În fruntea comunitatii din Ierusalim era Iacob cel Mare,
"fratele Domnului", socotit de traditie primul om episcop.
Sfantul Apostol Pavel il stima in chip deosebit si-l numea "stalp
al Bisericii". El nu pare a fi aceeasi persoana cu Apostolul Iacov
al lui Alfeu. Se bucura, insa, de o mare autoritate, fiind ruda cu
Mantuitorul (var) si datorita vietii sale ascetice, pline de
evlavie. A ramas la Ierusalim, pastorind in liniste pana la
moarte (61-62). El a reusit sa aplaneze neintelegerea dintre
tendinta iudaizanta, care pretindea si crestinilor proveniti
dintre neamuri sa respecte Legea Mozaica, si tendinta opusa
ei.
3.2. ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA PĂGÂNĂ
La anul 44 Irod Agripa a pornit o persecutie puternica
impotriva crestinilor. Acum moare Sfantul Apostol Iacov (cel
Batran), fiul lui Zevedei. Ceilalti Apostoli pleaca in diferite parti
ale tarii pentru misiune. Din traditie, Eusebiu si Crigen ne spun
ca: Toma a propovaduit la parti si probabil, in Persia si India;
Andrei in Scythia; Ioan in Asia; Petru in Bitinia, Galatia,
Capodocia si Asia Proconsulara; Bartolomeu in India (Arabia
Sudica) si in Armenia (dupa o traditie orientala); Matei printre
iudei, apoi la alte neamuri (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca,
III, 1, 24; V, 10). Tot traditia ne spune ca Matei ar fi mers in
Etiopia unde a murit ca martir, fiind taiat cu fierastraul.
În ceea ce priveste activitatea Sfantului Apostol Petru,
o traditie consemnata de Eusebiu in Istoria bisericeasca (III,
1) spune ca acesta a predicat si in Macedonia si probabil si in
Pont.
43
Din Epistola I Cor., I, 12-13 aflam ca credinciosii din
Corint, se numeau unii ai lui Pavel, altii ai lui Apolo, altii ai lui
Chifa (Petru), ceea ce inseamna ca Petru a stat un timp si la
Corint. O spune si Sfantul Clement al Romei (88-97) in Epistola
I catre Corinteni, scrisa in jurul anului 95.
Se stie ca in anul 64, anul persecutiei lui Nero, Petru se
afla la Roma, unde a fost inchis, dar a scapat. În anul 66 el a
fost inchis a doua oara, la picioarele Capitoliului, iar in anul 67
a fost rastignit cu capul in jos intre doua borne din circul lui
Nero. A fost apoi ingropat la Roma, in Vatican, langa calea
triumfala, bucurandu-se de cinstirea intregii lumi crestine (Fer.
Ieronim, De viris illustribus, I).
Traditia, relativ tarzie (secolul III-IV), care-l numeste
"episcop" intai la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazeaza
primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri
apocrife si este contrara faptelor istorice cunoscute.
Se stie ca Apostolii nu au pastorit ca episcopi in nici un
oras din timpul lor, deoarece ei asezau in cetati pe episcopi.
Deminitatea de Apostol era desigur superioara demnitatii de
episcop. Istoricii bisericesti romano-catolici din cei mai de
seama recunosc ca aceea ce se stie despre Sfantul Petru
este ca el a mers la Roma, a desfasurat aici catva timp o
activitate misionara si a murit ca martir.
Ioan, fiul lui Zevedeu, a jucat un rol insemnat intre
Apostoli. }mpreuna cu Petru si cu Iacov cel Mare "fratele
Domnului", sunt numiti de Sfantul Apostol Pavel "stalpii
Bisericii" (Galat. II, 9). Se crede ca Ioan a trebuit sa ramana in
Ierusalim pana la moartea Sfintei Fecioare Maria, pe care
Mantuitorul a lasat-o in grija lui sau poate chiar pana la
44
inceputul razboiului iudaic, in anul 66. Traditia bisericeasca
cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a predicat in Asia
Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la Efes. În
provincia Asia, in afara de Efes, a infiintat in mai multe orase
Biserici infloritoare, de care el face mentiune in Apocalipsa,
cap. II si III. |tirea ca ar fi murit la Ierusalim, ca si fratele sau
Iacob cel Mare (de la Filip Sidetul), sau ca ar fi suferit la Roma
in persecutia lui Domitia, in anul 95 sau 96 (Tertulian), nu este
intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul
96 este confirmat de Apocalipsa (I, 9). Moartea lui tarzie, pe la
anul 100, a facut ca prin el epoca apostolica sa se poata lega
strans de cea postapostolica.
Andrei, fratele lui Petru, dupa marturia lui Origen si a
istoricului Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat in Scythia, prin
care poate fi inteleasa regiunea de la Nordul Marii Negre,
numita Scythia Major, sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia
Pontica (Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis (Constanta),
Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic), din Scythia Minor.
Dupa traditia crestina, Andrei a mers la Bizant, unde a pus
episcop pe Stachys, iar de aici a plecat in Ahaia sau Grecia,
murind in orasul Patras, ca martir, fiind rastignit pe o cruce in
forma de X.
Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic,
se crede ca a predicat in Palestina si a scris o epistola. Fiii lui
au fost adusi la Roma, din porunca lui Domitian (81-96). Erau
socotiti suspecti de revolutie politica, fiind "urmasi al lui
David", dar, cand imparatul a vazut ca sunt oameni simpli, cu
mainile batatorite de munca, i-a lasat liberi (Eusebiu, Istoria
bisericeasca, III, 19-20).
45
Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El
este numit si evanghelist, adica misionar, si ar fi murit la
Ierapole, in Frigia. Doua din fiicele lui aveau darul profetiei;
una din ele a murit la Efes (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III,
31).
Ştiri legendare spun despre Apostolul Simon Zelotul
(Canaanitul) ca a predicat in Persia si Babilonia, iar despre
Matia, cel ales Apostol la sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul,
spun ca a predicat in Etiopia.
Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei
70 (sau 72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand
doi cate doi, altii insoteau pe Apostoli sau lucrau cu ei.
Barnaba este din cei mai insemnati; varul lui, Ioan Marcu, a
mers cu el si cu Sfantul Apostol Pavel in prima calatorie
misionara, intre anii 45-48, iar mai tarziu, a insotit pe Sfantul
Petru. Dupa predica acestuia a scris Evanghelia care-i poarta
numele. Dupa o traditie veche, el a infiintat Biserica din
Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii Sfantului Apostol
Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul Evangheliei a
treia si al Faptelor Apostolilor, Sila (Silvan), Timotei, Tit,
precum si cateva femei devotate, care au adus misiunii
crestine pretioase servicii.
BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ
PR. PROF. IOAN RAMUREANU, Noi consideratii privind
patrunderea crestinismului la traco-geto-daci, in "Ortodoxia",
XXVI (1974), nr. 1, p. 164-178.
46
IDEM, Sfinti si martiri la Tomis, I. Misiunea Sfantului Apostol
Andrei in Scythia Minor, in "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8, p.
975-979.
DIAC. H. COJOCARU, Este primatul lui Petru un privilegiu de
drept divin dupa Noul Testament?, Sibiu, 1940.
47
4. SFÂNTUL APOSTOL PAVEL
Persoana si activitatea Sfantului Apostol Pavel sunt mai
bine cunoscute decat ale celorlalti Apostoli. Din faptele
Apostolilor, scrise de ucenicul lui, Luca, si din episoadele sale,
se poate reconstitui in buna parte viata Sfantului Apostol Pavel
si se poate cunoaste mai ales sufletul lui (Fapte IX, 22, 23, 24,
26; Galat. I si II).
Cronologia vietii lui se poate stabili cu aproximatie, pe
baza catorva date cunoscute cu probabilitate, in jurul carora
graviteaza viata Apostolului.
Înainte de convertire Pavel e cunoscut intai cu numele
sau iudaic de Saul (cel dorit). S-a nascut in orasul Tars,
capitala provinciei Cilicia, in primii ai erei crestine. Parintii lui
erau iudei, cu oarecare bunastare, avand probabil un atelier de
tesut stofe din par de capra, din care se faceau mai ales
mantale si corturi, indeletnicire raspandita in regiune. Saul
insusi a invatat aceasta meserie. A primit in familie si in scoala
de sinagoga o buna educatie si instructiune religioasa, dupa
traditia riguroasa a iudaismului.
Orasul Tars avea si scoli eline vestite, pentru care era
comparat cu Alexandria si Atena. Traind in mediu de limba si
cultura greaca, Saul le-a cunoscut in chip firesc si le-a insusit
intr-o masura in care nu le poseda nici unul din ceilalti Apostoli.
Pe langa cultura elenista, el avea din familie dreptul de
cetatean roman. Ambele calitati au avut mare importanta in
activitatea lui misionara.
De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, la scoala
rabinica a invatamantului Gemaliel, vestit atunci in toata
48
lumea iudaica. La Ierusalim, Saul avea o sora casatorita, mama
lui Ioan Marcu, varul lui Barnaba. Pregatirea lui, "la picioarele
lui Gamaliei", are o deosebita insemnatate pentru viata si
misiunea lui. La scoala marelui rabin, Saul a invatat cu zel tot
ce putea si trebuia sa stie un iudeu, ca teologie (exegeza,
drept, istorie, dogmatica, morala).
Despre infatisarea lui fizica, se stie de la el insusi ca nu
era impunatoare. Saul suferea de o boala suparatoare, pe care
nu o numeste si pe care istoricii o socotesc migrena, guta,
oftalmie purulenta, epilepsie sau malarie, mai probabil fiind
cea din urma (era obisnuita in regiunea Tarsului).
Prin calitatile lui sufletesti, Saul era un geniu religios.
Ganditor adanc si vorbitor talentat, un foarte bun psiholog, cu
un spirit de observatie ascutit, cu prezenta de spirit, cu un
sentiment religios exceptional de cald si de puternic, cu un
simt moral foarte fin, energic, insufletit, sever, totodata
sensibil, bun, afectuos si delicat, el era o personalitate
puternica, bogata si complexa, cum sunt prea putini.
Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea
activitatii publice a Mantuitorului, el terminase studiile la
Gamaliel si traia in orasul sau natal, Tars, unde era probabil
rabin. La Ierusalim, l-a readus poate vestea marii miscari
produse de predica Apostolilor. În istorie el apare ca
persecutor, fiind cunoscut cu numele de Saul; la uciderea lui
Stefan el pazea hainele iudeilor care l-au ucis cu pietre. }n
prigoana inceputa dupa aceea impotriva crestinismului, Saul a
aratat un fanatism si o violenta sangeroasa aparte, fiind
sufletul acestei prime persecutii. Saul "sufla cu amenintare si
ucidere impotriva ucenicilor Domnului", intrat in casele
49
crestinilor si-i tara la judecata, "pustia Biserica" (F. A., VIII, 1,
3). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, el vrea sa
desfiinteze pe cea formata la Damasc, la o distanta de 200 km,
de aceasta.
Avand imputernicirea marelui preot si o garda data de
sinedriu, Saul porneste spre Damasc. Convertirea neasteptata
a acestuia (F. A. IX) a insemnat dezarmarea celui mai puternic
dusman al crestinismului si transformarea lui in cel mai mare
Apostol. Ajuns in Damasc a primit botezul de la preotul Anania
si incepe "sa propovaduiasca in sinagoga ca Iisus este Fiul lui
Dumnezeu" (F. A., IX, 20). Revoltati, iudeii planuiesc sa-l ucida,
insa el reuseste sa se refugieze in Arabia, unde va sta trei ani.
Cu toate obiectiile rationlistilor care socoteau convertirea
lui Saul ca ceva natural -datorat unei obsesii, halucinatii,
presiuni psihologice, insolatii etc. - acesta este un fapt
miraculos si real. Dovada sta intreaga activitate a lui Saul.
Pavel "Apostol al neamurilor"
Mereu banuit, urmarit si amenintat de iudei, Saul a fost
nevoit sa propovaduiasca "la neamuri", intrucat, pe langa
cunostintele teologice el dispunea de limba greaca si de
cetatenia romana.
Metodologic, in misiune el se adresa, de regula,
comunitatilor iudaice si prozelitilor. Apoi patrundea in lumea
greco-romana, de obicei in orasele mari, unde era mai mult
interes pentru ideile noi. Aici organiza o comunitate crestina
locala, dupa care pleca in alta localitate. Pastra insa legatura
cu aceasta prin trimisi si prin epistole. De asemenea, pastra
legatura cu Biserica din Ierusalim unde trimitea sau ducea
ajutoare adunate de la comunitati infiintate.
50
Între colaboratorii sai, mai importanti sunt Barnaba,
Timotei si Tit, ultimii doi fiind pusi episcopi de catre el.
Prima calatorie misionara (45-48)
Dupa primirea botezului la Damasc si refugiul in Arabia,
SAul a mers la Ierusalim unde a fost introdus in cercul
Apostolilor de cipriotul Barnaba, crestin-iudeu. Pleaca apoi la
Cezareea si apoi la Tars. Barnaba il cheama la Antiohia, pentru
misiune. Împreuna duc o colecta la Ierusalim, in timpul
foametei de sub imparatul Claudiu. Reintorsi la Antiohia, iau pe
Ioan Marcu si pornesc in prima calatorie misionara, intre anii
45-48 (F. A., XIII-XIV).
S-au imbarcat la Selucia pentru Cipru, de unde era
Barnaba. La Pafos convertesc pe proconsulul Sergius Paulus,
guvernatorul insulei. }n amintirea acestui eveniment, Saul isi
schimba numele in Paul (Pavel) (F. A., XIII, 9). Cei trei trec apoi
in provincia Pamfilia. De la Perga Pamfiliei Ioan Marcu se
intoarce la Ierusalim. Pavel si Barnaba continua sa
propovaduiasca in Pisidia si Liaonia, in orasele: Antiohia
Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. Se intorc pe acelasi drum la
Perga, de unde merg in portul Attalia, unde se imbarca pentru
a se inapoia pe mare la Antiohia Siriei.
Sinodul de la Ierusalim din anul 50. Întorsi la Antiohia
Siriei, Pavel si Barnaba continuara activitatea lor misionara. În
sanul comunitatii din Antiohia s-a produs insa tulburare, din
cauza unor iudei-crestini, veniti din Iudeea, care invatau ca
paganii convertiti la crestinism trebuie sa respecte si Legea
mozaica, primind circumciziunea. Astfel s-a nascut disputa
despre valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre
respectarea ceremoniilor iudaice in Biserica. În anul 49 sau 50,
51
Pavel si Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din
Antiohia la Ierusalim ca sa spuna chestiunea celorlalti Apostoli.
A fost un moment critic si important pentru misiunea crestina.
În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si
credinciosilor din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au
ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia si au hotarat,
in numele Sfantului Duh, sa nu se impuna crestinilor dintre
neamuri "jugul" Legii mozaice, ci ei sa se fereasca "de cele
jertfite idolilor, de sange, de animalele sugrumate si de
desfranare" (Fapte, XV, 29). Primirea si observarea Legii
iudaice nu era deci obligatorie pentru crestinii dintre pagani.
Aceasta hotarare inteleapta a produs mare bucurie in Biserica
Antiohiei si a usurat mult misiunea crestina printre neamuri.
Atitudinea lui Petru, care, la putin timp dupa anul 50, s-a
dus la Antiohia si s-a ferit, de teama iudaizantilor, de a mai
manca la mesele crestinilor dintre pagani, a provocat
mustrarea lui de catre Apostolul Pavel (Gal., II, 11-14).
A doua calatorie misionara (51-54), o intreprinde
Sfantul Apostol Pavel impreuna cu Sila, in timp ce Barnaba si
Marcu merg din nou in insula Cipru (Fapte, XV, 36, XVIII, 22).
Pavel predica, mergand de asta data pe uscat, in Siria, Cilicia,
Licaonia, unde, in orasul Listra, au convertit pe Timotei,
viziteaza parte din comunitatile infiintate in prima calatorie,
trec prin Galatia, Frigia, Misia strabatand astfel Asia Mica
dinspre sud-est spre nord-est si ajung la orasul Troia (Troa)
unde au convertit pe medicul Luca. Din Troia, luand cu ei si pe
Luca, trec prin insula Samotrace si ajung in orasul Neapolis,
in Macedonia, predica la Filipi cu succes, infiintand aici prima
comunitate crestina europeana. În Filipi, Pavel si Sila sunt
52
inchisi si batuti cu biciul. De la Filipi, trec prin orasele
Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit
un numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre
iudei. Producandu-se mare tulburare impotriva misionarilor,
Pavel a plecat la Bereea si de aici a fost nevoit sa plece la
Atena, unde au venit in urma si insotitorii sai. În cetatea
culturii elene, Pavel a tinut o interesanta si originala cuvantare
inaintea Areopagului. Laudand cucernicia atenienilor fata de
zei, Sfantul Pavel le spune: "strabatand cetatea voastra si
privind locurile voastre de inchinare, am aflat si un altar pe
care s-a scris: Dumnezeului celui necunoscut - agnwstw
Qew. Deci Cel pe care voi, necunoscandu-l, îl cinstiti, pe Acela
îl vestesc voua" (F. A., XVII, 23). }n urma cuvantarii sale din
Areopag, Pavel a convertit la crestinism un numar de greci,
intre care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie, primul
episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris si altii
impreuna cu ei (Fapte, XVII, 34). Succesul nu corespundea
totusi asteptarilor Apostolului neamurilor. Grecii s-au aratat
curiosi, dar au ramas sceptici.
Mai indelungata si mai rodnica a fost activitatea Sfantului
Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat intens cu sotii iudeo-
crestini Aquila si Priscilla, timp de un an si jumatate, pe care i-a
intalnit aici in anul 52. Acestia s-au refugiat la Corint de la
Roma in urma edictului publicat in anul 49 de imparatul
Claudiu contra iudeilor, care se certau din pricina lui Iisus
Hristos. La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii,
si multi altii dintre greci. Iudeii, maniosi din cauza succeselor
lui Pavel, il aduc in fata lui Galion, proconsulul Ahaiei, fratele
filosofului Seneca. Acesta a refuzat sa se amestece in disputele
53
religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se intoarca linistiti la
casele lor.
Din Corint, a scris Apostolul Pavel primele sale epistole,
pe cele doua catre Tesaloniceni. Din cauza agitatiei iudeilor,
Pavel a plecat din Corint, insotit de Aquila si Priscilla, si s-a dus
la Efes, unde facea popaganda crestina un iudeu alexandrin
invatat, Apollos. Din Efes, Pavel s-a dus pe mare la Cezareea
Palestinei, apoi la Ierusalim de unde s-a intors in Antiohia.
A treia calatorie misionara (54-58) - Sfantul Pavel a
intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58, plecand
cu insotitorii sai, tot din Antiohia, centrul misiunii sale. El a
vizitat mai intai comunitatile crestine infiintate in Galia si
Frigia, si s-a oprit la Efes pentru doi ani si jumatate.
Activitatea lui rodnica a provocat o miscare tumultoasa contra
crestinilor, la instigatia unui argintar, Dimitrie, care isi vedea
periclitata meseria, prin intinderea crestinismului si inlaturarea
cultului zeilor (Fapte, XVIII, 23-40), Pavel a trebuit sa plece din
Efes si s-a dus in Macedonia, iar de aici in Iliria, cum spune
insusi in Epistola catre Romani XV, 19, iar din Iliria la Corint,
de unde a scris Epistola catre Romani. Trecand din nou prin
Macedonia, a ajuns la Troia si Assus, apoi, ocolind Efesul
unde avusese neplaceri din cauza argintarului Dimitrie, s-a
oprit la Milet. Aici a chemat pe presbiterii din Efes, de care s-a
despartit in chip duios pe tarmul marii, presimtind ca nu-i va
mai vedea (Fapte XX, 15-38).
De la Milet a plecat pe mare la Cezareea Palestinei, si
de aici a ajuns la Ierusalim in anul 58, aducand cu sine
colecta facuta pentru saracii din Ierusalim in Grecia si
Macedonia.
54
La Ierusalim, Pavel povesteste lui Iacob cel Mic rezultatele
misiunii sale. Cunoscand ura iudeilor contra lui, Iacob il
sfatuieste sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica.
Apostolul suporta pretul pentru curatirea nazirei, dar in templu
e recunoscut, prins si atacat de iudei. La interventia ofiterului
roman, Lysias, comandantul garzii, PAvel e scos din mainile lor
si inchis in turnul Antonia. Sub paza ostasilor romani, i s-a
ingaduit sa se apere in fata multimii si a sinedrului, dar agitatia
contra lui creste amenintator. O conspiratie pusa la cale de
iudeii fanatici, contra vietii lui este aflata de nepotul sau de
sora si comunicata ofiterului. Acesta trimite noaptea pe Pavel,
sub escorta puternica, la Cezareea, unde e tinut in inchisoare
doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix. Iudeii de la
Ierusalim, il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara inaintea
noului procurator Festus si a regelui Irod Agripa II si in cele din
urma face apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea
sa de cetatean roman (Fapte XXI, 17, 22, 26).
Drumul pe apa spre Roma a fost facut sub paza, pe timp
nepotrivit, de toamna si de iarna, intampinand amenintarea
furtunilor si a valurilor marii. Trecand prin Sidon, insula Cipru,
Mira, insula Malta, unde corabia a suferit un naufragiu, Pavel
a ajuns la Puteoli, in primavara anului 61, de unde a facut
drumul pe jos, pana la Roma, fiind intampinat de crestini, la
locul numit Trei Taverne, a caror prezenta l-a incurajat mult.
Prezenta crestinilor la Roma este o proba evidenta ca
crestinismul patrunsese in capitala Imperiului inainte ca
Apostolii Petru si Pavel sa fi patruns la Roma. Bucurandu-
se de o inchisoare usara intr-o casa, sub paza unui soldat
roman, Pavel avea libertatea de a primi la sine pe oricine si
55
astfel a putut propovadui si intari crestinismul timp de doi ani
(61-63), in capitala Imperiului.
Faptele Apostolilor se opresc aici. Din Epistolele scrise de
la Roma, precum si din alte stiri, rezulta ca Apostolul
neamurilor a fost lasat liber, dupa anul 63, si a intreprins noi
calatorii misionare in rasarit, in Creta, Milet, Grecia, Epir,
unde a consolidat comunitatile infiintate. El a mers poate si in
Spania, cum dorea (Rom XV, 24) pana la marginea Apusului -,
cum afirma Sfantul Clement Romanul in prima sa Epistola catre
corinteni, scrisa catre anul 96.
Împrejurarile sfarsitului insa sunt neclare si necunoscute.
Se crede ca Apostolul s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a
doua inchisoare, din care nu a mai scapat. E sigur ca a murit la
Roma, ca martir, sub Nero, probabil in anul 67, dupa traditia
crestina in aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a
ramas pana astazi ziua sarbatoririi lor in fiecare an. Sfantul
Pavel a fost ingropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a
randul pelerinii crestini din toata lumea vin sa se inchine la
mormantul sau (Fer. Ieronim, De viris illustribus, 5).
Alti istorici socotesc ca intre moartea martirica a Sfantilor
Petru si Pavel trebuie socotita o distanta de timp de cel putin
un an.
Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru
raspandirea crestinismului. Activitatea lui misionara a fost mai
insemnata ca a celorlalti Apostoli, prin calitatile lui personale,
ca si prin intinderea si rezultatele ei. Prin misiunea lui printre
neamuri, el a inradacinat mai ales crestinismul in lumea greco-
romana, si l-a intarit la Roma, in centrul Imperiului. El a eliberat
mai ales crestinismul de servitutea Legii iudaice si a asigurat
56
universalismul lui. El este cel mai insemnat ca scriitor si
ganditor intre Apostoli, urmat de Sfantul Ioan. Prin epistolele
sale, Sfantul Apostol Pavel a facut inceputul teologiei crestine,
a scos, din viata si invatatura Mantuitorului invataturii de o
neasumuita frumusete, a lasat Bisericii universale o nepretuita
experienta in misiune, organizare si viata crestina.
În timpurile mai noi, unii autori rationalisti au apreciat cu
vadita exagerare rolul si meritele Sfantului Pavel, altii le-au
constestat cu patima. Dupa unii, el ar fi adevaratul intemeietor
al crestinismului, transformand in doctrina si institutie ceea ce
la Iisus Hristos era doar o idee, o aspiratie; dupa altii, el a
denaturat crestinismul, transformand invatatura Mantuitorului
intr-un sistem teologic ingust. Ambele pareri pacatuiesc grav,
ignorand, cu sau fara stiinta, faptul ca Sfantul Apostol Pavel a
fost cel mai credincios si mai mare interpret si instrument al
Evangheliei lui Hristos.
Deoarece cronologia vietii Sfantului Apostol Pavel variaza
la unii autori, indicam mai jos cateva date istorice din viata si
activitatea Sfantului Apostol Pavel.
1-5 d. Hr.: nasterea lui Saul
30-33: anul mortii Mantuitorului
36: uciderea arhidiaconului Stefan; convertirea lui Saul
36-39: sederea lui in Arabia
39: prima calatorie la Ierusalim, dupa convertire
40-42: sederea la Tars
42: sosirea la Antiohia
44: foamete, calatoria la Ierusalim
45-48: prima calatorie misionara
50: Sinodul apostolic, discutia cu Petru la Antiohia
57
51-54: a doua calatorie misionara
52-53: la Atena si Corint; in 52, cele doua Epistole catre
Tesaloniceni, scrise din Corint
54-58: a treia calatorie misionara
56: fuga din Efes; misiune in Macedonia si Iliria; Epistola a doua
catre Corinteni
57-58: iarna la Corint; Epistola catre Romani
58: ultima calatorie la Ierusalim
58-60: in inchisoare la Cezareea Palestinei
60-61: calatoria spre Roma
61-63: captivitate usoara la Roma; Epistolele scrise din Roma
63-67: activitatea misionara in Creta, Efes, Epir, sau poate in
Spania
67: a doua captivitate la Roma si moartea lui martirica
BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ
Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel, in "S. T.", III (1951),
nr. 7-8, numar special.
PR. OLIMP N. CACIULA, Contributia literaturii teologice romane
la intelegerea personalitatii Sfantului Apostol Pavel, rev. vit. p.
462-480
IDEM, A cunoscut Iosif Flaviu pe Sfantul Apostol Pavel?, in "G.
B.", XX (1961), nr. 1-2, p. 77-111
PR. PROF. I. RAMUREANU, Sfintii Apostoli Petru si Pavel, luceferi
ai crestinismului, in "M. O.", XIX (1967), nr. 5-6, p. 359-368
PROF. IUSTIN MOISESCU, Activitatea Sfantului Apostol Pavel la
Atena, Iasi, 1946
PR. PROF. SOFRON VLAD, Un pastor model, Sfantul Apostol
Pavel, Timisoara, 1946
58
DIAC. PROF. N. I. NICOLAESCU, Cronologia paulina, Bucuresti,
1942, Extras din "B. O. R." LX (1942), nr. 5-6, p. 177-203
PR. PROF. L. G. MUNTEANU, Viata Sfqntului Apostol Pavel, Cluj,
1942
PR. PROF. GR. T. MARCU, Saul din Tars, Sibiu, 1939
PR. RPFO. V. GHEORGHIU, Sfantul Apostol Pavel. Viata si
activitatea sa. Partea I-a, 1909
ION BRIA, Iisus Hristos, Colectia "Orizonturi spirituale", Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 1992
EARLE E. CAIRNS, Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a
Bisericii crestine, Chisinau, 1992
59
5. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE. RAPORTURILE EI
CU IUDAISMUL. CĂDEREA IERUSALIMULUI (70)
5.1. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE
Prin venirea Sa in lume, Mantuitorul a schimbat preotia
veche cu cea noua, asa cum aflam din Epistola catre Evrei, VII,
12-16, unde se spune: "Iar daca preotia s-a schimbat urmeaza
numaidecat si schimbarea Legii...". El a intemeiat Biserica,
chemand la Sine pe cei 12 Apostoli (Mt. 10, 1-14) si apoi pe cei
70 (72) de ucenici (Lc. X, 1-17). Şi, tot El, a facut impartirea
intreita a clerului, in:apostoli, prooroci si invatatori (I Cor.
III, 28). Apostolii, urmand invataturii Mantuitorului, prin
"succesiunea apostolica", au organizat Biserica, cu cele trei
trepte ierarhice: diacon si preot (sau presbiter) pentru
pastorirea comunitatii locale si episcop pentru conducerea
mai multor comunitati crestine (eparhii).
Înca de la inceput, comunitatea crestina, infiintata de
Apostoli s-a numit "Biserica", Ecclhsia (F. A. II, 47; V, 11; VIII,
3). Sfantul PAvel o mai numeste si "adevaratul Israel" (Gal. VI,
16). Termenul de "ecclesia" insemna: asociatie, fratie,
societate crestina si avea un sens dublu, cel de comunitate
locala si acela de totalul comunitatilor.
Expresia de "Biserica universala" a fost folosita prima
data de Sfantul Ignatie al Antiohiei (Teoforul +107) in "Epistola
catre Smirneni", VII, unde spune ca Biserica se afla acolo unde
este Hristos. }n Martiriul Sfantului Policarp (+156, vezi cap. VIII
si XVI), acesta din urma era numit "episcopul Bisericii
universale din Smirna" (episcopoj thj en Smvenh caqolichj
ecclhsiaj).
60
Desi se aseamana in exterior cu celelalte comunitati
religioase, Biserica crestina este, in esenta si spiritul ei, un
organism si un fenomen cu totul nou. Rationalistii protestanti si
materialistii comunisti considerau ca Biserica este o simpla
creatie a Apostolilor, necorespunzatoare vointei si gandului lui
Iisus Hristos. Dupa ei, Biserica crestina este o imitatie a
institutiilor religioase iudaice si pagane. Mantuitorul - sustin ei -
nu a intemeiat un asezamant bisericesc permanent, cu forme,
organe si functii pamantesti, ci ar fi predicat imparatia lui
Dumnezeu ca o noua stare apropiata a lumii.
Netemeinicia acestor supozitii este limpede, daca ne
gandim ca Sfintii Apostoli nu au facut altceva decat sa
infaptuiasca ideea si porunca Mantuitorului. Este de
neconceput ca ei sa organizeze Biserica intemeiata de El, fara
sa cunoasca voia Sa, mai ales ca El i-a trimis pentru aceasta
(Cf. Mt. XXVIII, 19).
Organizarea Bisericii primare o aflam din Faptele
Apostolilor si Epistolelor Sfantului Apostol PAvel.
Colaboratorii Apostolilor erau diaconii si alti misionari,
numiti si ei apostoli sau evanghelisti. Fiecare crestin devenea,
la randul sau un alt misionar. Prin predica acestora s-au
organizat comunitatile din Antiohia, Damasc, Roma si altele.
Formata inainte de a fi mers vreun Apostol acolo, comunitatea
de la Roma era deja importanta cand Sfnatul Pavel scris
Epistola catre Romani.
Ierusalimul avea o comunitate crestina formata in jurul
Apostolilor si era condusa de ei. Membrii acesteia traiau in
invatatura Apostolilor, in comuniune frateasca, frangand
painea si facand rugaciuni (F. A. II, 42). Conducatorul ei era
61
Iacob "fratele Domnului", caci ceilalti Apostoli plecasera la
propovaduire. Iacob se bucura de autoritate chiar in fata
Apostolilor.
Faptele Apostolilor vorbesc si de "presbiterii" care au
primit ajutorul adus de Barnaba si de Saul de la Antiohia (F. A.
II, 30; XV, 2, 4, 6, 22, 23; XVI, 4). Acestia participasera si la
sinodul apostolic. Presbiterii din mediul iudaic, prin analogie
cu "batranii" poporului iudeu, constituiau o categorie de
crestini respectati pentru varsta, intelepciunea si credinta lor.
Diaconii ajutau la savarsirea cultului, la mese si la
propovaduiri. Acestea erau organele de conducere in
comunitatea din Ierusalim.
La fel erau organizate si celelalte comunitati crestine si
anume: Apostolii care erau fondatorii comunitatilor. Ei nu se
stabileau definitiv intr-o comunitate, ci le vizitau, le scriau si le
supravegheau prin ucenici destoinici si devotati.
Presbiterii - episcopii si diaconii constituiau
conducerea locala. Ei erau pusi de catre Apostoli.
Diaconii, cunoscuti inca din Faptele Apostolilor (VI, 1-6)
aveau si sarcini misionare, predicand si botezand. Slujirea lor
are caracter sacerdotal, fapt aratat de textul din F. A. VI, 6:
Apostolii "rugandu-se si-au pus mainile peste ei". Tot acum
existau si diaconite, ca diaconita Fibi a Bisericii din Chenhreia
(Rom. XVI, 1-2).
Presbiterii: este primul nume intrebuintat pentru ceilalti
slujitori ai comunitatilor. Termenul desemna pe preot si
episcop. Acestia erau instituiti prin hirotonie, cu post si
rugaciune (F. A. XIV, 23). Dupa Apostoli, cei ce-i hirotoneau pe
preoti erau episcopii. Despre acestia vorbeste Sfantul Iacob
62
cand spune credinciosilor: "Sa cheme pe preotii Bisericii si sa
se roage" pentru ei (Cf. Iacob V, 14). Nu e vorba de batrani
laici, ci de preoti si la: I Petru, V, 1-3, si la I Tim. V, 17, 19 si la
Tit. I, 5. Presbiterii erau, asadar, slujitori bisericesti, hirotoniti
de Apostoli sau de episcopi si aveau rol si cinste de pastori si
de invatatori.
Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea
comunitatii crestine. La inceput, termenul era folosit si cu
intelesul de "preot". Totusi, deosebirea exista. Uneori Sfantul
Apostol Pavel vorbeste numai de episcopi si de diaconi
(Filipeni, I, 1), ceea ce ar putea insemna ca presbiterii sunt
intelesi ca episcopi. Tot Pavel, pe presbiterii de la Efes, chemati
la Milet, ii numeste si episcopi (F. A. XX, 17, 28).
În "epistolele pastorale", Sfantul Pavel precizeaza si mai
mult termenii, aratand ca episcopatul, numit anume asa, este
o demnitate mai mare decat cea preoteasca. În acest sens
sunt episcopi Timotei si Tit, carora el le porunceste sa puna
presbiteri - preoti in orase. Înseamna ca inca inainte de
sfarsitul epocii apostolice, numele de preot si de episcop aveau
sensul cunoscut mai tarziu, fiind demnitati deosebite ca functie
si ca cinste.
Dovezi in acest sens avem si din perioada imediat
urmatoare.
De pilda, Ignatie al Antiohiei (+107), ucenic apostolic
spune in Epistola catre Magnezieni, VI, ca, episcopul tine
locul lui Dumnezeu; preotii tin locul adunarii Apostolilor, iar
diaconii se ocupau cu "servirea (diaconia) lui Hristos". }n
Epistola catre Tralieni, II si in Epistola catre Smirneni,
VIII, tot Sfantul Ignatie indeamna pe crestini: "Supuneti-va cu
63
totii episcopului, precum Iisus S-a supus Tatalui Sau, si
preotilor ca Apostolilot. Cinstiti pe diaconi ca pe porunca lui
Dumnezeu".
Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste si Sfantul
Clement Romanul (88-100), in intaia sa Scrisoare catre
Corinteni, scrisa catre 96-98. "Preotia universala", despre
care vorbesc protestantii este rastalmacirea unui cuvant din
Epistola I Petru, II, 9. Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste
si Învatatura celor 12 Apostoli (Didahia).
Harismaticii sau pneumaticii erau unii crestini
inzestrati de Dumnezeu cu daruri si puteri speciale, numite
harisme. Nu erau alesi de comunitate. Despre ei vorbeste
Sfantul Pavel la I Cor. XII, 28-30, cand aminteste de diferite
daruri ca: darul tamaduirilor, al minunilor, al ajutoarelor, al
vorbirii in limbi (vezi si: Romani XII, 6-8; Efeseni, IV, 6-11). Mai
erau apoi didascalii sau invatatorii, evanghelistii sau
profetii care "vorbeau in Duh". Harisma proorociei o aveau si
fiicele "evanghelistului" Filip (diaconul). Harismele erau daruri
supranaturale speciale, date Bisericii primare pentru a creste
si consolida. Aveau actiune temporara, stingandu-se treptat
dupa epoca apostolica. Didascalii vor fi profesorii crestini care,
mai tarziu, ii invatau pe altii in particular sau in scoli.
Istoricii au constatat ca pana spre anul 100 existau deja
45 de eparhii organizate ierarhic in cele trei trepte: diacon,
preot si episcop. Întretinerea clerului era de la altar, adica din
contributia credinciosilor.
Între comunitatile crestine primare s-au impus, in primul
rand, cele infiintate de Apostoli, si anume:
64
1. Biserica din Ierusalim, leaganul crestinismului. Aici a
fost rastignit Mantuitorul si a inviat. Între martiri se numara:
Sfantul Stefan (36), Apostolul Iacob cel Batran (44) si Iacob
"fratele Domnului" (72). La anul 70 Ierusalimul a fost cucerit,
iar iudeii imprastiati. Dupa rascoala lui Bar Kochba (131)
Templul lui Irod a fost distrus.
2. Biserica din Antiohia Siriei. Înfiintata in urma
misiunii crestinilor, s-a bucurat de prezenta apostolilor Pavel si
Petru. Acolo credinciosii s-au numit intai crestini. În anul 107
Sfantul Ignatie al Antiohiei a fost martirizat de Traian.
3. Biserica din Tesalonic. A fost infiintata de Sfantul
Apostol Pavel in anii 52-53 dupa ce venise din Atena unde e
cunoscut ca prim episcop Dionisie Areopagitul. Apoi, Biserica
din Corint.
4. Biserica din Efes, intemeiata tot de Sfantul PAvel la
anul 55. Primul episcop este Timotei. În apropiere exista
Biserica din Smirna.
5. Biserica din Alexandria Egiptului organizata, dupa
Traditie, de evanghelistul Marcu, intre anii 51-61. Aici se afla
marea Biblioteca a lui Ptolemeu si se va infiinta prima scoala
catehetica.
6. Biserica din Roma s-a constituit dupa anul 30, din
iudei bogati, veniti de la Ierusalim. Sfantul Pavel
propovaduieste la Roma in anii 61-63, iar la 67 va fi martirizat
impreuna cu Sfantul Petru. Primul episcop este Linus, ucenicul
Sfantului Pavel. Acesta pastoreste intre anii 67-78.
7. Biserica din Bizant, pe Bosfor, a fost intemeiata de
Sfantul Apostol Andrei (fratele Sfantului Petru) inainte de anul
70.
65
BIBLIOGRAFIE
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericeasca
PROF. JUSTIN MOISESCU, Ierarhia bisericeasca in epoca
apostolica, Bucuresti, 1955
L. DE LACGER, Le christianisme aux origines et a l'age
apostolique, Rabat, 1936
J. LEBRETON, La vie chretienne au I-er siecle de l'Eglise, Paris,
1932
J. LEBRETON, et J. ZEILLER, L'Eglise primitive, Paris, 1934
G. BARDY, L'Eglise a la fin du premier siecle, Paris, 1932
T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "Studii Teologice", II,
(1932), nr. 2, p. 140-211
EDUARD LOHSE, Die Entstehung des Neueu Testaments, 5.
Auflage, Verlag W. Kohlhammen, Stuttgart, Berlin, Koln, 1991
MATTHEW HENRY'S, Commentary on the whole Bible in one
volume, Broad Oak Edition f. a.
H. VON CAMPENHAUSEN, La formation de la Bible chretienne.
Version francaise par Denise Appia et Max Dominice.
Delachaux Miestle, Neuchatel (Switzerland), 1971
A. M. RITTER, Kirchen-und Theologiegeschlichte in Quellen, Bd.
I, Alte Kirche. 4. Auflage, Neukirchener Verlag, 1987.
5.2. RAPORTURILE BISERICII PRIMARE CU
IUDAISMUL ŞI CĂDEREA IERUSALIMULUI (ANUL 70)
Înca de la nasterea ei Biserica crestina a avut de
intampinat, in primul rand, greutati din partea iudeilor. Nascut
in Iudeea si predicat in primul rand iudeilor, crestinismul de la
Ierusalim era legat cu mozaismul. Crestinii mergeau la templu
66
si respectau prescriptiile Vechiului Testament. Unii dintre
crestini numiti si iudaizanti, pretindeau chiar ca Legea mozaica
sa fie respectata de toti cei ce se botezau. Întrucat faptul
acesta ingreuna convertirea paganilor la crestinism, sinodul de
la Ierusalim, din anul 50, unde Sfantul Pavel a avut un rol
foarte important, va da indrumarile cele mai potrivite (F. A. XV,
1-29), aratand ca Legea veche nu este obligatorie pentru
paganii care se crestineaza. Cu toate acestea, pericolul
iudaizarii crestinismului a continuat sa existe chiar si dupa
epoca apostolica, acolo unde elementul iudaic era numeros.
Treptat, insa, crestinii se separau tot mai mult de iudei, mai
ales in urma razboiului de sub Nero (54-68), cand crestinii din
Ierusalim s-au desolidarizat de compatriotii lor, parasind
cetatea lui David.
5.3. CĂDEREA IERUSALIMULUI la anul 70, cand
templul a fost distrus in urma razboiului iudaic (66-70), incheie
epoca apostolica. Razboiul a izbucnit sub Nero la anul 65-66,
datorita asupririi romane, dar si datorita dorintei de libertate a
iudeilor. Generalul roman Vespasianus a cucerit pe rand,
cetatile iudaice, incepand cu Galileea. La anul 68 a murit Nero,
iar la 69 generalul Vitellius. Vespasian (69-79), proclamat
imparat, a lasat conducerea razboiului pe seama fiului sai
Titus. Timp de 5 luni acesta a asediat orasul, dupa care,
datorita foamei si bolilor, iudeii nu au mai rezistat. Odata
cucerit, orasul a fost distrus, iar templul ars (august 70).
Cateva luni, evreii (sicarii) au rezistat la Irodion, Macheront si
Masada (la vest de Marea Moarta). Pentru a nu cadea vii in
mainile romanilor, ei s-au sinucis. Rezultatul: dupa Iosif Flaviu
67
aproape un milion de evrei morti si vreo suta de mii luati
prizonieri. Acestia au fost vanduti ca sclavi sau au fost trimisi la
mine ori in luptele de gladiatori. Tezaurul templului, cu tot
ceea ce continea, a fost dus la Roma ca prada de razboi. În
amintirea victoriei, romanii au inaltat un arc de triumf, cinstind
astfel pe Titus (la anul 71, vara).
În decembrie 69 un incendiu distrusese la Roma
Capitoliul, cu templele lui Jupiter si Iunona. Prin aceasta,
dispareau in acelasi timp cele doua sanctuare: cel pagan si cel
iudaic.
Prin distrugerea templului iudaic se implinea profetia
Mantuitorului ca la Ierusalim "nu va ramanea piatra pe piatra"
(Mt. XXIV, 2; Luca XXI, 6). Faptul acesta intarea pe crestini in
credinta lor.
Odata cu daramarea templului inceta si cultul iudaic
central iar crestinismul se separa definitiv de iudaism. Întrucat
razboiul iudeilor avea caracter mesianic, crestinii nu au
participat la el, ci s-au retras peste Iordan, formand
comunitatile crestine de la Pella si Kokaba. Iudeii nu-i vor ierta
pentru acest gest si introduc blesteme impotriva crestinilor, in
rugaciunea Smone esre. Cu timpul, iudeo-crestinii se vor
asimila cu ceilalti crestini, iar altii vor forma secte iudaizante
(nazareii, ebionitii).
Cucerirea Ierusalimului si daramarea templului iudaic a
facut imposibil cultul mozaic central, cu sacrificii sangeroase si
a dus la desfiintarea sinedriului si a functiei de mare preot
(arhiereu). De acum inainte, darea sau birul catre templul din
Ierusalim (didrahma) se va percepe de catre romani (fiscus
68
iudaicus), iar conducerea spirituala a iudaismului va fi preluata
de scolile rabinice din Babilon si Tiberia.
Noile revolte iudaice vor fi inabusite de Traian (la 116) si
Adrian (intre 132-135). }n urma razboiului lui Bar Cochba (Fiul
Stelei), care a persecutat pe crestini, romanii vor reconstitui
Ierusalimul numindu-l Aelia Capitolina.
Iudeea va fi in parte colonizata ca domeniu imperial si
numita Syria Palestina (Siria Filistenilor). Iudeilor li se interzice
sub pedeapsa de moarte stabilirea in Ierusalim, unde se ridica
temple pagane. Aici se intemeiaza si o noua comunitate
crestina din paganii convertiti, insa preponderenta o va avea
Cezareea, care va deveni pentru cateva secole metropola
crestina a Palestinei.
BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASC{
PROF. IUSTIN MOISESCU, Ierarhia bisericeasca in epoca
apostolica, Bucuresti, 1955
T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "S. T.", II, Bucuresti,
1932, nr. 2, p. 140-211
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, Bucuresti, 1974
CASSIUS DIO, Istoria romana, Cartea a LXVI-a, 1-8, trad. Dr. A.
Piatkowski, vol. III, Cluj, 1985, p. 263.267
69
6. CULTUL ŞI VIAŢA CREŞTINĂ ÎN EPOCA APOSTOLICĂ
Primii crestini duceau o viata conforma cu porunca iubirii,
propovaduita de Mantuitorul. Era o viata frateasca,
"comunitara", de dragoste reciproca si de folosire in comun a
bunurilor (F. A. II, 42). La inceput unii crestini mergeau la
templu insa, din anul 36 ei s-au separat de mozaici si de
templu, avand case proprii de rugaciune, prin locuri ferite, prin
paduri, cimitire sau catacombe. Crestinii proveneau dintre
iudei sau dintre elini (in Apus) sau pagani (pagan = satean).
6.1. CULTUL CRE|TIN
a) La Ierusalim. Dupa F. A. II, 42, cultul consta in
"frangerea painii", adica Sfanta Euharistie, savarsita intai de
Sfintii Apostoli in case particulare, in fata adunarii crestinilor.
Mai era numita: "Cina dumnezeasca" (cvriacon deipnon, I Cor.
XI, 20) deosebita de mesele obisnuite sau de ospetele pagane.
Ea avea caracter sacru, fiind o "imparasanie" cu sangele si
trupul lui Hristos (I Cor. X, 16). Didahia sau Învatatura celor
doisprezece Apostoli confirma caracterul de taina al
Euharistiei, cerand crestinilor sa-si marturiseasca pacatele
inainte de a o primi. Frangerea painii era insotita de rugaciuni
si de cuvantul de invatatura al Apostolilor si urmata de o masa
comuna, numita "agapa". Adunarea credinciosilor o facea in
casa (cat oicon, F. A. XII, 12) seara, cand crestinii erau mai
liberi si mai feriti de prigonitori.
b) În afara de Ierusalim crestinii erau dezlegati de
practicile iudaice. Cultul lor era organizat prin analogie cu cel
al sinagogii. Spre deosebire de Ierusalim, in diaspora crestinii
70
erau alungati din sinagogi, formand comunitati independente
de acestea. Cultul crestin se concentra in serviciul liturgic, care
consta in lecturi din Vechiul si Noul Testament, dintr-o omilie,
sau explicarea unui loc din Sfanta Scriptura, din rugaciunea
comuna din Sfanta Euharistie, cu rostirea cuvintelor de
instituire, cu chemarea Sfantului Duh, pentru prefacerea
darurilor, din sarutul pacii, din cantari de multumire (Vezi F. A.
XX, 7-12).
Adunarea si cultul se savarseau "in ziua intaia a
saptamanii" (en th mia twn sabbatwn, adica duminica (v. 7),
desi Apostolul Pavel a stat la Troia o saptamana. Numele ei era
de "ziua domneasca" (cveiach hmera). Asa o numeste
Apocalipsa (I, 10), Didahia, (XIV, 1) si Pliniu cel Tanar,
proconsului Bitiniei, in Scrisoarea catre imparatul Traian
din anul 111-112. Rezulta ca, inca din epoca apostolica
crestinii au respectat ziua invierii Domnului ca zi de sarbatoare
saptamanala, prin cult euheristic si cu masa obsteasca Iudeo-
crestinii din Ierusalim sarbatoreau si sabatul si ziua intaia a
saptamanii.
Rugaciunile crestinilor erau, in general, improvizate.
Unele erau rugaciuni euharistice, care s-au fixat, probabil, de
timpuriu, ca cele aflate in Învatatura celor doisprezece
Apostoli (IX, 2-4, X). Altele erau rugaciuni de cerere sau de
multumire lui Dumnezeu (F. A. IV, 23-31); altele au caracter de
marturisire in genul: "Domn este Iisus" (I Cor. XII, 3) sau "Cu
adevarat, mare este taina credintei, Dumnezeu S-a aratat in
trup, S-a indreptat in Duhul, A fost vazut de ingeri, S-a
propovaduit intre neamuri, A fost crezut in lume, S-a inaltat
intru slava" (I Tim. III, 16). Rugaciunea comuna si obisnuita era
71
Tatal nostru, care, dupa Didahie, trebuia rostita de trei ori
pe zi (VIII, 3). Existau si rugaciuni liturgice, ca cea data de
Clement Romanul in Epistola catre Corinteni (59, 4-61, 3).
Cultul crestin era insotit, in epoca apostolica, de
manifestari harismatice (Cf. I Cor. XII, 4-12).
Sfintele Taine, erau, de asemenea, administrate.
Intrarea in Biserica se facea prin Taina Sfantului Botez,
inaintea careia se cerea o anumita pregatire. Botezul crestin se
deosebeste, esential de botezul iudaic, care era doar un rit de
curatire, dar si de botezul practicat de ucenicii lui Ioan ca botez
al pocaintei. Botezul crestin este mai mult decat un rit sau un
simbol; el are caracter de Taina, prin care se iarta in mod real
pacatele si se impartaseste harul divin. Sfantul Apostol Pavel il
numeste "baia nasterii din nou prin innoirea Duhului Sfant"
(Tit. III, 5). El este "nasterea din apa si Duh", fiind o conditie
pentru a intra in Biserica (Ioan, III, 3-7). Botezul putea fi
savarsit si de diaconi.
Nu avem o formula de marturisire de credinta baptismala
din vremea Apostolilor. Simbolul apostolic, cunoscut din
secolul II, poate avea insa la baza o marturisire de credinta din
epoca apostolica. El cuprindea foarte succint adevarurile de
credinta fundamentale pricind persoana dumnezeiasca si
opera mantuitoare a lui Iisus Hristos.
Despre o pregatire necesara inainte de botez vorbeste
Învatatura celor doisprezece Apostoli (Cap. I-VI). Novicele
primea un invatamant simplu, postea o zi sau doua inainte de
Botez, atat el, cat "si altii daca pot". De regula, botezul se
savarsea in apa curgatoare sau, daca, nu exista apa, pentru
cufundare, Botezul se facea prin varsare de apa pe capul celui
72
ce se boteza. Botezul se facea in numele Sfintei Treimi: (Cf. Mt.
XXVIII, 19). Botezul era completat prin punerea mainilor
impreuna cu rugaciuni facute de Apostoli pentru primirea
Sfantului Duh de catre cei botezati (F. A. VIII, 8-19). Uneori
botezul era urmat de harisme.
Hirotonia slujitorilor Bisericii se facea prin rugaciuni si
punerea mainilor de catre Sfintii Apostoli (F. A. VI, 5-6; XIV, 23)
precedata de postire. Era act sfant prin care se comunica harul
divin (I. Tim. IV, 14; II Tim. I, 6). Dupa Sfintii Apostoli hirotoneau
episcopii pusi de acestia, asigurandu-se astfel succesiunea
apostolica pana astazi.
Postul se practica din timpul apostolilor. Se postea cu
prilejul diferitelor acte de cult, apoi miercuri si vineri, numite
"dies stationum". Erau diferite de postul iudeilor (luni si joi) (Cf.
invatatura celor doisprezece Apostoli, VIII, 1).
Sarbatorile crestine erau: "Ziua Domnului" (F. A. XX, 7;
I Cor. XVI, 2; Apoc. I, 10; Didahia XIV, 1), adica Duminica
Sfantului Ignatie al Antiohiei (+107) spune in Epistola catre
Magnezieni (IX, I) ca crestinii "nu sabatizeaza, ci traiesc dupa
ziua Domnului".
Pastile si Cincizecimea serbate de iudeo-crestini au
primit pentru crestini noi semnificatii: de }nvierea Domnului
si Pogorarea Sfantului Duh (I Cor. XVI, 8; F. A. XX, 16).
Epifania (Epifaneia), numita si Theofania (Teofaneia) se
serba in Orient, din secolul III, la 6 ianuarie. Semnifica
intruparea Domnului si aratarea Lui, apoi era pusa in legatura
cu botezul din Iordan (Mt. III, 16-17). A fost preluata si in
Biserica Romei.
73
Cu timpul Nasterea Domnului se va sarbatori la 25
decembrie. }n Biserica din Antiohia acest lucru s-a petrecut in
jurul anului 377, iar la Constantinopol in anul 379. Atunci,
Sfantul Grigorie de Nazianz a tinut predica: "Hristos se naste,
slaviti-L! Hristos din ceruri, intampinati-L" (P. G. 36, 311-334).
În cuvantarea din 25 decembrie 386 sau 388, la
sarbatoarea Nasterii Domnului, in catedrala din Antiohia,
Sfantul Ioan Gura de Aur zicea ca aceasta sarbatoare s-a
introdus in Rasarit de aproape zece ani (P. G. 49, 351-362).
Nasterea Domnului - Natalis Domini - sau Craciunul inlocuia
sarbatoarea pagana a solstitiului de iarna (natalis solis) care,
din secolul III s-a combinat cu sarbatoarea lui Mithra (Deus
solis augustus), reprezentantul soarelui pe pamant.
6.2. VIAŢA CREŞTINĂ sta in stransa legatura cu
credinta si cu cultul. Crestinii traiau o viata noua, curata,
superioara moral atat iudaismului, cat si paganismului.
Caractersiticile acestei vieti sunt urmatoarele:
1. Nu exista deosebire sau discriminare, toti fiind frati
intreolalata (Gal. III, 28).
2. Femeile si copiii crestini sunt scosi de sub puterea
absoluta a tatalui, care avea chiar dreptul de viata si de
moarte.
3. În fata lui Hristos sclavii sunt egali cu oamenii liberi
(Filimon). De aceea, mai tarziu, Biserica ca starui ca sclavii sa
fie eliberati si rascumparati.
4. Crestinii, ca marturisitori ai lui Hristos fata de neamuri
si oameni, duceau o viata evlavioasa si curata (Ef. V; Col. III).
74
5. Crestinii se distingeau prin iubire si rabdare (Mt. X, 22),
pentru ca cele spuse de Mantuitorul se vor realiza intocmai
(Mt. XXIV, 35).
6. Crestinii erau intr-o continua veghere, caci nu stiau nici
ora, nici ziua venirii Mantuitorului la judecata de apoi sau la
Parusie (Mt. XXIV, 36).
7. Crestinii se incredeau in Biserica, stiind de la
Mantuitorul ca "nici portile iadului nu o vor birui" (Mt. XVI, 18).
Fara indoiala, ca unele umbre existau si in aceasta
societate noua. Însa Biserica intervenea pentru cercetarea si
indreptarea pacatosilor si excludea din sanul ei pe cei vinovati
de pacate grele. Înca de la inceput s-a impus o disciplina
bisericeasca ce a servit la mentinerea nivelului moral al
comunitatilor. Dar, spre deosebire de sinagoga, Biserica nu
aplica pedepse corporale, ci spirituale, cu caracter moral.
Marturisirea pacatelor era un mijloc de control si indreptare
a vietii morale in Biserica. Aceasta marturisire se facea atat la
intrarea in Biserica, cat si in alte imprejurari si, de timpuriu,
regulat, inainte de impartasanie, unita cu rugaciuni (Învatatura
celor doisprezece Apostoli, IV, 14; XIV, 1). Prin pocainta si
indreptare, pacatosii se reabilitau si puteau ramane in sanul
Bisericii.
BIBLIOGRAFIE
P. S. EPISCOP, ANTONIE PLAMADEALA, Biserica slujitoare in
Sfanta Scriptura, in Sfanta Traditie si in Teologie
contemporana, in "S. T." XXIV (1972), nr. 5-8, p. 325-623.
PROF. I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei
secole in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 655-657
75
P. REZUS, Aghiologie ortodoxa, Caransebes, 1940
N. NICULESCU-LEORDENI, Craciunul, in "G. B.", XXV (1966), nr.
11-12, p. 1024-1051
DIDAHIA
U. PRESCURE, Doctrina morala a Parintilor apostolici, in "S. T.",
XV (1963), nr. 9-10, p. 541 u.
DRD. N. VORNICESCU, Principii pedagogice in pedagogia lui
Clement Alexandrinul, in "S. T.", IX (1975), nr. 9-10, p. 726 u.
PR. PROF. LIVIU STAN, Institutiile de asistenta sociala in
Biserica veche, in "Ortodoxia", IX (1957), nr. 2, p. 259-279.
DRD. STEFAN ALEXE, Viata crestina dupa barbatii apostolici, in
"S. T.", VII (1955), nr. 3-4, p. 223 u.
PR. GH. I. SOARE, Biserica si asistenta sociala. Doctrina si
organizarea in primele sase secole, Bucuresti, 1948.
76
7. PERSECUŢIILE
7.1. CAUZELE PERSECUŢIILOR
a) Cauze religioase }nca de la inceput misiunea
crestina a avut de infruntat o serie de piedici, atat din partea
iudeilor, cat si a celorlalti pagani. Cei dintai, iudeii, erau socati
cand constatau in crestinism multe noutati fata de revelatia
Vechiului Testament. Fata de Dumnezeu intr-o singura
persoana in Vechiul Testament, in Noul Testament Dumnezeu
este unul in fiinta, dar intreit in persoane. Apoi, intruparea
Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria era greu de acceptat.
Sfanta Euharistie era considerata canibalism sau antropofagie.
Egalitatea intre neamuri, intre barbat si femeie, zgandarea
orgoliul iudeilor ca "neam ales" si dreptul absolut al barbatului
in familie. Judecata de apoi era neplacuta pentru constiinta
iudeilor, mai ales ca majoritatea fariseilor, saducheilor si
esenienilor asceti considerau ca stiau totul. De aceea, unii au
incercat sa iudaizeze crestinismul, pornind persecutarea lor.
Sacerdotii religiilor antice sau ai mitologiilor, obijnuiti
cu viata umana a zeitatilor, erau socati de faptul ca Dumnezeul
crestinilor este Atotputernic si Atotstiutor, ca este insasi
dreptatea si moralitatea. Se stie ca, pe cand zeii puteau trai si
in imoralitati, de la credinciosi se cerea o viata morala: "Quod
licet Jovi, non licet Bovis". Mai ales sacerdotiiridica obiectii
inpotriva crestinismului si cultului crestin. Ei combat
monahismul crestin, socotindu-l "o superstitie noua si
raufacatoare" (Suetoniu).
Socotita o apostazie de la religia stramosesca, ateism si
nelegiure, crestinismului i se imputau toate nelegiuirile
77
posibile. Cutremure, inundatii, seceta, invazii, toate erau puse
pe seama crestinilor, asa incat se ajunge sa se ceara moartea
acestora (Christianos ad bonem, Tertulian, Apologeticum, XL,
2-3).
b) Cauze politice: În Imperiul roman obligatiile religioase
erau adevarate indatoriri civice, mai ales pentru functionari si
militari: participarea la acte de cult, serbari si manifestari
religioase. Romanii considerau ca statul era ajutat de zei si ca
lor li se datoreste puterea si gloria Imperiului lor. Crestinii, care
nu participau la sarbatorile pagane au fost considerati dusmani
ai statului, pericol public. Atat poporul, cat si conducatorii,
preotii si filosofii ca Celsus (sec. II) si Porfiriu (sec. III) vedeau in
crestinism o religie funesta pentru stat, pentru societate si
cultura. De aceea il vor critica aspru cerind chiar distrugerea
lui.
c) Cultul imparatului a fost si el una din cauzele
persecutiilor caci imparatul era si pontifex maximus. El era o
adevarata religie de stat, devenind o obligatie cetateneasca.
Refuzand sa participe la cultul imparatului, crestinii ofensau
majestatea imperiala si astfel, puteau fi acuzati de "crimen
lesae majestatis".
d) Cauze moral-sociale }n ura lor, paganii puneau pe
seama crestinilor tot felul de zvonuri si calomnii absurde,
pentru a-i compromite in fata lumii. De pilda, crestinii erau
acuzati ca ucid copiii la cultul lor si se hranesc cu sangele si
carnea lor (ospete thyestice). Acuza aceasta provenea din
necunoasterea Tainei Sfintei }mpartasanii. Crestinii mai erau
socotiti imorali, fiind acuzati de incesturi (impreunari
oedipodeice - dupa mitul lui Oedip), de onolatrie (adorarea
78
unui asin). Erau acuze foarte grave carora le-au raspuns
Tertulian (Apologeticum), Eusebiu (Istoria bisericeasca),
Iustin Martirul si Filosoful (Apologia I); Dialogul cu iudeul
Trifon, Atenagora (Rugaminte pentru crestini), Teofil al
Antiohiei (Catre Autolic) sau Minucius Felix (Octavius).
Paganii invatati, ca Celsus, considerau crestinismul ca o
religie de sclavi, de ignoranti si de oameni inferiori si inutili
societatii. De aceea, crestinii erau socotiti de pagani ca fiind
periculosi, mizantropi, conspiratori, tradatori. Crestinismul era
deci socotita o religie odioasa (TACIT), o superstitie rea (Pliniu)
iar crestinii superstitiosi si raufacatori (Suetoniu), ba chiar
dusmani publici. De aici pana la dorinta de a-i extermina nu
era decat un pas (Christianos ad leonem).
Legislatia si procedura de judecata
Pana la Constantin cel Mare, crestinismul era considerat
ca nepermis si, deci, tinut in afara legii. Prin urmare, el putea fi
urmarit pe baza unor decrete si legi existente, cu aplicarea
generala sau speciala la religii:
- Legea celor 12 table interzicea cultelor straine si
pedepsea magia;
- Legea contra asociatiilor nelegale (o lege a lui
Traian) si decretul De Bacchanalibus (189 d.Hr.) - interziceau
adunarile nocturne;
- Lex Julia de majestate pedepsea manifestarile care se
dovedeau a fi dusmane poporului roman. Toate aceste legi si
decrete puteau fi oricand folosite pentru a acuza pe crestini. Ei
puteau fi urmariti fie din oficiu, fie la instigatia unor dismani ai
noii religii.
79
Procedura folosita pentru judecarea crestinilor putea fi:
procedura regulata (judicatio) sau procedura reprimarii
delictelor (coercitio). Prima se folosea in cazul procesului de
crima, cu pedepse capitale: pierderea libertatii, a dreptului de
cetatenie, a vietii, pentru care existau legi prevazute pentru
cetatenii romani. Cea de a doua se baza pe dreptul politienesc
si judecatoresc al functionarilor ramani superiori, de a pasi din
oficiu contra necetatenilor suspecti sau vinovati de tulburarea
ordinei publice (JUs coercendi, coercitio). Crestinii erau
acuzati mai ales in baza lui jus coercendi, pentru simplul
motiv ca purtau numele lui Chrestus-Hristos. Se folosea, de
asemenea, si judicatio, atunci cand crestinii erau acuzati de
magie, sacrilegiu, crimen laesae majestatis etc., dar si prin
legi speciale, cum ar fi decretul lui Nero din 64, care stipula:
Non licet esse vos, numit si Institutum Neronianum
(tertulian, Apologeticum IV, 4) sau decretul senatului din
timpul lui Comodus (181 - 192), care spunea : "Non licet esse
christianos". De la Nero (64) pana la Constantin cel Mare
(313) crestinii erau socotiti in afara legii.
Autoritatea care ii judeca pe crestini era: la Roma -
prefectul orasului - praefectus urbi, iar in provincii
guvernatorul. Acestia detineau atat puteri politienesti, cat si
puteri judecatoresti.
Pedepsele la care erau supusi crestinii erau: pentru
nobili - deportarea, iar pentru cei de jos - decapitarea cu
confiscarea averilor tuturor: honestiores deportantur,
humiliores capite puniuntur. Pedepsele capitale erau:
pierderea libertatii, a drepturilor civile, moartea. Unii erau
decapitati ("bona mors"), aruncati la fiare, folositi in luptele
80
cu gladiatori, in circuri, la Roma sau alte orase. Altii erau
deportati, condamnati la munci in mine si cariere etc. Cele mai
aspre pedepse au fost folosite in timpul lui Decius care
urmarea apostasia din partea crestinilor. Actele martirice,
Tertulian, Lactantiu si alti multi scriitori povestesc in
amanunt caznele inimaginabile la care erau supusi crestinii
pentru a fi obligati sa apostasieze, dar si neclintirea in credinta
a acestora, multi dintre ei incununandu-se cu coroana
martirica.
7.2. PERSECUŢIILE PÂNĂ LA ÎMPARATUL COMODUS
(anii 64-192)
1. Prima masura luata de catre un imparat, care - desi
indirect - a atins pe crestini a fost aceea a imparatului Claudiu
(41-54). |i anume, in anul 49 acesta a alungat pe iudei din
Roma, datorita tulburarilor produse intre ei din cauza lui
Chrestus (Cf. Suetoniu, Vita Claudi, 25,4).
Cel dintai imparat persecutor a fost Nero (54-68), imparat
foarte tanar, vicios, vanitos. Era "Un cantaret pe tron".
(D.Tudor) La 19 iulie 64 = incendiul la Roma. Arunca acuza
asupra crestinilor. Erau condamnati ca dusmani publici,
oameni periculosi prin "superstitia lor" (august 64).
Tacitus spune ca unii crestini au fost imbracati in piei de
animale salbatice si sfasiati de caini, altii rastigniti, altii unsi cu
rasina si arsi pe rug de vii, luminand noaptea gradinile lui Nero,
care da spectacole de curse.
Traditia sub Nero, la 67 au murit la Roma Sf. Petru si
Pavel.
81
Tacitus spune ca au fost omorati o multime uriasa (ingens
muttitudo). |i Clement Romanul zice la fel.
Se pare ca Nero a dat un decret prin care se interzicea
crestinismul sub formula "non licet esse vos" numit
"Institutum Neronianum (Cf. Tertulian, Apologeticum, II, 4;
Sulpiciu Sever Historia sacra, II, 29; Paul Orosiu, Historiae
adversus paganos, VII, 5.
Persecutia s-a limitat la crestini de la Roma. Dar inceputul
era facut.
2. Donotian (81-96) "}mparat perfid, invidios si
suspicios". Era fiul lui Vespasian. Era ambitios, egoist, gelos,
razbunator si rautacios. E primul imparat roman autodivinizat
"Dominus ac Deus". Banuitor si despotic, el a prigonit pe iudei,
crestini, filosofi si matematicieni (astrologi).
Cauzele persecitiei: refuzul de a plati "Fiscus iudaicus"
(impozit) de dupa anul 70; acuzati de "ateism" (cf. Dion
Cassios, Moravuri iudaice; inertie; "urzirea de lucruri noi"
(molitores rerum novarum).
Nobili persecutati: Flavius Clemens (varul imparatului),
Flavia Domitilla (sotia lui Flavius Clemens), Acilius Glabrio - fost
consul s.a.
Eusebiu (dupa Hegesip) povesteste despre cercetarea
urmasilor lui David - gasiti oameni simpli care nu prezentau
pericol.
96 = Sf. Ioan Evanghelistul este exilat la Patmos.
Persecutia a fost la sfarsitul domniei (95-96) = a fost ucis
intr-un complot.
Nerva (96-98) a gratiat pe cei condamnati de Domitian,
"cel mai bun imparat".
82
3. Traian (98-117) era un bun soldat si administrator - a
dat cel dintai rescript care se pastreaza, privind procedura
fata de crestini:
Guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intre 111-116, a
trimis un raport aratand ca crestinii s-au inmultit chiar si la
sate. Templele se goleau, nu se mai vindeau animale pentru
sacrificii, sarbatorile erau neglijate. Paganii cereau
guvernatorului sa ia masuri. Pliniu a arestat, anchetat,
pedepsit sau eliberat pe unii crestini. Dar acuzele se dovedeau
false, iar denunturile erau anonime.
Traian a raspuns printr-o scrisoare cu caracter de rescript,
considerata prima reglementare cunoscuta a judecarii
crestinilor. Stabileste: crestinii sa nu fie cautati din oficiu,
ceea ce arata ca nu-i socotea periculosi si vinovati de crime;
dar cand sunt denuntati si dovediti a fi crestini, sa fie pedepsiti
daca nu apostasiaza, sau lasati liberi daca se leapada de
credinta (conquirendi non sunt: defeferantur et arguantur
puniendi sunt).
-Denunturile anonime sa nu fie luate in considerare, caci
"nu este demn de epoca noastra" (nec nostri saeculi est).
Prin urmare:
a) Crestinii nu trebuie cautati din oficiu,
b) Pedeapsa celor ce refuza sa sacrifice zeilor,
c) Iertare pentru cei ce apostaziaza de la Hristos,
d) Respinge denunturile anonime.
Prin aceasta se stabilea legal penalitatea crestinilor, nu
pentru crime de drept comun, ci pentru nume.
83
Situatia crestinilor era echivoca, desi nu trebuiau urmariti
din oficiu, puteau fi pedepsiti daca erau denuntati si dovediti =
1/2 masura.
Persecutati: 107-108 - Ignatiu al Antiohiei - la Roma dat
la fiare (105-106 = jocurile dacice); - Simeon al Ierusalimului,
ruda a Domnului (avea 120 de ani).
4. Împaratul Adrian (117-138) "imparatul calator" a
mentinut situatia creata de Traian. Desi era sceptic, Adrian
avea un spirit destul de larg, fiind iubitor de cultura si de
ordine. |i el a primit o scrisoare de la guvernatorul Serenius
Granianus, privitoare la crestini. Adrian a raspuns printr-un
rescript urmasului acestuia, Minucius Fundanus, in termeni
apropiati de ai lui Traian, si anume el dorea ca:
1. oamenii sa nu fie tulburati de rautatea calomniatorilor,
2. daca insa denuntatorii crestinilor pot dovedi acuzatiile
lor inaintea tribunalului, sunt liberi sa o faca.
Prin urmare, se oprea pornirea puternica impotriva
crestinilor. Totusi, au existat martiri si in timpul sau.
Lui Adrian i-au fost adresate primele Apologii crestine,
de: Codratos = Quo dratus si de Aristide in Atena. Rescriptul
lui Adrian se afla la Iustin Martirul (Apologia I, 68 si la Eusebiu,
Istoria bis., IV, 9).
Tot in timpul lui Adrian, intre 132-135 iudeii, condusi de
Bar-Cochba (Fiul Stelei) s-au rasculat. Acesta Bar-Cochba
incepuse sa-i persecute pe crestinii din Ierusalim si Palestina.
Ierusalimul a fost nimicit de romani, iar pe ruinele lui au ridicat
Aelia Capitolina, oras nou, pagan, in care a luat fiinta cu
timpul, o mica Biserica crestina.
84
5. Antonin Piosul (Antoninus Pius "Laudabil si
comparabil cu Numa Pompilius", urmasul lui Adrian, intre 138-
161, era pasnic, intelept onest si ponderat. Sub el crestinii au
suferit persecutii datorita poporului si unor guvernatori de
provincie care nu respectau rescriptul lui Adrian. De pilda, la
Smirna au murit 11 crestini si a fost eliberat un apostat. La 155
a fost martirizat Sf. Policarp al Smirnei, ars si strapuns pe rug
cu un pumnal, in circul din Smirna. Eusebiu (Ist. bis. IV, 26,10)
ne spune chiar ca Antonin Piul a scris "tuturor grecilor"
(provincia Ahaia), interzicand persecutarea crestinilor. Lui
Antonin i-a adresat Iustin Martirul prima sa Apologie, unde - la
sfarsit - a reprodus si rescriptul lui Adrian catre Minucius
Fundanus.
6. Marcus Aurelius (161-180) "imparat filosof". Se
numea Marcus Annius Verus, iar dupa adoptarea sa de catre
Antonin Piosul, Marcus Aelius Aurelius Verus. Era un imparat
foarte cult, filosof stoic, un om bun, meditativ, cu predilectie
pentru justitie si invatamant. A scris lucrarea Eij eavton =
"Catre sine insusi". Influentat de stoicism, Marcus Aureliu nu
iubea crestinismul. De aceea a pornit persecutia sub aceeasi
lozinca a lui Nero: "non licet esse vos". Existenta
inundatiilor, foametei, a unor razboaie, orecum si instigatia
unor retori si scriitori pagani au dus la izbucnirea persecutiei
(Fronton, Celsus).
La Roma au fost martirizati:
- Cecilia, o fecioara care nu sacrificase zeilor
- Apologetul si filosoful crestin Iustin Martirul
(la instigatia lui Crescens),
- sclavul Evelpistus + alti 5 crestini
85
Au fost martiri si in Asia Proconsulara.
În Galia au murit martiri la Lugdunum (Lyon) si Vienne in
anii 177-178.
Martirii erau de diferite clase sociale, cei mai multi de
origine rasariteana. De pilda, o sclava Blandina si fratele ei,
Ponticus erau foarte tineri. Eusebiu aminteste si alti martiri, ca:
diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus,
Maturus, Attalus, Vivliada. Tot atunci a fost martirizar, torturat,
batranul episcop POTIN de Lugdunum ce avea 90 de ani.
Cadavrele crestinilor au fost lasate expuse cateva zile, apoi,
arse, iar cenusa lor a fost aruncata in fluviul Ron (Rodanus).
Întrebat de guvernatorul Galilei, Marcu Aureliu a dat un
rescript prin care ordona eliberarea apostatilor si condamnarea
celorlalti. El a inasprit legislatii impotriva crestinilor, lasand
frau liber denuntatorilor din averea crestinilor condamnati. Cu
totul impotriva legilor romane, sub Marcu Aureliu s-au primit
marturiile sclavilor contra stapanilor lor.
Totusi, lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranta
in urma invingerii marcomanilor (174), datorita rugaciunii
soldatilor crestini (legio fulminatrix). |tirea e legendara
(Tertulian, Apologeticum, V, 5-10).
Alti martiri cunoscuti sunt: episcopii Publius (Atena),
Sagaris (Laodiceea), Carpus, diaconul Papylus si crestina
Agathoniki (Pergaman).
7. Comodus (180-192) "nascut mai degraba pentru
ticalosii, decat pentru locul la care era adus de soarta". Era fiul
lui Marcu Aureliu, dar cu totul opus acestuia. Cu toate ca a fost
educat cu atentie, Comodus era vulgar, despotic, crud, orgolios
si vicios. Ducea o viata scandaloasa, amintind de Nero. Nu s-a
86
ocupat cu conducerea Imperiului, lasand-o pe mana unor
favoriti abuzivi si corupti.
Comodus a continuat persecutia crestinilor, inceputa de
tatal sau.
Între martiri amintim: La Scili, in Africa, in iunie 180 au
suferit "grupul martirilor scilitani" (12).
Altii au murit martiri in Asia Proconsulara, Frigia, Siria -
Apollonius - un roman cult a fost denuntat de un sclav al sau,
judecat de prefectul Pretoriului, Perenius (a fost decapitat la
Roma in anul 184). Dupa cativa ani de persecutie, Comodus a
lasat pe crestini in pace si mai apoi a permis eliberarea
crestinilor condamnati. Lista acestora o ceruse, probabil,
Marcia, sotia sa, probabil de la episcopul Romei printr-un preot
crestin cunoscut de ea. La nul 192 Comodus a murit asasinat.
Cu aceasta se incheie prima parte a persecutiilor.
7.3. PERSECUŢIILE DE LA SEPTIMIU SEVER PÂNĂ LA
AURELIAN (193-275)
1. Situatia generala Dupa moartea lui Comodus
Imperiul Roman cunoaste o criza grea, in care luptele pentru
tron, luptele cu barbarii de la granite, cheltuielile cerute de
razboaie au sleit tezaurul statului. Criza era generala:
financiara, economica, sociala, culturala, religioasa.
Creste si se intareste tot mai mult curentul sincretist si
influenta cultelor orientale (mitraismul - cultul soarelui).
Atitudinea fata de crestinism este si mai grava decat
pana acum. Aversiunea multimii fata de el ramane, dar incepe
sa scada. }mparatii sau guvernatorii provinciilor sunt cei ce
87
incep acum persecutia. Ei cauta sa loveasca nu numai pe
crestini ca indivizi, ci institutia organizata care este Biserica.
2. Dinastia Severilor (193-235 - imparatii sirieni).
a) Septimiu Sever (193-211)," ... ager la minte si
nezabavnic la infatuirea celor hotarate", urmasul lui Comodus,
a ajuns la tron prin inlaturarea rivalilor sai. African romanizat,
S. S. era un militar capabil, energic, aspru, bun administrator.
S-a declarat fiu adoptiv al lui Marcu Aureliu si a acordat onoruri
divine lui Comodus, asa incat s-a legat de dinastia Antoninilor.
S-a casatorit cu Iulia Domna, fiica unui bogat preot pagan de la
Emesa (Siria), infiintand o dinastie noua, in care femeile si
cultele orintale au jucat un mare rol.
b) I-au urmat fiii sai, Caracalla si Geta care se urau de
moarte. La 23 februarie 212, Caracalla (211-217) " o fiara pe
tronul cezarilor" si-a ucis fratele pentru a domni singur. Tot in
212, el a acordat dreptul de cetatenie romana tuturor
cetatenilor liberi ai Imperiului, desfiintand astfel deosebirea
dintre romani si provinciali si contribuind astfel la egalizarea
populatiei. Puterea Senatului scadea si ea, pe masura ce Italia
isi pierdea din privilegii.
c) Macrin (217-218), nepotul Iuliei Doamna, un african,
l-a asasinat pe Caracalla si va fi primul imparat care nu este de
rang Senatorial. |i el a fost inlaturat tot prin asasinat.
d) Heliogabal sau Elagabal (El gabal - 218-222),
"perversitate mistica", numele adevarat Avitus Bassianus, a
fost pus de femei. Avea doar 14 ani. El a introdus la Roma
cultul zeului sirian, ridicandu-i temple si voind sa-l faca general
si oficial. Cultul zeului Mithra, reprezentantul soarelui pe
pamant va deveni in primul rand zeul soldatilor.
88
e) Alexandru Sever (222-235), "baiatul supus al
mamei", varul lui Elagabal avea doar 13 ani la urcarea pe tron.
Era insa instruit si bine crescut, generos si moral. A domnit
ajutat de Julia Mammaea, mama sa si de un consiliu de juristi
intre care s-a remarcat Domitiu Ulpian.
f) Maximin Tracul (235-238), "Un cioban barbar imbraca
purpura imperiala", va agrava criza militara in urma asasinarii
lui Alexandru Sever si a mamei sale.
g) Politica religioasa a Severilor Ocupat, la inceput, cu
razboiul, Septimiu Sever nu era ostil cestinilor. Ba, chiar el
tinea la palat pe un crestin, Proculus Toparcian care-l
vindecase de o boala. Caracalla avea o doica crestina. În
Senatul roman se gaseau si crestini iar episcopii puteau tine
sinoade - de pilda referitoare la data Pastilor.
Dar la 197 a izbucnit persecutia in Africa, din cauza
populatiei pagane si a guvernatorului. Septimiu Sever insusi
devine persecutor. La anul 200 sau 201 da un edict sau
rescript prin care a oprit prozelitismul iudaic. Apoi a fost
interzis si prozelitismul crestin in 201 sau 202. Prin
urmare, el urmarea combaterea crestinismului prin
interzicerea propagandei. E prima masura de acest fel. Unii
istorici o socotesc drept inceputul unei noi perioade in istoria
persecutiilor. Prin aceasta masura nu mai era vorba de
persoane individuale, ci era oprita Biserica in cresterea ei.
Edictul avea in vedere mai eles pe cateheti, catehumeni si pe
cei care erau de curand botezati, dar au suferit totusi martiriu
si alti crestini. Persecutia a facut victime la Alexandria, Egipt si
in Africa.
89
La Alexandria au murit ca martiri: Leonida, tatal lui
Origen. |coala alexandrina a fost inchisa. Clement a fugit in
Egipt. |coala va fi redeschisa de Origen.
Alti martiri: o tanara, Potamiana cu mama ei, soldatul
Basilide, o tanara Herais.
La Cartagina au fost martirizati un grup de crestini, in
frunte cu Perpetua si Felicitas, in martie 202 sau 203. Victime
au mai fost in Capadocia si Frigia. Martiriul Sfantului Irineu
(+ 202) al Lugdumului, din 177 sau 178, dupa Potin, nu este
sigur.
Sub Caracalla (211-217) persecutia a reizbucnit in Africa
si in provinciile apusene: Numidia si Mauritania. Tertulian (Ad
Scapulam) povesteste despre violenta ei. Daca Macrin (217-
218) a domnit putin, fara pericol pentru crestini, Heliogabal
(218-222) voia sa supuna si pe crestini zeului sau solar. El a
vrut sa ridice pe Palatin un "Heliogobalum" unde sa reuneasca
toate simbolurile religioase, chiar si pe cele crestine - devotio
christiana. Se prevesteau vremuri grele penru crestini, insa n-a
avut timp sa-si implineasca gandul. Domnitiu Ulpian intocmise
sub Caracalla si Heliogabal chiar o colectie de legi imperiale
impotriva crestinilor. Cu toate acestea, Severina sotia lui
Heliogabalus era prietena crestinilor si sta in corespondenta
epistolara cu Ipolit.
Alexandru Sever (222-235), un sincretist a pus sa fie
cinstiti impreuna, intr-o sala de rugaciuni inchinata zeilor lari-
Lavarium - pe Orfeu, Apoloniu de Tyana, Avraam si Hristos,
alaturi de Alexandru cel Mare si de unii imparati divinizati. Era
un fel de cult al eroilor. Aici se ruga imparatul in fiecare
dimineata. Pe peretii incaperii capelei numita lavorium era
90
scris si un precept evanghelic, era numita "regula de aur"
(Luca VI, 31; Matei, VII, 12).
Se spune ca Alexandru Sever ar fi vrut sa ridice un templu
lui Hristos si sa-L admita oficial intre zeitatile Imperiului. Ca
simpatiza cu crestinii reiasa dintr-un proces cu carciumarii-
popinari pentru un teren, in care el a dat castig de cauza
crestinilor care voiau sa-si cladeasca o biserica. El a spus:
"Vreau mai bine ca Dumnezeu sa fie adrat intr-un chip
oarecare pe acest loc, decat sa-l dau carciumarilor". Unii
istorici considera chiar ca Alexandru Sever era interesat de
crestinism.
Iulia Mammaea, mama sa, a aratat un interes deosebit
fata de crestini. Ea a avut convorbiri la Roma cu Ipolit si cu
Origen la Antiohia unde l-a chemat special pentru aceasta.
Totusi, spiritul roman era inca dusman crestinismului, spre
deosebire de cel oriental, sincretist si tolerant.
4. Maximin Tracul (235-238) a fost ridicat de trupe
impotriva dinastiei Severilor si, ca atare, a dus o politica
religioasa opusa acestora. Eusebiu ne spune ca inca de la
inceputul domniei, Maximin a dat un edict in care poruncea
uciderea "conducatorilor Bisericii, vinovati de invatatura
cea dupa Evanghelie" (Ist. bis. VI, 28). Cei vizati erau mai ales
preotii si diaconii. Acum au suferit Pontian (230-235) si Ipolit (+
235), si, poate, si Anteros (235-236) care au fost exilati in
Sardinia, unde au murit.
În Orient au avut de suferit inchisoare: preotul Protoctist
si diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen. Origen insusi a fost
urmarit, dar a scapat. Au mai suferit crestinii din
Capadocia.Între 238-249 a urmat o perioada de liniste.
91
5. Filip Arabul (244-249) fiul unui seic arab serbeaza un
mileniu de la "fondarea Romei", a fost tolerant si binevoitor cu
crestinii, ca si Alexandru Sever. Atat el, cat si sotia sa,
imparateasa Otacilia, erau in corespondenta cu Origen.
Ieronim spune chiar ca Filip Arabul ar fi fost primul imparat
crestin. La fel si Eusebiu, care ne spune ca, voind sa asiste la
cult, in noaptea de Pasti, in Biserica din Antiohia, Filip a fost
respins de episcopul Vavila, punandu-l sa faca, mai intai,
penitenta pentru uciderea inaintasului sau, Gordian al III-lea.
Faptul nu se poate confirma.
În timpul sau, la instigatia unui mag si poet batran, a
izbucnit o prigoana violenta impotriva crestinilor din Egipt. De
asemenea, la 248 cand s-a serbat mileniul Romei, fanatismul
pagan a reizbucnit.
6. Deciu (249-251) "primul imparat roman cazut pe
campul de batalie". Numit si Traianus Decius, acesta era un
ilirian brav, activ, energic, iubit de trupe. Imperiul era pe atunci
pus in pericol de barbari. El a intreprins o reforma interna prin
care urmarea inlaturarea abuzurilor si intarirea si consolidarea
Imperiului. De aici a iesit ideea lui Deciu de a distruge
crestinismul pe care il considera un element dizolvant pentru
unitatea Imperiului. Ca atare a pornit o prigoana drastica
impotriva crestinilor. Cu el incepe a treia perioada a
persecutiilor care, de data aceasta se faceau prin edicte
aplicate de imparati pe tot cuprinsul Imperiului roman.
În toamna lui 249 Deciu a dat un edict de persecutie. Desi
textul nu i se cunoaste, se cunoaste aplicarea lui si anume: toti
crestinii, de orice stare si varsta si chiar cei doar banuiti a fi
crestini, erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de
92
stat si sa faca acte de adeziune la paganism: sacrificii,
libaTiuni, participare la ospete sacre. Crestinii erau chemati
nominal, dupa liste intocmite de autoritati si invitati sa sacrifice
zeilor, intr-un anumit termen. Aceia care faceau acest lucru,
primeau certificate (libelli). Fugarilor li se confisca averea, iar
la intoarcere erau ucisi. Cei ce nu veneau de bunavoie erau
adusi cu forta, iar functionarii indulgenti erau amenintati cu
pedepse aspre. Erau urmariti mai ales clericii si crestinii mai de
seama.
Cei ce marturiseau credinta crestina erau aruncati in
inchisori si torturati iar unii dintre ei erau chiar ucisi pentru a
intimida pe ceilalti crestini. Autoritatile romane urmareau nu
numai pedepsirea crestinilor, ci mai ales apostasierea lor de la
credinta crestina, negarea lui Hristos.
Edictul lui Deciu a provocat numeroase apostasii, multi
crestini dovedindu-se slabi. Unii se ofereau singuri sa sacrifice
zeilor, iar pe altii ii biruiau torturile. De pilda, un episcop,
Evdemon al Smirnei, a apostaziat cu un numar insemnat de
crestini. Lepadarea unora era doar de forma, ei crezand si
dorind sa ramana crestini, cu pretul unei formalitati impuse.
Gestul era insa dureros pentru Biserica, nascandu-se astfel o
problema grea: aceea a apostatilor (lapsi, peptwkotej =
cazuti).
Acestia se impart in 4 categorii:
1. sacrificati = cei ce au sacrificat zeilor
2. thurificati = cei ce au adus sacrificiu numai arderea de
tamaie
93
3. libellatici = cei ce au obtinut un certificat-libellus din
partea autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe
idolesti, libellus obtinut pe bani
4. Acta facientes = cei ce au declarat la interogatoriu ca
nu sant crestini.
Toti acestia au fost pusi de Biserica la penitenta, pe
masura gravitatii vinei lor.
Între numerosi martiri si marturisitori amintim pe:
episcopii: Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila
al Antiohiei, Saturnin al Tolosei; preotul Pionius la Smirna, altii
in Egipt, Grecia s.a. Origen a suferit inchisoare si torturi.
Îndemnati de credinciosi, unii episcopi si crestini au reusit
sa se refugieze, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al
Alexandriei, Grigorie al Neocezareei s.a.
În noiembrie 251 Deciu a murit la Abrittus, in Dobrogea,
in lupta contra gotiilor. Este primul imparat roman care a cazut
pe campul de lupta pentru apararea Imperiului. Persecutia sa,
in loc sa demoralizeze pe crestini, i-a intarit si mai mult in
credinta lor.
Urmasul lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253) reia
persecutia. Acum pare sa fi suferit mai mult Biserica Romei, al
carei episcop, Corneliu, a fost arestat si deportat, murind dupa
cateva luni.
7. Valerian (253-260) "... un barbat care a fost doborat
de o necesitate fatala2, era un om bun si onest, dar slab,
influentabil si nestatornic. El a fost colaboratorul lui Decius, in
calitate de cenzor al moravurilor. A ajuns la tron in timpul unei
mari crize economice. Daca la inceputul domniei i-a tolerat pe
crestini, unii dintre ei fiind chiar in serviciul palatului, mai
94
tarziu, poate si la instigatia trezorierului imperial Marcus
Fulvius Macrianus, Valerian a dezlantuit o persecutie aspra. Se
credea ca Biserica dispunea de mari averi, iar statul era sarac
si in mare criza financiara.
În august 257, Valerian a dat un edict prin care se
poruncea episcopilor si preotilor sa aduca sacrificii pagane,
erau interzise adunarile sub pedeapsa de moarte, iar bunurile
Bisericii confiscate. Multi clerici si credinciosi au fost inchisi,
condamnati la mine sau exilati.
Dar fiindca rezultatele edictului nu au fost cele scontate,
in anul urmator (258), imparatul si senatul dau un nou edict si
mai aspru. Se prevedeau pedepse cu exilarea, degradarea,
confiscarea averii si moartea. Erau atinsi in special crestinii de
rang, cu avere, care sprijineau Biserica. Dar nici de data
aceasta asteptarile persecutorilor nu au fost implinite, caci
Biserica avea putine averi mobiliare, iar cu cele imobiliare
statul nu putea face prea mult, fiindca se vindeau greu.
În aceasta persecutie au murit martiri episcopii: Sixt II al
Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus, cu doi diaconi, la
Taragona, in Spania, diaconul Laurentiu la Roma s. a. De
asemenea, a patimit mult episcopul Dionisie al Alexandriei.
Multi crestini au fost aruncati in circ animalelor
salbatice. }n localitatea Utica din Africa au fost aruncati intr-o
groapa cu var nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub
denumirea de "massa candida".
Valerian va fi luat prizonier in anul 260 de catre regele
Sapor al perslor. Acestia, dupa o captivitate grea, l-au jupuit de
viu si i-au pus corpul umplut cu paie intr-un templu, spre
umilirea romanilor (Lactantius, De mortibus persecutorum, 5).
95
8. Gallienus (260-268) fiul si urmasul lui Valerian, vazand
zadarnicia persecutiilor si impresionat de soarta tatalui sau, a
acordat pace crestinilor. Ba, mai mult, influentat poate si de
sotia sa, Salomina, Gallienus a dat un rescript de toleranta,
conumicat episcopilor prin scrisori. Este cel dintai imparat
care a dat un astfel de rescript. Desi nu cunoastem textul
original, sensul lui era urmatorul: crestinii erau liberi sa se
adune pentru cult iar Biserica primea inapoi bunurile
confiscate. Crestinii vor cunoaste acum o lunga perioada de
pace.
9. Aurelian (270-275) este cel care va mai tulbura
aceasta pace pana la Diocletian. Era un ilirian destoinic, un
soldat auster, un imparat capabil, fiu al unei profetese pagane
din Sirmium. Voind sa reformeze imperiul, a luat si masuri cu
caracter religios. El a adoptat cultul soarelui, facand din el
religia imparatilor pana la victoria crestinismului. Este
monoteismul solar, pe care a incercat sa-l reinvie Iulian
Apostatul (361-363). Mithra era reprezentantul lui Sol invictus
pe pamant. A devenit zeul principal al Imperiului, la Roma
ridicandu-i-se un templu, Mithriacum- pe care s-a pus
inscriptia: "Soli invicto".
Daca, o perioada, Aurelian a fost tolerant, spre sfarsitul
domniei, in 274, a dat un edict de persecutie impotriva
crestinilor. Edictul nu a ajuns insa sa fie aplicat in toate
provinciile.
În timpul sau, in 274 a avut loc si "retragerea aureliana"
adica mutarea administratiei si a trupelor romane din nordul,
in sudul Dunarii, unde a creat "Dacia Aureliana". Aceasta era
impartita in doua: Dacia Ripensis, de-a lungul Dunarii, cu
96
resedinta la Ratiari si Dacia Mediterranea (Interioara), in
muntii Haemus (Balcani), cu resedinta la Sardica (Sofia). La
292 Diocletian va consacra aceasta impartire. La anul 275,
Aurelian a fost asasinat la Caenophrurium (Castrul nou), in
apropierea Bizantului, de catre un grup de ofiteri.
Sub urmasii lui Aurelian, numiti "cei treizeci de tirani",
Imperiul a fost grav zdruncinat de razboaie interne si de
navaliri barbare, pana la Diocletian (283-305).
BIBLIOGRAFIE:
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974
V. N. POPESCU, Cauzele conflictului politic intre Biserica
crestina si statul roman sub imparatii Severi, Bucuresti, 1929.
7.3. PERSECUŢIILE LUI DIOCLEŢIAN ŞI URMAŞII SĂI
1. Diocletian (284-/85-305)
Este cel mai insemnat dintre imparatii ilirieni. De neam
modest, s-a ridicat in armata.
Temperament militar, energic, rece, capabil, cu vederi
largi, el a fost un adevarat reoganizator al Imperiului roman,
zguduit de un secol de crize. De fapt, el a inceput o reforma,
care va fi incheiata de Constantin cel Mare, care a dat
Imperiului roman un caracter de stat monarhic absolut.
Diocletian a instaurat sistemul politic al dominatului
care inlocuia principatul inaugurat de Octavian August.
Diocletian a devenit dominus, adica imparatul singur
detinea puterea suprema in stat, anihiland autoritatea
senatului si a institutiilor romane traditionale. Era un model
97
oriental, imparatului trebuind sa i se prosterne toti, indiferent
de rangul si de clasa sociala careia ii apartineau.
Diocletian a impartit apoi puterea cu Maximian, vechi
camarad de arme al sau, pe care la 1 martie 286 il numeste
"cezar", apoi "august", la 19 septembrie 286.
Diocletian a ramas "protaugust", preluand conducerea
Orientului, in timp ce Maximian Herculius a primit Occidentul.
Imperiul era insa socotit unitar, legile fiind date in numele
ambilor augusti.
În anul 292 ambii imparati si-au luat ca ajutor cate un
cezar: Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu
(numit si Maximian Galeriu), iar Maximian Herculins a luat, la 1
martie 293 pe Constantius Chlorus. |i aceasta era inrudita prin
casatorie, cu augustul sau, asa incat a trebuit sa se desparta
de Elena, sotia sa, cu care avea un fiu - viitorul Constantin cel
Mare.
Cei doi cezari au primit spre conducere cate o parte din
Imperiu. S-a convenit ca, la moartea sau retragerea augustilor,
cezarii sa devina augusti, iar in locul lor sa se numeasca alti
cezari.
Puterea imperiala a dobandit, incet, incet, un caracter
monarhic absolut. Diocletian va adopta fastul oriental:
diadema, vesminte luxoase, ceremonial complicar, viata
retrasa in palat. Cei ce se apropiau de el se prosternau
inaintea lui, trebuind sa-i sarute marginea mantiei, sa-l adore
ca pe un adevarat zeu. La 21 iulie 287 el si-a luat titlul de
Jovius, iar Maximian de Herculius, conferind astfel puterii
imperiale caracter divin.
98
Adminstratia Imperiului era si ea centralizata si strict
ierarhizata: in frunte se afla un consiliu imperial, numit
"Consistoriul sacru". }n anul 292 Imperiul a primit o noua
impartire in 4 prefecturi: a Orientului, a Iliricului, a Italiei si a
Galiilor, apoi 12 dieceze, 96 provincii (apoi peste 100 de
provincii). Erau urmatoarele capitale: Nicomidia (pentru
Orient), Sirmium (pentru Iliric), Mediolanum (Milan) si Roma,
apoi Ravenna (pentru Italia) si Treveri (Trier) (pentru Galia).
Desi Diocletian era pagan infocat, era, totusi, tolerant cu
crestinii care impanzisera administratia, armata si chiar
serviciul palatului. Galeriu insa, ginerele sau, era un fanatic si
intolerant, incult, brutal si superstitios, desi era un ofiter
valoros.
Romula, mama sa era originara din cetatea Romula
(Resca), capitala Daciei Malvensis (Oltenia). Ea se refugiase
din cauza navalirii carpilor la 248, la sudul Dunarii, in Dacia
Ripensis unde, in cinstea ei s-a infiintat orasul Romulianum. Ea
a influentat pe fiul ei Galeriu sa persecute pe crestini
(Lactantius, De mortibus persecutorum IX).
La 297 Galeriu a castigat o victorie impotriva persilor. Un
an mai tarziu, 298 a facut o "curatire" a armatei, persecutand
sau inlaturand pe crestinii den armata. Atunci au fost
martirizati la Durostorum (Silistra) veteranul Iuliu si soldatii
Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian.
Între 290-300 au fost martirizati la Halmyris (pe bratul Sf.
Gheorghe) in Dobrogea, preotul Epictet si tanarul Astion,
refugiati aici din Asia Mica. Tot acum e amintit si Evanghelicus,
primul episcop de Tomis (Constanta). Maximin Herculius, in
99
Apus, persecuta pe crestini, asa cum ii persecuta Galerius in
Rasarit.
Apoi, in discutiile cu Diocletian, Galerius il indemna pe
acesta sa dezlantuie persecutia impotriva crestinilor. La
inceput Diocletian a refuzat dar, apoi, influentat si de
neoplatonicul Porfiriu, Diocletian a emis o serie de decrete sub
lozinca: "nomen christianorum deleto = numele crestinilor sa
fie nimicit!"
Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Biserica
episcopala din Nicomidia - aflata in apropierea palatului
imperial - a fost pradata si apoi distrusa. Edictul prevedea
daramarea lacasurilor de cult, interzicerea adunarilor, arderea
cartilor sfinte, fara sa se faca victime. Crestinii care refuzau sa
apostazieze erau pedepsiti, cei mai de vaza pierdeau
drepturile si privilegiile si erau torturati iar cei de jos facuti
sclavi. Sclavii erau exclusi de la eliberare.
Pretextul imediat folosit de Galeriu pentru dezlantuirea
prigoanei l-au constituit incediul izbucnit la palatul din
Nicomidia, pus la cale de el insusi si imprudenta unui crestin
care a distrus un exemplar al edictului afisat. De asemenea,
crestinii erau socotiti vinovati de miscarile populatiilor din Siria
si Armenia romana.
Ca urmare, personalul curtii imperiale a fost obligat sa
sacrifice zeilor; de asemenea, imparatesele Prisca, sotia lui
Diocletian (cunoscuta si sub numele de Alexandra) si fiica ei,
Valeria, sotia lui Galeriu, care simpatizau cu crestinii.
Galeriu a executat riguros edictul in Rasarit. Maximian
Herculius in Apus l-a aplicat si el. Constantin Chlor a stricat
doar unele biserici. Au fost distruse arhive bisericesti de mare
100
valoare. La Roma, crestinii insisi si-au astupat cu nisip multe
catacombe.
Al doilea edict a fost dat in aprilie 303 si era mult mai
aspru. El ordona sa fie aruncati in temnita episcopii, preotii,
diaconii, lectorii si exorcistii care nu apostaziaza de la credinta
crestina. Aceia care refuzau sa aduca sacrificii zeilor erau ucisi.
Cu ocazia sarbatoririi a 20 de ani de domnie (vicennalia)
in toamna anului 303, Diocletian a acordat o amnistie care,
insa nu s-a intins si asupra crestinilor. Dimpotriva, dupa 27
septembrie 303 a fost publicat al treilea edict de persecutie.
Acesta poruncea ca episcopii, preotii, diaconii si membrii
clerului inferior inchisi, sa fie pusi in libertate daca sacrifica
zeilor, iar daca nu sa fie ucisi.
Al patrulea edict si cel mai grav, s-a publicat in
primavara anului 304. Au avut loc executii, iar in Numidia se
fixasera chiar zile de sacrificiu de tamaiere (dies
thurificationis). Au fost aplicate chiar pedepse neprevazute de
lege.
Unii crestini au apostaziat, altii au predat cartile cerute
(traditores), iar altii, in locul Sfintei Scripturi si a cartilor de cult
au predat carti eretice, salvandu-le, astfel, pe cele bune.
Între numerosii martiri cazuti acum amintim sau au avut
de patimit, amintim pe: Antim, episcopul Nicomidiei, decapitat
la 303. La Eliopolis in Egipt a suferit Sfanta Varvara. În Cilicia
au suferit Cosma si Damian, doi medici care practicau
medicina din caritate crestina; la Antiohia Pisidiei a suferit
Margareta: in Capadocia Sfantul Gheorghe si Sfanta
Dorotheea, iar la Tesalonic au suferit Sfintele Agapi, Irina si
Hiona.
101
În anul 304 Galeriu a persecutat in special pe crestinii din
provinciile sud-dunarene ale Iliricului. La Sirmium resedinta lui
Galeriu, a suferit martiriul la 6 aprilie 304, Sfantul Irineu,
episcopul de Sirmium; la 9 aprilie 304, diaconul sau Sfantul
Dimitrie, de la numele caruia Sirmium se va numi Mitrovita,
impreuna cu sapte fecioare, "quarum nomina Deus scit"; la 15
sau 20 iulie 304 a suferit crestinul Secundus; la 20 august 304,
fecioara Basilla; la 25 octombrie 304, Sfanta Anastasia si altii.
La 26 martie 304 a murit la Singidunum (Belgrad), preotul
Montanus; la 2 noiembrie 304 a suferit episcopul Victorin de
Poetavio (Pettau, in Austria). La 23 februarie 305, se pare ca a
patimit, la Sirmium, Sineros sau Sinerotas. in 305 sau 306 au
fost martirizati aproape de Sirmium (la Fruska Gora) Sfintii
numiti "Quattuor coronati" = "Cei patru incoronati". Erau in
realitate cinci sculptori.
La inceputul sec. IV sunt mentionati trei martiri la
Axiopolis (Cernavoda): Chiril, Chindeas si Tasios (Dasius), ca si
Dasius de Durostorum (+ 20 noiembrie 303) ale carui moaste
au fost duse in sec. VI la Ancona, in Italia.
Sub Diocletian intre 304-305 sau sub Liciniu, intre 320-
324 au fost martirizati Zaticos, Attalos, Camasis si Filip,
descoperiti la Niculitel-Tulcea (azi manastirea Cocos-Tulcea).
La 1 mai 305 s-au implinit 20 de ani de domnie a celor doi
augusti: Diocletian si Maximian care s-au retras Galeriu si
Constantius Chlor au devenit augusti pentru Orient si,
respectiv, pentru Occident. Ei si-au ales ca cezari pe Maximian
Daia si pe Flaviu Sever. Galeriu si Maximian Daia, in Orient,
continua persecutia prin edictul din 305. În anul 307 a suferit
martiriul, la Alexandria, Sf. Ecaterina. La 306 Constantius Chlor
102
s-a imbolnavit si l-a chemat din Orient pe Constantin, fiul sau,
pe care armata il proclama imparat. Vor avea insa loc o serie
de lupte interne.
Galeriu nu il recunoaste decat cezar si il numeste august
pe Flaviu Sever. Nefiind acceptat la Roma, s-a proclamat
august MaxenTiu, fiul lui Maximian Herculius, asa incat, in anul
306 existau 6 imparati (augusti si cezari). La 307 Flaviu Sever,
invins de Maxentiu s-a sinucis. În locul lui, Galeriu a numit pe
Valerius Licinius (308-324). Protestand, Maximian Daia acesta
este numit august impreuna cu Constantin (308) Galeriu si
Maximian Daia au continuat, in Orient, sa persecute pe
crestini, constrangandu-i nominal sa sacrifice. Marturisitorii
credintei (confessores) umpleau minele si carierele Tebaidei,
Palestinei, Ciliciei, Ciprului s.a.
În primavara anului 311 Galeriu era grav bolnav la
Sardica. Nu i-au ajutat nimic nici medicii, nici sacrificiile aduse
zeilor. Deznadajduit, la 30 aprilie 311 a dat, de la Sardica, un
edict de toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin
si cu Liciniu. Documentul preciza ca "ut denuo sint christiani et
conventicula sua componant" = "sa existe din nou crestini si sa
se poata tine adunarile lor" (Lactantiu, De mortibus
persecutorum, 34 ). Galeriu le imputa mai intai crestinilor ca in
"nebunia" lor, nu s-au intors la religia stramosilor, constata
apoi zadarnicia persecutiilor contra lor, dupa care le acorda
libertatea de cult, cu conditia sa se roage lui Dumnezeu pentru
el si pentru stat si sa nu tulbure ordinea publica. Galeriu a
murit la 5 mai 311.
Totusi, Maximin Daia, care incerca sa reorganizeze
paganismul in Orient, a reinceput persecutia. Acum au fost
103
martirizati 5 episcopi egipteni, intre care Petru al Alexandriei si
Phileas de Thmuis. Altii, preoti, au suferit in provincii, ca Pamfil,
la Cezareea Palestinei si Lucian la Nicomidia (+312); altii au
suferit in Palestina. La 311 Maximin Daia a pornit char razboi
contra regelui Tiridate al Armeniei, devenit crestin. Rezultatul a
fost dezastruos pentru romani.
Curand insa, Maximin Daia a ajuns in conflict cu Liciniu
care il cheama in ajutor pe Constantin. Maximin se aliaza cu
Maxentiu, ceea ce a dus la declansarea unui razboi intre
Constantin si Maxentiu. Din Galia, Constantin vine in Italia si il
infrange pe Mexentiu la Turin si Verona, dupa care s-a
indreptat spre Roma. Lupta hotaratoare s-a dat la podul
Milvius, langa Tibru (13 km. mai sus de capitala). Desi armata
lui Maxentiu era mai numeroasa si mai bine echipata,
Cnstantin a invins. Retragandu-se Maxentiu s-a inecat in Tibru,
iar Constantin a intrat triumfator in Roma la 28 octombrie 312.
Referitor la victoria lui Constantin, istoricii Eusebiu si
Lactantiu povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului
lui Dumnezeu. |i anume, el a vazut pe cer o cruce luminoasa,
inconjurata de cuvintele: "Întru acest semn, vei invinge" - in
hoc signo vincesc - - Ev tovtw nika. De asemenea, a vazut un
vis, in care Hristos l-a indemnat sa puna semnul crucii pe
steaguri, ceea ce Constantin a si facut. Asa s-a nascut
monogramul crestin, rezultat din initialele numelui lui Hristos
(XP) suprapuse ... . Din acest moment Constantin s-a alaturat
crestinilor.
La inceputul anului 313 Constantin, impreuna cu Liciniu
au dat edictul de la Mediolanum (Milan), act aflat la Lactantiu.
De mortibus persecutorum, 48. Prin acest act se dadea
104
crestinilor libertatea credintei si cultului, se anulau toate
hotararile anterioare impotriva crestinismului si se declara
libera trecerea la crestinism. Se poruncea apoi ca bunurile
luate bisericilor sa fie restituite imediat. Biserica era
recunoacuta oficial ca institutie religioasa organizata. Prin
urmare, crestinismul devenea religio licita, adica religie
permisa in Imperiul roman.
Desi i-a fost trimis actul edictului, Maximin Daia nu l-a
respectat, fapt pentru care s-a razboit cu Liciniu. }nfrant la
Adrianopol, va consimti sa accepte si el edictul, dar va muri in
Cilicia, in 313 sau 314.
În urma conflictului dintre Constantin si Liciniu, cel de al
doilea va fi infrqnt in 314, dar va continua sa persecute pe
crestini intre 320 si 324. Acum au suferit cei 40 de mucenici
care au inghetat noaptea, in lacul Sevastia, si altii.
La 18 septembrie 324, Liciniu a fost din nou infrant de
Constantin, apoi condamnat la moarte si executat la Tesalonic,
in anul 324. Din 324 Constantin ramane singurul imparat al
intregului Imperiu roman, pana in 377, anul mortii sale.
Crestinismul se va bucura de o perioada de pace in tot Imperiu.
Se pare ca a mai fost dat un edict de toleranta. Daca la 313
crestinismul devenea religio licita, mai apoi devenea religie
favorizata.
Iulian Apostatul (361-363) va mai incerca o restaurare a
paganismului, fara insa sa reuseasca.
Convertirea lui Constantin la crestinism a avut o
importanta epocala. Ea a dat un curs nou istoriei universale,
incercand sa armonizeze interesele superioare ale Imperiului
roman cu interesele Bisericii crestine.
105
BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASCĂ:
PR. PROF. I. R{MUREANU, Sinoadele de la Sirmium dintre anii
348 si 358, in "S. T.", XV (1963), nr. 5-6, p. 266-316
R. VULPE, ION BARNEA, Romanii la Dunarea de Jos, Bucuresti,
1968, p. 378-381
I. BARNEA, Crestinismul in Scythia Minor dupa inscriptii, in "S.
T." VI (1954), nr. 1-2, p. 65-112
IDEM, Martyriorul de la Niculitel, "B. O. R.", XCI (1973), nr. 1-2
p. 218-228
PR. PROF. I. R{MUREANU, Martirii crestini de la Niculitel,
descoperiti in 1971, in "B. O. R.", XCI (1973), nr. 3-5, p. 464-
471
IDEM, Sfinti si martiri la Tomis-Constanta, "B. O. R.", XCII
(1974), nr. 7-8, p. 975-1011
PR. PROF. N. |ERB{NESCU, 1600 de ani de la prima marturie
documentara despre existenta episcopiei Tomisului, "B. O. R.",
LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 966-1026
P. I. DAVID, Primii martiri crestini cunoscuti pe teritoriul patriei
noastre, "M. O.", XXIV (1972), nr. 3-4, p. 277-281
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974
106