Post on 04-Jan-2016
description
Ministerul Educaţiei al Republicii MoldovaUniversitatea de Stat din Moldova
Facultatea Ştiinţe EconomiceCatedra Contabilitate şi Informatică Economică
REFERAT
la disciplina Metodologia cercetărilor economice
Tema: Ştiinţa economică şi diversificarea ei.
Elaborat de masteranda gr. MCI_111 Sochirca Marina
Verificat de lectorul univ., doctor Moraru Angela
Chişinău, 2011
CUPRINS:
Introducere.......................................................................................................................
1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice...................................................................
2. Obiectul de studiu al teoriei economice......................................................................
3. Clasificarea ştiinţei economice....................................................................................
4. Rolul şi funcţiile ştiinţei economice............................................................................
5. Structura teoriei economice contemporane.................................................................
Concluzie.........................................................................................................................
Bibliografie.....................................................................................................................
INTRODUCERE
“Orice risipitor este un vrăjmaş al societăţii;
orice om econom este un binefăcător public”
A.Smith
Lumea înconjurătoare este studiată cu ajutorul ştiinţei. Științele economice s-au
dezvoltat pentru cercetarea activităților economice, a legilor dezvoltării economice și
pentru suportul științific al deciziilor care trebuie luate de către stat sau de către
unitățile economice. Ştiinţa economică studiază relaţii cu caracter dublu: atît
obiective cît şi subiective. Deasemenea, ştiinţa economică este o ştiinţă socială,
deoarece în centrul preocupărilor sale se află una din formele de activitate ale omului,
comportamentul subiectiv al acestuia.
În domeniul științelor economice se pornește în prezent de la ideea că nevoile
oamenilor sunt teoretic nelimitate. Deoarece mijloacele prin care aceste nevoi pot fi
satisfăcute sunt totuși limitate, în mod inevitabil nu pot fi satisfăcute toate nevoile.
Bunurile destinate satisfacerii acestor nevoi sunt limitate, economia trebuie să țină
cont de acest lucru și să folosească în mod optim bunurile disponibile.
În condiţiile economiei contemporane modalităţile de utilizare a resurselor şi de
organizare a activităţii la orice nivel devin mai variate şi mai complexe, iar mărimea
eforturilor sau cheltuielilor antrenate sporeşte pe măsură. Ca urmare, atât individul,
cât şi colectivităţile şi societatea în ansamblul său îşi pun mereu şi tot mai imperativ
întrebări asupra modului în care să-şi orienteze activitatea sau să-şi fundamenteze
alegerile de soluţii şi deciziile de alocare a resurselor, totdeauna limitate, pentru
satisfacerea unor trebuinţe aflate în continuă creştere şi diversificare.
În concluzie, se poate formula ideea că ştiinţa economică studiază opţiunile
raţionale ale oamenilor şi grupurilor sociale în procesul de producţie, schimb,
repartiţie şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse limitate
a cerinţelor nelimitate ale civilizaţiei umane aflate în plin progres.
3
1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei economice
Cercetarea evoluţiei cunoaşterii economice a condus la concluzia acceptată de
mai mulţi specialişti că se remarcă cinci faze mai importante:
faza preştiinţifică, care începe din antichitate şi se desfăşoară până în secolul al
XVIII-lea;
faza constituirii propriu-zise a ştiinţei economice 1750-1870;
faza descoperirii şi elaborării principiilor sale teoretice funda-mentale 1870-
1930;
faza a patra a evoluţiei ştiinţei economice, care se încadrează între anii 1930-
1970;
faza a cincea, din deceniul al 8-lea al secolului nostru până în prezent.
Analiza evoluţiei ştiinţei economiei atestă că bazele teoretice ale economiei
politice au fost puse de mari economişti ca: Adam Smith, David Ricardo, Jean Batiste
Say, John Stuart Mill şi alţi remarcabili economişti care şi-au adus contribuţia la
ridicarea acestei ştiinţe pe noi trepte de cunoaştere.
Treptat, cunoaşterea economică s-a constituit într-o ştiinta independentă,
distinctă, de sine stătătoare. Dezvoltarea si diversificarea vieţii economice,
necesitatea cunoaşterii economiei ca un tot unitar, ca un organism viu, dar şi a
parţilor sale componente, au adus la desprinderea din ştiinta economică (identificata
la început cu economia - politica) a unor discipline specializate, la apariţia, în
procesul diviziunii ştiintei, a noi ştiinte economice consacrate studierii diferitelor
domenii şi ramuri ale economiei (economia industriei, a agriculturii, a turismului,
economia muncii, a învatamintului, a ştiintei, economia mondiala, statistica etc.).
Totodata, si-au facut aparitia şi şi-au impus ca discipline economice distincte o serie
de ştiinte integratoare, de graniţa sau de contact cu alte stiinte (econometria,
economia protectiei mediului natural, cibernetica economica, ergonomica s.a.) ca
reflectare a cerinţelor de cercetare şi studiere multilaterală, inter si pluridisciplinară a
diverselor laturi sau componente ale vietii economice.
Conceptul de ştiinţa economica (economie politică) a fost lansat în anul 1615 de
către Antoine de Montchretien prin publicarea Tratatului de economie politică, o
carte despre finanţele publice, despre normele de gospodărire a statului. Între epoca
în care termenul a fost utilizat pentru prima dată în Antichitate şi perioada actuală,
economia ca realitate şi componentă a vieţii sociale şi ca ştiinţă a parcurs un drum
lung şi complicat. Acest drum a pus în evidenţă un lucru elementar şi în acelaşi timp
fundamental: omul şi societatea nu pot să existe şi să se dezvolte decât în condiţiile în
care îşi produce cele necesare traiului.
Faţă de politica economică, economia politică trebuie să fie antemergător, având
rolul de a furniza idei pe baza cărora oamenii politici să poată stabili măsuri practice.
Ştiinţa economică operează cu noţiuni şi concepte specifice cu ajutorul cărora
cercetează activitatea economică, dinamica ei, în timp şi spaţiu. Ştiinţa economică se
referă la ştiinţele de ordin social. Lumea complexă a economiei este studiată din
diferite unghiuri de vedere de ştiinţele economice: generale, funcţionale, ramurale,
istorice, interdisciplinare.
În sec. XVII–XX, în lipsa cunoştinţelor specializate aprofundate, ştiinţa
economică era identificată ca economie politică. Ea era concepută diferit şi evaluată
ca ştiinţă: despre bogăţie, despre producţiaşi repartiţia bunurilor materiale, despre
relaţiile de producţie şi legităţile de dezvoltare, despre gestiunea economiei naţionale.
La frontiera sec. XIX – XX s-a afirmat o nauă direcţie ştiinţifică – “economics”.
Aceasta studiază comportamentul economic raţional al individului – utilizarea
eficientă a resurselor de producţie limitate cu scopul satisfacerii maximale a nevoilor
materiale ale omului.
Teoria economică are drept scop formarea în societate a gîndirii economice
contemporane şi contribuie la elaborarea programelor economice de dezvoltare
eficientă, îndreptate spre realizarea cu succes a problemelor economice şi creşterea
bunăstării populaţiei.
5
2. Obiectul de studiu al teoriei economice
Studierea evoluţiei obiectului de studiu al economiei politice evidenţiază că
definirea acestuia a preocupat în timp toate curentele de gândire economică.
La început, datorită nediferenţierii ştiinţei economice de celelalte ştiinţe,
obiectul de studiu al economiei politice se identifică cu cel al ştiinţei în ansamblul ei.
Iniţial se limita la producţia agricolă, apoi a fost extins la producţia în ansamblu,
după care, la circulaţia, repartiţia şi consumul avuţiei. Concepţia clasicilor privind
obiectul de studiu al economiei politice s-a dovedit deficitară, deoarece nu cuprindea
în aria ei de cercetare serviciile care, în prezent, în ţările dezvoltate, deţin mai mult de
jumătate din produsul naţional. Deficitar s-a dovedit şi curentul marxist apărut la
mijlocul sec. al XIX-lea care reducea obiectul de studiu al economiei politice la
raporturile sociale de producţie, generate de desfăşurarea procesului de producţie.
La sfârşitul secolul al XIX-lea obiectul de studiu al economiei politice a fost
orientat cu deosebire spre schimbul de mărfuri cu accent pe trebuinţele umane şi pe
utilitatea economică. Numeroase şcoli economice şi curente de gândire au situat în
centrul vieţii economice elementele psiho-sociale dând teoriei economice o
pronunţată nuanţă psihologică subiectivă.
În secolul al XX-lea s-a impus opinia potrivit căreia economia politică este ştiinţa
opţiunilor raţionale eficiente. Această concepţie porneşte de la realitatea că
trebuinţele de consum ale omului sunt nelimitate cantitativ şi ca diversitate, în timp
ce resursele de satisfacere a lor sunt rare şi limitate. Aceasta impune compararea şi
comensurarea nevoilor de consum cu resursele şi satisfacerea selectivă prioritară a
unora faţă de altele în baza analizei costului de oportunitate, adică a comparării
câştigului şi pierderii generate de satisfacerea prioritară a unor trebuinţe în raport cu
altele. De-a lungul timpului, se remarcă preocuparea oamenilor şi a societăţii de a
asigura un echilibru între nevoile de consum în continua creştere şi diversificare şi
resursele rare şi limitate.
În concordanţă cu această realitate, în teoria definirii ştiinţei economice s-au
formulat mai multe variante dintre care retine atenţia:
– ştiinţa economică reprezintă „ştiinţa care studiază comporta-mentul ca o relaţie
între ţeluri şi resursele rare, care au întrebuinţări alternative”.
– ştiinţa economică studiază acţiunile indivizilor şi ale grupurilor de indivizi în
procesul de producţie, schimbul şi consumul de bunuri şi servicii în scopul
satisfacerii cu resurse limitate a trebuinţelor nelimitate ale oamenilor;
– ştiinţa economică studiază resursele limitate pentru a produce bunuri (mărfuri,
produse) evaluabile şi a le distribui pe grupe.
Tabelul 1: Obiectul de studiu al teoriei economice
Nr/o Curente şi şcoli de
gîndire economică
Obiectul de studiu
1 Mercantilismul
Fiziocraţii
Şcoala clasică
Avuţia naţională
2 Marxismul Relaţiile de producţie
3 Şcoala istorică Economia naţională în ansamblu
4 Marginalismul
(microeconomia)
Comportamentul subiecţilor economici, căile şi
mijloacele atingerii scopurilor propuse
5 Keynesismul
(macroeconomia)
Mecanismul funcţionării economiei naţionale ca
un tot întreg
6 Curentul instituţional -
sociologic
Institutele şi schimbările instituţionale
7 Teoria sintezei neoclasice Avuţia naţională, formele şi stimulenţii
comportamentului uman în lumea resurselor
limitate
7
Prin urmare, există cîteva cele mai răspîndite interpretării ale teoriei economice
ca ştiinţă:
- studiază schimbul, comportamentul pe pieţile financiare şi modul de alocare
a resurselor materiale;
- studiază modul în care societateafoloseşte resursele limitatepentru a produce
bunuri de valoare şi pentri a le distribui membrilor săi;
- studiază modul de formare a preţului muncii, capitalui şi pămîntului şi modul
de utilizare a acestor preţuri în procesul de distrinuire a resurselor;
- examinează distribuţia veniturilor şi sugerează modalităţi de ajutorare a
persoanelor defavorizate.
Problema alegerii obiectul ştiinţei economice:
• atunci când timpul şi resursele pentru atingerea scopurilor sunt limitate şi
susceptibile de utilizări alternative iar scopurile pot fi diferenţiate între ele în ordinea
importanţei, comportamentul uman îmbracă în mod necesar forma alegerii. Altfel
spus, când nu putem avea tot ce dorim trebuie să alegem între alternativele posibile.
• ierarhizează trebuinţele după importanţă, mărime şi urgenţă, şi
• compară beneficiul deţinerii unui bun/unei cantităţi mai mari dintr-un bun (deci
a satisfacerii unei anumite trebuinţe/satisfacerii într-o mai mare măsură) cu costurile
renunţării la alte bunuri/ ale deţinerii unor cantităţi mai mici din alte bunuri (deci
nesatisfacerea/ satisfacerea într-o mai mică măsură a altor trebuinţe).
3. Clasificarea ştiinţelor economice
Ştiinţele economice formeză la momentul actual un sistem cu numeroase
componente, numit “sistemul ştiinţelor economice”. În acest sistem în linii mari pot fi
evidenţiate următoarele direcţii:
ştiinţe economice fundamentale (generale);
ştiinţe economice funcţionale;
ştiinţe economice de ramură şi aplicative;
ştiinţe economice interdisciplinare;
ştiinţe economico-istorice.
Ştiinţe economice generale în sistemul cunoştinţelor economice joacă rolul de
“fundament” – baza metodologică pentru disciplinele concrete şi de specializare
îngustă. Teoria economică este concentrată pe sistematizarea şi generalizarea faptelor
şi a fenomenelor reale, elaborarea conceptului ştiinţific şi relevarea legilor
economice.
Ştiinţe economice funcţionale abordează anumite aspecte, funcţii separate ale
activităţii economice. Dintre acestea fac parte: statistica economică, evidenţa
contabilă şi auditul, managementul general, activitatea bancară, marketing, drept
economic ş.a.
Ştiinţe economice de ramură şi aplicative analizează economia în cadrul unei
ramuri, dar este posibilă şi specializarea pe sectoare aparte.
Ştiinţe economice interdisciplinare cele ce se intersectează şi explică modelele,
formele, regulile de activitate economică. Aici se includ: metode economico-
matematice, cibernetica economică sociologia economică.
Ştiinţe economico-istorice reflectă evoluţia economică în timp a unei ţări, grup
de ţări, a comunităţii economice mondiale, precum şi evoluţia gîndirii economice.
Acest bloc include: istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale, istoria
doctrinelor economice.
9
4. Rolul şi funcţiile ştiinţei economice
Ştiinţa economică generală influenţează multilateral dezvoltarea societăţii. Ea
este:
baza sistemului de învăţămînt economic şi al formării gîndirii economice
ştiinţifice;
baza teoretico-metodologică în procesul elaborării corectării politicii
economice a firmelor, statului;
izvorul valorilor ideologice.
Printre funcţiile teoriei economice putem enumera:
1. Funcţia cognitivă – funcţia generală de studiere, cunoaştere şi explicare a
fenomenelor economice de dezvăluire a esenţei şi legităţilor dezvoltării;
2. Funcţia practică (pragmatică) – elaborarea principiilor şi metodelor
activităţii economice raţionale, fundamentarea strategiilor dezvoltării
economice;
3. Funcţia metodologică – elaborarea noţiunilor şi a metodologiei de analiză
economică, necesare pentru toate ştiinţele economice aplicative, ce vizează
soluţionarea problemelor economice concrete;
4. Funcţia ideologică – fundamentarea, apărarea şi promovarea unor idei şi
viziuni.
Fig.1.1: Corelaţia practicii, teoriei şi politicii economice.
Politica economică
Teoria economică
Economia – activitate practică
argumentarea strategiilor şi recomandărilor
verificarea viziunii, ipotezeiacumularea, analiza şi sistematizarea faptelor
monitorizarea măsurilor social-economice
5. Structura teoriei economice contemporane
Structura economiei naţionale:
• Microeconomia se referă la totalitatea fenomenelor şi proce-selor economice, la
raporturile cauzale şi funcţionale care se formează între participanţii la viaţa
economică care se structurează la nivelul unităţilor economice, al familiilor şi al
verigilor administrativ-terito-riale de bază.
• Mezoeconomia cercetează viaţa economică de la nivelul ramurilor,
subramurilor şi zonelor economice.
• Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de economie din cadrul unei
ţări, desfăşurate în unitatea lor la nivelul unităţilor, ramurilor şi zonelor teritoriale.
Economia naţională reprezintă sistemul istoriceşte constituit al activităţilor
economico-sociale, activităţi care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei
ţări şi care se raportează la posibilităţile şi la interesele generale naţional-statale.
La nivelul economiei naţionale, elementele structurale se diver-sifică în plan
orizontal în: structuri tehnologice, de ramură, teritoriale, sectoriale etc.
Satisfacerea nevoilor umane se realizează din producţie proprie, prin autoconsum
sau prin apelarea la produsele altora şi obţinerea lor prin schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb. Economia de schimb reprezintă acea formă de
organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc
bunuri pentru vânzare, obţinând în schimbul lor alte bunuri, necesare satisfacerii
nevoilor.
Legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor
bilaterale; bunurile produse ce îmbracă forma de marfă.
Economia la nivel mondial, a diferitelor zone geografice şi a fiecărei ţări prezintă
o mare diversitate, este extrem de eterogenă. Venind în întâmpinarea tendinţei de
generalizare a economiei de schimb teoria economică s-a preocupat de elaborarea
unor modele de organizare şi funcţionare capabile să rezolve problema rarităţii şi să
11
atenueze conflictul dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate, dintre capacitatea
modului tehnic şi utilizarea resurselor.
Modalităţile concrete de fundamentare, adaptare, aplicare şi urmărire a deciziilor
impuse de raritatea economică au fost definite sub forma a doua sisteme teoretice de
organizare şi funcţionare a economiei de schimb (care să răspundă la problemele: Ce
şi cât să producă? Cum şi pentru cine se produce?):
a) sistemul economiei de piaţă;
b) sistemul economiei de comandă (de economie centralizată).
În practica economică, nici unul din modelele teoretice de organizare a
economiei de schimb nu a funcţionat în forma pură. În orice economie contemporană
se întrepătrund în proporţii diferite elemente şi mecanisme specifice sistemului de
piaţă liberă cu cele dirijiste, se poate vorbi despre o anume convergenţă între
diferitele componente ale acestor sisteme.
Științele economice se împart de regulă în două domenii: economie
politică și economia afacerilor.
Economia politică cercetează toate relațiile economice din domeniul
microeconomiei, ca rezultat al deciziilor raționale ale actorilor individuali (familii,
firme) și din domeniul macroeconomiei, ca rezultat al interacțiunii sistematice a
tuturor agregatelor unei economii (cererea agregată, investițiile, nivelul prețului).
Economia afacerilor cercetează comportamentul unei unități economice, a unei
firme, în condițiile existenței posibilităților și materiilor prime limitate.
Adam Smith care în anul 1776 a publicat cartea „An Inquiry into the Nature and
Causes of the Wealth of Nations“ este considerat fondatorul științelor economice
moderne. In această carte el a criticat mercantilismul care a predominat până în acel
moment. Opera sa s-a răspândit în Marea Britanie si SUA și expima pentru prima
dată ideea unei noi direcții științifice, pentru cercetarea activităților economice. Smith
a implementat în mod special ideile deja existente ale lui Montesquieu despre
separarea puterilor și ideile istoricului David Hume despre motivele umane și despre
proceduri.
Economia modernă se bazează pe cercetările și publicațiile lui John Maynard
Keynes care în opera sa controversată „The Economic Consequences of the Peace“ a
criticat plățile reparatorii oferite economiei Germaniei după primul război mondial.
Mai presus de toate, teoria sa generală a ocupației forței de muncă, a dobânzii și a
banilor a dominat discuțiile despre macroeconomie de-a lungul mai multor secole.
Alături de această economie orientată înspre cerere, de tip keynesian, în a doua
jumătate a secolului al XX-lea s-a răspândit și a fost recunoscută o orientare înspre
ofertă, monetarismul, care a aparținut economistului Milton Friedman. În domeniul
politicii economice, aceste punte de vedere orientate înspre ofertă au fost puse în
aplicare de către Margaret Thatcher în Anglia, sub numele de Thatcherismus și de
președintele american Ronald Reagan, sub numele de Reaganomics.
În domeniul științelor economice se pornește în prezent de la ideea că nevoile
oamenilor sunt teoretic nelimitate. Deoarece mijloacele prin care aceste nevoi pot fi
satisfăcute sunt totuși limitate, în mod inevitabil nu pot fi satisfăcute toate nevoile.
Bunurile destinate satisfacerii acestor nevoi sunt limitate, economia trebuie să țină
cont de acest lucru și să folosească în mod optim bunurile disponibile.
13
CONCLUZIE
In prezent viata economica pe plan national si international cunoaste un
dinamism deosebit, marcat nu atat prin cresteri cantitative, cat mai ales prin
transformari calitative care influenteaza, in proportii si forme diferite, soarta si
destinele oamenilor si popoarelor. Fructificarea posibilitatilor de progres pe care le
genereaza transformarile cu caracter revolutionar care au loc este, intr-o masura
hotaratoare, legata de cresterea contributiei fiecarui membru activ al societatii. Pentru
aceasta, o premisa de baza o reprezinta insusirea notiunilor de baza, a principiilor si
mecanismului de organizare si functionare a economiei contemporane de catre toti cei
antrenati in activitatea economico-sociala, cu mentiunea ca stringenta si amploarea
acestui imperativ cresc, proportional cu pozitia, locul si rolul ocupat de fiecare in
sistemul economiei nationale.
În concluzie, se poate spune că economia este ştiinţa care studiază producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii în vederea desprinderii
legilor şi raporturilor de condiţionare şi intercondiţionare dintre fenomenele şi
procesele economice, punând în evidenţă metodele şi soluţiile de utilizare eficientă a
resurselor atrase în procesul de satisfacere a trebuinţelor social – umane.
BIBLIOGRAFIE
1. Modovanu Dumitru/ Curs de teorie economică/ editura ARC 2006 – 432 p.
2. Modovanu Dumitru / Economia politică/ editura ARC 2001 – 300 p.
3. Nelly Filip, Olga Sorocean / Teorie economică/ Chişinău 2008 – 404 p.
15