Post on 11-Jul-2016
description
CuprinsIntroducere.................................................................................................................................................2
1.Evoluţia teoriilor.......................................................................................................................................3
1.1Reprezentanţii teoriilor preclasice......................................................................................................3
1.2 Şcoala pozitivistă...............................................................................................................................3
2.Teorii bazate pe caractere fizice...............................................................................................................4
2.1 Teoriile tipurilor fizice : fizionomia şi frenologia................................................................................5
2.2 Teoriile antropologiei criminale.........................................................................................................6
6.Teoriile tipurilor de corp...........................................................................................................................6
Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale.......................................................................................6
7.Teoriile privind factorii biologici şi comportamentul criminal..................................................................9
3.Teoriile privind dezechilibrul biochimic..................................................................................................10
3.1 Funcţionarea sistemului nervos central...........................................................................................11
3.2 Incapacitatea de a învăţa.................................................................................................................11
3.3 Funcţionarea autonomă a sistemului nervos...................................................................................11
Concluzie...................................................................................................................................................13
Bibliografie:...............................................................................................................................................14
IntroducereTradiţional, justiţia este definită ca activitatea de soluţionare a litigiilor de către instanţele de
judecată. Justiţia juvenilă nu se referă numai la înfăptuirea justiţiei în privinţa copiilor, ci
cuprinde cu mult mai multe activităţi.
Termenul „justiţie juvenilă”, aşa cum este înţeles de obicei în Republica Moldova, se referă strict
la copiii aflaţi în conflict cu legea. Acest termen însă poate manifesta sensuri diferite. Astfel,
acesta, de exemplu, poate exclude copii sub vîrsta responsabilităţii penale sau, dimpotrivă, să-i
includă, poate fi restrîns la statutul legal al copiilor în conflict cu legea sau folosit într-un sens
mai larg, care include toate situaţiile în care este nevoie de soluţionat o problemă în legătură cu
vreun copil, inclusiv situaţii ce nu au caracter penal.
Justiţia juvenilă este o activitate juridico – socială, care, pe lîngă soluţionarea conflictelor penale
apărute cu participarea copiilor, include şi activităţi de prevenire a delincvenţei, reabilitare
socială şi psihologică a copiilor în conflict cu legea. Astfel, justiţia juvenilă nu priveşte numai
modalitatea de tratare a copiilor aflaţi în conflict cu legea, dar la fel se ocupă şi de cauzele
săvîrşirii infracţiunilor, de măsurile de prevenire a comportamentului deviant şi de reintegrare
socială a acestor copii.
Apreciind că delincvenţa juvenilă la problemă socială nu ţine seama de bariere geografice sau
niveluri de dezvoltare, un expert american în acest domeniu o caracteriza, cu mai multe decenii
în urmă, ca un veritabil „simptom al decadenţei unei naţiuni” (Launden A. W., 1964, p.5), care
sintetizează principalele deficienţe ale politicii culturale, educaţionale şi economice. Un Raport
mai vechi al Naţiunilor Unite (Second U.N. Congress, 1960) evidenţia, totuşi, faptul că
delincvenţa juvenilă este preponderentă în ţările industrializate şi se menţine la niveluri minime
în ţările unde prevalează agricultura şi unde familia continuă să rămînă principala agenţie de
control social.
În vederea studierii naturii delincvenţei juvenile şi depistării formelor, modalităţilor de prevenire
a acestui fenomen, oamenii de ştiinţă au început în acest sens procesul de amănunţire a tipurilor
de delincvenţi, a modului de gîndire a acestora şi clasificarea lor cu scopul de a găsi răspunsul la
întrebările des auzite referitoare la apariţia şi dezvoltarea caracterului delincvenţial al persoanei.
Au fost create în acest sens mai multe şcoli, curente şi teorii care studiau apariţia fenomenului
delincvenţial. În această lucrare voi menţiona unele din acestea pentru a arăta evoluţia gîndirii şi
informării oamenilor de ştiinţă despre persoana delincventului.
2
1.Evoluţia teoriilor Deseori, în lucrările criminologice se face referire la şcolile de gîndire clasică şi neoclasică din
domeniu. Şcoala clasică este frecvent asimilată cu numele şcolii italiene şi a lui Cesare Bonesana
Marchiy de Beccaria (1738-1794). Ceea ce a intervenit ulterior, prin modificările aduse la unele
teorii, coincide în mare măsură cu ideile şi conceptele de bază despre natura umană.
1.1Reprezentanţii teoriilor preclasiceCriminologii acestei perioade au dezvoltat şi explicat mai detaliat teoria societăţii, axîndu-şi
eforturile pe înţelegerea şi descrierea relaţiilor dintre individ şi grup.
Beccaria a inclus teoriile scolastice ale lui Toams d’ Aquino în alambicul cercetărilor sale,
acelaşi lucru la făcut şi cu teoreticienii contractului social reprezentaţi de Hobbes, Locke,
Voltaire şi Rousseau.
-Montesquieu a considerat că societatea rezultă din patru impulsuri sau dorinţe:pacea, foamea,
sexul şi dorinţele sociale;
-Rousseau credea că baza formării societăţii este dorinţa de a avea prieteni;
-Hobbes a perceput frica drept motivul principal care i-a determinat pe oameni să formeze
societatea şi să-i accepte şi restricţiile, Aparent, toate acestea ar afecta opţiunea liberă
individuală, însă în alegerea acţiunii individuale există libertatea de a hotărî;
-Voltaire a recunoscut că va putea fi mai puternic sau mai slab prin prisma comportamentului
său, dar este încă prematur ca să testeze această doctrină ca element esenţial al comportamentului
uman.
1.2 Şcoala pozitivistăPe parcursul acestui secol, metodologiile de bază şi logice ale obiectivului ştiinţei criminologice
au devenit bine determinate. Investigaţiile ştiinţifice şi interpretările care au început să fie date pe
baza acestora au furnizat un nou sistem de explicaţii al tuturor fenomenelor, incluzînd totodată şi
moştenirea acumulată din istoria religiei şi obiceiurilor. La întrebările vechi despre natura umană
au început să fie date răspunsuri, mai degrabă în termenii obiectivelor ştiinţei decît în aceia ai
religiei sau filozofie.
Cesare Lombroso, în ultima carte a sa „Crima – cauzele acesteia şi remediile”, susţine că
există trei mari categorii de criminali:
1. Criminali născuţi, înţeleşi ca rămăşiţe atavistice ale unei forme de evoluţie înapoiată şi,
de aceea, ei constituiau doar o treime din numărul total de agresori. Crima provine din
3
condiţii organice, fiind un fenomen biologic şi astfel, crima este sînge, este congenitală.
Criminalul se naşte criminal. O constatare interesantă pe care a făcut-o Cesare Lombroso
a fost în legătură cu lipsa durerii (analgezia), care vine şi îl apropie pe criminal şi mai
mult de omul sălbatic;
2. Criminalii bolnavi, adică idioţii, imbecilii, paranoicii, melancolicii şi cei afectaţi de
paralizie generală, alcoolicii, epilepticii sau istericii;
3. Criminoloizii – o clasă largă, fără caracteristici fizice speciale, care nu sunt afectaţi de
boli mintale, dar al căror sisteme emoţional şi mintal conduce, sub anumite circumstanţe,
la comportamentele criminale.
Cesare Lombroso a formulat teza atavistică potrivit căreia criminalii sunt nişte rămăşiţe
biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu şi că sunt indivizi mai primitivi şi mai puţin
evoluaţi decît concetăţenii lor care nu sunt criminali.
Enrico Ferri
Autorul publicaţiilor „Homicidul” şi „Sociologia criminală” a clasificat criminalii în : nesănătoşi,
născuţi, ocazionali şi criminali din pasiune.
Teza originală a lui Ferri constă în aceea că fapta criminală s-ar datora unui mare număr de
factori, clasificaţi ca:
1. Factorii fizici – climă, localizare geografică, temperatură, efecte sezoniere etc;
2. Factorii antropologici – vîrstă, sex, condiţii psihologice şi organice;
3. Factorii sociali – densitatea de populaţie, religie, obiceiuri, forme de organizere etc.
2.Teorii bazate pe caractere fiziceUna din cele mai dese abordări desfăşurate în cercetarea criminologică a fost scoaterea în
evidenţă a defectelor biologice şi fizice, ca stigmat distinctiv pentru criminali. Astfel, ei sunt
văzuţi ca diferiţi caracteristic, anormali, defectuoţi şi, de aceea, inferiori biologic.
Acest defect biologic este capabil să producă la criminali anumite caracteristici fizice, care îi fac
să apară diferiţi faţă de omul obişnuit, de aceea teoreticieni criminologici, încă de la început, au
studiat înfăţişarea fizică a criminalilor în tentativa de a identifica aceste caracteristici.
4
2.1 Teoriile tipurilor fizice : fizionomia şi frenologia.Convingerea că unele caracteristici fizice neobişnuite marchează persoanele cu înclinaţie de a
comite crime este mai veche în timp. Judecarea caracterului după particularităţile fizionomice
faciale a fost recunoscută şi studiată în Europa în timpul vieţii lui Beccaria.
Un teolog elveţian, John Caspar Lovater, a publicat la Zurich, în 1775, o lucrare despre
fizionomie în 4 volume, intitulată „Fragmente fizionomice”.
Lovater a sistematizat în lucrarea sa mai multe observaţii cunoscute şi a făcut presupuneri ce s-au
dovedit a fi extravagante, despre pretinsa legătură care ar exista între particularităţile faciale şi
conduita umană.
Principala semnificaţie a fizionomiei a constat în aceea că ea a dat impuls unei viziuni cu mult
mai bine organizată, mai logică şi mai impresionantă, care avea să fie cunoscută sub denumirea
de frenologie.
Teoreticienii frenologi au prelucrat ideea lui Aristotel, potrivit căreia organul minţii este creierul.
La baza acestei teorii au stat trei principii:
1. Exteriorul craniului se conformează interiorului şi formei creierului;
2. „mintea” constă în facultăţi şi funcţii;
3. Aşa cum creierul este „organul minţii”, diferitele malformaţii ale feţei sau craniului sunt
indiciile „organelor” cu facultăţi speciale.
Franz Joseph Gall, un eminent anatomist european, a acordat, în general, credit dezvoltării
sistematice a doctrinelor frenologiei.
Gall substituie fizionomiei speculative cranioscopia, studiul craniului şi îndeosebi al creierului,
prin însuşirile omului, şi astfel se poate cunoaşte şi criminalitatea lui. Gall susţine că toate
instinctele, sentimentele, pasiunile, facultăţile omului sunt localizate în creier. Natura, calitatea
fiecărei facultăţi depinde de dimensiunea, structura şi funcţiunea organului său particular din
creier. Dacă organul este redus, alterat, sau chiar absent, atunci facultatea, funcţiunea respectivă
va fi absentă, redusă sau viciată.
Aşa se explică aptitudinile, facultăţile, calităţile, viciile, dispoziţiile, înclinaţiile şi infirmităţile
omului. Cum aceste organe ocupă un loc pe suprafaţa creierului, şi cum creierul determină
structura şi forma craniului, prin examenul acestuia vom putea cunoaşte şi dispoziţia, înclinaţia
ori însuşirile criminale ale omului.
5
Gall a enumerat 26 de facultăţi speciale ale creierului, iar colaboratorul său, Spurzheim, a ridicat
numărul acestora la 35.
Enumerarea lor a inclus facultăţi ca: conjugalitatea, dragostea de urmaşi, prietenia,
combativitatea, amabilitatea, distructivitatea, prudenţa, constructivitatea, idealismul şi
imitivitatea - toate grupate pe 3 compartimente, cel mai de jos fiind cel al tendinţelor active,
următorul al sentimentelor morale, iar cel superior al facultăţilor intelectuale.
Despre doctrina lui Gall, A. Franck, în dorinţa de a o combate, insistă asupra consecinţelor
morale dezastruoase şi absurde, că omul ar fi supus în întregime stării organelor din creier. El ar
fi, independent de puterea şi voinţa sa, în mod necesar şi inevitabil, om onest sau criminal.
Franck concluzionează că, dacă omul nu este stăpîn pe actele sale, ar fi injust şi absurd a-l
pedepsi.
Doctrina lui Gall a fost abandonată, dar nu din motivul consecinţelor ce i-au fost atribuite de
Franck, ci din cauza constatărilor făcute de către ştiinţă.
Totuşi, critica ştiinţifică întemeiată a teoriei privind frenologia crimei este aceea că aceasta este
ipotetică.
2.2 Teoriile antropologiei criminaleTeoria evoluţionistă a timpului a indicat atavismul ca pe o formă incipientă a vieţii animale. Cu
alte cuvinte, criminalul semăna cu strămoşii săi, cărora le-a păstrat caracteristicile fizice.
Din examinarea a 383 de criminali italieni, Lombroso a stabilit că 21% prezintă o asemenea
anomalie, în timp ce 43% au 5 sau chiar mai multe. Lombroso a afirmat că prezenţa a 5 sau mai
multe anomalii le indică faptul că individul este un „criminal născut”.
6.Teoriile tipurilor de corp
Teoria constituţiei predispozant delincvenţialeO distingere importantă a tipurilor de caracter o întîlnim în lucrarea medicului psihiatru
Kretschmer „Structura corpului şi caracterul (1921)”, în care acesta a formulat teoria existenţei
unei corelaţii între structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul
omului, pe de altă parte. Autorul distinge :
Constituţia – totalitatea caracteristicilor individuale, derivate din ereditate;
Caracterul – totalitatea posibilităţilor reacţionale ale unui individ;
Temperamentul – partea psihicului ce se află în corelaţie cu structura corporală.
6
Pornind de la constituţia corporală, Kretschmer stabileşte următoarele tipuri consitutţionale
distincte:
Tipul picnic (scund şi gras);
Tipul astenic (înalt şi slab);
Tipul atletic (tipul cu o musculatură bine dezvoltată);
Tipul displastic (amestecat, metis).
Profesorul Hooton de la Universitatea Harvard, mai bine de 15 ani a efectuat cercetări
antropologice ale criminalilor măsurînd volumul cutiei toracice, dimensiunile craniului şi alte
organe la peste 13 mii de condamnaţi. Aceste date au fost comparate cu cele ale 3.208 cetăţeni –
noninfractori. După valorificarea datelor, Hooton a publicat în anul 1939, rezultatele obţinute în
volumul „Criminalul american”. Cercetătorul a ajuns la concluzia existenţei tipului criminal cu o
constituţie predispozant delincvenţială.
Mai tîrziu, William Sheldon, în cartea sa despre tinerii delincvenţi, aduce o îmbunătăţire
metodologică remarcabilă. Sheldon şi-a extras ideile de bază şi terminologia tipurilor din
explicarea că viaţa umană începe ca un embrion şi care, în esenţă, este un tub făcut din 3 straturi
diferite de ţesut: primul este un strat intern (sau endodermul), al 2-lea este stratul mijlociu (sau
mesodermul) şi al 3-lea este stratul de suprafaţă (sau ectodermul). Apoi, Sheldon a construit o
tipologie fizică şi mentală conţinînd fapte cunoscute din embrinologie şi fiziologia dezvoltării.
Endodermul dă naştere viscerelor digestive; mesodermul – oaselor, muşchilor şi tendoanelor
sistemului organo-motor, iar ectodermul dă naştere conexiunilor ţesutului sistemului nervos şi
pielii.
Autorul Tudor Amza în manualul său Criminologie teoretică sintetizează tipurile de bază ale
caracteristicilor fizice şi temperamentale în următoarea schemă:
7
Fizic Temperament
1.Endomorfic: dezvoltare relativ mare a
viscerelor; tendinţe de îngrăşare, rotunjimi
domoale în diferite părţi ale corpului,
extremităţi scurte şi subţiri, oase mici, piele
netedă şi catifelată.
2.Mezomorfic: predominare relativ mare a
muşchilor, oaselor şi organelor motorii ale
corpului, trup mare, piept puternic, mîini mari
şi încheieturi puternice.
3.Ectomorfic: dominantă relativă a pielii şi a
pilozităţilor, a sistemului nervos, corp fragil şi
delicat, oase mici li delicate, umeri înguşti, faţă
mică, nas bine conturat, păr fin, corp cu masă
relativ mică şi cu o mare suprafaţă.
1.Viscerotonic: relaxare generală a corpului,
persoană confortabilă, iubeşte luxul, un rafinat,
dar încă în esenţă un extravertit.
2.Stomatotonic: persoană activă, dinamică,
merge, vorbeşte şi gesticulează convingător, se
comportă agresiv.
3.Cerebrotonic: un introvertit, suferă de
afecţiuni funcţionale, alergii, sensibilităţi ale
pielii, oboseală cronică, insomnie, sensibil în
zgomot şi la distracţii, se fereşte de
aglomeraţii.
Potrivit comentariilor autorului Tudor Amza, fiecare persoană, într-o măsură mai mare sau mai
mică, posedă caracteristicile acestor 3 tipuri. Sheldon a folosit, de aceea, 3 numere între 1 şi 7 ca
să indice prezenţa caracteristicilor cuprinse în cele 3 tipuri într-un anumit individ.
Sheldon vorbeşte despre „delincvenţa biologică”, „delincvenţa mentală” şi „criminalitate
primară” nu ca aspecte ale unui comportament ce aparţine unui criminal, ci ca factori de
măsurat, atunci cînd avem în atenţie un comportament observat al unui individ căruia se
presupunea că i-ar aparţine. El atribuie clasificării mezomorfice un rol care domină
comportamentele criminale ale indivizilor, îndeosebi ale celor tineri.1
Asocierea dintre mezomorfic şi delincvenţă este regăsită şi într-un studiu al lui Clueck, care a
comparat 500 de delincvenţi recidivişti cu 500 de indivizi care nu au comis infracţiuni. Cele
două grupuri se asemănau în ceea ce priveşte vîrsta, inteligenţa generală, provenienţa etnică şi
zona de domiciliu. Fotografiile băieţilor au fost amestecate împreună şi apoi extrase vizual după
tipul de corp predominant.2
1 Criminologie teoretică, Tudor Amza, Bucureşti, 2000 (pag.151)2 S. Glueck, E. Glueck. Rezolvarea delincvenţei juvenile, 1990
8
Prin această metodă, 60,1% dintre delincvenţi şi doar 30,7% dintre nedelincvenţi au fost găsiţi
mezomorfi. Analiza a inclus studierea a 67 de trăsături specifice personalităţii şi a 42 de factori
socioculturali, în scopul de a determina care dintre acestea erau asociate cu delincvenţa.3
Glueck a stabilit că mezomorfii „sunt caracterizaţi mai mult de trăsături particulare susceptibile
la comiterea actelor de agresiune (puterea fizică, energie, insensibilitate, tendinţa de a încerca
eliberarea de stări tensionale şi de frustrare prin folosirea forţei, împreună cu o libertate relativă
de la interdicţiile sociale, marcaţi de lipsa autorităţii, instabilitatea emoţională etc.). Ei au
observat că acei mezomorfi care devin delincvenţi sunt caracterizaţi de un număr mare de
trăsături de personalitate care sunt anormale, susceptibile la boli avute în copilărie,
distructivitate, sentimente de neadecvare, instabilitate şi conflicte emoţionale. În plus, trei factori
socioculturali erau strîns asociaţi cu delincvenţa şi mezomorfismul: lipsa unei supravegheri
părinteşti; lipsa unei familii şi lipsa unor facilităţi în cadrul familiei. Studiul lui Glueck a fost
criticat, deoarece nu oferea soluţia unui control pentru rapidele schimbări ale corpului care apar
în adolescenţă, metoda folosită se baza doar pe aprecieri vizuale şi nu pe măsurători de precizie,
iar subiecţii folosiţi erau numai delincvenţi aflaţi sub supravegherea în instituţii speciale.
Au fost desfăşurate mai multe cercetări în acest sens, ca exemplu este Juan B. Cortes. El a folosit
o tehnică a măsurării precise a somatipului a 100 de delincvenţi, dintre care 70 se aflau în
executare în instituţii speciale, iar 30 aveau suspendată executarea pedepsei. De asemenea, a mai
cercetat 100 de elevi adolescenţi ai unei şcoli private, care nu au avut vreodată probleme de
încălcare a legii şi 20 infractori adulţi închişi. Cu această ocazie, a stabilit că 57% dintre
delincvenţi aveau valori mari de mezomorfie, iar dintre persoanele nedelincvente doar 19%.
În scopul de a descoperi dacă tipul corpului este asociat cu temperamentul, Cortes a făcut un
experiment pe 73 de băieţi, 100 de fete de colegiu şi de 20 de infractoare adulte, stabilind că
fizicul este asociat în mod clar cu autodescrierea temperamentului. În final, folosind Testul lui
Mc Clelland pentru „Nevoia de realizare”, Cortes a stabilit că mezomorfismul era asociat cu
nevoia de realizare şi cu nevoia de putere.
7.Teoriile privind factorii biologici şi comportamentul criminalTeoriile privind factorii biologici şi comportamentul criminal prezintă rolul pe care factorii
biologici îl joacă direct în originea comportamentului criminal şi aceasta separat de vreo
eventuală asociere cu aparenţa fizică sau cu deficienţa mentală.
3 S. Glueck, E. Glueck, Fizicul şi delincvenţa, p.2219
Factorii biologici sunt descrişi ca avînd origine ereditară şi că, în consecinţă, ei sunt rezultatul
genelor pe care individul le-a moştenit de la părinţi. Aceasta pe o parte, pe de altă parte, un
anumit factor biologic ar putea fi rezultatul unor mutaţii genetice care se pot dezvolta în perioada
cît fătul se află în uter. Cum tot la fel de valabilă poate să fie şi explicaţia că alţii pot fi rezultatul
unor factori determinaţi de o hrană necorespunzătoare sau de un stil de viaţă parazitar şi
necontrolat.
Charles Goring face analiza fenomenului criminal şi ajunge la concluzia că crima este moştenită
în acelaşi mod în care erau moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate.
Goring a considerat că frecvenţa şi lungimea unei perioade de detenţie ar putea să ofere
explicarea unor factori fizici, mentali şi morali, care să demonstreze „seriozitatea” crimei. De
aceea, el a şi găsit, în urma investigaţiilor sale, mai mulţi „criminali serioşi” care îşi petrecuseră
perioade mai mari în detenţie şi care, fizic erau mai mici, iar mintal inferiori altor cetăţeni. Aceşti
factori puteau fi explicaţi şi ca influenţă a mediului, Goring susţinînd că ambii factori (fizic şi
mintal) erau nişte caracteristici pe care cei în cauză le moşteneau.
De asemenea, a menţionat că a găsit mari asemănări între particularităţile crimei comise de
părinţi şi particularităţile crimei comise de copii, ca şi între crimele comise între fraţi.
Lee Lewis a încercat să reanalizeze problema acestor studii, iar dovada că „crima tinde să bîntuie
familia” avea să fie găsită doar într-o foarte mică măsură.
3.Teoriile privind dezechilibrul biochimicImplicaţiile echilibrului şi dezechilibrului hormonal au pătruns profund în limbajul biologiei şi
fiziologiei umane, efectele sale făcînd obiectul mai multor studii, nu numai în rîndul
biochimiştilor dar şi al criminologilor.
În acest sens, prima lucrare care aparţine lui Louis Berman prezintă chimia corpului uman şi
dezichilibrul hormonal ca două concepte centrale ce stau la baza unei noi criminologii care se
bazează pe biochimie. Ideea de bază era că tulburările emoţionale crescînde, datorate
dezichilibrului hormonal, creează ocazii propice pentru producerea crimei.
Singura cercetare mai realistă a timpului a fost cea desfăşurată de Berman. Pe 250 de criminali,
pe care i-a comparat cu un grup de control de bărbaţi normali, necriminali, din New York. Cei
consideraţi criminali aveau o distribuire a defectelor glandulare de 2-3 ori mai mare decît a celor
din grupul de control. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la un grup de delincvenţi tineri, comparaţi cu
10
un alt grup de nondelincvenţi şi la un grup de delincvenţi tineri, comparaţi cu un alt grup de
nondelincvenţi de aceeaşi vîrstă.
Autorul acestor cercetări nu a menţionat detaliile privind selectarea pacienţilor şi rezultatele
acestor teste.
3.1 Funcţionarea sistemului nervos centralSe cunoaşte că sistemul nervos central are ca localizare şi coloana vertebrală, fiind implicat în
gîndirea conştientă şi în activităţile motorii voluntare. Potrivit unor cercetări, o mare parte din
deţinuţi suferă de disfuncţii cerebrale, în special în regiunile lobilor temporal şi frontal, dar
comportamentul criminal nu poate fi generalizat numai la aceste disfuncţiuni. În ceea ce priveşte
delincvenţa juvenilă, se presupune că „ cei care au părinţii infractori, copiii, pot să reflecte mai
degrabă efectele combinate fizice şi psihologice ale neglijenţei şi bătăilor părinteşti, decît vreun
factor genetic.
3.2 Incapacitatea de a învăţaTeoretic, dacă există incapacităţi de învăţare, acestea ar putea fi raportate la delincvenţă, fie prin
legături biologice, fie prin lanţul de evenimente sociale. Cei care optează pentru o legătură
biologică susţin că copiii cu incapacităţi de învăţare sunt impulsivi, pe cînd ceilalţi susţin că nu
sunt receptivi la ceea ce se petrece în societate.
3.3 Funcţionarea autonomă a sistemului nervosÎn toate împrejurările, omul realizează că există, practic, o parte care se separă de sistemul nervos
şi care controlează majoritatea funcţiilor involuntare ale corpului. Această parte se constituie
într-un sistem nervos autonom şi intră în funcţiune îndeosebi în situaţii de „luptă sau fugă”.
Deoarece reacţia de iritare în anticiparea pedepsei este, în esenţă, o funcţie a sistemului nervos
autonom şi care se raportează la răspunsul de luptă sau fugă, nivelul socializării la copii poate
depinde de acest sistem.
Deşi apelarea la factorii biologici s-a făcut din convingerea că aceştia reprezintă cauzele
producerii fenomenului criminal, se poate spune, cu bunăvoinţă, că prezenţa acestora poate spori
predispoziţia, dar nu determină în mod absolut că un individ poate avea un comportament
criminal. Aceşti factori pot să genereze comportamente criminale atunci cînd acţionează
împreună cu factori psihologici şi sociali.
11
Teoriile biologice ale comportamentului criminal pot fi judecate în măsura în care diferenţele
biologice între criminal şi noncriminal sunt şi demonstrabile.
Datele statistice oferite de unele testări nu sunt suficiente pentru a concluziona că diferenţele
biologice se întîlnesc la majoritatea criminalilor, iar acolo unde ele sunt găsite, legăturile cauzale
cu comportamentul criminal sunt încă slabe.
12
ConcluzieDelincvenţa juvenilă are ca izvor principal atît sfera de influenţă exterioară cît şi interioară. Tot
ceea ce-l înconjoară, toate persoanele, dar şi însăşi tendinţele care se exteriorizează pe parcursul
vieţii sale îl influenţează pe minor să săvîrşească ceea ce poate în alte circumstanţe nu l-ar fi
atins.
În general, delictele minorilor sau tinerilor sunt determinate de cauze economice , numeroase
variabile psihologice şi culturale.
De aceea, orice încercare de a explica cauzele creşterii delincvenţei juvenile pe termen lung
trebuie să ţină seama de evoluţia factorilor economici şi culturali,a mentalităţilor şi atitudinilor,
de tranziţie de la vechile la noile moduri sau stiluri de viaţă, norme de conduită, modele de
comportament, resurse comunitare etc.
Un asemenea efort implică, în mod evident, preocupări convergente din partea criminologilor,
antropologilor, sociologilor, psihologilor, pedagogilor, a altor categorii de specialişti din
domeniul ştiinţelor sociale şi juridice. Delincvenţa juvenilă, însăşi, este un fenomen cu valenţe
multidisciplinare, a cărei etiologie nu constă doar într-o simplă însumare de factori, ci într-o
determinare complexă, care pune în relaţie multiple lanţuri cauzale şi variabile intermediare.
13
Bibliografie:1.Anatolie Andronache, Justiţia juvenilă. Academia de poliţie „Ştefan cel Mare şi Sfînt”.
Chişinău, 2014;
2.Dr. Florentina Grecu, Delincvenţa Juvenilă în societatea contemporană. Bucureşti, 2003;
3.Tudor Amza, Criminologie teoretică, Bucureşti, 2000;
4.Mariana Strulea, Dorina Gurev, Delincvenţa juvenilă. Suport de Curs, Chişinău.
14