Post on 21-Feb-2016
description
Nr 4, An I, Aprilie 2011
Păcăleală Ce inseamnă “ a păcăli”, “ a minţi”?
Cum explică limba romană aceste situ-aţii de viaţa?
Pasiuni Elevi si profesori uniţi intr-un limbaj universal:Muzica.
Interviuri Anca Albici, de 6 ori participantă si premiantă la olimpiade nationale ne spune secretul succesului.
În acest număr:
Cuprins
2
Puls opinii 1 Aprilie in lume P.4
Pasaje secrete ale istoriei sau Istoira ne minte uneri ... P.4
Păcăleala în dicţionare P.6
Argoul contemporan al eternei păcăleli?...minciuni? P.8
Oracole vs. Facebook
2001 – 2011 Un deceniu de modernizare P.10
Speranţa de viaţă a comediilor P.12
Puls junior Se caută mincinoşi! P.13
Anagrama P.13
Împreună în ajun de Paşte P.14
Răspunsuri naive şi nu prea… P.15
Puls anchetă Arc peste timp P.16
Portretul braşoveanului pentru care limba franceză a însemnat libertate P.17
Puls cultural Vacanţă în Ţara lalelelor P.19
Filosofii vorbind despre minciună P.20
Puls pasiuni Pentru mine, muzica... P.21
De ce şi MUZICĂ? De ce nu! P.22
Muzica la catedră şi dincolo de ea P.23
Puls interviuri Interviu cu Anca Albici P.24
Puls competiţii Despre familia cu 40 de fete P.27
O experienţă de neuitat P.29
Vocea profesorului sau bagheta magică a dirijorului P.29
Puls amuzant Iluzionismul-o păcăleală spectaculoasă P.30
Ce să nu faceţi în timpul vacanţelor în strainatate… P.31
Mincinoşi celebri şi fascinanţi: Baronul Műnchhausen P.32
Păcăleli celebre P.33
O incursiune în viaţa lui Păcală P.35
3
„Cine nu râde cu noi, e împotriva noastră!” Aprilie a început în forță cu ziua păcălelilor, o zi în care majoritatea am fost cu garda sus, nu cumva să fim
păcăliți, iar unii chiar am pus la cale pozne. Aproape nimic nu se compară cu o farsă reușită, în care ți-ai stresat
ținta, ca până la urmă să se termine cu râsete... sper.
Totuși, pe lângă păcălitul altora, ne păcălim și pe noi înșine în fiecare zi. Motivul? Frica. În fiecare dintre
noi există câte o doză de frică ce se manifestă sub diverse moduri. Ezitarea când luăm o decizie este o formă a
fricii. Aceasta apare din teama de necunoscut, noi dorindu-ne să putem anticipa orice eveniment. Singurul mod în
care putem neutraliza această frică este prin cunoaștere, prin învățare, însă ce ne facem dacă nu avem cunoștințe?
Din păcate, din dorința de a părea curajoși, deci fără frică, tindem să acceptăm niște idei propuse de alții pe care le
-am putea verifica, dar nu vrem. Curajul acesta ne orbește, făcându-ne superficiali.
O să puteți vedea în articolele ce urmează diverse farse realizate prin mass-media în care mulți oameni au
căzut în plasă, deși era evident că este o glumă. O să spuneți că „eu nu aș fi crezut gluma asta!”, însă nu cumva cu
toții am sărbătorit cu pompă trecerea în mileniul trei de Revelionul lui 2000, deși acest nou mileniu a început abia
în 2001?
Dar care este povestea ce ne-a „păcălit” la numărătoare? Anul 0 nu a existat, deci primul an a fost anul 1.
Astfel, în anul 2000 eram încă în secolul al XX-lea – mileniul 2, iar abia în 2001 s-a trecut în noul secol, deci și
noul mileniu. Cauza a fost refuzul oamenilor de accepta existența lui 0 ca număr până în secolul al XVI-lea.
Explicația este una simplă. Număratul a fost folosit la începuturi pentru a stabili mulţimea animalelor, pentru a
ține evidența asupra proprietății și asupra trecerii timpului. Spre exemplu, pentru numărarea animalelor, în
gândirea noastră puteau fi două situaţii: cineva avea un animal sau mai multe. Părea absurd să se spună că oamenii
au 0 curci și 2 găini; spuneau doar că au 2 găini. Apoi, tehnica de numărare s-a diversificat, însă nu se considera că
este nevoie să numeri ceva ce nu există.
Revenind de la poveste la viaţa de zi cu zi, ar trebui să-l acceptăm pe zero, dar doar ca pe un număr. În
ceea ce priveşte acţiunile noastre, 0 nu ar trebui să existe. E important să avem voință și să ne dorim mai mult de
la noi.
Octavian Movilianu, XA
P.S.
Credeaţi că nu mai apărem? V-am păcălit! Acesta este “ nebunul” Aprilie!
4
Ziua de 1 aprilie este
recunoscută ca fiind
ziua păcălelilor şi a
farselor în majoritatea
ţărilor din lume. Cu
toate acestea, este o
sărbătoare de origine
europeană, dar care s-a
răspândit în toate
colţurile lumii.
Se presupune că
prima ţară care a
sărbătorit ziua Păcălelii
a fost Franţa. Conform tradiţiei, cel care ajungea
victima unei farse era numit ,,poisson d’Avril’’ şi
trebuia să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac şi
decupată în formă de peşte, aceasta pentru că în luna
aprilie soarele părăseşte semnul zodiacal al Peştilor.
În prezent, francezii continuă să sărbătorească ziua de
1 Aprilie, celebrând prin cadouri care constau de
obicei în felicitări sau bomboane de ciocolată.
De asemenea, ziua păcălelii este recunoscută şi
în Marea Britanie. Mark Twain afirma: ,,ziua de 1
Aprilie este ziua în care ne amintim ce suntem în
celelalte 364 de zile ale anului’’. Britanicii numesc
această sărbătoare ,,noddy day’’, păcălitul fiind pus să
poarte, drept pedeapsă, o coadă ataşată pantalonilor
sau fustei. Importanţa cu care este privită ziua
păcălelii în Marea Britanie este dovedită de emisiunile
TV, care au derutat populaţia, prin informaţiile
eronate transmise. La scoţieni sărbătoarea are aceeaşi
semnificaţie, însă este numită ,,April qowk’’
Ziua Păcălelii are o importanţă deosebită şi în
America Latină. În Peru şi în Columbia, de exemplu,
ziua păcălelilor poartă numele de ,,Dia de los
Inocentes’’, însă se sărbătoreşte pe data de 28
decembrie. Chiar dacă data diferă, obiceiurile legate
de farse sunt aceleaşi. Sărbătoarea de 1 Aprilie a intrat
şi în cultura musulmană, marcându-se în special în
Iran şi India.
În România, sărbătoarea a intrat începând cu
secolul al XIX-lea. Farsele practicate variază,de la
farse simple până la farse elaborate de unul sau mai
mulţi membri ai familiei, care complotează împotriva
unei aşa-zise victime. Există şi superstiţii în ceea ce
priveşte sărbătoarea. Se spune că farsele trebuie făcute
înainte de ora prânzului, pentru că altfel, cel ce va
face farsa va fi urmărit de ghinion tot anul.
1 Aprilie în lume
Roxana Mirică, X F
Pasaje secrete ale istoriei Sau
Istoria ne minte uneori... Când vine vorba despre fapte istorice, suntem tentaţi să acceptăm totul ca pe un adevăr, fără însă să ne
gândim că până şi aceasta are pasajele ei ascunse. De-a lungul timpului, o serie de personaje relevante pentru
umanitate s-au dovedit a fi doar nişte măşti puse realităţii.
O figură reprezentativă din seria personajelor controversate ale istoriei este Ioan al VIII-lea sau Papesa
Ioana, o prezenţă care nesocoteşte în mod flagrant normele sociale, religioase şi politice ale unei epoci.
Între anii 855 şi 858, scaunul pontifical a fost ocupat de Ioan al VIII-lea Angelicul, sub numele căruia se
1 Aprilie în lume
5
ascundea de fapt, o femeie. Poate că nimeni nu ar fi
aflat acest lucru, dacă, în aprilie 858, „Ioan al VIII-lea
Angelicul” nu ar fi adus pe lume un copil în timp ce
asista la o procesiune. Biserica nu a negat existenţa
„Papesei Ioana”.
Un alt mit binecunoscut este cel al Anastasiei,
fiica ultimului ţar al Rusiei. În plină revoluţie
Bolşevică, Nicolae al II-lea şi familia sa au fost treziţi
în plină noapte de gardienii bolşevici cu scuza că
trebuie să pozeze pentru o fotografie de grup, după
treisprezece luni de captivitate. De fapt ei au fost
executaţi, astfel luând sfârşit regimul ţarist.
În 1920, o tânără internată într-un spital
psihiatric, îi
mărturisea unei
infirmiere presupusa
ei identitate: spunea că
este Anastasia, unica
supravieţuitoare a
execuţiei. Mult timp,
această minciună a
fost acceptată, până
când, după moartea
presupusei Anastasia,
ştiinţa a dovedit faptul
că lumea a fost
păcălită de o tânără
care căuta atenţie.
Un exemplu mai puţin tragic îl reprezintă falsa
presupunere că faimoasa regină Cleopatra a Egiptului
era de o frumuseţe deosebită. Cu toate că în
documentare şi cărţi este reprezentată ca o figură
încântătoare, în realitate Cleopatra era mică de
înălţime, cu trăsături masculine şi nas coroiat.
Această distorsionare a imaginii ei, a luat naştere
pentru a explica impactul reginei asupra celor doi mari
conducători: Caesar şi Marc Antoniu. Cu toate că nu
frumuseţea orbitoare era specifică Cleopatrei, şarmul,
rafinamentul, inteligenţa şi exotismul ei i-au adus
faima.
6
PĂCĂLEALA, tipărită cu diacritice pe pagini
roase de timp, prinse-n cotor jerpelit de dicţionar, apare
definită ca „faptul de a păcăli, înşelare, amăgire, glumă
cu care este păcălit cineva”(Dicţionarul explicativ al
limbii române, 1998). Păcălitorul, sau păcăliciul, este şi
el tipărit în dicţionare, devenind fibre de lemn într-o
pagină îngălbenită: „persoană care are obiceiul să
păcălească pe cineva, să facă farse cuiva, pentru a se
amuza”. În limbajul popular, el este o „persoană care
spune glume, vorbe de duh”, sau, un „păcală”.
Dicţionarul limbii române literare (editura Academiei
Republicii Populare Române), îl citează pe
Delavrancea pentru a arăta că acest „păcală” poate
însemna, rar, şi „păcăleală”: „Nu e ghiceală şi păcală ca
să ne dea de... ocară”. Păcălitorul este întrupat şi în
termenul „papugiu”, a cărui primă semnificaţie este
aceea de „meşteşugar ce confecţionează papuci”, dar
Conform noului Dicţionar eplicativ al limbii române,
înseamnă „om de nimic, care se ţine de înşelăciuni,
care trăieşte din şiretlicuri”. Motivul evoluţiei
semantice la aceste depreciative este, pentru Iorgu
Iordan, acela că „un asemenea meşteşugar poate fi
dispreţuit dacă-l punem alături de un cizmar adevărat”.
În opera lui Caragiale, termenul apare numai asociat cu
ideea de „şarlatan, înşelător”; astfel, scena I din primul
act al piesei „O noapte furtunoasă” îl surprinde pe Rică
Venturiano spunând: „Iacă, nişte papugii... nişte scîrţa-
scîrţa pe hîrtie! ’I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe
vereşie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri...” iar
Iancu Pampon, în „D’ale carnavalului”: „am jucat la
Păcăleala în dicţionare
Ca victimă a unor invidii şi răutăţi, regina Marie
Antoinette a Franţei, a căpătat statul de „persona
ingrata”, această imagine fiind menţinută pentru mult
timp. Apariţia ei simplă şi încântătoare, în
neconcordanţă cu expectativele populaţiei faţă de
imaginea unei Delfine, a dus la transformarea ei, prin
intermediul propagandei, la o regină dezmăţată şi
cheltuitoare. Supranumită şi „Madame Deficit”, se
presupune că ea a dus Franţa la ruinare economică.
Astfel, celebra replică: „Dă-le cozonac!”, la
protestul oamenilor cauzat de lipsa pâinii sau
presupusele ei aventuri cu diverse persoane din
anturajul regal sunt doar rezultatul unor comploturi, ce
aveau ca scop defăimarea reginei.
Puţine, dar relevante, aceste exemple sunt doar
câteva mostre ale pasajelor secrete ce împânzesc
arhitectura istoriei. Niţă Iulia X F
Podul Gârlii contina cu nişte papugii până la şase az-
dimineaţă”.
El „trage sforile” (Dicţionarul de expresii
româneşti, editura Institutul European), ca un păpuşar
care trage nişte sfori, mânuind mişcările marionetelor;
pe scena vieţii, el unelteşte, îi manevrează pe cei naivi.
De aici „a juca păpuşile”, sau „a juca pe degete”,
existând şi „păpuşi îmbrăcate pe mână”, care apar
spectatorilor numai pe jumătate şi ale căror mişcări se
datorează jocului creat de degetele păpuşarului.
Degetele cu care „lucreză pe cineva în foi de viţă”. În
dicţionare se citează utilizarea acestei expresii de către
Camil Petrescu: „Toată lumea îşi amintea cum îl
lucrase în foi de viţă pe Tudor Vladimirescu în acele
luni din 1821”. Foile de viţă, într-o operaţie de
prelucrare, sunt folosite, de regulă, pentru învelirea
sarmalelor iar, după Iorgu Iordan, „sarmalele cu frunză
de vie, spre deosebire de cele cu foaie de varză, cer mai
multă îndemânare din partea gospodinei”. Astfel,
metafora sugerează ideea de a lucra fin, cu şiretenie şi
perfidie, astfel ca victima să nu-şi dea seama.
„Surâzând subţire”, păcălitorul îl leagă la ochi pe
cel „lesne-crezător”, îl „leagă la gard”, îi „pune
pingeaua”, îi „aruncă cu praf în ochi” sau „face praf”.
La Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”, păcălitorul
„trage butucul”, expresia fiind remarcată în replica lui
Ochilă: „Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul”.
Păcălitul nu simte cum „i se pun ghiocei la ureche”...
Acum, când scriu cu condeiul, iar păcălitorul
„trage condeiul”, în opera „Ivan Turbincă” de Ion
Creangă stă scrisă expresia „şopârcai cu cine
şopârcai!”, cu sensul de a înşela pe cine poţi înşela,
„strecurându-te” ca o şopârlă; varianta „şopârcă” se
poate explica prin apropiere de „napârcă”. Tot la
Creangă, apare formula „Şi-am încălecat pe-o căpşună /
Şi v-am spus o mare şi gogonată minciună”, care în
basme este mai des întâlnită mai ales ca „Şi-am
încălecat pe-o şea, şi v-o spusei aşa”(atenţie, nu „pe
cal”!) ca şi cum autorul ar fi spus „am glumit”, „am
minţit”. Acest enunţ bufon ar putea avea modelul latin
„inequitavi et sic vobis narravi”, unde „inequito”
înseamnă „încalec”.
Păcălitorul poate spune doar nişte „vorbe-n vânt”,
vorbe de clacă”, ocolind esenţialul, sau, într-o
exprimare peiorativă, „făcând literatură”. Atunci, el
„vinde gogoşi” sau, la Negruzzi, Alecsandri, Caragiale,
„spune gogoşi”. Substantivul, numind un fel de
„prăjitură” făcută dintr-un aluat care, prăjindu-se-n ulei
încins, se umflă, conferă o înfăţişare înşelătoare,
provocând accepţia figurată de „minciună” a
termenului „gogoaşă”. Tot cu acest înţeles, el „spune
(sau „îndrugă”) cai verzi pe pereţi”, această expresie
cuprinzând două repere ale absurdului, fiind vorba de
caii cu a lor culoare verde, şi pereţii care conturează şi
ei ideea de joc al imaginaţiei.
Aceeaşi idee este surprinsă şi în alte expresii care
îl caracterizează pe păcălitor, pe acest „înţărcat de
dracu (sau Scaraoţchi)”, căruia „îi joacă ochii în cap”: a
avea papagal, a scoate panglici pe nas, a o lua pe după
piersic, a o şurubui, a umbla cu şoalda, a umbla cu uite
popa, nu e popa, a mânca praz (Dicţionarul de expresii
şi locuţiuni ale limbii române, editura Albatros).
Este un „taler cu două feţe” care „joacă ocoţcă”,
„se joacă de-a hămişliul”, „grăieşte cu năpaste”, „face
toporul”, gura „tăindu-i în fier şi în oţel”, „fură oul de
sub cloşcă (sau cloşca de pe ouă) fără să cârâie”.
Expresia din urmă apare în romanul lui Nicolae
Filimon, „Ciocoii vechi şi noi”, în titlul capitolului al
XVI-lea: „Fă-te om de lumea nouă / Să furi cloşca de
pe ouă”, exprimând faptul că acţiunea de a „înşela”, a
„fura”, este nu numai dificilă, (ştiut fiind că o cloşcă se
apără, „cârâie”), ci şi inutilă: oul clocit nu are nicio
valoare, ca şi cloşca, privită ca pasăre – această idee
este subliniată şi de referirea la o pasăre de pădure:
„fură oul de sub coţofană”. Acţiunea „a păcăli” se
pronunţă şi în „a spune braşoave”, fiind o expresie
veche, apărută, probabil, în Evul Mediu, provenind din
încercarea negustorilor braşoveni de a-i păcăli pe unii
cumpărători. Prin altă expresie, cel „înşelat”, cel
„trişat” (Dicţionarul de sinonime, editura Litera
Internaţional), este ademenit cu „şoşele şi momele”, ca
în Macedonski: „ademenea pe altele cu şoşele, cu
momele, şi când le încolţea, vedeau pe dracul”.
În argoul de azi, păcăleala este o „ciumecărie,
clapă, cocaială, fentă, pârleală, plasă, ţeapă,
vrajă” (Dicţionarul de argou al limbii române, editura
Niculescu). Păcălitorul, sau „găinarul”, „guşterul”, „dă
(sau „trage”) ţeapă”, „ţepuieşte”, „duce cu zăhărelul
( „de nas”, sau „cu preşul”)”, sau „face Maradona”,
„duce cu iordanul”. Păcălitul „ia plasă (sau „ţeapă”),
„cade de fazan”, fiind „cu ciunga-n păr”, sau o specie
numită „cretinacee”, adică persoană care se lasă uşor
păcălită. În argoul deţinuţilor, păcălitorul devine un
„pastramagiu” – un om de nimic, pe care nu te poţi
baza.
Crina Bega, X F
7
8
Unul dintre cele mai bune moduri, şi totodatã
cel mai la îndemânã, de a pãcãli pe cineva, este
limbajul.
Este uşor, nu necesitã foarte multã
muncã şi pentru un neştiutor, cuvintele argotice
pot reprezenta o limbã strãi nã: „Se vorbeşte în
limba mea şi cu toate acestea nu înţeleg nimic,
ar putea foarte bine sã vorbeascã şi în chinezã,
pentru cã ar fi acelaşi lucru”.Aceastã reacţie
provine din neînţelegerea noilor sensuri pe care
le primesc cuvintele, sau a metaforelor ori a
jocurilor de cuvinte.
O definiţie, sau mai bine zis o explicaţie
a ceea ce este şi înseamna argoul, ne este
oferitã de Rodica Zafiu: „Argoul e o variantã
socialã a limbii, prin care un anumit numãr de
vorbitori îşi marcheazã apartenenţa la un grup
sau la o comunitate <<marginalã>> şi, implicit,
diferenţierea faţã de cultura oficialã si faţã de
limba standard.”Argoul reprezinã deci, un
limbaj secret inaccesibil celor din afara unui
grup,şi vrea sã marcheze o diferenţiere a
membrilor faţã de outsideri.
De cele mai multe ori însã, expresiile
verbale ale tinerilor, cuvintele argotice sunt
adoptate şi utilizate şi de persoanele din
generaţiile anterioare, perpetuându-le astfel şi
devenind cuvinte argotice uzuale.
Tipul acesta de limbaj are o ipostazã
triplã: ludicã, esteticã şi expresivã.Cea care este
cea mai fascinantã şi care, cred eu, duce la
rãspândirea cuvântului sau a expresiei argotice
este ipostaza ludicã. Creaţiile sunt de foarte
multe ori glumeţe, ironice( exemplu: „a avea
pitici pe creier”, „a pune bila pe cinci”, „a se da
lebãdã”, „împuşcat în aripã”).Astfel de
sintagme trebuie utilizate însã doar în anumite
contexte şi trebuie în special evitate când
suntem nevoiţi sã utilizãm un limbaj oficial.
Expresiile argotice „pãcãlesc”practic
limba românã, şi nu numai, prin noile sensuri
pe care le atribuie cuvintelor.Aceste noi sensuri
pot crea confuzie, dar sunt o parte esenţialã şi
principalã din limbajul nostru de zi cu zi.
Fumul, ceaţa, aburul reprezintã metafore
pentru vag, astfel verbul a aburi cu sensul de
„a convinge fãrã argumente solide, prin
vorbãrie (adesea mincinoasa), a pãcãli, a
înşela” , a schimba încetul cu încetul o
realitate a vieţii cotidiene.Când nu suntem
pregãtiţi sau suntem luaţi prin surprindere ,
încercãm adesea sã trecem aceste obstacole
aburind diferite persoane, invocând unele
dintre cele mai puţin credibile motive
posibile.Pentru o persoanã care are darul
vorbirii, abureala a reprezentat cel puţin o datã,
modalitatea de a trece „elegant” peste o situaţie
incomfortabilã.
Verbul se foloseşte însã, nu doar pentru a
desemna o persoanã aburitã.Atunci când se
foloseşte fãrã complementul care indicã
victima înşelãciunii, forma verbalã face
trimitere la nişte acţiuni neconcludente sau
vorbe lipsite de ancorã în realitate.Mai pe scurt
şi argotic, atunci când se vorbeşte „aiurea-n
tramvai”. „A aburi concurent serios al verbului
a vrãji este relativ nou, o creaţie a ultimelor
decenii”. Împreunã cu derivatele sale
(aburealã, aburitor), are rolul de a ascunde
adevãratele intenţii de înşelãciune şi
manipulare. Alãturi de a aburi şi a vrãji apar
sporadic expresii care conţin termenul texte
( exemplu:”L-a aburit, bãgând nişte texte...”).
Toate aceste verbe şi derivate denotã o
Argoul contemporan al eternei păcăleli?...minciuni?
9
Ioana Chiva, X F
neîncredere generalizatã şi sunt folosite în
special de cãtre tineri.Deci ce sã înţelegem noi
prin asta?Eu aş înţelege cã abureala e forma
prin care tinerii, şi nu doar ei, se eschiveazã şi
pãcãlesc. Folosesc cu foarte mare lejeritate
aceşti termeni şi între ei, şi pot ajunge la un
moment dat la incertitudinea: Oare m-au aburit
şi ei pe mine?
De câte ori nu ne exprimãm trãirile prin
interjecţii? În cele mai multe dintre cazuri,
aceste interjecţii au rolul de a accentua
sentimentele noastre.
Oha este un cuvânt argotic, puţin utilizat
în scris, care este folosit atât ca interjecţie, cât
şi ca marcã discursivã sau chiar pronume
negativ: „iţi aplici un strat pe maşinã...şi oha...,
radarul nu mai vede nimic”. De asemenea, oha
este folosit deseori şi ca un substitut pentru alte
cuvinte argotice, de exemplu: canci, zero,
pauzã, sufletu’.În limba vorbitã este folosit de
obicei în construcţia la oha, sinonimã cu : la
mişto,la vrãjealã, etc,astfel sintagma este
utilizatã cu sensul de „înşelãtor, fals, neserios”.
Cãnd vrem sã subliniem neseriozitatea cuiva,
sau intenţia de a pãcãli, a minţi utilizãm deseori
expresia: „Eee...a zis la oha!”.
Şi totuşi, de ce zicem ceva la oha???
Un ultim cuvãnt argotic pe care aş vrea
sã vi-l prezint este „ţeapã”.
Expresia „ai luat ţeapã este deja celebrã
în limbajul nostru de zi cu zi, şi o folosim de
obicei într-un mod ironic, ca sinonim pentru
sintagma: ai fost pãcãlit. Este recent intrat în
„categoria argotismelor” şi s-a bucurat de o
rãspândire rapidã.
La origine, expresiile a da/a trage/a lua
ţeapã însemnau „a fura, a înşela”, deşi sunt şi
astãzi folosite cu aceste sensuri, sensul
preponderent este acela de „pãcãlit”.
Substantivul ţeapã şi-a cãpãtat noul sens,
tocmai din aceste expresii „un alt tip de ţepe, de
fapt nişte glume puţin mai sadice, se fac, mai
nou, prin telefon”( România liberã, 2415,
1998).Familia lexicalã a cuvântului cuprinde
însã şi numele de agent ţepar, ţepuitor şi verbul
a ţepui sinonim cu a da ţeapã .
Acestea sunt printre altele, câteva cuvinte,
sau expresii argotice folosite de noi în viaţa de
zi cu zi pentru a desemna pãcãlelile, minciunile
sau înşelãciunile.
Fie cã aburim pe cineva, îl vrãjim cu texte
care de care mai inteligente, fie ţepuim pe
cineva, ne exprimãm nemulţumirile prin
nenumãrate cuvinte argotice şi oha-uri, pentru
cã am înghţiit gogoaşa.
Dacã nouã nu ne place sã fim minţiţi, oare de ce
simţim nevoia, atunci, sã ii minţim pe alţii?
Trãim într-o lume în care minciuna este atât de
necesarã pentru a reuşi sã trecem peste diferitele
obstacole ce ne apar în cale?Şi dacã da, cum am ajuns
aici?
Cum am ajuns sã trãim înconjuraţi de minciunã?
10
Oracole vs. Facebook
2001 – 2011 Un deceniu de modernizare
De ce oracole ? De ce 2001 – 2011 ? De ce „deceniul de
modernizare” ? Răspunsul este simplu şi îl putem lua din multe caiete de
amintiri : de aia. În mare parte, pentru că generaţia noastră a trecut prin
aceste schimbări ce ne-au afectat stiul de viaţă , dar şi situaţia socială a
fiecăruia. Ne-am hotărât, în ceea ce urmează, să vă prezentăm cronologic
evoluţia mijloacelor de socializare în deceniul modernizării.
2001 – 2003 : Apariţia primelor oracole în generaţia noastră
Aceste oracole erau rudimentare. De cele mai multe ori, erau făcute
pe un caiet de română sau pe un vocabular. Erau scrise de mamele sau de
bunicile noastre. Curios este că încă de pe atunci se dezvolta fenomenul
de socializare în masă. Cum anume? Prin întrebări precum : „Cum te
numeşti ?” ; „Câţi ani ai ?” ; „Unde locuieşti ?” ; „Număr de telefon ?”.
Aceste detalii erau obligatorii pentru reuşita unui caiet de amintiri.
2003 – 2005 : Oracolele personalizate
Oracolele personalizate au intrat în trend precum intra o briză de noutati vestice pe piaţa autohtonă. Ce
erau oracolele personalizate? Erau acele oracole care deseori erau făcute într-o agendă a părinţilor sau pe
caiete speciale. A rămas o modă a fetelor, pentru ca erau foarte puţini băieţi care îşi desenau oracolele cu
margini roz si lipeau abţibilduri cu Barbie şi Winnie the Pooh. Fetele luaseră avânt şi erau cele care se
întreceau in oracole. Domnişoara cu cel mai mare, mai roz si mai completat oracol câştiga premiul de Miss
Oracoliţă!
11
Au apărut întrebări mai sofisticate precum :
„Care sunt actorii tăi preferaţi ?” ; „Care e mâncarea ta
preferată ?” ; „Care sunt trupele tale preferate ?”.
Deliciul acestor întrebări constă în răspunsul lor. Nu aţi
auzit de Byuce Willis, de Sandra Bruoc sau de Daniel
Reattcliff ?
Totodată a
apărut o temă precum
„Love”, care includea
întrebări de genul: „De
cine îţi place ?” şi a început diviziunea oracolelor în
secţiunea de întrebări şi secţiunea de amintiri.
Amintirile erau profunde şi erau făcute în speranţa de a
ajunge direct la sufletul posesorului oracolului. Poezii
precum : „Cum doreşte căpriioara apă dulce din izvor ,
aşa-ţi doresc eu ţie fericire-n viitor!” şi secretele scrise
în colţ
de
pagină asigurau intimitatea relaţei dintre autorul
amintirii şi posesorul oracolului.
2005 – 2007: Ora-
colele ,,gata-făcute”
Oracolele din categoria ,,gata-făcute” erau pref-
eratele băieţilor. Foile erau deja tipărite, întrebările erau
gândite de altcineva, foile de amintiri erau special
făcute pentru fiecare persoană ce completa oracolul.
Bătălia se ducea între cel mai modern oracol cu Harry
Potter şi clasicul oracol roz cu Barbie.
2007 – 2011 : Reţelele de socializare
Apariţia internetului ne-a făcut să uităm de cele-
brele caiete de amintiri. A apărut Hi5, a apărut Face-
book. Toată lumea îşi transcria oracolul din clasele mai
mici pe Hi5 într-un tabel. Iar acum, stăm conectaţi pe
Facebook să mai ştim unul de celălalt.
Poate era mai bine în perioada oracolelor şi
a jurnalelor. Poate e mai bine acum, când tehnologia e
la fiecare pas al vieţii noastre. Sigur este faptul că
fiecare generaţie îşi aminteşte cu plăcere de clasele mai
mici şi de modele şi “trend-urile” din perioada lor.
Alexandra Gheorghe & Horia Benga ,
Clasa a IX-a C
12
Acum câteva
săptămâni, în timp
ce luam doza zilnică
de internet, am văzut
pe pagina de start a
bătrânului Google
un omagiu adus
celebrului personaj
alb-negru (cu o
mustaţă cam ...
demodată) Charlie
Chaplin. Aşa am
început să mă întreb:
Cum se face că
Chaplin (după 122 de ani) este încă destul de celebru,
încât Google să facă un filmuleţ inspirat din arta lui?
Ştiam din filmul „Chaplin” (7,3 pe IMDB) că el a fost
printre pionerii filmului artistic. După o fugă mică pe
Youtube, mi-am amintit de stilul lui foarte fluid de a
se mişca atunci când intră în conflict cu o persoană,
de obicei de două ori mai mare decât protagonistul
(pe ritmul muzicii clasice de fundal). Deşi mă uitam
la filme cu Chaplin încă de când aveam patru ani,
încă nu pot să-mi dau seama cum de reuşea să îşi
schimbe expresia feţei atât de repede. Oricum, trebuie
să recunosc că papucii gigantici ce-l fac să meargă ca
Mr. Flintstone mi se par, încă, foarte amuzanţi.
Timpul a trecut... a apărut sunetul, au apărut culorile
şi a apărut Mr. Bean, interpretat de celebrul Rowan
Atkinson care (conform Wikipedia, desigur) a studiat
Inginerie Electrică înainte să fie actor. Mr. Bean
(copilul în corp de bărbat) face oamenii să râdă,
deoarece mereu intră în oarecare bucluc când
încearcă să facă lucruri banale, conversând mereu
cu tovarăşul său, Teddy (ursuleţul lui de pluş) şi
conducând a doua cea mai mică maşină din
Londra (luându-i mereu locul de parcare celei mai
mici maşini din Londra). Întocmai lui Chaplin,
Mr. Bean se foloseşte foarte mult de expresia feţei.
Atkinson a mai jucat şi în mai puţin cunoscutul
serial „Blackadder”, în care se vede cu adevărat
umorul englezesc. Personajele întreţin dialoguri cu
replici foarte rapide, câteodată te simţi cam sufocat
de glume ce vin una după alta, dar tocmai acesta
este farmecul filmului. Majoritatea se bazează pe
jocuri de cuvinte. Iată un exemplu, pentru care
traducerea ar fi inutilă:
Queen: Did you miss me, Edmund?
Blackadder: Madame, life without you was
like a broken pencil.
Queen: [confused] Explain...?
Blackadder: Pointless.
Chiar vă recomand să vedeţi seria
„Blackadder”, mai ales pentru că Hugh Laurie
(sarcasticul Dr. House) joacă în unul din rolurile
principale. Acum serios, cui nu-i plac glumiţele lui
House?
Înaintând încă un pic prin timp, ajungem în era full
HD. Deja monopolul serialelor de comedie îl deţine
SUA. Ce se poate spune? Există două grupe: cea a
desenelor animate care sunt atât de absurde, încât sunt
amuzante (South Park, Family Guy, American Dad,
The Simpsons, Futurama) şi cea a serialelor de
comedie care doar uneori sunt absurde (The Big Bang
Theory e cel mai interesant). Constat însă că astăzi
comediile americane se beazează în proporţie de 90%
pe contextul social, astfel încât nu le prea văd peste
120 de ani pe pagina principală a Google-ului.
Prin urmare, comediile care au rezistat trecerii
timpului îşi spun poveştile simplu, expresiv, pornesc
de la întâmplări ce nu au neapărat legătură cu timpul
în care au avut loc. Desigur, contează mai ales cine
spune poveştile,
cât de mult îl
Speranţa de viaţă a comediilor
13
Se caută
mincinoşi! În fiecare an, luna noiembrie, în Marea Britanie are loc Competiţia ‘The World’s Biggest Lair’ (cel
mai mare mincinos din lume). Aici se întrec oameni în minciuni incredibile. Aceştia au 5 minute la dis-
poziţie să convingă juriul, cu povestea lor, că merită să câştige titlul de Cel Mai Mare Mincinos.
Cel mai faimos câştigător a
venit in faţa juriului si a declarat :
‘Nu am spus niciodată in viaţa
mea vreo minciună!’
Această competiţie are loc în
memoria lui Will Ritson (1808 -
1890), un hangiu care îşi încânta
clienţii cu poveşti amuzante, care
spre surprinderea noastră, erau
crezute. Una dintre ele spunea că
hangiul a gasit un vultur rănit in
gradina sa. Dupa ce l-a ingrijit si i
-a redat libertatea, Will a de-
scoperit puii caţelei sale care
aveau aripi. De atunci, oamenii
din Cumbrian au mai multa grijă
de câinii lor.
Stănescu Anca Clasa a X-a F
ANAGRAMĂ Te provoc la un joc:
ĂMCSRĂCII
Indiciu:
INCMUNĂI
Indiciu: prin revistă
Si ceva mai complicat:
REPS ĂC ET-IA DSIRTTA !
Indiciu: amuzament
14
Împreună în ajun de Paşte
Acum câteva săptămâni am avut o mare bucurie:
am participat la Sfintele Slujbe şi am vizitat
cetatea din Prejmer, alături de colegii mei şi de
domnul profesor de religie, Goian Vasile.
Primul punct al activităţii noastre a fost vizita la cetatea
din Prejmer, urmând slujba la biserică.
La prima privire a cetăţii m-am simţit mică, o furnică,
în faţa zidurilor care tronau în centrul localităţii. Deşi
cetatea era închisă, am aflat istoria acestui loc, care ne-
a captivat, fiindcă misterul nu lipseşte, nefiind ştiute
data fondării sau originea acestei aşezări.
Ceea ce m-a încântat în mod deosebit a fost faptul că
am avut prilejul de a participa la slujbă şi de a fi
aproape de Dumnezeu. Impresionante au fost şi
picturile din lăcaşul sacru, icoanele de lemn care
prezentau scene din viaţa lui Iisus Hristos.
În final, cred că această excursie a reuşit să ne unească
pe noi, ca şi clasă şi să ne determine să devenim mai
buni, mai iubitori...să devenim o adevărată familie.
La finalul excursiei, ca de fiecare dată, domnul profesor
şi soţia sa ne-au oferit prăjituri de post şi un ziar
ortodox.
Amintirea aceasta este o filă nouă şi frumoasă în
albumul de familie al clasei a VI-a!
Badea Oana, VI
15
Într-o pauză, elevii clasei aVa au fost rugaţi, pe
nepregătite, să definească minciuna şi păcăleala. Am
transcris câteva răspunsuri:
Miclăuş Sorina crede că:
“Minciuna este lucrul aproape cel mai rău pe care
îl poate face un om, iar păcăleala este de obicei o
glumă, mai puţin rea, dar deseori poate fi mai
răutăcioasă. Atunci când minţi pe cineva înseamnă că
vrei să-i ascunzi ceva, atunci când păcăleşti pe cineva,
de obicei îi faci o glumă.”
“Păcăleala este acceptată pentru că nu este rea, deşi
trebuie să ştii în ce situaţii să o faci. Minciuna nu este
acceptată pentru că atunci când îi ascunzi ceva cuiva,
acela nu mai poate avea încredere în tine.”
Benko Claudia zice că:
“Minciuna=cand ascunzi adevărul şi nu spui ce s-
a întâmplat “
“Păcăleală =farsă”
“Deosebirea dintre ele este faptul că minciuna se
produce din cauza fricii, în timp ce păcăleala se produce
din cauza umorului.”
“Păcăleala este acceptată deoarece, în cele mai
multe cazuri, este o glumă şi nu poate face rău, în
schimb minciuna, chiar dacă pare că e bună, nu este, şi
aşa cum spune proverbul Minciuna are picioare scurte
şi adevărul o ajunge din urmă, se va descoperi foarte
repede şi vei avea parte de şi mai multă muştruluială
din partea celui pe care l-ai minţit. În plus, dacă arunci
vina pe altul şi acela poate suferi.”
Schmidt Karin consideră că:
“Păcăleala e acceptată pentru că este amuzantă şi
se află adevărul mereu, pe când minciuna nu este
amuzantă şi uneori e foarte gravă.”
Baboiu Răzvan spune că :
“Deosebirea dintre minciună şi păcăleala este
aceea că la păcăleala nu îţi place la început ce ţi s-a
făcut, dar în viitor îţi vei aminti de acea întâmplare şi
vei râde, însă minciuna îţi spune că nu poţi să mai ai
încredere în cel ce te-a minţit.
Păcăleala este acceptată pentru că într-un anumit
mod este amuzantă, dar minciuna îţi arată că acea
persoană nu te respectă şi de aceea nu e agreată.”
Blaj-Voinescu George zice ca :
“Minciuna este când ai făcut o faptă rea şi spui că
de fapt nu ai făcut.
Păcăleala este atunci când inseli pe cineva şi este
doar de joacă.
Minciuna este o faptă rea pe când păcăleala este o
faptă mai puţin rea.Minciuna nu este acceptată pentru
că este unul din cele 7 păcate. Păcăleala este acceptată
pentru că este o formă de joacă.”
Vlădărean Maria-Monica considera ca :
“Minciuna este un lucru foarte urât pe care noi,
mai ales copiii, îl spunem pentru a scăpa de ceva rău pe
care l-am făcut, dar,de multe ori, nu realizăm că
persoana pe care am minţit-o îşi poate da seama şi
mincinosul poate fi pedepsit mai aspru decât dacă ar fi
spus adevărul.
Păcăleala este un mod de a te distra pe seama
altcuiva şi apoi de a face mare haz de ce i s-a întâmplat.
Păcăleala e un lucru care, în final, poate deveni
amuzant chiar şi pentru cel păcălit.
Minciuna,faţă de păcăleală, este un lucru urât
deoarece, când minţim, noi facem un om să creadă într-
un lucru ireal, iar păcăleala înseamnă şi puţină distracţie
pe lângă, poate, mica minciună.”
Răspunsuri naive şi nu prea…
Negrea Cristina, X F
16
Arc peste timp
« Am citit o carte nemaipomenită! Autorul a avut un parcurs incredibil! Ghici unde a învăţat franceza?...La
liceul Andrei Şaguna! Este cunoscut în Braşov? »
O întâmplare fericită, o confuzie iscată din prea multă dragoste pentru o ţară şi un popor adesea hulit în
exterior, două fotografii, cinci pagini scanate trimise din Franţa, şagunişti inimoşi, care au încercat să descifreze
misterul, plecând de la câteva informaţii, o altă şagunistă pasionată de limba franceză, care a realizat varianta în
limba franceză, aşteptată de editura «Le Bruit du temps», cea care ne-a prilejuit contactul cu fiica autorului…şi
iată-ne porniţi în aventura descoperirii unui braşovean de etnie germană.Aceeaşi fericită întâmplare a făcut ca
fetiţa cu codiţe din fotografia făcută, alături de părinţii ei, în iarna anului 1946 în Parcul Central din Braşov, la
întoarcerea de la biserică, să vină la Braşov în zilele premergătoare apariţiei acestui articol în revista
şaguniştilor, fericită şi emoţionată de întâlnirea de peste ani, de întâlnirea cu cei care doresc să îl redea pe tatăl
său memoriei colective a oraşului în care a văzut lumina zilei.
Fetiţa de odinioară, cea care işi însoţea tatăl la primele reprezentaţii de la Paris ale pieselor lui Eugène
Ionesco, pentru a umple sala şi a da amploare aplauzelor, pe vremea când acesta din urmă era un simplu
debutant, este azi o doamnă respectabilă, Anne-Marie Biemel-Montarnal, alături, de această dată, de unul dintre
copii, profesor de limba franceză, precum şi de nepoţii săi, veniţi pentru prima oară să descopere România, iar
tatăl său este Rainer Samuel Biemel, un om ce printr-o limbă a
reuşit să îşi schimbe viaţa şi chiar, în anumite imprejurări, să îi dea
altă semnificaţie, fără a avea nevoie de prea multe alte lucruri.
Un om pentru care limba franceză a însemnat mai mult decât
un atuu, a însemnat libertate, sursă de venit, sprijin şi chiar refugiu.
Se ştie că orice lucru trainic şi bine făcut este datorat «bazelor». În
cazul personalităţii evocate mai sus, bazele au fost puse de orele de
franceză desfaşurate într-un ambient inconfundabil la acea vreme
în spaţiul transilvănean, ambientul şagunist.
Chiar dacă nu a fost elev al liceului Andrei Şaguna, spiritul
sagunist, transmis prin profesorul de franceză al acestui lăcaş de
cultură a reprezentat pentru Rainer Samuel Biemel, ca pentru toţi
ceilalţi care trec prin şcoala șagunistă sau au contact cu aceasta, un
spaţiu al modelării şi formării intelectuale, culturale sau lingvistice.
Dar să vedem cine a fost acest om despre care Franţa sau
Germania ştiu mai multe lucruri şi i-au acordat mai multe premii
decât ţara sa natală, România. Rainer Biemel cu soția și fiica sa pe o
stradă înzăpezită din Brașov
17
S-a născut în data de
14 martie 1910 la
Braşov.
A fost
traducătorul, în limba
franceză, a lui Thomas
Mann şi al lui Rainer
Maria Rilke, doi mari
scriitori filosofi ai
lumii.
A avut o
activitate extraordinară
la editurile din Paris şi
a influenţat mari scriitori contemporani cu el. Totuşi, el
nu a dus o viaţă lipsită de probleme, mărturie stă chiar
perioada pe care a petrecut-o în gulag, perioadă despre
care va şi scrie o carte , „MON AMI VASSIA” - care
se va bucura de o critică favorabilă.
A reuşit însă să ţină fruntea sus şi să nu se
ferească de ceea ce i-a scos în cale destinul, folosindu-
se de pasiunea sa pentru limba franceză.
Numele său este Rainer Samuel Biemel.
El este omul despre care se spune că a avut două
nume pentru o singură viaţă, deoarece în registrele de la
Makeevka, localitate în care s-a aflat împreună cu
regimentul său, figurează sub numele de Jean
Rounault, nume care i-a fost dat, se pare, de camarazii
săi ruşi şi sub care semnează de altfel prima sa carte.
Samuel Biemel provine dintr-o familie de saşi din
Transilvania, iar legăturile sale cu limba franceză s-au
dovedit a fi foarte importante încă din copilărie. Elev
fiind, a observat că limba franceză este limba pe care o
foloseau diplomaţii pentru a purta tratativele
internaţionale, fapt pentru care decide să înveţe această
limbă, cu speranţa că într-o zi va reuşi să apere cu
succes drepturile transilvănenilor în faţa administraţiei
româneşti. Pe vremea când tatăl său era administrator al
hotelului Korona, intră în contact cu René Landry, un
profesor al liceului Andrei Şaguna, care era membru
al misiunii universitare franceze şi care reuşeşte să îi
stârnească tânărului Biemel dorinţa de a afla cât mai
multe informaţii despre cultura şi civilizaţia franceză.
Această dorinţă se transformă în realitate în momentul
în care, forţat de împrejurări, decide să plece în Franţa
pentru a-şi termina studiile liceale la Toulouse,
finalizate cu diploma de bacalaureat, obţinută în 1928.
În 1929 se înscrie la Universitatea Sorbona, fapt
care îi permite lărgirea orizonturilor, deoarece aici intră
în contact cu mari profesori, care îi vor marca
dezvoltarea ulterioară. Termină facultatea, obţinând
licenţa la Facultatea de Litere, precum şi o licenţă în
filosofie, dar nu uită de pământurile sale natale şi
visează la o Transilvanie care să fie eliberată de sub
influenţa nazistă de către ruşi.
Se întoarce în România pentru a-şi efectua stagiul
militar şi ocupă chiar si funcţia de redactor la un ziar
german din Bucureşti, dar în 1934 primeşte un post la
Agenţia Română de Telegraf, unde lucrează până în
1938.Rainer Biemel - o persoană care nu făcea
niciodată nimic fară a se dedica pe de-a întregul
activităţii sale, stăpânind foarte bine cele două limbi,
franceza şi germana - a reuşit să se impună ca jurnalist,
traducător şi editor.
Publică traduceri în limba franceză ale unor opere
extrem de importante pentru literatură, şi anume,
„Faust” de GOETHE, „Scrisori către un tânăr poet”
şi „Elegiile duineze”, aparţinând lui RAINER MARIA
RILKE, dar şi „Avertisment Europei” şi „Victoria
finală a democraţiei” ale lui THOMAS MANN.
Are şi o importantă activitate radiofonică între
anii 1936 şi 1939 care, coroborată cu articolele
publicate în jurnalele franceze, prezentau pericolul
nazist care ameninţa Franţa.
Tot în această perioadă leagă prietenii strânse cu
mari personalităţi de origine română precum Emil
Cioran, Eugen Ionesco, Paul Celan şi Monica
Lovinescu, dar şi cu mari scriitori francezi precum
Antoine de Saint-Exupéry, autorul „Micului Prinţ”, pe
care îl încurajează să scrie „Terre des Hommes”.
Locuinţa îi este percheziţionată şi maşina de
scris confiscată. Astfel, el se întoarce în România cu
acte militare şi se alătură „ Vânătorilor de Munte”, dar
este detaşat la Ministerul Propagandei, la Bucureşti,
unde se foloseşte din nou de cunoştinţele sale de limba
franceză pentru a realiza diferite traduceri.
Portretul braşoveanului
pentru care limba franceză a
18
După întoarcerea armelor de către armata română,
în august 1944, Biemel se stabileşte la Bucureşti şi
devine redactor al ziarului de limba franceză „
L'Indépendance Roumaine”.
În ianuarie 1945 încep deportările
minorităţilor de origine germană, iar neşansa face
ca Biemel să se afle şi el printre cei deportaţi.
Astfel, el petrece un an de zile la Makeevka în
Ucraina, unde va şi primi cel de al doilea nume al
său, Rouno, nume dat de camarazii săi ruşi, după
marca de automobile Renault. El va publica prima
sa carte în limba franceză, o carte a mărturiilor
despre sine şi despre perioada petrecută departe de
casă, sub numele de Jean Rounault.
Recent, cartea a fost republicată în Franţa, de
către editura „Le Bruit du temps”, editură al cărei
obiectiv este să readucă în memoria colectivă
oameni pe care istoria vrea să îi păstreze. În anul
2000, cartea „Prietenul meu Vassia – Amintiri din
Doneţk” a apărut şi în limba română la editura
„Universal DALSI”, cu o prefaţă de Monica
Lovinescu. Fratele scriitorului, Walter Biemel,
scrie despre Jean Rounault: „ ... a arătat că şi într-o
perioadă de tiranie, bunătatea umană poate dăinui.
Acesta este mesajul care te face să speri, chiar şi în
vremuri dificile. Un mesaj care ne priveşte pe toţi
şi pe care trebuie să-l transmitem mai departe.”.
Personalitate remarcabilă, cu o prezenţă
importantă în mai multe domenii de
activitate,Rainer Samuel Biemel a rămas mereu
ataşat de plaiurile natale şi a cultivat spiritul de
dreptate pentru care s-a luptat o viaţă întreagă,
chiar dacă în cale i s-au ridicat obstacole ce păreau
de netrecut. Totul a fost posibil, după cum istoria
personală a şi dovedit-o, datorită cunoştinţelor sale
de limbă franceză, o limbă care l-a ajutat
întotdeauna să traverseze cu succes diferite
perioade ale vieţii şi să îşi exprime opiniile despre
societate, dar în aceeaşi măsură şi talentul deosebit
pe care l-a avut şi pentru care s-a luptat.
Anne-Marie Biemel-Montarnal, însoțită de nepoți,
alături de șaguniști la Seara muzicii franceze, 15
aprilie 2011
Vlad Bradu & Lavinia Baciu, XII A
19
Vacanţă în Ţara lalelelor
„Amsterdam, iniţial un
oraş de pescari situat pe malul
râlui Amstel, de la care a preluat
numele, devine in secolul al
XVII-lea, perioadă cunoscută ca
Epoca de Aur a Amstredamului,
unul dintre cele mai bogate oraşe
din lume. În aceasta perioadă, el
înfloreşte din punct de vedere
cultural si devine un centru
comercial important.” Asta e tot
ce am reţinut dupa un google
rapid înainte de plecare!
Cum a început totul?
După crunta aşteptare de două ore
în aeroportul Băneasa, drumul
interminabil cu avionul şi
continuarea lui cu autocarul, am
ajuns în final in camping. Obositi,
murdari si înfometaţi, tot ce am
fost in stare să vizităm in prima
seară, după duşul rapid de 6
minute pe ceas si înfulecarea
ultimului sandwich făcut de
mama, a fost interiorul sacilor de
dormit cu care am venit echipaţi
de acasa, speriaţi de vremea rea
eronat anunţată pe internet.
Prima zi a fost o
cunoaşterea împrejurimilor.
Drumul cu metroul ni s-a părut
plictisitor, dar odată ajunşi în
Central Station totul s-a schimbat.
Din liniştea metroului am ieşit in
forfota orşului. Fluxul continuu si
aparent dezordonat de masini,
autobuze, biciclete, tramvaie şi
oameni ne-a luat prin surprindere
si ne-a captat atenţia pe tot
parcursul excursiei. Primul
popas: Piaţa Dam dominată de
impresionantul Palat Regal
(Koninklijk Paleis) langă care se
află noua biserică a
Amsterdamului. Ne-au mai plăcut
in această piaţă Teatrul Madame
Tussaud, Muzeul de Ceară, iar
peste drum de piaţă Monumentul
Naţional închinat eroilor din cel
de-al II-lea Război Mondial pe
care le-am remarcat cu greu din
cauză ca piaţa era transformată
într-um mic parc de distracţii pe
care l-am testat si noi in zilele
următoare.
După Piţa Dam am vizitat
Muzeul de istorie unde ne-am
familiarizat cu specificul zonei.
Nerăbdători să descoperim
oraşul, am plecat mai departe să
colindăm strazile, piaţa de flori,
canalele, să tragem cu ochiul
înauntrul Muzeului Willet-
Holthuysen (conac din secolul
XVII) şi să descoperim o parte
din viaţa lui Rembrandt vizitându
-i casa memorială.
A doua zi ne-am relaxat
printre numeroasele straturi de
lalele din parcul Keukenhof. În
timp ce fetele au imortalizat
toate culorile parcului,
consumând memoria aparatului
de fotografiat, băieţii s-au odihnit
la umbra copacilor înfloriţi. Seara
am hotărât să mergem în centrul
Amsterdamului pentru a ne
plimba de-a lungul canalelor si
podurilor iluminate. Suna frumos,
dar, fără hartă si atraşi de
misterioasele străduţe întunecate,
ne-am rătăcit şi am pierdut
ultimul metrou spre campus.
În următoarea zi, deşi
obosiţi, eram toţi dornici de
vizitat, mai ales ca prima
destinaţie a fost Cartierul
Felinarul Roşu unde am admirat,
bineînţeles, doua biserici:
Biserica Ons'Lieve şi Biserica
Veche. A urmat vizita Palatului
Regal care ne-a încantat prin
măreţia sa şi a altor doua muzee
foarte interesante, Muzeul de
Istorie al Evreilor din Amsterdam
si Muzeul Ermitaj. Profitând de
timpul liber pe care l-am avut
dupa aceste muzee, ne-am
plimbat prin numeroasele
magazine de suveniruri.
În sfarşit, ziua care mi-a
plăcut cel mai mult! Am început
cu Muzeul Anne Frank care pe
mine m-a atras în mod special şi
am continuat cu închirierea
bicicletelor cu care ne-am
plimbat până a doua zi. Astfel, cu
ajutorul unei hărţi, am reuşit să
cunoaştem foarte bine până şi
cele mai înguste străduţe. După o
tură a oraşului pe bicicletă, ne-am
dus la Muzeul Diamantelor si la
Rijksmuseum, unde am observat
în de’aproape faimoasele picturi
ale lui Rembrandt.
20
Maria Pană Clasa a XI-a F
Ultima zi petrecută în
Amsterdam a fost cu totul diferită
de restul prin simplul fapt că am
vizitat ceva mult mai modern:
Muzeul Nemo de ştiinţă şi
tehnologii. Aici am făcut diferite
experimente de fizică, chimie şi
biologie. Dupa prânz am părăsit
ştiinţa şi ne-am dus să-i
vedem capodoperele lui Van
Gogh.
Cele două zile de la sfârşit
au fost de relaxare. Am vizitat
puţin Haga şi am lenevit pe malul
Marii Nordului.Am avut timp să
medităm asupra faptului că toate
aceste frumuseţi se află pe un
pământ pe care olandezii l-au
cucerit de la apă! În ultima zi,
înainte să mrgem la aeroport, am
facut o scurta plimbare prin
centrul Bruxelles-ului. Ce
credeţi? Ne-am făcut deja şi
planuri pentru excursia
viitoare!
Filosofii vorbind despre minciună
Apărută la editura Humanitas în anul 2007, cartea lui Gabriel
Liiceanu porneşte de la sursele clasice, Sofocle , Platon şi
Machiavelli, ajungînd în contemporaneitate , unde se opreşte la
România, surprinsă „în zodia Spânului”. Incitantă şi aerisită,
lucrarea „Despre minciună” este o lectură plăcută care pune
spiritul în mişcare, căci scriitorul nu vorbeşte despre minciună
în sensul ei particular, ci în sens public: „despre minciuna
colectivă în care unul sau mai mulţi îi mint pe mulţi , care la
rândul lor sunt fie minţiţi, fie mint in corpore, trăind împreună
cu cei care îi mint într-un vast scenariu al minciunii”.
Constatăm că omul a trăit dintotdeana între două ecuaţii
esenţiale, pe care Liiceanu le numeşte „Ecuaţia lui Ahile” ,
rezumată în formula „ nu se poate birui cu orice mijloc şi cu
orice preţ” şi Ecuaţia lui Odiseu, dirijată de eficacitatea
pragmatică , având la bază credinţa că „minciuna aduce cu ea
salvarea”, aceasta din urmă fiind ecuaţia care întemeiază
morala modernă, respectiv minciuna pusă în slujba „binelui
comun”. Cel mai interesant capitol pentru un cititor tânăr este
cel referitor la mecanismul, formele şi efectele minciunii în
comunism, definit ca timp în care minciuna „îşi pierde sensul odiseic”. Fiind repetitivă, ea devine
ideologie, „este constantă, monotonă şi bine articulată”. Este totodată „sfruntată, gogonată, de la obraz”
şi „devine adevăr prin teroare”. Este generalizată şi colectivă, deci „atotcuprinzătoare”.
Fără să fie dificil de citit, această carte rămâne în sfera jocului intelectual superior şi surprinzător,
joc atât de necesar într-o societate excesiv pragmatică şi previzibilă.
Redacţia AS
21
Pentru mine, muzica este ceva fără de care nu aş
putea trăi. Fie că o ascult la player, fie că o cânt, fie că o
aud undeva, într-un troleu plin de lume, este o parte din
mine şi din viaţa mea.
Încă de mică mi-a plăcut foarte mult să cânt şi să
fie pe scenă. Ţin minte primul concurs la care m-au dus
părinţii mei, Tip Top Minitop. Nu îmi amintesc perfect,
deoarece aveam doar 4 ani, însă ştiu că am luat premiul
III şi ştiu şi acum versurile melodiei pe care am cântat-
o. Părinţii mei au văzut că mă atrage foarte mult tot ce
ţine de scenă, de muzică, de ritm, aşa că s-au hotărât să
mă dea la lecţii de pian, lecţii care au continuat
săptămână de săptămână până în clasa a şaptea, când
timpul nu mi-a mai permis.
Îmi plăcea să cânt din ce în ce mai mult şi , chiar
dacă înainte să urc pe scenă mereu aveam emoţii şi îmi
simţeam inima undeva în gât, când începeam să cânt,
emoţiile se risipeau. Mă simţeam în largul meu şi îmi
plăcea că pot transmite ceva prin ceea ce cânt.
Unul dintre lucrurile care m-au făcut să aleg
Şaguna a fost chiar corul liceului despre care citisem pe
Internet. Eram încântată şi aşteptările nu mi-au fost
înşelate. Am participat în 2008 şi 2009 la Festivalul de
Muzică Uşoară pentru Tineri Gaudeamus din Braşov,
unde am luat, de fiecare dată , locul III. M-am bucurat
fiindcă reuşisem asta fără să iau lecţii de canto.
Am învăţat că nu poţi fi mereu câştigător sau pe
placul tuturor celor ce ascultă, dar experienţa
concursurilor (de exemplu Festivalul Chants, sons sur
scene!) m-a ajutat mult. Ultimul premiu pe care l-am
obţinut este la Festivalul Ecoul Pietrei Craiului din
Zărneşti, unde am avut în juriu nume cunoscute, ca Ilie
Micolov, Felicia Filip, Mihai Vanica. Am câştigat locul
II şi un trofeu care se află acum în camera mea.
Ca gen de muzică , pot spune că îmi plac
melodiile pop, jazz şi , de curând, reggae. La concursuri
am ales să cânt melodii din repertoriul unor artişti ca
Alicia Keys, Natasha Sant Pier, Cheryl Cole, Colbie
Caillat.
Sunt mândră de realizările mele în muzică şi sper
ca ele să continue , chiar dacă drumul profesional pe
care l-am ales este diferit. Mulţumesc cu drag oamenilor
care m-au ajutat, colegilor, prietenilor, dar mai ales
doamnei profesoare Andrada Mureşan, care m-a
sprijinit mereu, ca şi părinţii mei.
Sunt sigura ca datorită persoanelor care mă
susţin, niciodată nu o să mă înstrăinez complet de
muzică şi de scenă. Oriunde aş ajunge în viaţă, muzica
va rămâne mereu o parte din mine, o parte din ceea ce
fac şi voi face. Hobby sau cariera, mereu voi cânta din
plăcere, pentru mine şi pentru cei din jurul meu.
Pentru mine, muzica...
Găvan Evelina Clasa a XII-a F
22
De multe ori am fost întrebat: „Ce
legătură este între muzică şi geografie sau între
limba franceză, muzică şi geografie?” Aparent,
niciuna. Evident, cei care voiau să afle un răspuns
aveau în vedere vreun articol despre activitatea mea
artistică sau vreun concert ori spectacol în care
eram implicat. Ei ştiau că eu sunt, de fapt, profesor
de geografie sau de limba franceză. Având şi cea de
-a doua licenţă, n-am considerat niciodată muzica
doar o pasiune, ci o parte integrantă a activităţii
mele. Căci muzică am făcut dintotdeauna, de mic
copil. Autodidact la începuturi, când am început să
cânt la mandolină, apoi din ce în ce mai studios sub
îndrumarea profesorilor.
Trecând prin Liceul Pedagogic din Galaţi, de
unde sunt originar, am studiat vioara, muzica
vocală, am cântat în cor şi în orchestra şcolii.
Experienţa muzicală începuse deja când am
intrat la liceu, pentru că de la 10 ani tatăl meu m-a
dus în corul Episcopiei din Galaţi, unde am rămas
vreme de 20 de ani. Acolo aveam să pun în practică
multe dintre cunoştinţele teoretice muzicale, ba
chiar să pătrund în tainele dirijatului.
Mai târziu, cariera muzicală a mers alături de
cea didactică. Profesor de geografie şi de limba
franceză fiind, colaboram, în paralel, cu Teatrul
Muzical „N. Leonard” din Galaţi: mai întâi corist,
apoi regizor tehnic scenă şi, înainte de a părăsi acest
oraş, între anii 2001-2005, dirijor al corului acestui
teatru.
Am fondat de-a lungul timpului o serie de
formaţii: Corala SF. NICOLAE, Grupul vocal VOX
DANUBII, în Galaţi, Corala LAUDATE DOMINO,
care funcţionează în prezent la biserica Sf. Apostoli
Petru şi Pavel din Ghimbav, Grupul Coral
CANTORES CORONAE, înfiinţat în anul 2009,
grup profesionist, având ca membri artişti de la
Opera Braşov.
De-a lungul celor 30 de ani de activitate ca
artist liric şi dirijor am susţinut numeroase concerte
în ţară şi în străinătate (Franţa, Grecia, Italia,
Germania, Austria).
Cel mai important trofeu până în prezent
rămâne Premiul I şi Medalia de Aur obţinute la
Concursul Internaţional Rhodos 2001 cu VOX
DANUBII ( imagini cu această formaţie pot fi
vizionate pe Youtube).
Perspective? Da, am în vedere înfiinţarea unei
fundaţii culturale, ceea ce ar putea încununa
De ce şi MUZICĂ? De ce nu!
Profesor, Aurel Mantaroşie
23
Muzica la catedră şi dincolo de ea Inepuizabilă, dinamică şi foarte fermă, aşa
o întâlnim pe coridoarele liceului pe profesoara
de muzică, Andrada Mureşan. Dincolo de
această imagine, Andrada Mureşan este o artistă
adevărată, a cărei activitate pe scenă, în calitate
de conducătoare a grupului Anatoly, o
recomandă de multă vreme în viaţa culturală
braşoveană . Doamna profesoară ne-a oferit un
impresionant CV al Grupului Anatoly .
Tot mai des present pe scenele naţionale,
Grupul vocal Anatoly s-a constituit în anul
2000 la initiativa celor trei tineri care-l
alcătuiesc, uniţi fiind de o singură pasiune,
muzica.
Ineditul consta in abordarea lucrarilor
corale intr-o maniera atipica de trio (alto,
tenor si bariton) in timp ce grupurile corale clasice de
tip restrans se regasesc sub forma cvartetelor (sopran,
alto, tenor, bas). Repertoriul grupului este variat şi
cuprinde peste 300 de lucrări á capella şi cu
acompaniament, preclasice, clasice şi romantice,
religioase, prelucrări folclorice, colinde şi cântece de
Crăciun cât şi lucrări din literatura
contemporană.
Trio-ul a susţinut numeroase concerte şi recitaluri,
a realizat imprimări radio şi TV, atât în ţară cât şi în
străinătate (Grecia, Franţa, Anglia, Italia); a înregistrat
opt compact discuri ce cuprind lucrări din repertoriul
românesc şi universal dintre care „Dumnezeiasca
Liturghie a Sf.
Ioan Gură de aur” a fost propus în anul 2006 pentru
Premiile Academiei Romane.
Alături de Corala „Gheorghe Dima” din Braşov
condusă de maestrul Nicolae Bica, Orchestra
Filarmonicii din Roma, Orchestra Filarmonicii din
Braşov şi Orchestra Facultăţii de Muzică din Braşov,
trio-ul Anatoly a participat la o serie de concerte
vocal simfonice.
Din anul 2005, trio-ul vocal „Anatoly” este
membru în „Asociaţia Română de Cânt Coral”,
membru în asociaţia culturală internaţională „A
Coeur Joie”şi membru de onoare în Asociaţiunea
Transilvăneană „ASTRA”.
Începând cu anul 2008, „Anatoly” fiinţează
sub egida Centrului Cultural ”REDUTA” din
Braşov.
In perioada 2009-2011, grupul a sustinut
mai multe turnee alaturi de artistii Mariana
Anghel, Paul Surugiu (Fuego), Irina Loghin si
actorul Dorel Visan.
Membrii grupului sunt: ANDRADA
MURESAN (alto), GABRIEL BACIU (tenor),
CIPRIAN CUCU (bariton).
Grupul este o prezenţă constantă şi în viaţa
şaguniştilor, oferind un recital şi în cadrul Serbării de
Crăciun din 2007.
24
În ce limbă sunt primele tale amintiri?
Îmi amintesc cum, pe când eram încă mică, nu
închideam seara ochii, iar mama nu ieşea din cameră până
eu nu imi spuneam scurta rugăciune: “Ich bin klein, mein
Herz ist rein, es soll niemand drin wohnen, nur Herr Jesus
allein”. Acesta este un amănunt care mă face să realizez că
limba germană a reprezentat mereu o parte din mine, a fost
un element care m-a format ca ceea ce sunt astăzi.
Care este prima amintire din anii copilăriei care
se asociază cu limba germană?
Am început să vorbesc germană acasă, chiar dacă
nu toţi membrii familiei înţelegeau această limbă, am
continuat să învăţ la grădiniţă, iar după primul meu an
şcolar pe diploma de absolvire a clasei scria : „În acest an
am fost foarte bună la: germană” („Sehr gut war ich im
Fach: Deutsch”).
Gândindu-mă în urmă, observ că în primii ani de
şcoală nu am pus accentul în mod deosebit pe învăţarea
limbii germane, ci am fost mai degrabă eleva care a
încercat să fie cât mai bună la toate materiile. Ba chiar mai
mult, nu voi uita niciodată cât de mult a trebuit mama să
insiste pentru a mă convinge să mă duc la olimpiada de
germană.
Când au apărut primele satisfacţii datorate
cunoaşterii acestei limbi?
Era primul an în care aveam voie să particip la
olimpiadă (clasa a VII-a), iar eu nu doream, deoarece eram
mult prea nesigură pe mine. În acel an am obţinut pentru
prima dată premiul întâi la faza naţională a olimpiadei de
limbă germană maternă. Acest lucru se pare că nu a fost
doar pentru mine de necrezut, deoarece, sunând-o pe
mama, persoana căreia ii datorez cel mai mult faptul că am
învăţat germană, prima ei reacţie a fost: „Nu se poate. Eşti
sigură? Du-te şi mai verifică odaă, cu siguranţă au fost
afişate rezultatele în ordine alfabetică!”
Cum îţi explici faptul că ai participat, de atunci
la atâtea olimpiade? Ce te-a fascinat?
Nu atât premiul obţinut, cât mai mult plăcerea de a
mă confrunta cu situaţii noi, de a cunoaşte persoane atât de
diferite şi atât de fascinante, dorinţa de a acumula mai
multă experienţă şi de a învăţa din fiecare întâmplare m-au
convins că merită să mai particip şi în următorii ani.
Olimpiada m-a maturizat în timp, m-a schimbat câte puţin
în fiecare an în care am participat, deoarece fiecare an a
fost unic în felul său.
Cum te-ai decis pentru colegiul nostru?
În clasa a opta am decis să mă înscriu la C.N.
„Andrei Şaguna”, ceea ce i-a şocat pe toţi colegii mei
şi...nu doar pe ei. Motivul pentru care am hotărât astfel a
fost foarte simplu: doream o schimbare. Această
schimbare a fost radicală, deoarece, dacă timp de opt ani
obişnuisem să petrec şapte ore pe zi într-un mediu în care
se vorbea limba germană, deodată, atât colegii cât şi
profesorii mi se adresau toţi doar în română. Chiar dacă
iniţial mi s-a părut neobişnuit, am reuşit să mă adaptez la
noua şcoală, însă trebuie să recunosc că nu am părăsit
definitiv nici liceul „Johannes Honterus”, nici foştii colegi,
nici pe profesorii care m-au îndrumat în primii ani. Pe
parcursul liceului am continuat să îmi vizitez fosta şcoală,
iar ocazional chiar am participat la ore şi aceasta mereu cu
foarte mult drag.
Interviu cu Anca Albici de 6 ori participantă la Olimpiada Naţională de Limba Germană
şi câştigătoare a locului I în anii 2009, 2010 şi 2011
25
În ce măsură apreciezi ca un progres faptul că,
părăsind o şcoală de limba germană, Liceul Honterus, ai
urmat cursurile unui liceu în limba română?
Şi faţă de noua mea şcoală am devenit în timp la fel
de ataşată, deoarece nu m-am simţit mai puţin susţinută
aici. Îi sunt recunoscătoare d-nei prof. Georgeta Ţoţea,
deoarece mereu s-a implicat în progresul meu, iar şcoala,
profesorii, au ştiut mereu cum să se angajeze spre binele
elevului. Am apreciat întotdeauna şi faptul că elevilor
participanţi la olimpiade le este permis să rămână acasă pe
un anumit interval de timp cu scopul de a se pregăti,
deoarece aceasta ajută enorm. Am simţit mereu că Şaguna
este şcoala care transformă fiecare om într-o valoare, şcoala
care scoate din fiecare om ce are el mai bun, iar din aceste
motive nu voi regreta niciodată decizia mea de a fi elevă a
acestui colegiu.
Ai avut vreodată dovada avantajelor pe care ţi le
poate aduce cunoaşterea limbii germane?
În timp am constatat că limba germană îmi
influenţează personalitatea şi evoluţia, deoarece prin
intermediul olimpiadelor am avut ocazia de a progresa
enorm şi pe alte ramuri. Spre exemplu, datorită premiilor
obţinute mi-au fost oferite două burse de studii în
Germania, fiecare durând câte trei săptămâni. În cadrul
acestor burse am locuit la două familii, am participat la un
curs de pictură, am pătruns într-un centru de cercetare a
mediului din Bremen, unde am avut ocazia de a mă implica
în experimente concrete, mi-am aprofundat studiile de
literatură germană, iar pe lângă toate acestea m-am
împrietenit cu oameni deosebiţi. De aceea, am privit
germana mereu ca pe o cheie care mi-a deschis mai multe
portiţe.
Ce ai învăţat din experienţa atâtor olimpiade?
Nu este necesar să spun că pentru a ajunge la
performanţe în orice domeniu este nevoie, pe lângă talent
sau noroc, în primul rând de muncă. Însă cred că orice
muncă se uşurează şi poate deveni chiar o pasiune dacă este
abordată cu puţină plăcere. Faptul că a munci merită l-am
înţeles la olimpiade, mai ales în cadrul proiectelor
organizate. Grupaţi în echipe de 6-7 persoane şi fără a se
cunoaşte iniţial, elevii au aproximativ două zile timp pentru
a citi o carte şi pentru a dezvolta un întreg proiect pe tema
acesteia (o planşă şi o piesă de teatru). Grupele au cărţi
diferite şi se află în concurenţă, la final organizându-se un
adevărat spectacol în cadrul căruia fiecare grupă susţine ce
a lucrat.
Am participat la patru asemenea proiecte, obţinând
două premii, iar amintirile acumulate sunt de neuitat. În
acel val de idei se creează o luptă a originalităţii, iar
rezultatul este întotdeauna cel puţin haios. Îmi amintesc
cum în clasa a 11a, fiind într-o grupă compusă doar din fete
şi având de tratat o carte despre „băieţi de cartier”, am
decis să ne costumăm toate în băieţi şi am compus o
întreagă coreografie de dans pentru piesă. Ceea ce a şocat
juriul când eram în clasa a 10a a fost felul în care grupa
mea a abordat tema căderii Zidului Berlinului: cei
dezavantajaţi de acea perioadă au fost eliberaţi simbolic
printr-o pată de culoare – pe scurt: i-am stropit cu multă
culoare dizolvată în apă!
26
Cum a fost
ultima olimpiadă din viaţa ta de licean?
Cred că cu cea mai multă nerăbdare am
aşteptat olimpiada anul acesta. Fiind al şaselea şi
ultimul an în care imi era permis să particip, mi-am
dorit să mai revăd toţi concurenţii odată, să mai trăiesc
odată întreaga experienţă. Înainte de a pleca mi-am mai
reluat odată toate obiceiurile legate de olimpiadă: în
fiecare an obişnuiesc să îmi sun prietenii din alte judeţe
pentru a mă asigura că toţi au trecut la faza naţională a
olimpiadei, iar apoi...scriu un text sau poezii,
considerând acesta un mod de a mă reobişnui cu
gânditul în germană.
Faptul că am tradus o carte din limba germană în
limba română pentru o editură, cursul de pregătire
pentru faza internaţională a olimpiadei şi conferinţa de
la Lisabona (februarie, 2011) au fost alte trei
experienţe prin care am simţit un progres prin muncă.
În cadrul conferinţei tema centrală făcea referire la
multiculturalitatea din diferite ţări, iar proiectul pe
tema minorităţilor din România pornit în colegiul
nostru cu aproape doi ani în urmă a reprezentat
modelul ţării noastre în cadrul conferinţei organizate.
A cunoaşte un număr mare de persoane de diferite
naţionalităţi, fiecare cu o perspectivă diferită, uneori
opusă asupra problemelor, cu idei atât de diferit
formate în legătură cu aceeaşi temă a fost cu adevărat
impresionant.
Şi în final, o întrebare surpriză: dacă n-ar fi
germana, ce-ar fi?
Totuşi, limba germană este doar o parte a
personalităţii mele. Sunt o persoană obişnuită care în
copilărie a purtat mult prea mulţi ani aparat dentar,
care nu a avut voie să înveţe să meargă pe bicicletă şi
care acum este indecisă, visătoare şi idealistă, o
persoană despre care mare parte a cunoscuţilor nici nu
ştiu că a participat vreodată la vreo olimpiadă. Desigur
că am şi alte pasiuni care mă definesc şi care au mai
puţin de a face cu şcoala. Fiind mereu fascinată de
artă, m-am axat asupra dansului timp de şapte ani. În
primii ani, baletul m-a învăţat ce înseamnă să îţi
stăpâneşti mişcările şi corpul, să simţi fiecare sunet şi
să te exprimi liber prin dans, iar dansurile sportive
asupra cărora m-am concentrat mai apoi mi-au dovedit
ce important e lucrul în echipă. Având în vedere că într
-o perioadă frecventam cursurile de dans chiar 12-15
ore pe săptămână, am înţeles devreme că munca nu se
mai numeşte muncă atunci când devine o pasiune.
Nemaiavând timp să mă ocup la fel de intens atât
de şcoală, cât şi de echipa de dans, am fost nevoită să
renunţ la dansuri, ceea ce voi regreta mereu. Un alt
lucru pe care îl regret este faptul că nu am reuşit
Ce le-ai transmite şaguniştilor?
Consider că orice om care îşi descoperă o
pasiune trebuie să persevereze în aceasta, numai
astfel progresul şi satisfacţia vor veni în mod
firesc, în timp.
Albici Anca – Maria,
Clasa a XII-a E
27
Despre corul Şagunei se pot spune multe lucruri…
însă, cum probabil că vă daţi seama, istoria unei familii nu
se poate rezuma în câteva rânduri. Totuşi, aş să vă
povestesc despre un eveniment recent, şi anume Concursul
Coral regional, desfăşurat la Reghin, unde am
ocupaaaaaaaaat: aţi ghicit, locul 1! După patru ani de
muncă şi încercări mai puţin reusite ( fie că a fost vina
noastră sau nu), corul a obţinut calificarea la Faza Naţională
care se va desfăşura la Arad.
Concursul a avut loc pe 1 aprilie ( nu, nu a fost o
păcăleală, în caz că vă întrebaţi) şi, după un drum lung de 4
ore ( pe durata căruia nu am avut voie să vorbim, să
mâncăm snacksuri sau să facem orice altceva vătămător
pentru fizicul şi psihicul nostru) am ajuns în orăşelul în care
s-au născut chitările româneşti. Peste mai puţin de jumătate
de oră, eram îmbrăcate ( norocul doamnei profesoare
Mureşan că are cor de fete, aşezate în formaţie şi pregătite
(sau mai puţin pregătite) de recital. Aveam emoţii foarte
mari, pe care încercam să le stăpânim din greu, căutând
privirile “profei”. Mare greşeală, căci şi dânsa era la fel de
emoţionată ca noi. Bineînţeles, asta nu a oprit-o din ne
încuraja până în ultimul moment.
Astfel, când momentul nostru a sosit, ne-am
împleticit spre scenă ( glumesc, de fapt am fost graţioase
ca nişte balerine) şi ne-am susţinut repertoriul, rugându-ne
ca totul să se termine mai repede (şi să nu cădem în timpul
dansurilor). A fost un moment frumos, inedit prin
împletirea a două sentimente care rar îşi găsesc loc unul
lângă altul: frica si bucuria.
După câteva ore, eram în acelaşi loc, în aceeaşi sală
cu acustică proastă şi pian dezacordat, şi cu aceleaşi
emoţii.Urma să se anunţe câştigătorii, iar noi eram pe
punctul de a face atac de cord( sau de nervi), din pricina
suspansului prelungit de prezentator. Ultimul lucru pe care
mi-l amintesc a fost glasul acestuia, care anunţa corul din
Sfântu Gheorghe ca ocupant al locului 2. Nu ne-am auzit
numele, însă nu a mai contat. Câştigaserăm. Eram sigure, şi
dintr-o dată ne îmbrăţişam ţipând ( Dumnezeu ştie ce) şi
plângând. Am fost invitate să cântăm din nou una din piese
şi din nou, nu a mai contat faptul că nu mai eram îmbrăcate
în uniforma de cor, sau că nu eram aşezate în formaţia
iniţială, sau în orice formatie, de altfel . Ţipetele şi gălăgia
au durat până mai târziu…(spre oroarea timpanelor şi
sistemului nervos al doamnei profesoare). Drumul spre casă
a fost mult mai scurt, însă foarte frumos.Am cântat
împreună până la epuizare, compensând perioada în care
am rămas în stand-by, pe durata drumului spre Reghin,
refrenele celor mai cunoscute piese. Probabil va trebui să ne
găsim alt şofer pentru naţionale...de preferat unul surd şi
posesor al unui autocar cu geamuri Sekurit.Una peste alta, a
fost o experienţă muzicală excepţională a unei mari familii.
Despre familia cu 40 de fete
Stănescu Anca Clasa a X-a F
Sencovici Antonia Cls. XI F
O experienţă de neuitat
Muzica adevarată vine din inimă, iar pe scenă
am simţit cum s-au deschis 40 de inimi pentru a spune
o poveste. Povestea noastra, a corului Şagunei, căci în
cele 12 minute a trebuit să arătăm munca şi iubirea
investite în atâţia ani.
Teama de a falsa, de a greşi, s-a risipit atunci
când doamna profesoară a dat tonul. Ştiam că în 12
minute se va termina, dar am dat tot ce e mai bun din
noi.
Multe coruri au “strigat” in cântece “vrem să
câştigăm”, dar noi am fost acolo pentru a oferi muzică
şi pentru a câştiga experienţă. Fapt ce, probabil, ne-a
adus locul I.
Emoţia simţită dupa aceea este incomparabilă.
Era o bucurie traită nu doar de tine, ci de un grup de
40 de fete, fapt ce făcea sentimentul să fie trăit mai
intens. Poate atât de intens încât, dacă nu am fi ştiut că
avem de mers si la o naţională, am fi explodat.
Astfel, concursul a fost o experienţă ce ne va
rămâne în amintire, dar şi în suflet. Va face parte din
acele experienţe la care, atunci când ne vom gândi,
vom simţi un fior.
28
29
Cum te-ai simţi dacă ar trebui să participi la un
concurs coral in altă localitate şi ai constata că pianul
este dezacordat, iar notele sunt ori cu cinci octave mai
sus decât ar trebui ori cu zece octave mai jos? Cum te-
ai simţi dacă nu ar exista o cheie la camera unde ţi-ai
lăsat lucrurile(pantofii, imbrăcămintea si rucsacul), iar
camera ar fi şi ea un loc foarte îngust unde 40 de fete se
inghesuie pentru a-şi pregăti uniforma? Ei bine,
senzaţia ar fi un cumul de supărare, dezamăgire,
deznădejde, ca şi când balonul cu speranţe s-ar fi izbit
de un copac. Aceste sentimente s-au revărsat în inimile
celor 40, lucru observat in vocile dizarmonice şi puţin
false: o voce mai sus, alta mai jos, o alta - pe la mijloc,
dar niciuna ca una. Nici profesoara nu era mai fericită
decât noi la repetiţii: ”Las’ că vă rezolv eu”; “I-auzi,
pian dezacordat”. În ciuda furiei împotriva lor, ea se
revărsa şi asupra noastră: “Cântaţi, tu! Ce v-a apucat?
Vă dau afară –astea noi!”
La intrarea pe scenă, veşnica replică: „Zâmbiţi!
Zâmbet de copil nevinovat!”
La “decernarea premiilor”, două licee se aflau
pe locul I. Lacrimi, emoţii, teamă, întrebări, inima
aproape ieşind din piept, o clipire de nădejde. “ Pe
locul I cu 98 de puncte se află Liceul…”. Poftimmm?
Jumătate din sală era in picioare, ţipând,
plângând,aplaudând, necrezând, de fericire. Dar care
liceu câştigase locul I cu 100 de puncte si mergea mai
departe, la naţională, la Arad? Amândouă se bucurau.
Cred că deja vă imaginaţi. Şaguna - Locul I. Nici nu se
putea mai bine, în ciuda obstacolelor apărute.
După câteva minute mă gândeam: ”Să fie oare o
păcăleală? E 1 Aprilie. Să fie o farsă faptul că am
câştigat? Ar fi posibil în orice moment să ne anunţe că
totul a fost o păcăleală.”
Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi
gândit cei de acolo să ne facă o farsă? Important e că
noi am câştigat; restul nu mai contează...
Cele 40
Vocea profesorului sau bagheta magică a dirijorului
Despre participarea corului la etapa zonală a Concursului Naţional Coral pentru licee care a avut loc în oraşul
Reghin, profesoara Andrada Mureşan, dirijorul corului, ne mărturiseşte: „Fiind singurul cor de liceu teoretic din
judeţul Braşov care a fost prezent la concurs, am considerat că acest lucru este o onoare pentru noi, dar şi o mare
responsabilitate. Am concurat cu alte cinci coruri de liceu din alte judeţe şi, spre bucuria noastră, am fost
desemnaţi câştigători cu 100 de puncte, punctajul maxim. Drept urmare, vom participa la faza naţională a aces-
tei competiţii.
Desigur, obţinerea acestui rezultat a însemnat foarte multă muncă, multe renunţări, multă pasiune şi
dragoste pentru cânt, dar şi un spirit de echipă accentuat. Acum ne pregătim intens, iar speranţa noastră de a
aduce acasă un premiu naţional este dublată de răspunderea de a reprezenta judeţul, dar şi colegiul nostru.
Prof. Andrada Mureşan
30
Când vine vorba de păcăleli, majoritatea ne
gândim la mici şotii puse la cale de prieteni sau
persoane apropiate. În orice caz, planul unei păcăleli
este în cele din urmă descoperit, fiind înlăturată orice
urmă de îndoială.
Totuşi, de multe ori până acum ne-a fost
demonstrată capacitatea aparte a unor oameni de a pune
la cale un adevărat spectacol al păcălelii.
Bineînţeles că mă refer aici la acei iluzionişti
celebri ale căror trucuri au avut ca efect până şi
convingerea oamenilor că fenomenul paranormalului
există.
Unul dintre aceşti oameni este Robert Houdin,
supranumit şi „Parintele Magiei Moderne”. Deşi a avut
o carieră de numai unsprezece ani, inovaţia adusă în
domeniu este neatinsă de trecerea timpului. Începând ca
ceasornicar, el a reuşit să elaboreze mecanisme
misterioase care i-au adus faimă. Un bun exemplu îl
reprezina iluzia portocalului-un portocal mecanic în
care, în mai puţin de două minute creşteau fructe reale.
Remarcabil este şi trucul în care batista unui voluntar
este sustinuta în aer de doi fluturi, sau cel în care fiul
său, legat la ochi poate identifică obiecte ale
spectatorilor.
Influenţa lui Houdin nu s-a oprit la publicul din
teatre. În 1850, el a pus capăt revoltei algeriene din acea
perioda, confruntându-se cu o grupare numită Marabout
despre care se presupunea că are puteri magice. Houdin
a reuşit prin şocuri electrice aplicate unui soldat să
creeze impresia că acesta şi-a pierdut puterile.
Trucurile magicianului au fost introduse în filmul
„Iluzionistul”, ca un omagiu adus artistului.
Inspirat de marele Houdin, Ehrich Weiss şi-a
schimbat ulterior numele în Houdini, pentru a arată că
este ,,ca Houdin" fără să ştie însă că numele aparţinea
de fapt soţiei iluzionistului.
Cariera lui a evoluat în mod miraculos, de la
magicianul fără succes devenind în scurt timp „Regele
Cărţilor de Joc” şi ,,Regele Catuselor". Cariera lui a
devenit înfloritoare, odată cu evadările sale din diverse
locuri. Accepta provocări ca evadarea din închisori,
frânghii, cătuşe sau chiar cămăşi de forţă.
Houdini, a murit, în mod paradoxal, în ziua de
Halloween, 1926, în urma unui refuz de a fi tratat de
apendicită la timp.
Dacă e să vorbim de iluzionişti mai apropiaţi de
timpurile noastre, un nume cunoscut este David
Copperfield, care a şocat prin binecunoscuta iluzie în
care a făcut Statuia Libertăţii să dispară pentru câteva
minute.
Talentaţi şi curajoşi, aceşti oameni au dovedit de
multe ori că arta păcălelii poate fi dusă la o extremă
care lasă semnele de întrebare să fie prezente în viaţa
Iluzionismul-o păcăleală spectaculoasă
Niţă Iulia Clasa a X-a F
31
Ce să nu faceţi în timpul vacanţelor în strainatate…
Instinctiv, omul se simte îngradit atunci când
cineva îl obligă să se supună unei reguli care îl
limitează într-un fel sau altul. Constrângere, coerciţie,
obligaţie…oricum aţi numi-o, cert este că legea aduce
armonia, fiind unica normă care direcţionează societatea
spre funcţionare şi care, de altfel, o şi defineşte. Am
spune aşadar că legile sunt un instrument esenţial al
lumii şi că cei care le realizează au probabil o slujbă
îngrozitor de apăsătoare, având în vedere ca în mâinile
lor stă evoluţia echilibrată a societaţii universale.
Cu toate acestea, am realizat un top al celor mai
ciudate legi pe care şi Harap-Alb, care traieşte într-o
lume în care orice este posibil (inclusiv să hraneşti cu
jăratic o mârţoagă fără să nu fii acuzat de cruzime
asupra animalelor), s-ar înfiora când le-ar citi.
În anul 1935, guvernul României a introdus o lege
prin care personajul de desene animate Mickey
Mouse a fost interzis pe motiv că era atât de urât
desenat, încât speria copiii mici.
În Anglia, oricine lipeşte greşit un timbru care o
reprezintă pe regină, poate fi acuzat de trădare
de ţară.
Texas este singurul stat care le dă voie cetaţenilor să
voteze din spaţiu.
În statul Carolina de Nord este interzis de lege să
înjuri în prezenţa morţilor.
Legile statului Ohio pedepsesc cu închisoarea pe
oricine încearca să îmbete un peşte.
În Paraguay duelul este permis de lege, atâta timp
cât cei doi participanţi la duel fac dovada că
donează sânge spitalelor.
În Bangladesh, chiulitul de la şcoală este interzis de
lege. Orice elev prins în afara orelor de curs
ajunge la închisoare.
Pe teritoriul Franţei este ilegal să dai numele de
Napoleon unui porc.
În oraşul Baltimore din Maryland, este ilegal să
intri cu un leu intr-o sală de cinema.
Este contrar legii pentru orice cetaţean britanic să
moară în interiorul Palatului Parlamentului din
Londra.
În oraşul Miami din Florida este interzis de lege să
imiţi orice fel de sunete emise de animale.
În statul american Oklahoma, orice persoană care se
strâmbă în mod voit la un câine, ajunge la
inchisoare sub învinuirea de agresiune asupra
celui mai bun
prieten al
omului.
Nota: deşi acest numar
este dedicat lunii
Aprilie şi implicit
păcălelii, aceste legi
sunt cât se poate de
reale
Sonia Duţă
Clasa a X-a F
32
Oana Alexandra Zara, X C
Mincinoşi celebri şi fascinanţi
Baronul Műnchhausen
Preluând numele faimosului baron, boala psihică sindromul
Műnchhausen prezintă aceeaşi obsesie precum cea a baronului de a inventa
poveşti fantastice.Sindromul este întâlnit în special la copii, fiind cauzat de
nevoia exagerată de atenţie.
Fiecare cultură se poate mândri cu un personaj care a reprezentat ideea
de păcăleală, indiferent de generaţia care îl descoperea. Dacă pentru noi acest
rol îi este atribuit lui Păcală, reprezentativ pentru poporul german este
Baronul Műnchhausen.
Karl Friedrich Hieronymus, Freiherr von Műnchhausen, cunoscut sub numele de Baronul
Műnchhausen, a fost un nobil german faimos pentru întâmplările fantastice povestite prietenilor. Poveştile
conţineau secvenţe incredibile precum călătorii pe lună sau despre modul uimitor prin care s-a salvat de la
înec cu ajutorul propriului păr. Datorită numeroaselor scene pline de întâmplări incredibile, Baronul
Műnchhausen a devenit un etalon al mincinosului cu o imaginaţie debordantă.
33
Păcăleli celebre
„Păcăleală de 1 aprile”, expresia ce produce
reacţii dintre cele mai diferite: pentru unii crize de râs
incontrolabile, pentru alţii puseuri de furie sau un
sentiment de uşurare.Totul depinde de cum eşti
păcălit, de cine eşti păcălit şi mai ales de
personalitatea şi temperamentul fiecăruia. Cu toţii ne
aşteptăm la glume şi farse atunci când se apropie întâi
aprilie. Devenim mai atenţi, mai vigilenţi, iar în ziua
de 1 aprile paranoici, punând sub semnul întrebării tot
ce ni se spune. Reuşim să demascăm unele dintre
păcălelile prietenilor, dar atunci când acestea vin din
partea unor publicaţii, canale de televiziune sau site-
uri bine cunoscute, situaţia se complică şi, de cele
mai multe, ori dăm crezare mass-media. Când vine
vorba de păcăleli, creativitatea mass-media atinge
cote maxime, de la spaghete care cresc în copaci până
la ipoteze derutante despre încălzirea globală.
În anul 1976, astronomul britanic Patrick Moore
a anunţat la radio că la ora 9:47 va avea loc un
eveniment unic: planeta Pluto va trece în spatele
planetei Jupiter, provocând temporar o aliniere care ar
putea contracara şi diminua gravitaţia Pământului.
Gluma nu s-a oprit aici. Ascultătorii erau încurajaţi să
simtă efectele fenomenului rar întâlnit în propriile
locuinţe. Recomandarea era ca fix la acea oră, ei să
sară în sus de câteva ori. La foarte scurt timp după ora
indicată, biroul BBC Radio 2 a început să primească
sute de apeluri în care oamenii povesteau despre
senzaţia unică de plutire.
Un alt post de radio, de acesta dată din Koln, a
dat o ştire care a nemulţumit foarte multe persoane.
Conform unei noi legislaţii, oamenii nu mai aveau
voie să alerge în parcuri mai repede de 9 kilometri pe
oră. Motivul? Orice viteză care o depăşeşte pe cea
„legală” ar fi stresat veveriţele care erau în perioada
de împerechere. Imediat au apărut şi susţinători ai
acestei cauze, iar unii au militat pentru ea şi după ce
au aflat că legea fusese o farsă.
Ziarele au reprezentat o altă modalitate prin care
mass-media a profitat de naivitatea oamenilor. Pentru
următoarea farsă ţinta au fost bărbaţii. Pe prima
pagină a ziarului Irish Times scria mare :”La pagina 3
găsiţi numele şi adresele tuturor bărbaţiilor înşelaţi
de neveste din Irlanda.”Ghiciţi ce? În ziua de întâi
aprilie a anului 1956, ziarul a înregistrat vânzări
record.
O altă farsă de 1 aprilie, care de acestă dată a
pus pe jar întreaga populaţie a Londrei, a constat în
apariţia unei ştiri despre un OZN care a aterizat în
oraş .Întreaga societate s-a panicat şi ample echipaje
ale forţelor de ordine s-au deplasat la locul faptei, dar
nici poliţiştilor nu le prea venea să se apropie de
obiectul zburător. Prizând curaj, unul dintre ei s-a
apropiat de el cu arma la înaintare, dar, în mometul în
care uşa OZN-ului s-a deschis, iar un omuleţ argintiu
a ieşit, poliţistul a fugit mâncând pământul.Din
fericire pentru rasa umană, omuleţul era directorul
unei companii importante şi un mare pasionat de
farse.
34
Colţea Denisa, X-a F
Nici lumea ştiinţei nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce
priveşte glumele. Ediţia de aprilie a unei publicaţii
ştiinţifice a anunţat că statul Alabama a decis prin vot
schimbarea constantei matematice Pi de la 3.14159,
la „valoarea biblică „ 3”. Cu puţin ajutor din partea
internetului, vestea s-a răspândit cu repeziciune, însă
impactul unei asemenea informaţii a fost sesizat
numai când oficialii au început să primească telefoane
de protest de la cetăţeni.
Una dintre cele mai amuzante farse a fost realizată
prin intermediul televiziunii .În anul 1957, BBC a
anunţat în cadrul programului de ştiri că datorită unei
ierni blânde ,fermierii elveţieni au obţinut o cultură
bogată de spaghete: „agricultorii elveţieni se lăuda cu o
recoltă excepţională, ce-i drept nu chiar pe măsura celor
din Italia, cărora, mulţi telespectatori le-au admirat
probabil plantaţiile de spaghete”.Ştirea era însoţită şi de
imagini cu fermieri „culegand” pastele din copaci.
Foarte mulţi spectatori au fost păcăliţi, unii dintre ei
sunând chiar la BBC pentru a afla detalii despre cum să
îşi cultive singuri spaghetele. Răspunsul jurnaliştiilor:
”Puneti o crenguţă de spaghete într-o cutie de sos de
roşii şi speraţi la ce e mai bine !”.
În anul 1962, în Suedia exista doar un singur post de
televiziune, care transmitea alb-negru. Pe întâi aprilie,
expertul tehnic al televiziunii a apărut pentru câteva
clipe la ştiri şi a anunţat o „noua descoperire”:
telespectatorii pot viziona emisiunile color dacă îşi
înveleau ecranul cu nailon. Numeroşi suedezi l-au
imitat pe tehnician sperând la o minune tehnologică.
Coincidenţa a făcut ca primele imagini color să fie
transmise în Suedia tot într-o zi de întâi aprilie, însă
opt ani mai târziu.
Neozeelandezi au elaborat în anul 2007 „ipoteza
oilor albe”. Un site ecologic a anunţat că a descoperit
adevărata cauză a încălzirii globale . De vină ar fi fost
numărul din ce în ce mai ridicat de oi albe, care
reflectau din ce în ce mai multă lumină în atmosferă,
astfel încălzind-o din ce în ce mai puternic. În ciuda
faptului că noua ipoteză era extrem de hilara, câteva
mii de cetăţeni au cerut imediat soluţii, unii sugerând
ca oile să fie vopsite de urgenţă în alte culori mai
puţin reflectorizante.
35
Sunt convinsă că orice elev a auzit la un
moment dat în viaţa sa de Păcală. Fie prin intermediul
părinţilor, care ne-au aşezat discret cartea cu
întâmplările lui pe birou, sperând că vom lăsa deoparte
desenele animate şi jocul pe televizor timp de cinci
minute, pentru a citi măcar câteva pagini, fie prin
intermediul şcolii ( cu lectura obligatorie nu e de
glumit).
Cine este Păcală?
Ei bine, Păcală este un erou al snoavelor populare
româneşti, cunoscut pentru umorul şi isteţimea sa
(părerile sunt împărţite), ascunse sub o mască de
naivitate şi simplitate. În folclor, poznele acestui
personaj sunt reunite într-un ciclu de snoave, care stă
la baza prelucrărilor ulterioare ale lui Petre Dulfu
( Isprăvile lui Păcală). Petre Dulfu nu este singurul
autor care a scris poveşti despre Păcală, printre autorii
consacraţi regăsindu-se Ion Creangă (Păcală) şi Ioan
Slavici (Păcală în satul lui)
A existat cu adevarat Păcală?
Nu sunt dovezi concrete cum că ar fi existat un om cu
acest nume, care să fi devenit celebru prin glumele
sale.Totuşi, în localitatea Făgeţelul din judeţul Olt,
există un sat, numit Păcală.Potrivit tradiţiei locale,
numele satului se trage din numele unui ţăran isteţ şi
mereu pus pe şotii, care se spune că ar fi trăit acolo cu
mult timp în urmă.Nu ştim exact cum s-au răspândit
zvonurile despre acest om pe teritoriul ţării noastre ( ba
este foarte posibil să fi existat mai mulţi “păcălici”
despre care să se fi scris sub pseudonimul Păcală).
Cert este că astăzi, orice român ştie cine a fost
Păcală şi cunoaşte măcar una din peripeţiile sale. În
încheiere, iată o mică snoavă amuzantă:
El crede
Intr-o zi, Păcală ducea un porc să-l vândă la
târg.Pe drum nu ştiu ce-i veni porcului,că nu voia nici
în ruptul capului să meargă înainte.
Trage Păcală încoace,trage încolo,îl beşteleşte, se
înfurie,dar porcul să se mişte: neam!
Văzând că nu o poate scoate la cap cu animalul,îi
veni lui Păcală o idee: începu să se învârtească
împrejurul animalului şi, luându-l apoi de frânghie,
porni din nou la drum.De astă dată porcul îl urmă
supus.
Pe drum se întâlni cu Tândală,care-l întrebă:
- Dar unde duci porcul ăla, măi Păcală?
- Vorbeşte mai încet, vere! răspunse
Păcală în şoaptă.El crede că-l duc înapoi acasă!
Sencovici Antonia Clasa XI F
O incursiune în viaţa lui Păcală
Cerinţe tehnice:
fontul folosit trebuie să fie Times New Roman
dimensiunea fontului de 12
textele trebuie să fie scrise cu diacritice
Adresa redacției: puls_ziar@yahoo.com
Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)
Colectivul de redacţie:
Octavian Movilianu, X A - redactor șef
Mădălina Păcala X F - colaborator
Liviu Iulian Lovin IX A - redactor
Alexandru Şolot IX A - redactor
Profesor coordonator:
Prof. Cornelia Stroe
Observaţii:
materialele scrise trebuie să fie trimise
în .doc sau .docx (Word)
ataşaţi şi câteva poze care să vă ilustreze
materialele
precizați numele (cu diacritice) și clasa
36