Post on 11-Jan-2020
1
LLLeeecccttt... uuunnniiivvv... dddrrr... CCCRRRIIINNNAAA RRRAAALLLUUUCCCAAA BBBUUUCCCUUURRR
MMMAAANNNAAAGGGEEEMMMEEENNNTTT FFFIIINNNAAANNNCCCIIIAAARRR---
BBBAAANNNCCCAAARRR - Manual pentru studiu individual –
București, 2015
2
CUPRINS
INTRODUCERE ................................................................................................................................................... 4
Unitatea de învăţare 1
Structura sistemului bancar 1.1. Introducere ....................................................................................................................................................... 6
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................... 6
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .......................................................................................................................... 7
1.3.1. Definirea și organizarea managementului bancar .................................................................................... 7
1.3.2. Elaborarea strategiei bancare . ................................................................................................................. 8
1.4. Îndrumarător pentru autoverificare ................................................................. Error! Bookmark not defined.
Unitatea de învăţare 2
Reglementarea și supravegherea activității bancare
2.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 10
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 10
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 11
2.3.1. Cadrul legal privand activitatea de reglementare și supraveghere bancară ........................................... 11
2.3.1.1. Aspecte generale ................................................................................................................................. 12
2.3.1.2. Cadrul legal ......................................................................................................................................... 14
2.3.2. Administrarea riscurilor bancare ............................................................................................................ 14
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 16
Unitatea de învăţare 3
Tipuri de riscuri din activitatea bancară 3.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 18
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 18
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 19
3.3.1. Clasificarea riscurilor bancare ................................................................................................................ 19
3.3.2. Efectele apariției riscurilor bancare asupra activității băncilor comerciale ............................................ 22
3.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 24
Unitatea de învăţare 4
Structura bilanțului bancar 4.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 25
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 25
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 26
4.3.1. Structura bilanțului unei bănci comerciale ............................................................................................. 26
4.3.2. Operațiunile pasive ale unei bănci comerciale ....................................................................................... 27
4.3.3. Operațiunile active ale unei bănci comerciale ........................................................................................ 28
4.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 34
Unitatea de învăţare 5
Riscul de credit și gestiunea acestuia
5.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 36
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 36
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 37
5.3.1. Riscul de credit – definiție, componente .............................................................................................. 37
3
5.3.2. Gestionarea riscului de credit ................................................................................................................. 38
5.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 39
Unitatea de învăţare 6
Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia
6.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 41
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 41
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 42
6.3.1. Definirea riscului de insolvabilitate ........................................................................................................ 42
6.3.2. Gestionarea riscului de insolvabilitate .....................................................................................................44
6.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 45
Unitatea de învăţare 7
Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia
7.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 47
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 47
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 48
7.3.1. Concept, cauze, modalități de cuantificare a riscului de rată a dobânzii ............................................... 48
7.3.2. Metode de gestionare a riscului de rată a dobânzii ................................................................................ 50
7.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 53
Unitatea de învăţare 8
Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia
8.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 55
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 55
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 56
8.3.1. Definiția, rolul și funcțiile lichidității .................................................................................................... 56
8.3.2. Măsuri de diminuare sau eliminare a riscului de lichiditate ............... Error! Bookmark not defined.58
8.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 58
Unitatea de învăţare 9
Riscul valutar și gestiunea acestuia
9.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 60
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 60
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 61
9.3.1. Definire, componente, indicatori ........................................................................................................... 61
9.3.2. Gestionarea riscului valutar ................................................................................................................... 63
9.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 64
Unitatea de învăţare 10
Indicatori de performanță în sistemului bancar
10.1. Introducere ................................................................................................................................................... 66
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................... 66
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................................................................... 67
10.3.1. Venituri și cheltuieli ............................................................................................................................. 67
10.3.2 Indicatorii performanței bancare .......................................................................................................... 68
10.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................. 69
4
INTRODUCERE
Disciplina Management financiar-bancar își propune explicarea și însușirea unui set de noțiuni
și concepte care să furnizeze studenților posibilitatea de a înțelege modalitatea de organizare și
administrare a instituțiilor de credit. Aceasta presupune cunoașterea particularităților patrimoniale ale
entităților bancare, a operațiunilor patrimoniale ale acestora, a noțiunilor de risc bancar și administrare
a acestora, a modelelor de gestiune a activelor și pasivelor și nu în ultimul rând de posibilitatea de a
aprecia performanțele unei instituții de credit și de evaluare a riscurilor asumate în activitatea acestora.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor aspectele teoretice şi practice ale activității instituțiilor
de credit, conform particularităților acestora de organizare și activitate, în contextul unui mediu
economic extern ostil, consecință a crizei economice din ultimii ani.
Competenţe specifice conferite
După parcurgerea cursului, studentul își însușeste următoarele competențe profesionale și
transversale:
1. Competențe profesionale
culegerea, analiza și interpretarea de date și informații referitoare la problemele
economico-financiare;
realizarea de lucrări de natură economico-financiară la nivelul entităților bancare;
execuția de operațiuni și tranzacții financiare specifice instituțiilor de credit;
aplicarea deciziilor financiare în cadrul entităților bancare private și publice.
2. Competențe transversale
identificarea rolurilor şi responsabilităţilor într-o echipă plurispecializată şi aplicarea de
tehnici de relaţionare şi muncă eficientă în cadrul echipei.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris destinat studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze si studii de caz necesare întregirii cunoştinţelor practice şi
teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente
audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi
vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan
tematic, conform programului fiecărei grupe:
1. Structura sistemului bancar. (2 ore)
2. Reglementarea și supravegherea activității bancare. (2 ore)
3. Tipuri de riscuri din activitatea bancară. (2 ore)
4. Structura bilanțului bancar. (2 ora)
5. Riscul de credit și gestiunea acestuia. (3 ore)
6. Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia. (2 ore)
7. Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia. (3 ore)
5
8. Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia. (2 ore)
9. Riscul valutar și gestiunea acestuia. (2 ore)
10. Indicatori de performanță în sistemului bancar. (4 ore)
Structura cursului
Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Structura sistemului bancar. (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Reglementarea și supravegherea activității bancare. (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Tipuri de riscuri din activitatea bancară. (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Structura bilanțului bancar. (2 ora)
Unitatea de învăţare 5. Riscul de credit și gestiunea acestuia. (3 ore)
Unitatea de învăţare 6. Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia. (2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia. (3 ore)
Unitatea de învăţare 8. Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia. (2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Riscul valutar și gestiunea acestuia. (2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Indicatori de performanță în sistemului bancar. (4 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea testelor de verificare se va derula conform calendarului disciplinei, pe baza grilelor
care vor avea următoarele subiecte:
1. Unitătile de învătare de la 1-7 (1 oră).
2. Unitătile de învătare de la 8 - 10 (1 oră).
Bibliografie obligatorie:
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile și aplicații practice, nota finală
ţinând cont și de participarea la activităţile tutoriale şi de rezultatul la testele de verificare a
cunoștintelor.
6
Unitatea de învăţare 1
Structura sistemului bancar
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele si competentele unitătii de învătare
1.3. Continutul unitătii de învătare
1.3.1. Definirea și organizarea managementului bancar;
1.3.2. Elaborarea strategiei bancare .
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
1.1. Introducere
Problematica complexă a gestiunii financiare a societăților
bancare presupune cunoașterea și întelegerea structurii acestora, a
modalității lor de organizare precum și a organizării
managementului lor.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoașterea organizării activității de management;
– definirea termenilor de management și strategie;
– cunoașterea și descrierea organizării și definirii unei strategii
bancare.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum
management operational, strategie, profitabilitate, evaluare,
– studenţii vor putea să descrie particularitătile fiecărei etape
de definire a unei strategii bancare;
– studentii vor cunoaste si identifica în practică aspectele ce
definesc notiunea de strategie bancara reusita.
7
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Structura sistemului bancar, timpul
alocat este de 2 ore.
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definirea și organizarea managementului bancar
Prin management bancar se intelege activitatea de organizare,
conducere si administrare a unei societati bancare cu scopul de a
utiliza eficient resursele disponibile in vederea atingerii anumitor
obiective prestabilite (in special cele legate de profitabilitate).
In acest sens se procedeaza la organizarea activitatii managerial pe
mai multe paliere in functie de care definim managementul
operational, managementul de nivel mediu si managementul de
nivel superior.
Suținem opinia domnului profesor Florin Untaru conform căreia
managementul bancar trebuie organizat pe trei niveluri, în funcție
de care regasim activitatea de management superior, de nivel mediu
și operațional.1
Managementul operațional reprezintă acea parte a managementului
băncii care se ocupă de administrarea operațiunilor primare zilnice
ale acesteia.
Managementul de nivel mediu este acea parte a managementului
care se ocupă de organizarea la nivelul susursalelor,
departamentelor și diviziilor din centrala băncii cu scopul de
atingere a obiectivelor pe termen mediu și lung stabilite de
managementul superior. Acest nivel de management cuprinde
irectorii și directorii adjuncți ai rețelei de sucursale, precum și
directorii și directorii adjuncți ai epartamentelor specializate din
central.
Managementul superior este reprezentat de acea parte a
managementului care are atribuții principale legate de elaborarea
1 Untaru F. – Management financiar-bancar, Ediția a-II-a revizuită și adăugită, Editura ProUniversitaria, București, 2012;
8
strategiei pe termen lung, de stabilirea și fundamentarea bugetelor
anuale, elaborarea, coordonarea și implementarea proiectelor de
mare amploare și nu în ultimul rând, supravegherea activității
managementului operațional și a celui de nivel mediu. Acesta
cuprinde președintele și vicepreședinții, directorii executive,
consilierii președintelui și membrii consiliului de administrație.
1.3.2. Elaborarea strategiei bancare
Strategia este definită ca fiind un plan de realizare a obiectivelor pe
termen lung ale unei entități cu scopul obținerii anumitor obiective
de performanţă, de profitabilitate sau a unor avantaje competitive
faţă de competitorii din piața specifică.
Elaborarea unei strategii eficiente și realiste presupune o foarte
bună cunoștere a stadiului actual de dezvoltare a entității conduse
(în cazul nostru o instituție de credit) și a nivelului resurselor
disponibile și utilizabile conform strategiei, pentru atingerea
obiectivelor prestabilite.
Elaborarea și fundamentarea strategiei presupune și definirea căilor
și modalităților de implementare a acesteia.
În cazul instituțiilor de credit, strategia pornește de la stabilirea
obiectivelor de profitabilitate, obiective care sunt în strânsă legătură
cu obținerea unei anumite cote de piață dorite și cu calitatea și
diversitatea portofoliului de produse și servicii destinate vânzării
către clientelă.
O etapă importantă este reprezentată de activitatea de prognoză a
rezultatelor ce urmează a fi obținute prin implementarea strategiei
respective. Aceasta se realizează pe bază de scenarii pornind de la
identificarea condițiilor din mediul economic intern și extern ce pot
avea impact asupra activității instituției de credit, respectiv asupra
rezultatelor prognozate.
Evaluarea externă și internă a băncii contribuie la fundamentarea
strategiei. Scopul oricărei strategii trebuie sa se concretizeze în
creșterea performanțelor bancare. Aceasta presupune formalizarea
unor obiective legate de optimizarea portofoliului de produse și
servicii ofertate în piață. Activitatea de elaborare și fundamentare a
oricărei strategii bancare trebuie sa plece de la specificul activității
bancare și de la principiul optimizării raportului performanțe
bancare - riscuri asumate.
Strategia se consideră finalizată după parcurgerea etapei de
implementare a acesteia. Aceasta constă în stabilirea competențelor
și implicării fiecărui departament în îndeplinirea obiectivelor
planului strategic.
9
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Managementul bancar reprezintă activitatea de organizare,
conducere si administrare a unei societati bancare cu scopul de a
utiliza eficient resursele disponibile in vederea atingerii anumitor
obiective prestabilite.
Strategia bancară reprezintă un plan de realizare a obiectivelor
pe termen lung ale unei entități cu scopul obținerii anumitor
obiective de performanţă, de profitabilitate sau a unor avantaje
competitive faţă de competitorii din piața specifică.
Concepte şi termeni de reţinut
management bancar;
management de nivel superior, mediu și operațional;
strategie bancară.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1.Cum definim noţiunea de management bancar?
2.Descrieţi nivelurile de organizare activităţii de management dintr-
o bancă.
3.Prezentaţi conceptul de strategie bancară.
Bibliografie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică,
București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria,
București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica,
București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica,
București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
10
Unitatea de învăţare 2
Reglementarea și supravegherea activității bancare
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele si competentele unitătii de învătare
2.3. Continutul unitătii de învătare
2.3.1. Cadrul legal privand activitatea de reglementare și supraveghere bancară
2.3.1.1. Aspecte generale
2.3.1.2 Cadru legal
2.3.2. Administrarea riscurilor bancare
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
2.1. Introducere
În societatea contemporană, mai mult ca în orice altă
societate, orice activitate umană se desfăşoară în condiţiile
existenţei unor riscuri diverse. Acestea sunt amplificate şi
multiplicate de procesul globalizării ce caracterizează aproape toate
domeniile activităţii eonomice şi sociale.Practic, totul şi chiar viaţa
oamenilor se desfăşoară din ce în ce mai mult sub semnul
probabilităţii şi incertitudinii2.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoasterea opiniilor cu privire la reglementarea și
supravegherea bancară;
– cunoasterea activității de administrare a riscurilor.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum
2 Caracota Dimitriu M., Zaharia V., Bucur C. R., Radu S., Dinu M. R., Bănărescu A., Radu A. L. – Eficiență, risc, fiabilitate, Ed.
ProUniversitaria, București, 2014,
11
reglementare bancară, supraveghere bancară, riscuri
bancare,
– studenţii vor putea să diferentieze si să clasifice riscurile
bancare.
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Reglementarea și supravegherea
activității bancare timpul alocat este de 2 ore.
2.3.1. Cadrul legal privand activitatea de reglementare și
supraveghere bancară
2.3.1.1. Aspecte generale
Activitatea din domeniul bancar este mai mult decât orice altă
activitate din domeniul economic influenţată de riscuri, unele
comune cu alte activităţi economice şi altele specifice acesteia.
Inovaţiile rapide pe pieţele financiare internaţionale, creşterea
acestora, diversificarea instrumentelor financiare utilizate, sporirea
fluxurilor de capital au creat premisele accesului facil al băncilor la
sursele de finanţare.
În consecinţă, au apărut oportunităţi de dezvoltarea a unor
portofolii de produse şi servicii bancare noi, ce au reprezentat surse
majore de profitabilitate.
Banca tradiţională definită că intermediar între constituirea de
depozite şi acordarea de credite reprezintă în zilelele noastre doar o
mică parte a intermedierii financiare a instituţiilor de credit.
Dorinţa de sporire a profiturilor a determinat orientarea băncilor
către tranzacţii mult mai profitabile, la orientarea crescută către
piaţă, la tranzacţionarea pe diverse pieţe financiare, la
tranzacţionarea diverselor active bancare, la introducerea
operaţiunilor speculative (swaps, futures, options, calls, hedging),
la swap-uri de credite şi de vânzări precum şi la dezvoltarea
securitizarii.
12
Sistemul bancar este organizat în prezent ca urmare a actualei
conjuncturi economice internaţionale determinate de globalizare şi
de efectele crizei economice ce a început în anul 2007.
Actuala configuraţie a sistemului financiar internaţional poartă
amprenta efectelor negative ale acestei crize, efecte care nu au
putut fi contabalansate în totalitate de măsurile de reglementare şi
de prudenţialitate adoptate şi implementate la nivel naţional.
În consecinţă, se consideră a fi mult mai eficientă organizarea unei
structuri la nivel regional cu competenţe de coordonare şi
reglementare care să ţină cont atât de evoluţiile la nivel global, dar
şi de caracteristicile economiilor naţionale.
Activitatea bancară, datorită complexităţii sale se confruntă cu
riscuri multiple pe care le putem încadra în anumite categorii în
funcţie de formele lor de manifestare: riscuri financiare,
operaţionale, ale afacerii şi cele legate de apariţia unor evenimente.
În categoria riscurilor financiare se încadrează riscurile de
lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit considerate a fi
riscuri pure şi riscurile speculative (riscul de rată a dobânzii, riscul
valutar şi riscul poziţiei de piaţă), între toate acestea neputând face
o segregare precisă, ele sunt riscuri complexe, interconectate în
activitatea zilnică a unei instituţii de credit.
Interdependenţele ce apar între acestea, uneori chiar pe parcursul
aceleiaşi zile, ne conduc la concluzia existenţei unui profil de risc
ridicat şi dificil de evaluat datorită modificărilor frecvente și
inopinate ale variabilelor componente3.
2.3.1.2. Cadrul legal
Gestionarea riscurilor bancare în actuala conjunctură internatională
presupune un parteneriat între mai multe părţi implicate în această
activitate.
Această deoarece riscul de contagiune s-a dovedit a fi deosebit de
ridicat, orice dezechilibru major în activitatea unei entităţi
propaganda-se la nivel zonal sau regional, influenţând mai multe
sisteme bancare naţionale sau regionale.
Astfel conceptul de guvernanţă corporatistă dobândeşte noi
dimensiuni, între părţile implicate – conducerea băncii, clienţii
băncii şi acționarii băncii – stabilindu-se un set de relaţii de lucru
care au impact asupra managementului riscurilor activităţii bancare.
Parteneriatele cu privire la managementul riscurilor bancare se
stabilesc între conducerea executivă, consiliul director, organismele
3 Idem,
13
de reglementare şi supraveghere, auditorii interni şi cei externi,
agenţiile de rating şi consumatorii de produse şi servicii bancare.
Criza financiară din 2007 şi efectele devastatoare produse de
aceasta precum şi faptul că parteneriatul dintre managerii băncilor
şi organismele de reglementare şi supraveghere nu au generat
efectele aşteptate nici înainte de criză şi nici în timpul acesteia (în
sensul redresării şi contracarării ei) au condus la concluzia că este
necesar a se pune bazele unei structuri europene care să consolideze
mecanismele naţionale de supraveghere.
Acest lucru este posibil prin crearea unui sistem european al
supraveghetorilor financiari în care să se reunească cele trei
segmente ale pieţei financiare – sistemul bancar, piaţă de capital şi
sectorul asigurărilor, reasigurărilor şi pensiilor ocupaţionale.
Acestea sunt posibile prin consolidarea şi unificarea cadrului de
supraveghere existent la nivel naţional şi prin adoptarea unui cadru
de reglementare unic aplicabil tuturor instituţiilor financiare
indiferent de piaţa internă pe care acestea activează.
Astfel, în acest sens au fost emise o serie de acte normative la
nivelul Parlamentului European, în baza prevederilor Tratatului de
funcţionare a Uniunii Europene (UE). Acestea sunt:
- Regulamentul UE nr. 1093/2010 al Parlamentului
European şi al Consiliului de instituire a Autorităţii europene de
supraveghere prin care se modifică Decizia nr. 716/2009/CE;
- Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al
Consiliului privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit
şi societăţile de investiţii şi de modificare a Regulamentului UE nr.
648/2012;
- Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului Uniunii Europene prin care a fost modificată Directiva
2002/87/CE şi au fost abrogate prevederile Directivei 206/48/CE şi
Directiva 2006/49/CE.
Toate acestea au fost adoptate în scopul încurajării activităţilor
financiare utile din punct de vedere economic şi descurajării
activităţilor speculative nesustenabile care nu servesc interesului
genral şi care nu au o valoare adăugată reală.
Data de aplicare a Regulamentului 575/2013 a fost stabilită pentru
1 ianuarie 2014, excepţie făcând câteva articole cu aplicabilitate 1
ianuarie 2015 şi respectiv 1 ianuarie 2016.
Aplicarea prevederilor acestui Regulament la nivelul diverselor
economii naţionale ale ţărilor membre a impus adoptarea unor
reglementări naţionale care să transpună în legislaţiile interne
dispoziţiile acestuia.
La nivelul ţării noastre a fost adoptat Regulamentul BNR nr.
5/2013 privind cerinţele de prudenţiale cu aplicabilitate din dată de
1 ianuarie 2014, iar în data de 18 februarie 2014 se adopta
14
Hotărîrea nr. 4/2014 prin care se aprobă opinia cu privire la
propunerea de Regulament a Parlamentului European şi al
Consiliului, de stabilire a unor norme uniforme şi a unei proceduri
uniforme de rezoluţie a instituţiilor de credit şi a anumitor
întreprinderi de investiţii în cadrul unui mecanism unic de rezoluţie
şi al unui fond unic de rezoluţie bancară.
Regulamentul BNR nr. 5/2013 defineşte cadrul de administrare al
activităţii bancare, modul de organizare a guvernanţei corporative,
structura internă, atribuţii şi responsabilităţi, procesul intern de
evaluare a adecvării capitalului la risc şi condiţiile de externalizare
a activităţii, organizarea controlului intern astfel încât să se asigure
monitorizarea riscurilor specifice activităţii desfăşurate şi
încadrarea în cadrul legal în vigoare.
Regulamentul tratează şi aspectele legate de fondurile proprii ale
instituţiilor de credit, introduce noţiunea de amortizoare de capital,
stabileşte modalitatea de realizare a supravegherii pe baza
consolidată a instituţiilor de credit, condiţiile pentru aprobarea
utilizării modelelor interne de rating pentru determinarea cerinţelor
de capital pentru riscul de credit şi pentru riscul de piaţă4.
2.3.2. Administrarea riscurilor bancare
Activitatea de administrare a riscurilor în cadrul unei
instituţii de credit presupune existenţa unei culturi privind riscurile,
a unui cadru de administrare a acestora şi a unei politici de aprobare
a noilor produse şi servicii oferite clientelei bancare5.
Cultura privind riscurile se referă la faptul că este necesară
deplina înţelegere a riscurilor cu care se confruntă o instituţie de
credit precum şi a modului acesteia de a administra aceste riscuri în
corelaţie cu apetitul acesteia la risc.
În acest sens este necesar ca responsabilitatea administrării
riscurilor să nu cadă doar în sarcina specialiştilor în domeniul
riscurilor sau al funcţiilor de control, ci fiecare unitate operaţională,
zilnic să manifeste preocupări în domeniul administrării riscurilor,
cu respectarea politicilor, procedurilor şi deciziilor organelor de
conducere şi de control.
Aria de cuprindere a administrării riscurilor trebuie să
includă riscul de credit, de piaţă, de lichiditate, operaţional, de
concentrare, reputaţional, de conformitate şi strategic.
Organul de conducere trebuie să asigure alocarea resurselor
pentru administrarea eficientă a tuturor riscurilor enumerate.
În acest sens este necesar a se defini un cadru de
administrare a riscurilor, care să includă “ politici, proceduri,
limite şi controale care să asigure identificarea, măsurarea sau
evaluarea, monitorizarea, diminuarea şi raportarea riscurilor
aferente activităţilor sale la nivel de linii de activitate şi la nivel de
4 Idem, 5 Caracota Dimitriu M., Zaharia V., Bucur C. R., Radu S., Dinu M. R., Bănărescu A., Radu A. L. – Opera citată;
15
ansamblu al instituţiei de credit”.
Cadrul de administrare a riscurilor semnificative şi cadrul
de raportare trebuie transpuse în norme şi proceduri interne de
lucru.
Funcţia de administrare a riscurilor trebuie, ca pe baza
rapoartelor periodice primite şi analizate să realizeze o evaluare a
strategiei de administrare a riscurilor şi să acorde consultanţă
organului de conducere înainte de luarea deciziilor.
Această funcţie trebuie să asigure o evaluare corectă,
cantitativă şi calitativă a corelaţiei dintre riscurile interne şi externe
ale activităţii şi profitabilitatea acesteia. În acest scop se folosesc
tehnici de măsurare, administrare şi raportare a riscurilor bazate pe
simulări de criză.
Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să asigure
astfel, o gama largă de scenarii şi ipoteze de lucru, astfel încât să fie
în măsură să surprindă un număr satisfăcător de dependenţe şi
corelaţii.
În funcţie de complexitatea şi de mărimea activităţii unei
instituţii de credit funcţia de administrare a riscurilor are fie un
coordonator care este membru independent al conducerii superioare
fie o altă persoană dintre persoanele care deţin funcţii-cheie cu
condiţia să nu existe conflict de interese.
Pentru administrarea riscului de conformitate, instituţiile de
credit trebuie să dispună şi de o funcţie de conformitate permanentă
şi eficace, care trebuie să asigure elaborarea,implementarea şi
respectarea unei politici de conformitate, precum şi raportarea catre
organul de conducere a modului de realizare a administrării acestui
tip de risc.
Instituţiile de credit trebuie să organizeze o funcţie de audit
intern prin care să se realizeze o evaluare a nivelului de calitate a
cadrului de realizare a controlului intern, în conformitate cu un plan
de audit şi cu programe detaliate.
Această funcţie se organizează cu respectarea tuturor
reglementărilor emise de Camera Auditorilor Financiari din
România, în timp ce personalul funcţiei de audit intern este
încurajat să adere la standardele profesionale naţionale şi
internaţionale.
Instituţia de credit trebuie să aplice măsurile legale
împotriva comportamentului fraudulos intern sau extern şi
încălcărilor conduitei bancare.
Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri
se definește ca “identificarea, măsurarea, diminuarea şi raportarea
riscurilor la care instituţia de credit este sau poate fi expusă, pentru
calcularea şi evaluarea continuă a necesităţilor de capital intern;
planificarea şi menţinerea surselor de capital intern necesare
realizării adecvării capitalului la profilul de risc al instituţiei de
credit”.
Esenţial în procesul de evaluare a adecvării capitalului
intern la riscuri, este corecta identificare şi evaluare a tuturor
riscurilor semnificative la care este sau la care poate fi expusă
instituţia de credit pentru care există cerinţe de capital reglementate
sau diferenţe semnificative între tratamentul reglementat al
riscurilor pentru calculul cerinţelor minime de capital şi tratamentul
16
prevăzut de procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la
riscuri.
Acest proces se referă inclusiv la acele riscuri pentru care
cerinţele de capital reglementate nu sunt integral acoperitoare,
precum şi riscurile externe.
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 2
Activitatea din domeniul bancar este mai mult decât orice altă activitate din domeniul
economic influenţată de riscuri, unele comune cu alte activităţi economice şi altele specifice acesteia.
Inovaţiile rapide pe pieţele financiare internaţionale, creşterea acestora, diversificarea
instrumentelor financiare utilizate, sporirea fluxurilor de capital au creat premisele accesului facil al
băncilor la sursele de finanţare.
Activitatea de administrare a riscurilor în cadrul unei instituţii de credit presupune existenţa unei
culturi privind riscurile, a unui cadru de administrare a acestora şi a unei politici de aprobare a noilor
produse şi servicii oferite clientelei bancare.
Cultura privind riscurile se referă la faptul că este necesară deplina înţelegere a riscurilor cu
care se confruntă o instituţie de credit precum şi a modului acesteia de a administra aceste riscuri în
corelaţie cu apetitul acesteia la risc
Concepte şi termeni de reţinut
activitatea de reglementare și supraveghere bancară,
guvernanță corporativă,
cerințe prudențiale,
administrarea riscurilor bancare.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Definiti activitatea de supraveghere și reglementare bancară.
2. Definiti conceptul de guvernanţă corporatistă.
3. Descrieti tipurile de riscuri bancare.
17
Bibliografie obligatorie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
18
Unitatea de învăţare 3
Tipuri de riscuri din activitatea bancară
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele si competentele unitătii de învătare
3.3. Continutul unitătii de învătare
3.3.1. Clasificarea riscurilor bancare
3.3.2. Efectele apariției riscurilor asupra activităţii băncilor comerciale
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
3.1. Introducere
Marea diversitate a riscurilor cu care se pot confrunta băncile
comerciale, ca şi a factorilor generatori de riscuri, au impus
sistematizarea riscurilor potrivit unui sistem multicriterial.
Principalele criterii de clasificare sunt gradul de asumare a
riscurilor, amplitudinea şi probabilitatea lor de apariţie, gradul de
diversificare, natura riscurilor, piaţa care determină apariţia
riscurilor.
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoasterea noțiunilor de risc bancar;
– cunoasterea criteriilor de clasificare a riscurilor.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termenul de risc bancar,
– studenţii vor putea să descrie și să clasifice principalele
tipuri de riscuri care apar in activtatea bancară.
19
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Tipuri de riscuri in activitatea
bancară, timpul alocat este de 2 ore.
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Clasificarea riscurilor bancare
Potrivit criteriului - piaţa care determină apariţia riscului -
întâlnim riscuri determinate de piaţa produsului şi riscuri
determinate de piaţa capitalului6.
a) Riscurile de pe piaţa produsului
Acestea constituie o categorie de riscuri care se referă la aspectele
strategice şi operaţionale ale gestiunii veniturilor şi cheltuielilor de
exploatare. Din această primă categorie fac parte riscul de creditare,
riscul de strategie, riscul datorat reglementărilor bancare, riscul de
operare, riscul de marfă, riscul resurselor umane, riscul legal şi
riscul de produs.
a.1 Riscul de creditare este cel mai important tip de risc de pe piaţa
produsului. El presupune riscul de insolvabilitate al debitorului şi
riscul de deteriorare a calităţii activelor bancare.
Riscul tranzacţiei - se referă la aspectele funcţionale ale riscului
afacerii. El acoperă natura, structura şi perioada de risc, precum şi
implicaţiile de ordin juridic, politic, economic şi practic vizavi de
împrumutat.
Cele două tipuri de riscuri – de tranzacţie şi de credit - se află în
strânsă legătură, iar cunoaşterea lor permite aprecierea riscului de
ansamblu pe care îl implică creditul respectiv.
Cuantificarea riscului de credit presupune utilizarea unor metode,
proceduri şi tehnici internaţionale bazate pe elemente principale
precum: performanţa financiară a clientului; structura tranzacţiei;
calitatea şi structura sursei de rambursare; calitatea şi structura
garanţiilor.
6 Dimitriu Caracota M., Zaharia V., Bleotu V., Bucur C.R., Ciomoș V., Păun D., Stefan M.C., Dogaru M.M. – Management, performanță și
risc, Ed. Universitară, Bucurrești, 2012;
20
a.2 Riscul de strategie (de afacere) reprezintă riscul ca întreaga
linie de afaceri să fie nerentabilă datorită competiţiei sau uzurii
morale.
a.3. Riscul datorat reglementărilor bancare se întâlneşte în
principal la retragerea licenţelor de funcţionare a unor bănci care
anterior angajaseră investiţii importante pentru sedii şi
echipamente.
a.4 Riscul de operare este generat de posibilitatea ca sistemele de
calcul ale unei instituţii financiare să nu funcţioneze corect.
a.5 Riscul de marfă este cauzat de modificările pe care le pot suferi
preţurile mărfurilor, care, atunci când cresc, pot influenţa ratele
dobânzii sau pot avea efecte asupra activităţii clienţilor băncii sau
asupra furnizorilor, respectiv beneficiarilor acestora.
a.6 Riscul resurselor umane este foarte dificil de evaluat întrucât
rezultă din politica de personal. Din această categorie fac parte
riscul de pierdere a personalului cheie sau cel de motivare
neadecvată a angajaţilor, ambele generate mai ales de lipsa
stimulentelor sau de acordarea defectuoasă a acestora.
a.7 Riscul de produs afectează activitatea instituţiilor financiare
atunci când produsele oferite acestora se uzează moral, devenind
necompetitive.
b) Riscuri determinate de piaţa de capital
Băncile furnizează clienţilor produse şi servicii care preiau riscurile
pieţelor pe care clienţii operează. Serviciile financiare presupun, de
asemenea, un risc propriu al pieţei de capital în care funcţionează.
b.1 Riscul ratei dobânzii este acel tip de risc care decurge din
schimbările ratelor dobânzii ca urmare a acţiunii unor factori
precum inflaţia, cursul de schimb, politica monetară a statului etc..
b.2 Riscul de lichiditate este cel mai important tip de risc al pieţei
de capital. El constă în imposibilitatea unei bănci de a-şi acoperi
obligaţiile financiare asumate datorate lipsei de lichidităţi.
Principalele cauze care determină riscul de lichiditate sunt situaţia
economiei reale, indisciplina financiară a operatorilor economici,
dependenţa de evoluţia pieţei financiare şi necorelarea scadenţelor
la depozite şi credite.
b.3 Riscul de bază este o variantă a riscului ratei dobânzii. El apare
atunci când protecţia împotriva acesteia se asigură prin combinaţii
de tranzacţii având diferite active de bază.
Din categoria riscurilor determinate de piaţa de capital face parte şi
riscul valutar.
21
2. În funcţie de criteriul activităţii bancare, riscurile se împart în
riscuri pure şi riscuri lucrative.
a) Riscurile pure au la bază activitatea bancară curentă, principalele
tipuri de risc fiind:
- riscuri fizice (accidente, avarii etc.);
- riscuri financiare (pierderi de documente, de date etc.);
- riscuri criminale şi frauduloase (mijloace de plată utilizate
fraudulos, bancnote false etc.);
- riscuri de răspundere (nerespectarea reglementărilor în vigoare,
erori de procedură sau de gestiune a conturilor etc.).
b) Riscurile lucrative sunt generate de unele operaţiuni speculative
prin care se încearcă obţinerea unui profit suplimentar.
3. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile pot fi financiare,
de prestare şi ambientale.
a. Riscurile financiare reprezintă cea mai importantă categorie de
riscuri bancare şi cuprind:
- riscul de creditare, care presupune riscul de insolvabilitate al
debitorului şi riscul de deteriorare a calităţii activelor bancare;
- riscul de lichiditate;
- riscul de piaţă sau de variaţie a activelor financiare, care apare ca
risc de variaţie a ratei dobânzii, risc valutar şi risc de variaţie a
cursului acţiunilor financiare.
Între toate aceste categorii de risc se exercită o interacţiune
permanentă, ele exprimând aspecte diferite ale aceluiaşi potenţial
de risc – operaţii bancare curente.
b. Riscurile de prestare caracteristice riscurilor bancare sunt:
- riscul opţional, care exprimă probabilitatea ca banca să devină
incapabilă să mai asigure servirea clienţilor într-un mod rentabil;
- riscul tehnologic, care este asociat structurii ofertei de produse
bancare;
- riscul produsului nou, exprimă probabilitatea producerii unor
evenimente adverse în momentul inovărilor în sfera produselor
financiare.
c. Riscurile ambientale cuprind riscuri cu impact puternic asupra
performanţelor bancare şi asupra cărora banca are un control
limitat. Din această categorie fac parte:
- riscul de fraudă – exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau
a unor acte contrare intereselor băncii de către angajaţii acesteia;
- riscul economic – exprimă probabilitatea diminuării
performanţelor băncii ca urmare a unor evoluţii adverse ale
condiţiilor mediului economic. Se poate manifesta la nivel
sectorial, regional, naţional şi internaţional.
- riscul concurenţial – generat de modificarea condiţiilor de pe
piaţă, dacă acestea au drept rezultat schimbarea raportului de forţe
între bănci;
- riscul legal, cauzat de obligativitatea respectării de către bănci a
22
reglementărilor legale în vigoare, chiar dacă acestea le produc
dezavantaje în raport cu băncile concurente.
4. În funcţie de elementele pe care le afectează, riscurile pot fi
financiare şi tranzacţionale.
Riscurile financiare afectează elementele de activ şi pasiv şi
cuprind riscul de credit; riscul titlurilor guvernamentale; riscul
valutar; riscul ratei dobânzii; riscul de preţ; riscul de lichiditate a
pieţei; riscuri tehnico-organizatorice.
Riscul tranzacţional este de mai multe tipuri în funcţie de situaţiile
şi cazurile ce pot fi utilizate în practică .
5. După modul de reflectare în bilanţul contabil, se deosebesc
riscuri asumate în bilanţ, riscuri în afara bilanţului şi alte tipuri de
risc.
Din categoria riscurilor care se reflectă în bilanţul contabil fac
parte: riscul de lichiditate; riscul ratei dobânzii; riscul valutar; riscul
de portofoliu; riscul de instrumente financiare folosite; riscul pieţei;
riscul de ţară; riscul de partener; riscul decontării; riscul de profit;
riscul indicilor de solvabilitate.
În afara bilanţului contabil (extrabilanțiere) pot fi întâlnite riscuri
având la bază: contracte la termen; acreditive; futures; swaps.
În categoria „alte tipuri de riscuri” sunt incluse riscul de tendinţă,
riscul de strategie, riscul de protecţie, riscul de investiţie şi riscul
concurenţei.
3.3.2. Efectele apariției riscurilor asupra activităţii băncilor
comerciale
În activitatea lor, instituţiile bancare se confruntă cu numeroase
riscuri, determinate de particularităţile sistemului bancar şi de alţi
factori.
În aceste condiţii, strategia bancară performantă presupune
existenţa atât a unor programe, cât şi a unor proceduri de gestionare
a riscurilor bancare, care în final asigură minimizarea probabilităţii
de producere a riscurilor şi a expunerii potenţiale a băncii.
Obiectivul principal al acestei strategii este minimizarea pierderilor
şi a cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, pentru a permite
astfel realizarea obiectivului central al acesteia – obţinerea unui
profit cât mai mare.
Mediul concurenţial în care se desfăşoară activitatea bancară obligă
ca, în scopul obţinerii unor performanţe bancare ridicate, creşterea
operaţiunilor atât în serviciile bancare tradiţionale, cât şi în zona
serviciilor noi, să se realizeze concomitent cu gestionarea corectă a
23
riscurilor. În acest context, identificarea şi evaluarea, de către
fiecare bancă, a tuturor categoriilor de riscuri pentru evitarea şi
prevenirea lor prezintă, în condiţiile amplitudinii procesului de
recreditare, o deosebită relevanţă la nivel naţional.
Procesul de gestiune a riscurilor bancare are ca principale etape
identificarea şi evaluarea acestora, controlul riscurilor, eliminarea /
evitarea riscurilor şi finanţarea riscurilor.
Schimbările profunde care au apărut în structura şi activitatea
sistemelor de plăţi şi decontări după anii '80 s-au reflectat în
transformarea industriei financiare la nivel global. Schimbările
tehnologice rapide, tendinţa către volatilitatea sporită a preţului
activelor, ambele specifice perioadei menţionate, au contribuit la
expansiunea activităţii financiare, a volumului şi valorii fluxurilor
de plăţi în limitele garanţiilor naţionale, la nivel regional şi
internaţional.
În concordanţă cu apariţia şi manifestarea acestor fenomene,
sistemele de plăţi şi decontări au suferit dezvoltări şi transformări
profunde, impuse de necesitatea adaptării mecanismelor proprii
pentru a putea face faţă complexităţii şi volumului operaţiunilor
financiare, în condiţiile unei mai bune acoperiri la riscuri.
Impulsionate de aceste realităţi, tranzacţiile valutare au cunoscut în
ultimii ani o puternică dezvoltare, favorizate fiind de liberalizarea
circulaţiei capitalurilor şi a serviciilor financiare în Uniunea
Europeană, precum şi de extinderea operaţiunilor financiare la nivel
internaţional, datorită globalizării pieţelor.
Evoluţia economiei mondiale la acest început de mileniu, şi mai
ales evoluţia economiei româneşti, obligă băncile la o atentă
politică de evaluare a riscurilor, pentru a putea obţine profituri
acceptabile în viitor.
În accepţiunea clasică a activităţii bancare, băncile comerciale sunt
acele bănci al căror rol este de a atrage depozite şi de a acorda
credite.
24
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 3
Potrivit criteriului – piaţa care determină apariţia riscului – întâlnim riscuri determinate de
piaţa produsului şi riscuri determinate de piaţa capitalului. Riscurile de pe piaţa produsului constituie o
categorie de riscuri care se referă la aspectele strategice şi operaţionale ale gestiunii veniturilor şi
cheltuielilor de exploatare. Din această primă categorie fac parte riscul de creditare, riscul de strategie,
riscul datorat reglementărilor bancare, riscul de operare, riscul de marfă, riscul resurselor umane,
riscul legal şi riscul de produs. În funcţie de criteriul activităţii bancare, riscurile se împart în riscuri
pure şi riscuri lucrative. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile pot fi financiare, de prestare şi
ambientale. În funcţie de elementele pe care le afectează, riscurile pot fi financiare şi tranzacţionale.
După modul de reflectare în bilanţul contabil, se deosebesc riscuri asumate în bilanţ, riscuri în afara
bilanţului şi alte tipuri de risc.
În activitatea lor, instituţiile bancare se confruntă cu numeroase riscuri, determinate de
particularităţile sistemului bancar şi de alţi factori. Obiectivul principal al acestei strategii este
minimizarea pierderilor şi a cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, pentru a permite astfel
realizarea obiectivului central al acesteia – obţinerea unui profit cât mai mare.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de risc de piață, risc de strategie, risc de tranzacție, risc datorat reglementărilor
bancare, risc de resurse umane, risc de marfă, risc de produs, act administrativ;
conceptul de riscuri pure și de riscuri lucrative, riscuri financiare, riscuri de prestare, riscuri
ambientale;
conceptul de riscuri în bilanţ, riscuri în afara bilanţului şi alte tipuri de risc
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Clasificati riscurile după criteriul - piaţa care determină apariţia riscului.
2. Clasificati riscurile după criteriul - criteriul activităţii bancare.
3. Clasificati riscurile după criteriul - caracteristicile bancare.
4. Clasificati riscurile după criteriul - elementele pe care le afectează.
5. Clasificati riscurile după criteriul - modul de reflectare în bilanţul.
Bibliografie obligatorie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
25
Unitatea de învăţare 4
Structura bilanțului bancar 4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Structura bilanțului unei bănci comerciale;
4.3.2. Operațiunile pasive ale unei bănci comerciale;
4.3.3. Operațiunile active ale unei bănci comerciale;
4.4. Îndrumător pentru autoverificare
4.1. Introducere
Modul in care este structurat bilanțul unei bănci reprezintă
elementul esențial de determinare a nivelului de risc în care
operează respectiva instituție.
Modificările în structura bilanțului, respectiv în structura
activului și pasivului au un impact major asupra procesului de
gestionare a riscurilor bancare.
Monitorizarea acestor modificări constituie semnale de alarmă
cu privire la eventualele evoluții negative ale elementelor bilanțiere
generatoare de profit, ale celor care nu genereaza profit si ale celor
extrabilantiere.
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoasterea notiunilor de activ și pasiv bancar;
– cunoasterea modului de alcătuire a unui bilanț bancar.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească elementele componente
ale activului și pasivului bilantier bancar.
26
– studenţii vor putea să descrie principalele operațiuni active
și pasive ale unei bănci comerciale.
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Structura bilanțului bancar,
timpul alocat este de 2 ore.
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Structura bilanțului unei bănci comerciale
Obiectivele unui management financiar bancar eficient sunt
întotdeauna legate de maximizarea valorii băncii, care la rândul ei
este în stransă conexiune cu nivelul profitabilității și al riscurilor
asumate/ generate.
Structura unui bilanț tipic al unei bănci conținea în partea
de pasiv depozitele constituite de clienți, iar în partea de activ
creditele și avansurile către clienti. Ele reflectă principala activitate
a băncilor și anume aceea de intermediari.
In linii generale, structura bilanțului unei bănci este acum
alcătuit din:
Pasiv (datorii):
datorii către alte bănci și instituții de credit;
finanțare pentru portofoliul de investiții (titluri
răscumpărate);
datorii către clienți/deponenți;
certificate de depozit;
alte datorii;
datorii către institutiile guvernamentale;
datorii către creditorii internaționali;
datorii subordonate;
capital.
Activ :
casa și conturi la banca centrală;
titluri de investiții;
titluri tranzacționabile în nume propriu;
plasamente la bănci și la alte instituții de credit;
27
credite și avansuri acordate clienților;
alte investiții (extinderea rețelei de sucursale și
agenții);
mijloace fixe la valoarea rămasă după deducerea
amortizării;
alte active.
La aceste patru mari categorii se adaugă operațiunile
extrabilanțiere aflate într-o evidentă și continuă creștere și care
expun suplimentar banca la riscuri financiare.
Din punct de vedere al stucturii bilanțului unei bănci există
două mari categorii de posturi bilanțiere:
- operațiuni pasive sau de constituire a resurselor;
- operațiuni active sau de utilizare/plasare a resurselor7.
4.3.2. Operațiunile pasive ale unei bănci comerciale
Operațiuni de atragere a resurselor
Disponibilităţile şi depozitele bancare reprezintă totalitatea
sumelor depuse de clientelă (persoane fizice - populația - și
persoanele juridice) în evidențele unei instituții de credit. Aceste
sume constituie resurse pentru operaţiunile derulate de instituția
respectivă, ele fiind la dispoziţia deponenților în orice moment sau
la termenele convenite prin contractul de depozit.
În conturile curente ale clientelei deschise la bănci se
evidenţiază disponibilităţile băneşti ale titularilor de cont şi
operaţiunile de încasări şi plăţi dispuse de aceştia. Acestea pot fi
retrase de titulari în orice moment, însă nu nu o fac toţi odată. Acest
lucru presupune ca asigurarea capacităţii de plată a băncii să aibă în
vedere fluxurile de numerar şi soldurile medii ale acestor conturi.
Depozitele bancare pot fi de mai multe feluri: la vedere, la
termen şi colaterale. Depozitele la vedere sunt constituite pentru o
durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare. Depozitele la termen sunt
constituite pentru un termen fix, pentru care durata iniţială este mai
mare de o zi lucrătoare. Depozitele colaterale reprezintă sume
depuse într-un cont în vederea garantării unor obligaţii contractuale
ale clientului, cum ar fi: deschidere de acreditive, emitere de
scrisori de garanţie, ordine de plată cu scadenţă, cecuri certificate.
Depozite interbancare
Depozitele interbancare se constituie pe piaţa interbancară
și reprezintă o modalitate de a atrage resurse de la alte bănci pe
termene scurte şi foarte scurte.
7 Dedu V., Bistriceanu G. – Gestiune banacă, culegere de aplicații, Edirura Economică, București, 2010;
28
Operațiuni cu titluri de valoare
Principalele categorii de operaţiuni privind titlurile sunt
operaţiuni de pensiune şi de împrumut; operaţiuni de vânzare cu
posibilităţi de răscumpărare; emisiunea de titluri.
Operaţiunile de pensiune reprezintă cesiuni de titluri în
schimbul unor lichidităţi, cu condiţia răscumpărării lor la scadenţă,
la un preţ stabilit contractual.
Operaţiuni de vânzare sau cumpărare de titluri cu posibilitatea
de răscumpărare sunt operaţiuni de vânzare de titluri în baza unui
acord ce îi oferă vânzătorului posibilitatea de a-şi recupera titlurile
cedate la un preţ stabilit, la o scadenţă determinată iniţial.
Emisiunea de titluri de valoare reprezintă o modalitate de
împrumut prin care banca poate atrage resurse de pe pieţele de
capital. În funcţie de necesităţi şi de categoria de titluri emise,
banca poate să obţină lichidităţi pe termen scurt, mediu sau lung.
Băncile pot emite următoarele categorii de titluri de valoare:
- titluri de piaţă interbancară, emise pe piaţa interbancară pentru a
obţine lichidităţi pe termen scurt. Aceste titluri îmbracă forma
certificatelor interbancare cu dobânda plătită în avans sau a
biletelor la ordin negociabile;
- titluri de creanţă negociabile, acelea care aduc băncilor resurse pe
termen scurt şi mediu. Aici amintim biletele de trezorerie şi
certificatele de depozit;
- obligaţiunile emise în special pentru atragerea de resurse pe
termen mediu şi lung.
4.3.3. Operațiunile active ale unei bănci comerciale
Operațiuni de plasare a resurselor
Băncile comerciale plasează resursele disponibile prin diferite
mijloace: casa și disponibilitățile la banca centrală, creanțe față de
diverse entități.
Operaţiuni de casă
În cadrul unei societăţi bancare, numerarul are o pondere
mică în circulaţia bănească, însă el ocupă un loc important în
activitatea bancară, beneficiind de reglementări şi structuri
organizatorice şi operative importante.
Compartimentele de tezaur şi casieriile bancare trebuie să
facă faţă operaţiunilor generatoare de încasări şi plăţi şi, în acelaşi
timp, să-şi aducă propria contribuţie la rentabilitatea băncii.
Băncile comerciale trebuie să solicite, în scris, Băncii
Naţionale a României aprobarea de funcţionare a sistemului de
casierii proprii. Pentru desfasurarea acestei activități banca
29
comercială primeşte autorizaţia de funcţionare împreună cu
plafonul de casă.
În conformitate cu reglementările BNR se pot întâlni
următoarele tipuri de case bancare8:
a. Case operative de încasări – se ocupă cu operaţiuni de primire a
numerarului în urma încasărilor sau pentru retragerea din circulaţie
a bancnotelor sau monedelor metalice uzate.
b.Case operative de plăţi – se ocupă cu eliberarea de numerar la
cererea clienţilor. Casele operative de încasări şi plăţi pot fi
deschise pentru operaţiuni în lei sau valute.
c. Case speciale – sunt specifice sucursalelor bancare şi derulează
operaţiuni cu numerar în cadrul reţelei bancare. De asemenea, pot
vinde imprimate bancare;
d. Case pentru operaţiuni cu metale preţioase, pietre preţioase şi
alte valori – în principal operaţiuni legate de expertizarea şi
depozitarea acestora;
e. Case de schimb valutar amplasate în afara băncii – cumpără sau
vând, în contrapartidă cu lei româneşti, valute cotate de Banca
Naţională a României în relaţie cu persoane fizice rezidente sau
nerezidente.
Decontări inter şi intrabancare
Piaţa interbancară este o piaţă rezervată instituţiilor de credit
şi băncii centrale, pe care se desfăşoară operaţiuni de creditare cu
scadenţe de la 24 ore (operaţiuni de pe o zi pe alta sau overnight)
până la un an.
Majoritatea operaţiunilor se derulează în cadrul procesului
de compensare interbancară sau al celui de obţinere de / plasare a
lichidităţilor disponibile. Apar astfel relaţii interbancare (cele între
bănci diferite) şi relaţii intrabancare (cele între unităţi ce aparţin
aceleiaşi bănci).
Relaţiile interbancare sunt relaţii între bănci şi banca centrală,
derulate prin intermediul conturilor curente deschise de bănci la
banca centrală; relaţii interne sau relaţii desfăşurate între băncile
aparţinând aceluiaşi sistem bancar, derulate prin intermediul
sistemului de compensare interbancară sau utilizând relaţiile de
corespondent create; relaţii externe dintre bănci ce aparţin unor
sisteme bancare diferite (relaţii de corespondent).
Pentru a participa la operaţiuni specifice pieţei monetare
băncile trebuie să îndeplinească criterii de eligibilitate: constituirea
rezervei minime obligatorii (RMO); respectarea indicatorilor de
solvabilitate bancară; confirmarea de către autoritatea monetară din
ţara de origine că banca în cauză se încadrează în limitele impuse
privind prudenţa bancară.
8 Untaru F. – Opera citată;
30
Operaţiuni pe piaţa monetară:
1. Cumpărarea sau vânzarea reversibilă a activelor eligibile pentru
tranzacţionare
Vânzările reversibile de titluri (reverse repo)
Acestea constau în cedarea de către autoritatea monetară
către băncile comerciale a activelor eligibile pentru tranzacţionare
(titluri de stat şi alte categorii de active agreate de Banca Națională
a României (BNR) împreună cu de angajamentul BNR de a le
răscumpăra la o scadenţă
ulterioară şi la un preţ stabilit de comun acord.
Cumpărarea reversibilă de titluri (repo)
BNR cumpără active eligibile pentru tranzacţionare de la
băncile comerciale în schimbul angajamentului acestora de a
răscumpăra la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit activele în
cauză.
2. Creditele colateralizate cu active eligibile pentru garantare
Autoritatea monetară oferă băncilor comerciale credite
colateralizate cu diverse garanţii care vor continua să rămână în
proprietatea băncilor pe toată durata creditului.
3. Vânzările sau cumpărările de active eligibile
Aceste operațiuni se realizează în funcţie de interesele
urmărite de BNR - absorbţia sau injecţia de lichidităţi și constau în
vînzarea sau cumpărarea de active cu transferul proprietăţii asupra
acestora.
4. Emisiunea certificatelor de depozit de către B.N.R.
Acestea se realizează prin vânzarea de către banca centrală
către băncile comerciale a certificatelor de deposit cu scopul
atragerii unei sume de bani din sistemul bancar.
5. Swapul valutar
Este o tranzacţie dublă prin care BNR cumpără la vedere
valută contra lei şi vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută
convertibilă în lei la preţul zilei respective și BNR vinde la vedere
valută contra lei urmând să cumpere la o dată viitoare aceeaşi sumă
în valută convertibilă în lei.
6. Constituirea de depozite la BNR
BNR atrage sume în lei de la băncile din sistem pentru diverse
termene prestabilite pentru care bonifică o dobândă cu scopul de a
atrage lichidităţile din piaţa monetară.
31
7. Facilităţile permanente
Prin aceste operațiuni se înțeleg acele operaţiuni de
creditare de tip overnight sau de constituire de depozite overnight
de către băncile sin sistem.
Operațiunile desfășurate pe piețele monetare se desfășoară
prin intermediul licitațiilor valutare organizate de BNR fie la rate
fixe fie la rate variabile. Licitaţia cu rată fixă presupune ca BNR să
specifice rata dobânzii, iar băncile să ofere sumele pentru
tranzacţionare la data afişată, iar în cazul licitaţiei cu rată variabilă,
B.N.R. comunică în avans limita minimă şi maximă acceptată
privind rata dobânzii, iar băncile ofertează sumele şi ratele de
dobândă la care intenţionează să tranzacţioneze sumele.
Organizarea unei licitaţii interbancare presupune parcurgerea mai
multor etape. Acestea sunt:
1. Anunţul privind organizarea licitaţiei care trebuie să cuprindă în
mod obligatoriu anumite elemente tehnice: numărul de referinţă al
licitaţiei; data; tipul de tranzacţie; scadenţa acesteia; tipul de
licitaţiei; volumul operaţiunii; rata dobânzii sau sau limita minimă
şi maximă de dobândă; data la care începe operaţiunea şi scadenţa
acesteia; scadenţa titlurilor tranzacţionate; valutele implicate în
tranzacţie; cursul de schimb; termenul de transmitere a ofertelor de
participare.
2. Transmiterea ofertelor de participare de către băncile interesate.
3. Alocarea ofertelor
În cazul unei licitații cu rată fixă alocarea se realizează în
modul următor: dacă suma oferită de bănci este mai mare decât
suma propusă de BNR, atunci alocarea se realizează pe baza
raportului dintre suma de alocat şi suma ofertelor.
În cazul unei licitații cu rată variabilă, alocarea se face astfel în funcție de scopul urmărit de banca centrală, injecţia de lichidităţi
în sistem, caz în care alocarea se face descrescător (începând cu
oferta care are rata dobânzii cea mai mare) sau absorbţia de
lichidități din sistem, caz în care alocarea se face crescător
(începând cu opţiunea care are rata dobânzii cea mai mică).
4. Anunţarea rezultatelor licitației de către BNR
Această etapă trebuie să cuprindă anumite detalii privind
tranzacțiile efectuate: numărul de referinţă al licitaţiei; data; tipul
tranzacţiei; scadenţele; suma licitată de bănci; numărul băncilor
participante; valutele tranzacţionate; sumele alocate; rata de
alocare pentru licitaţia cu rată fixă; cursul valutar spot; rata
dobânzii acceptată pentru licitaţiile cu dobândăvariabilă.
Operaţiuni între bănci
32
Credite şi împrumuturi interbancare
Activitatea de zi cu zi a unei bănci presupune realizarea și
menţinerea unui echilibru între nevoi şi disponibilităţi. Acest lucru
este foarte dificil de realizat de aceea apar deficite sau excedente ce
trebuie acoperite prin contractarea de credite de la alte bănci sau
prin plasarea acestora prin împrumuturi către alte bănci. Aceste
activități se desfășoară în condițiile în care fiecare bancă urmărește
obţinerea unui profit sau protejarea sa împotriva riscului de
lichiditate sau a riscului de rata a dobânzii.
În aceste condiții, pe piaţa interbancară se înregistrează zilnic
transferuri de fonduri între bănci, valorile implicate fiind foarte
mari iar ratele dobânzilor fiind negociate între părţi.
Depozite interbancare
Depozitele interbancare se constituie pe piaţa interbancară
și reprezintă o modalitate de a atrage sau de a plasa resurse de la
alte bănci pe termene scurte şi foarte scurte.
Operaţiuni de pensiune interbancare
Operaţiunile de pensiune sunt credite acordate, în cazul
valorilor primite în pensiune, sau împrumuturi, în cazul valorilor
date în pensiune, garantate printr-un activ cedat (efecte de comerţ,
titluri de valoare).
Operațiunile de pensiune interbancară cuprind numai
efectele comerciale livrate fizic drept garanție sau nelivrate,
păstrate la cedent şi titlurile nelivrate.
Operaţiuni cu clientela
Creditarea clientelei nebancare
Creditarea creanţelor comerciale prin cesiunea de creanţe
întâlnită la
Scontarea reprezintă operaţiunea prin care posesorul unei
cambia sau a unui bilet la ordin obţine de la bancă prin cesiune
înainte de scadenţă, contravaloarea titlului, diminuată cu un agio.
Agio = Scont + Comision
Scontul depinde de nivelul taxei scontului, de valoarea nominală a
efectului comercial scontat şi de perioada în zile de la scontare până
la scadenţă.
S = Vn x Ts x d/36.500
unde:
Vn – valoarea nominală a efectului comercial;
33
Ts – taxa scontului;
d – durata în zile de la data scontării până la scadenţă.
Factoringul reprezintă operaţiunea prin care un client (care
poartă numele de"aderent") transferă proprietatea asupra creanţelor
sale comerciale unei băncii ( care poartă denumirea de "factor"),
care are astfel obligaţia de a asigura încasarea creanţelor
aderentului, asumându-şi riscul de neplată a acestora. Pe baza
documentelor primite, banca plăteşte valoarea nominală a
creanţelor mai puţin o suma denumită "agio".
Creditele de trezorerie reprezintă credite acordate clientelei,
pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichidităţi necesar
desfășurării activității curente.
Creditele pentru export se referă la creditele de mobilizare a
creanţelor asupra străinătăţii, creditele furnizor, creditele
cumpărător sau alte credite pentru export.
Creditele pentru echipament se referă la creditele acordate,
pe termen mediu şi lung, pentru finanţarea investiţiilor productive
efectuate de clienţii băncii.
Creditele pentru bunuri imobiliare sunt acordate, pe termen
mediu şi lung cu destinaţia amenajări sau reparaţii de bunuri
imobiliare cu destinaţia de locuinţă, efectuate fie de investitor, fie
de către dezvoltatori.
Creditele sindicalizate reprezintă creditele acordate în
asociere de mai multe bănci unui client, fiecare bancă participând
cu o cotă de risc asumat și cu o cotă de lichidități. Asocierea
băncilor poartă numele de sindicat bancar sau de consorțiu, o bancă
putând sa adopte poziția de membru în cadrul consorţiului sau o
poziţie de şef de filă. Şeful de filă este de regulă cel care inițiază
operațiunea, el fiind cel care gestionează creditul şi are relaţii
directe cu clientul debitor şi cu celelalte bănci. Creditele
sindicalizate se utilizează atunci cand sumele implicate sunt foarte
mari și în consecință și riscurile asociate sunt mari, bancile
participante putând sa ajungă în situația de a încălca reglementările
prudențiale în vigoare dacă ar acorda creditul singură.
Creditele acordate clientelei financiare
În această categorie sunt incadrate creditele acordate
instituţiilor financiare, altele decât băncile (societăţi de asigurări,
fonduri specifice, instituţii de valori mobiliare etc.). Condițiile de
acordare a acestor finanțări sunt negociabile între părți cu privire la
sume, rata dobânzii, garanții, modalități de rambursare.
34
4.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 4
Obiectivele unui management financiar bancar eficient sunt întotdeauna legate de maximizarea
valorii băncii, care la rândul ei este în stransă conexiune cu nivelul profitabilității și al riscurilor
asumate/ generate.
Structura unui bilanț tipic al unei bănci conținea în partea de pasiv depozitele constituite de
clienți, iar în partea de activ creditele și avansurile către clienti. Ele reflectă principala activitate a
băncilor și anume aceea de intermediari.
Din punct de vedere al stucturii bilanțului unei bănci există două mari categorii de posturi
bilanțiere operațiuni pasive sau de constituire a resurselor; operațiuni active sau de utilizare/plasare a
resurselor.
Disponibilităţile şi depozitele bancare reprezintă totalitatea sumelor depuse de clientelă
(persoane fizice - populația - și persoanele juridice) în evidențele unei instituții de credit. Aceste sume
constituie resurse pentru operaţiunile derulate de instituția respectivă, ele fiind la dispoziţia
deponenților în orice moment sau la termenele convenite prin contractul de depozit.
Băncile comerciale plasează resursele disponibile prin diferite mijloace: casa și disponibilitățile
la banca centrală, creanțe față de diverse entități.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de case operative de încasări şi plăţi, decontări inter şi intrabancare, active
eligibile pentru tranzacţionare, swap valutar, credite colateralizate;
conceptul de scontare, factoring, credite de trezorerie, credite pentru export, credite
sindicalizate, depozite colaterale;
conceptul de obligaţiuni, titlurile pieţei interbancare,titluri de tranzacţie, titluri de
plasament, titluri de investiţii.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt modalitățile de organizare a casieriilor bancare?
2. Descrieţi tranzacţiilor dintre banca centrală şi băncile comerciale.
3. Care este motivația implicării instituţiilor de credit în tranzacţiile de pe piaţa interbancară?
4. Prezentaţi pricipalele forme de creditare realizate de bănci?
5. Care sunt modalităţile de atragere a resurselor bancare?
6. Care este importanţa deţinerii de titluri de valoare?
35
Bibliografie obligatorie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
36
Unitatea de învăţare 5
Riscul de credit și gestiunea acestuia
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Riscul de credit – definitie, componente;
5.3.2. Gestionarea riscului de credit;
5.4. Îndrumător pentru autoverificare
5.1. Introducere
Activitatea de creditare presupune plasarea resurselor atrase
de către o instituție de credit de la clienţii săi, generând astfel riscul
de a utiliza nişte fonduri care nu aparţin acesteia. Societăţile
bancare trebuie să recupereze, la scadenţele prevăzute în contracte,
suma acordată cu titlu de credit și dobânda aferentă.
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare
- cunoaşterea conceptului de risc de creditare bancară;
- prezentarea componentelor riscului de creditare;
- cunoaşterea reglementărilor prudenţiale privind activitatea de
creditare;
- cunoaşterea tehnicilor de gestionare a riscului de creditare.
Competenţele unităţii de învăţare
- studenţii vor putea să definească termeni precum riscul
tranzacţiei, riscul clientului, riscul garanţiei, bonitate, garantii
personale, garanţii solidare;
- studenţii vor putea să prezinte conţinutul fiecărei componente a
37
riscului de creditare;
- studenţii vor putea să indice mijloacele de limitare a pierderilor
rezultate din nerecuperarea creanţelor.
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Riscul de credit și gestiunea
acestuia, timpul alocat este de 3 ore.
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1 Riscul de credit – definitie, componente
Riscul de creditare se înțelege posibilitatea ca debitorii băncii
să nu îşi onoreze obligaţiile la scadenţă.
Băncile îşi asumă în activitatea lor un risc global de creditare
care impune respectarea unor norme interne de prudență precum si
a normelor de prudențialitate impuse de banca centrală.
Asumarea unui anumit nivel al riscului de creditare este
întotdeauna justificat prin faptul că se urmărește obținerea unui
anumit profit scontat. Scopul obținerii unor profituri nu trebuie însă
să constituie o eventuală justificare pentru asumarea unor riscuri ce
se pot ulterior concretiza în pierderi ce pot în final afecta imaginea
si credibilitatea băncii. De aceea este recomandabil ca prin
activitatea de creditare banca să își asume riscuri cuantificabile pe
termene precise, pentru care să solicite debitorilor constituirea unor
garanții asiguratorii și pentru care să constituie provizioane specific
de risc.
Aprecierea riscului global de creditare presupune cunoașterea
si estimarea a trei categorii de risc:
1. Riscul de tranzacţie
Aici se includ aspecte de ordin funcţional şi operaţional
ale riscului afacerii ce impun cunoașterea produsului de creditare
38
oferit, a destinației și a termenului de acordare a creditului, a sursei
de rambursare, a modalității de plată al creditului.
2. Riscul clientului
Această categorie de risc trebuie cunoscută încă din momentul
fundamentării deciziei de creditare prin realizarea unei analize a
bonității clientului care oferă informații cu privire la activitatea
acestuia, la fluxurile viitoare de încasări și plați care conferă
debitorului posibilitatea achitării integrale și la scadențele stabilite
prin contractele de credit a tuturor sumele datorate băncii.
3. Riscul garanţiei
Se referă la faptul că, fudamentarea unei decizii de creditare
trebuie să se realizeze și cu luarea în considerație a garanțiilor pe
care debitorul trebuie să le constituie în favoarea băncii. Acestea
sunt necesare în eventualitatea în care banca este obligată sa
procedeze la executarea acestora ca ultimă variantă de recuperare a
sumelor avansate cu titlu de credit.
5.3.2. Gestionarea riscului de credit Gestionarea riscului de credit presupune ca fiecare bancă
comercială să elaboreze un sistem propriu de identificare, analiză şi
evaluare a riscului global de creditare.
Acest sistem se concretizează în norme și proceduri bancare
care reglementează activitatea internă de analiză, acordare,
urmărire, provizionare și recuperare a sumelor acordate cu titlu de
credit clientelei bancare.
Etapa de analiză și fundamentare a deciziei de creditare
presupune analizarea tuturor aspectelor legate de activitatea
viitorului debitor – forma juridică de organizare, obiect de
activitate, sediul social și sedii secundare, calitatea
managementului, portofoliul de furnizori și de clienți, poziția pe
piață.
Totodată se realizează o analiză a situației patrimoniale si
financiare a debitorului pe baza datelor furnizate de documentele
financiar - contabile depuse de client la administrațiile financiare în
ultimii trei ani consecutivi anteriori celui acordării creditului.
Pe baza informațiilor aflate în dosarul de creditare, persoanele
care au drept de competență din partea băncii pot lua o decizie de
credit fundamentată care să elimine sau sa diminueze un eventual
risc de nerambursare.
Acordarea efectivă a sumelor de bani cu titlu de credit are loc
numai după semnare contractului de credit (în care sunt preluate
integral toate condițiile și obligațiile debitorului așa cum rezultă ele
din deciziile de aprobare a creditului), a contractelor de garanție
39
(ipotecă, gaj cu sau fără deposedare, cesionare de creanțe,
constituire de depozite colaterale - cash collateral), îndeplinirea
tuturor formalităților prevăzute de legislație cu privire la
înregistrarea contractelor de garanție.
Activitatea de gestionare a riscului de credit continuă și după
acordarea acestuia prin monitorizarea atentă a beneficiarului de
credite şi a utilizării împrumutul primit. Putem spune că aceasta
încetează numai la momentul indeplinirii tuturor obligațiilor
contractuale asumate de un debitor.
Pentru limitarea riscului de credit şi pentru asigurarea
unui nivel minim de solvabilitate, băncile sunt obligate să
constituie provizioane specifice de risc, prin includerea pe
cheltuieli a acestora.
Provizioanele se constituie pentru fiecare tip de credit în parte
și au ca destinație principală acoperirea pierderilor ce pot sa apară
ca urmare a nerambursării integrale și la termen a sumelor
prevăzute în contractele de credit. Ele sunt individualizate pe client
și nu por fi utilizate pentru acoperirea neperformanțelor altui client
sau ale unor creanțe mai mari decât cele efectiv constituite.
Constituirea provizioanelor specifice de risc de credit se
realizează prin includerea pe cheltuieli a sumelor reprezentând
nivelul necesarului de provizioane specifice de risc. La scadenţa
unui credit sau a unei rate de credit, dacă are loc rambursarea
integral a sumelor datorate, provizioanele rămin fără obiect și
conturile se închid prin trecerea pe venituri a provizioanelor.
Dacă clientul nu își rambursează datoriile şi nici nu se
recuperează creanţele în urma procedurilor judiciare iniţiate de
societatea bancară, se utilizează provizioanele constituite pentru
acoperirea pierderilor.
5.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 5
Riscul de creditare se înțelege posibilitatea ca debitorii băncii să nu îşi onoreze obligaţiile la
scadenţă.
Băncile îşi asumă în activitatea lor un risc global de creditare care impune respectarea unor
norme interne de prudență precum si a normelor de prudențialitate impuse de banca centrală.
40
Gestionarea riscului de credit presupune ca fiecare bancă comercială să elaboreze un sistem
propriu de identificare, analiză şi evaluare a riscului global de creditare.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de risc global de creditare;
conceptul de riscul de tranzacţie;
conceptul de gestionare a riscului de credit;
conceptul de contabil public.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Care sunt componentele riscului de creditare bancară?
2. Prezentaţi etapele gestionării riscului de creditare bancară.
3. Descrieţi principiile constituirii provizioanelor pentru riscul de creditare.
Bibliografie obligatorie
1. 1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
41
Unitatea de învăţare 6
Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Definirea riscului de insolvabilitate;
6.3.2. Gestionarea riscului de insolvabilitate;
6.4. Îndrumător pentru autoverificare
6.1. Introducere
Solvabilitatea instituţiilor de credit este o preocupare majoră
atât a instituțiilor de credit, cât și a organismelor de reglementare și
de supraveghere în contextul crizei financiare.
Legislaţiile naţionale prevăd corelarea fondurilor proprii cu
riscurile asumate în activitatea de plasament, asfel încât expunerea
la risc să nu afecteze desfăşurarea normală a activităţii. Totuşi,
pentru situaţia in care există bănci intrate in starea de
insolvabilitate, sunt prevăzute mecanisme de garantare a
depozitelor atrase de la clientelă, pentru a nu se crea neplăceri
creditorilor băncii.
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
- cunoaşterea conceptului de solvabilitate bancară și a ratei de
solvabilitate bancară9;
- cunoaşterea caracteristicilor sistemului explicit şi a sistemului
implicit de asigurare a depozitelor;
- cunoasterea noțiunii de risc de insolvabilitate.
9 Sinteză realizată în principal pe baza lucrării Management financiar-bancar, Manual de studiu individual, autor Untaru F., Editura
Prouniversitaria, București, 2012
42
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor putea să definească termeni precum solvabilitate
bancară, asigurarea depozitelor, rata solvabilităţii bancare;
- studenţii vor cunoaşte particularităţile sistemului de garantare a
depozitelor bancare utilizat în România.
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Riscul de insolvabilitate și
gestiunea acestuia, timpul alocat este de 2 ore.
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Definirea riscului de insolvabilitate
Nerespectarea de către clienţi a obligațiilor de plată asumate
prin contractele de credit în ceea ce priveşte rambursarea datoriilor
către bancă definește riscul de insolvabilitate sau a neplăţii la
scadenţă.
Insolvabilitatea este definită ca situația unui debitor de a fi în
incapacitate de plată a datoriilor scadente. Această noțiune este
diferită de cea de insolvență care definește starea patrimoniului
unui debitor caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești
disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Riscul de insolvabilitate se concretizează fie într-o pierdere
definitivă de capital, fie o recuperare parţială şi întârziată a
acestuia, în urma acţionării juridice a debitorilor.
Riscul de insolvabilitate este direct proporţional cu volumul
creditelor acordate, creşterea volumului acestora duce la creșterea
riscului de insolvabilitate deoarece în structura debitorilor apar tot
mai multe persoane potenţial insolvabile.
Fiecare bancă promovează o anumită strategie de creditare,
anumite reglementări (de norme prudenţiale)care se reglementează
anumite aspecte: constituirea unui capital minim de rezervă, o
43
anumită rată de acoperire a riscurilor, determinată ca raport între
nivelul fondurilor proprii şi suma creditelor acordate, stabilirea unei
limite de creditare a unui singur client sau a unui client de face
parte dintr-un grup de debitori, unui anumit nivel al expunerii
pentru clienții considerați foarte mari.
Riscul de solvabilitate este definit prin posibilitatea unei
instituții de credit de a nu dispune de fondurile proprii necesare
acoperirii eventualelor pierderi ce pot aparea pe parcursul activităţii
sale zilnice.
Pentru a încuraja managementul prudent al riscurilor
autoritățile de reglementare au introdus cerințe de adecvare a
capitalului.
Prima inițiativă în acest sens a fost în anul 1988 prin Acordul
de la Basel pe probleme de capital care definea capitalul de
reglementare, masuri pentru control expunerilor la risc și reguli
care specific nivelul de capital care trebuie menținut în raport cu
riscurile asumate.
Al doilea accord in acest sens a fost publicat in anul 2004, a
fost intitulat Basel II. El conține recomandări cu privire la
reglementările din domeniul bancar cu privire la nivelul cerinței de
capital corespunzător riscurilor financiare și operaționale asumate.
Ulterior acest acord a fost extins în 2010-2011 la Acordul
denumit Basel III cu privire la adecvarea capitalului, testul de stress
și riscul lichidității pieței. Inițial termenul de implementare al
acestui Acord a fost stabilit între 2013 și 2015, ulterior acesta fiind
extinsla anul 2018 și apoi la 2019.
Fondurile proprii ale unei bănci se compun din capitalul
propriu și capitalul suplimentar. Capitalul propriu are următoarele
componente: capital social vărsat, prime legate de capital integral
încasate, rezervele legale, rezervele generale pentru riscul de credit,
rezervele din influenţele cu curs valutar aferente aprecierii
disponibilităţilor în valută, capital social în valută, rezervele
constituite din primele legate de capital şi repartizări din profitul
net, rezervele din diferenţele favorabile rezultate la reevaluarea
patrimoniului, fondul imobilizărilor corporale, fondul pentru
creşterea surselor proprii de finanţare, rezervele statutare, rezultatul
reportat reprezentând profit nerepartizat, rezultatul net al
examenului financiar curent reprezentând profit, fondurile cu
caracter permanent puse la dispoziţia sucursalelor din străinătate.
Băncile pot repartiza cel mult 20% din profitul brut, pentru
constituirea fondului de rezervă până ce acesta egalează capitalul
social, apoi 10% până când devine dublul capitalului social. Peste
această limită alocările se fac din profitul net.
Capitalul suplimentar este format din alte rezerve decât cele
din capitalul propriu, datoria subordonată, subvenţii pentru
44
investiţii.
Pentru a evita intrarea în riscul de insolvabilitate, instituțiile
de credit trebuie să îşi adecveze capitalul în funcţie de riscurile pe
care şi le asumă.
În acest scop se calculează rata solvabilităţii bancare ca raport
între fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de riscuri,
nivelul optim fiind de cel puţin 8%.
6.3.2. Gestionarea riscului de insolvabilitate
Diminuarea efectelor generate de o posibilă insolvabilitatea a
băncilor din sistemul bancar se realizează prin constituirea unor
sisteme de asigurare a depozitelor în sistemul bancar. Acesta apare
ca o măsură suplimentară de protecție a deponenților și se referă
doar la băncile autorizate și supravegheate de băncile centrale.
Sistemele de asigurare a depozitelor in sistemul bancare
reprezintă o alternativă de despăgubire a deponenţilor în cazul în
care guvernul sau banca centrală îşi asumă anumite răspusarcini în
acest sens.
Sistemele de asigurare a depozitelor în sistemul bancar sunt
următoarele:
a) implicite, acelea care presupun intervenţia autorităţilor statului
în sensul despăgubirii deponenţilor în cazul în care una sau mai
multe bănci comerciale au intrat în situaţie de faliment;
b) explicite, acelea care presupun constituirea unor scheme de
asigurare a depozitelor.
Motivul pentru care se optează pentru un asemenea sistem
este acela că deponenţii, în calitatea acestora de consumatori, ca
orice alți consumatori trebuie despăgubiţi în cazul în care băncile
comerciale nu îşi pot onora obligaţiile de plată faţă de aceştia.
Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru aceşti consumatori este mult
mai dificil să verifice starea financiară a băncii la care constituie
depozitul.
Un alt aspect important ste cel al factorului psihologic.
Deponenții având banii din depozite asigurați au mai puţine motive
să facă retrageri neprevăzute de fonduri urmare a unor zvonuri din
piață mai mult sau mai puțin justificate. Are loc astfel o reducere a
riscului global la nivelul sistemului bancar pentru că sunt evitate
retragerile neanunțate și massive ale depunerilor bazate pe unele
zvonuri legate de prăbuşirea sistemului de plăţi.
Promovarea unui anumit sistem de asigurare a depozitelor în
sistemul bancar nu trebuie însă să încurajeze apetitul la risc al
consumatorilor , în sensul de a alege ca depozitari ai economiilor
lor bănci fără a lua în calcul situaţia financiară a acestora, ci numai
45
atractivitatea ratei dobânzii oferite.
Preocupările autorităţilor de a preveni această eventualitate
reprezintă motivul principal pentru care sistemele actuale de
asigurare nu oferă acoperire integrală a depozitelor bancare,
lăsând o anumită cotă (franşiză) în sarcina asiguratului. Această
franşiză reprezintă riscul de capital pe care trebuie să-l suporte
asiguratul în funcție de ecizia de investire asumată.
Sistemele de asigurare a depozitelor pot să fie de două tipuri:
a) un sistem formal de asigurare cel care este în mod normal
stabilit prin lege şi are definite condițiile în care se acordă
compensaţiile, suma maximă cuvenită unui deponent, tipurile de
depozite şi de deponenţi ce urmează a fi despăgubiţi, aspecte legate
de contribuţia băncilor din sistem la fondul de asigurare.
b) un sistemul implicit de asigurare care presupune ca guvernul să
hotărască pentru fiecare caz în parte atât forma de protecţie, cât şi
modul în care vor fi finanţate compensaţiile.
Motivația principală a asigurării depozitelor este de fapt
protecţia micilor deponenţi care sunt mai puţin capabili să evalueze
corect riscul implicat de plasarea banilor la o bancă și despre care
se presupune că vor suferi cel mai mult în în cazul prăbuşirii unei
bănci.
6.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 6
Insolvabilitatea este definită ca situația unui debitor de a fi în incapacitate de plată a datoriilor
scadente. Această noțiune este diferită de cea de insolvență care definește starea patrimoniului unui
debitor caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Diminuarea efectelor generate de o posibilă insolvabilitatea a băncilor din sistemul bancar se
realizează prin constituirea unor sisteme de asigurare a depozitelor în sistemul bancar. Acesta apare ca
o măsură suplimentară de protecție a deponenților și se referă doar la băncile autorizate și
supravegheate de băncile centrale.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de insolvență, Basel II și Basel III;
conceptul de asigurare a depozitelor în sistemul bancar.
46
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Calculați rata solvabilității bancare ?
2. Descrieti sistemul implicit și a pe cel explicit de garantare a depozitelor bancare.
Bibliografie obligatorie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
47
Unitatea de învăţare 7
Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare.
7.3.1. Concept, cauze, modalitați de cuantificare a riscului de rată a dobânzii
7.3.2. Metode de gestionare a riscului de rată a dobânzii
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
7.1. Introducere
Riscul de rată a dobânzii este direct proporțional cu strategia
de ansamblu asumată de o instituție de credit. Astfel, în funcție de
nivelul de risc global, marja netă a dobânzii bancare şi situaţia sa
patrimonială înregistrează diverse variaţii la modificarea ratei
dobânzii.
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
- cunoaşterea impactului pe care îl are variaţia dobânzilor de pe
piaţa bancară;
- cunoaşterea cauzelor care generează riscul de rată a dobânzii;
- cunoaşterea modelelor de gestionare a acestui tip de risc.
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor cunoaște noțiuni precum active și passive sensibile la
rata dobânzii, marja dobanzii, GAP (ecart), indicatori de
sensibilitate, riscul investiţiei, riscul venitului;
48
- studenţii vor putea să cunoscă modul de calcul şi de interpretare a
indicatorilor riscului de rată a dobânzii;
- studenţii vor putea să identifice și să descrie cauzele care
generează riscul de rată a dobânzii;
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Riscul de rata a dobânzii și
gestiunea acestuia, timpul alocat este de 3 ore.
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Concept, cauze, modalitați de cuantificare a riscului de
rată a dobânzii
Dobânda reprezintă suma care se cuvine proprietarului cu titlu
de remunerare pentru capitalul împrumutat cu scopul de a-l proteja
pe acesta de riscul de nerambursare integral a capitalului la
scadenţă.
Riscul de rată a dobânzii semnifică fie posibilitatea înrăutăţirii
rezultatelor economico financiare ale băncii ca urmare a modificării
ratei dobânzii, fie riscul de deteriorare a situaţiei patrimoniale a
băncii sub influenţa modificărilor adverse ale dobânzii pe piaţă.
Cauzele care determină apariția riscului de rată a dobânzii sunt
cauze interne băncii sau cause externe acesteia. Dintre cauzele
interne amintim strategia adoptată de conducerea acesteia; mărimea
şi structura elementelor patrimoniale; calitatea portofoliului de
credite; eşalonarea scadenţelor creditelor şi resurselor atrase.
Cauzele exogene sunt cele legate de evoluțiile din mediul economic
în care își desfașoară banca și clienții acesteia activitatea, politica
monetară, valutară şi de credit promovată de banca centrală,
precum și modul în care politica monetară se îmbină cu celelalte
49
politici economice ale guvernului(politica fiscală) sau cu evoluţia
pieţei interbancare.
Riscul de rată a dobânzii are două componente10
:
1. riscul venitului care reprezintă riscul înregistrării unor pierderi
la nivelul veniturilor nete din dobânzi, ca o consecinţă a faptului că
mişcările ratelor dobânzilor de la resursele atrase nu au fost
corect corelate cu cele ale împrumuturilor acordate;
2. riscul investiţiei care reprezintă posibilitatea producerii unor
pierderi la nivelul patrimoniului net al băncii, ca urmare a
anticipării eronate a evoluţiei dobânzii.
Analizarea riscului de rată a dobânzii porneşte de la
împărţirea activelor şi pasivelor bancare în active şi pasive cu
dobânzi fixe și active şi pasive cu dobânzi sensibile.
Gestionarea riscului de rată a dobânzii
Activitatea de gestionare a riscului de rată a dobânzii reprezintă
activitatea de obţinere a unei marje a dobânzii cât mai mare şi de
menținere a acesteia în timp. Aceasta presupune mai multe
activități gestionarea marjei dobânzii; determinarea, analizarea şi
interpretarea indicatorilor de sensibilitate și gestionarea poziţiei
băncii.
Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate
bancară şi se determină ca diferenţă între veniturile încasate la
creditele acordate şi cheltuielile ocazionate de atragerea resurselor.
Analiza și aprecierea marjei dobânzii se realizează prin
stabilirea indicatorilor specifici.
Marja absolută a dobânzii bancare se determină ca diferență
între venituri obţinute și cheltuielile dobândite și exprimă
capacitatea băncii de a acoperi costurile cu dobânzile bonificate din
venituri obţinute la încasarea dobânzilor aferente plasamentelor
realizate. Marja absolută a dobânzii trebuie să fie suficient de mare
pentru a putea acoperi sarcina bancară (alte cheltuieli minus alte
venituri bancare) și profitul (cel care asigură dezvoltarea ulterioară
a băncii).
Marja procentuală brută se determină ca raport între marja
absolută a dobânzii și totalul activelor valorificabile.
Marja procentuală netă se determină ca raport între nivelul
mediu al dobânzii percepute și nivelul mediu al dobânzii bonificate.
Calculul indicatorilor de sensibilitate ai riscului de rată a dobânzii
porneşte de la gruparea elementelor active şi pasive ale băncii în
10 Untaru F. –Opera citată;
50
funcţie de variabilitatea veniturilor şi cheltuielilor, în funcție de
de sensibilitatea acestora la variațiile ratei dobânzii.
GAP (ecart-ul) reprezintă diferenţa la un moment dat între
volumul activelor şi cel al pasivelor sensibile la rata dobânzii.
Indicele de sensibilitate al băncii la variaţia ratei dobânzii de
pe piaţă se determină ca raport la un moment dat între volumul
activelor sensibile şi cel al pasivelor sensibile la variaţia ratei
dobânzii. În funcție de valoarea acestuia, evoluția într-un sens sau
în altul al ratei dobânzii au un impact pozitiv sau negative asupra
activității instituției de credit. Astfel:
- dacă indicele de sensibilitate < 1 şi rata dobânzii are o
tendinţă crescătoare, atunci situaţia este nefavorabilă pentru
bancă;
- dacă indicele de sensibilitate < 1 şi rata dobânzii scade, atunci
situaţia este favorabilă băncii.
- dacă indicele de sensibilitate > 1 şi rata dobânzii are o
tendinţă de scădere, atunci situaţia este defavorabilă băncii;
- dacă indicele de sensibilitate > 1 şi rata dobânzii are o
tendinţă de creștere, atunci situaţia este favorabilă băncii.
Gestionarea poziţiei băncii se realizează în funcţie de
mărimea activelor şi pasivelor cu dobânzi fixe. Astfel se determină
poziţia băncii ca diferenţă între volumul activelor cu dobândă
fixă şi volumul pasivelor cu dobândă fixă. Poziţia băncii poate fi:
- poziţie scurtă, dacă volumul activelor cu dobândă fixă este mai
mic decât volumul pasivelor cu dobândă fixă. În acest caz banca
înregistrează o situaţie favorabilă dacă rata dobânzii are o tendinţă
crescătoare;
- poziţie lungă dacă activele cu dobândă fixă sunt mai mari decât
pasivele cu dobândă fixă, situaţia este favorabilă băncii dacă se
înregistrează un ritm descrescător al dobânzii;
- poziţia neutră, este o situaţie teoretică, în care activele cu dobânzi
fixe sunt egale cu pasivele cu dobânzi fixe. În acest caz banca nu
înregistrează pierderi ca urmare a variaţiei ratei dobânzii pe piaţă,
dar nici nu poate specula în interes propriu variaţiile acesteia.
7.3.2. Metode de gestionare a riscului de rată a dobânzii
Administrarea riscului de rata a dobânzii presupune stabilirea
unor obiective cu privire la indicatorii de profitabilitate şi la
volumul profitului înregistrat de bancă.
În acest scop institutiile de credit utilizeaza ca modele
principale de gestionare a riscului de rată a dobânzii modelul GAP
de diferenţăși modelul GAP de durată.
51
Modelul GAP de diferenţă
GAP = active sensibile – pasive sensibile la rata dobânzii.
GAP (engl.) = decalaj
Acest instrument de analiză este utilizat pentru gestionarea
activelor şi pasivelor bancare, gestionarea venitului net din dobânzi
şi gestionarea fluxurilor de numerar pe termen scurt, între 3 și 6
luni. Analiza presupune planificarea strategică a profitului ce
trebuie realizat, realizarea unor programe pe termene scurte şi
medii pentru fluxul de numerar, administrarea riscului de variaţie a
dobânzii și evaluarea activelor şi pasivelor bancare.
Analiza GAP de diferenţă presupune:
- determinarea indicatorului GAP:
GAP = active sensibile la rata dobânzii - pasive sensibile la rata
dobânzii
- focalizarea pe marja netă a dobânzii bancare
Marja netă a dobânzii bancare se determină ca raport între
veniturile nete din dobânzi şi totalul activelor valorificabile.
Analiza GAP presupune parcurgerea următoarelor etape11
:
-clasificarea activelor şi pasivelor în funcţie de sensibilitatea la rata
dobânzii;
-selectarea orizontului de timp pe care se va face analiza activelor
şi pasivelor sensibile;
-gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp, în funcţie
de scadenţă sau timpul până la prima modificare a ratei
dobânzii;
-calcularea GAP de diferenţă, a venitului net din dobânzi, a
marjei procentuale brute pentru fiecare interval de timp în
parte;
-interpretarea de către conducere a rezultatelor obţinute şi
stabilirea căilor de urmat.
Scopul acestei analize vizează:
- protejarea veniturilor nete din dobânzi faţă de fluctuațiile ratei
dobânzii de piață;
- reducere a volatilităţii veniturilor nete din dobânzi, prin ajustarea
activelor şi pasivelor sensibile şi prin utilizarea unor instrumente
derivative;
- mărirea venitului net din dobânzi prin aceste operaţiuni
speculative.
Factorii care determină modificarea venitului net din dobânzi12
:
11 Untaru F. – Opera citată, 12 Untaru F. – Opera citată,
52
1. Rata dobânzii
În funcţie de nivelul GAP putem întâlni mai multe situaţii:
- dacă pasivele sensibile sunt mai mari decât activele sensibile şi
rata dobânzii pe termen scurt creşte în intervalul analizat, banca va
plăti rate mai ridicate pentru toate pasivele sensibile;
- dacă pasivele sensibile sunt mai mari decît activele sensibile şi
rata dobânzii pe termen scurt creşte mai mult decât veniturile din
dobânzi deoarece li se fixează preţuri noi mai multor pasive;
- dacă activele sensibile sunt mai mari decît pasivele sensibile şi
rata dobânzii pe termen scurt creşte în intervalul de timp analizat,
venitul din dobânzi va creşte mai mult decât cheltuielile cu
dobânzile, întrucât li se fixează preţuri noi mai multor active;
- dacă activele sensibile sunt egale cu pasivele sensibile atunci
banca înregistrează un echilibru.
2. Volumul activelor şi pasivelor bancare
Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu volumul
activelor valorificabile şi cu volumul pasivelor purtătoare de
dobândă, indiferent care ar fi nivelul ratei dobânzii.
3. Structura portofoliului de active şi pasive
Modificare a structurii portofoliului de active și pasive
afectează venitul net din dobânzi.
Modelul GAP de durată
Acest model se focalizează pe analiza venitului net din dobânzi
sau pe analiza evoluției valoarii de piaţă a capitalului deţinut de
acţionari, urmărind sincronizarea tuturor fluxurilor de numerar
individuale.
Analiza de durată presupune ca riscul de rată a dobânzii apare
ca urmare recorelării în timp a intrărilor şi ieşirilor de numerar.
În timp ce analiza GAP de diferenţă compară activele şi
pasivele sensibile pe termen scurt, analiza de durată stabileşte
existenţa unei legături direct proporţionale între modificarea
portofoliului de active şi pasive şi mişcările ratelor de dobândă.
În situația în care banca încasează numerar la active înainte de
efectuarea plăţilor la pasive, suportă riscul reinvestirii câştigurilor
la preţuri reduse.
Analiza GAP de durată presupune stabilirea unor obiective
ţintă - valoarea de piaţă a capitalului şi administrarea diferenţei
dintre durata medie a activelor totale şi durata medie a pasivelor
totale.
Riscul de rată a dobânzii este evidenţiat de nepotrivirea dintre
duratele medii ale activelor şi cele ale pasivelor, la modificări ale
ratei dobânzii, valoarea activelor şi pasivelor se modifică cu
53
ritmuri diferite. Pentru acoperirea riscului de rată a dobânzii,
băncile au dezvoltat instrumente de micşorare a expunerii lor, cum
ar fi utilizarea operaţiunilor cu instrumente derivate, acoperirea
riscului de rambursare anticipată sau de renegociere a dobânzilor la
portofoliul de active fixe, extinderea gamei de produse bancare
supuse tarifării.
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 7
Riscul de rată a dobânzii semnifică fie posibilitatea înrăutăţirii rezultatelor economico
financiare ale băncii ca urmare a modificării ratei dobânzii, fie riscul de deteriorare a situaţiei
patrimoniale a băncii sub influenţa modificărilor adverse ale dobânzii pe piaţă.
Cauzele care determină apariția riscului de rată a dobânzii sunt cauze interne băncii sau cause
externe acesteia.
Activitatea de gestionare a riscului de rată a dobânzii reprezintă activitatea de obţinere a unei
marje a dobânzii cât mai mare şi de menținere a acesteia în timp.
Aceasta presupune mai multe activități gestionarea marjei dobânzii; determinarea, analizarea şi
interpretarea indicatorilor de sensibilitate și gestionarea poziţiei băncii.
Administrarea riscului de rata a dobânzii presupune stabilirea unor obiective cu privire la
indicatorii de profitabilitate şi la volumul profitului înregistrat de bancă.
În acest scop institutiile de credit utilizeaza ca modele principale de gestionare a riscului de rată a
dobânzii modelul GAP de diferenţă și modelul GAP de durată.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de marjă a dobânzii;
conceptul de GAP de diferenţă și modelul GAP de durată;
conceptul de active şi pasive sensibile.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Enumerați componentele riscului de rată a dobânzii.
2.Prezentaţi indicatorii de sensibilitate ai riscului de rată a dobânzii .
3. Prezentaţi diferenţele dintre modelul GAP de diferenţă şi modelul GAP de durată.
54
Bibliografie obligatorie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
55
Unitatea de învăţare 8
Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Definiție, rolul și funcțiile lichidității;
8.3.2. Măsuri de diminuare sau eliminare a riscului de lichiditate.
8.4. Îndrumător pentru autoverificare
8.1. Introducere
Lichiditatea bancară poate fi definită ca o capacitate a
activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în
monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent). Ea este
de fapt, o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care
au grade diferite de lichiditate.
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoasterea notiunilor de risc de lichiditate,
– cunoașterea noțiunilor de managementul activelor și
pasivelor, de benzi de scadență.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să prezinte definirea riscului de
lichiditate;
– studentii vor putea să realizeze gruparea elementelor
bilanțiere pe benzi de scadență,
– studentii vor putea să precizeze principalele măsuri de
diminuare sau eliminare a riscului de lichiditate.
56
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Riscul de lichiditate și gestiunea
acestuia, timpul alocat este de 2 ore.
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Definiție, rolul și funcțiile lichidității
Economistul Edward A.McNelly definea lichiditatea ca
“deţinerea banilor în momentul în care banca are nevoie de
aceştia”.
Nicolae Dardac în lucrarea sa, Managementul lichidităţii
bancare, consideră că la baza definiţiei lichidităţii bancare se află
principalele funcţii ale acesteia.
Asigurarea lichidității constituie o preocupare permanentă a
instituțiilor de credit, necesitatea aisgurării unui optim de
lichiditate fiind o „ramură“ importantă a managementului bancar
cunoscută sud denumirea de Managementul lichidității – cash
management-.
Această activitate este realizată de către specialiști din bănci
experimentați, în măsură sa evalueze interdependențele ce apar
între gestiunea lichidității și celelalte riscuri ce apar în activitatea
zilnică în contextul unui mediu economic extern in schimbare
permanetă.
Conform Normei BNR nr.17/2003 privind organizarea activităţii
şi sistemului de control intern al băncilor, administrarea riscurilor
semnificative, precum şi organizarea şi funcţionarea
compartimentului de audit intern riscul de lichiditate poate fi
definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării
profiturilor estimate,ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a
onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca
acestea să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de
bănci.
Riscul de lichiditate este legat de activitatea de management a
activelor și pasivelor care au grade de lichiditate diferite și in
57
funcție de care se definește capacitatea unei bănci de a-și finanșa
operațiunile bancare curente.
Riscul de lichiditate este reprezentat de neîndeplinirea
obligațiilor de plată ale băncii și el poate să apară în situația în care
sumele provenite din creditele rambursate de debitori nu pot să
acopere eventualele retragerile din depozitele constituite de
clientelă care nu se reînnoiesc.
În lucrarea Tehnica şi manegementul operaţiunilor bancare
Mihai Ilie prezintă funcțiile lichiditații bancare astfel13
:
• asigurarea desfăşurării în condiţii normale a activităţii bancare
prin fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condiţiile
asigurării încrederii şi atractivităţii pentru depunători şi plasarea
resurselor în condiţii de siguranţă;
• protejarea intereselor clienţilor pe de o parte şi a acţionarilor pe de
altă parte;
• asigurarea capacităţii rezonabile de rambursare a depozitelor către
clienţi, indiferent de modul în care sunt returnate băncii
plasamentele efectuate în credite şi în alte active;
• asigurarea independenţei băncii faţă de resursele de împrumut
marginale de pe piaţă care au costuri deosebit de ridicate;
• evitarea pe cât posibil chiar şi a împrumuturilor de la Banca
Centrală, care ca împrumutătoare de ultimă instanţă, propune
costuri mai mari de cât cele ocazionate de atragerea de resurse dela
clienţii nebancari.
În concluzie, în cadrul managementului riscului de lichiditate
este necesar a se acorda o atenție deosebită următoarelor14
:
- cunoașterii structurii maturității fondurilor atrase,
- complexității procesului de management al riscului de lichiditate
datorită interconexiunilor cu alte riscuri aferente activității bancare,
- volatilității fondurilor atrase care este dependentă de structura
portofoliului de clienți, a particuparității activității desfășurate de
aceștia,
- diversificarea surselor de fonduri și a maturității acestora care
reduce dependența față de anumiți clienți sau față de anumite surse
de finațare/refinanțare.
13
Mihai, I. - Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, 14
Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M., I. - Managementul lichidităţii bancare, Editura Economică, Bucureşti, 2002,
58
8.3.2. Măsuri de diminuare sau eliminare a riscului de
lichiditate
În opinia autorilor lucrării Gestiunea bancară, culegere de
aplicații15
, diminuarea sau eliminarea riscului de lichiditate se poate
realiza pe următoarele căi:
- diversificarea resurselor pasive ale băncii și minimizarea riscului
de concentrare numai la o singură categorie de clienți,
- minimizarea gradului de dependență față de piața interbancară,
- menținerea unui nivel corespunzător de active lichide,
- asigurarea depozitelor în sistemul bancar,
- corelarea scadențelor activelor și pasivelor,
- ritmuri identice de modificare a volumului de credite și a
depozitelor atrase,
- diversificarea portofoliului de împrumuturi,
- menținerea RMO la nivelul cerut de BNR,
- prezența activă pe piața interbancară,
- realizarea unor previziuni privind intrările și ieșirile de lichiditate
pe termen scurt, mediu și lung,
- previzionarea unor posibile evenimente viitoare pe baza unor
scenarii alternative,
- realizarea unor procedure și norme interne bine puse la punct cu
privire la monitorizarea lichidității bancare.
8.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 8
15
Dedu V., Bistriceanu G. - Gestiunea bancară, culegere de aplicații, Editura Economică, București, 2010,
59
Asigurarea lichidității constituie o preocupare permanentă a instituțiilor de credit, necesitatea
aisgurării unui optim de lichiditate fiind o „ramură“ importantă a managementului bancar cunoscută
sud denumirea de Managementul lichidității - cash management -.
Riscul de lichiditate este reprezentat de neîndeplinirea obligațiilor de plată ale băncii și el
poate să apară în situația în care sumele provenite din creditele rambursate de debitori nu pot să
acopere eventualele retragerile din depozitele constituite de clientelă care nu se reînnoiesc.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de risc de lichiditate;
conceptul de managementul activelor și pasivelor.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Definiți rolul și funcțiile lichidității bancare.
2. Prezentați masurile de diminuare a riscului de lichiditate.
Bibliografie obligatorie
1. Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M., I. - Managementul lichidităţii bancare, Editura
Economică, Bucureşti, 2002,
2. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
3. Dedu V., Bistriceanu G. - Gestiunea bancară, culegere de aplicații, Editura Economică,
București, 2010
4. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
5. Mihai, I. - Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003,
6. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005,
7. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
8. Legislația bancară în vigoare;
9. www.bnr.ro
60
Unitatea de învăţare 9
Riscul valutar și gestiunea acestuia
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Definire, componente, indicatori
9.3.2. Gestionarea riscului valutar
9.4. Îndrumător pentru autoverificare
9.1. Introducere
Contractele comerciale cuprind clause referitoare la efectuarea
plăţii la un termen ulterior atât semnării contractului cât si
executării acestuia. Plata pe loc a unei tranzacţii este foarte rar
întâlnită, în special în cazul operaţiunilor de comerţ exterior. Astfel,
operatorii pe piaţă se pot confrunta cu o serie de riscuri, amplificate
în cadrul comerţului internaţional şi de fluctuaţia cursurilor valutare
ale monedelor implicate16
.
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
- cunoaşterea indicatorilor de măsurare a riscului valutar;
- cunoașterea procedurilor de gestionare a riscului valutar;
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor putea să definească termeni precum expunere de
translatie, expunere de tranzacţie, expunere economică, poziţie
valutară individuală, poziţie valutară globală, hedging valutar;
16 Sinteză realizată în principal pe baza lucrării Management financiar-bancar, Manual de studiu individual, autor Untaru F., Editura
Prouniversitaria, București, 2012
61
- studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile
riscului valutar;
- studenţii vor putea să calculeze şi interpreteze indicatorii de risc
valutar.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învătare Riscul valutar și gestiunea acestuia,
timpul alocat este de 2 ore.
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Definire, componente, indicatori
Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca o bancă să
înregistreze modificări ale indicatorilor de performanță ca urmare a
modificărilor de curs valutar.
Orice afacere pe piaţa internaţională este expusă următoarelor
categorii de riscuri valutare:
Expunerea de tranzacţie
Acest risc se referă la schimbările ce pot interveni în rata de
schimb între data încheierii tranzacţiei şi data la care este acoperită
sau decontată şi are impact direct asupra cash-flowului unei
bănci şi asupra veniturilor acesteia.
Expunerea de translaţie
Acest tip de expunere se întâlneşte atunci când băncile trebuie
să raporteze o afacere internaţionala în acord cu anumite reguli
contabile predeterminate.
Expunerea de translaţie este o expunere contabilă în care
poziţia financiară a băncii se schimbă odată cu modificarea ratei de
schimb, chiar dacă valoarea intrinsecă a activelor rămâne aceeaşi.
62
În acest caz, valoarea pasivelor şi activelor implicate în operaţiuni
cu străinătatea poate fi diferită faţă de bilanţul contabil la simple
modificări ale ratei de schimb.
Expunerea de translaţie afectează rezultatele contabile ale
băncii prin înregistrarea unor diferenţe favorabile sau nefavorabile
de curs valutar, fără să aibă un impact direct asupra cash flow-ului
băncii.
Expunerea economică
Acest tip de expunere este întâlnit în cazul băncilor care
investesc în active străine, investiţii ce sunt afectate deseori de
schimbările în mediul economic al ţării de origine a activului.
În afara cunoaşterii tipurilor de riscuri la care se expun, sub
aspect valutar, pentru a cunoaște modul în care influenţează variaţia
cursului valutar diversele operațiuni și tranzacții, băncile trebuie să
fie preocupate şi de problema prognozării cursurilor valutare.
Această activitate are o importanță deosebită în special în alegerea
metodei de acoperire împotriva riscului valutar la un anumit
moment.
Indicatori de măsurare ai riscului valutar
Pentru aprecierea riscului valutar băncile calculează și
analizează următorii indicatori:
1. Poziţia valutară individuală se calculează ca sold între creanţele
şi datoriile pentru fiecare valută în parte. Acest indicator cunoaște
două forme:
- Poziţie scurtă care se înregistrează atunci când volumul
activelor este mai mic decât cel al pasivelor în valuta de raportare.
În acest caz, dacă se înregistrează o creştere a cursului valutar,
atunci situaţia este nefavorabilă pentru bancă, iar dacă se
înregistrează o scădere a cursului valutar, situaţia este favorabilă
băncii.
- Poziţia valutară lungă se înregistrează atunci când volumul
activelor este mai mare decât cel al pasivelor, dacă are loc o
creştere a cursului valutar, banca va avea de câştigat; dacă există o
tendinţă descrescătoare a cursului valutar, situaţia pentru bancă
devine nefavorabilă.
2. Poziţia valutară globală se calculează ca sold net al creanţelor în
devize faţă de pasivele în devize, convertite într-o monedă de
referinţă. Acest indicator oferă o imagine de ansamblu asupra
expunerii valutare a băncii, însă nu indică situaţia exactă pe fiecare
valută.
63
9.3.2. Gestionarea riscului valutar
Băncile comerciale utilizează două categorii mari de
instrumente de gestionare a riscului valutar:
- încercarea de imunizare a băncii la fluctuaţiile cursului valutar
În acest caz se urmăreşte ajustarea periodică a poziţiilor
valutare în scopul eliminării poziţiilor scurte şi lungi. O astfel de
situaţie este ipotetică şi chiar dacă s-ar realiza ar împiedica
operațiunile speculative în interes propriu ale băncii
- posibilitatea acoperirii riscului valutar prin utilizarea unor
tehnici specifice, în special a instrumentelor derivate
O bancă expusă riscurilor legate de variaţia cursului valutar,
care are fie de încasat, fie de plătit o sumă într-o valută străină la un
moment viitor,are doua posibilităţi:
a) să aştepte până la momentul încasării sau plăţii şi atunci să
convertească suma în moneda naţională printr-o tranzacţie spot (la
vedere). Acest procedeu va expune banca la riscul de deteriorare a
valutei de încasat, sau invers, de apreciere a valutei în care urmează
să se facă plata.
b) să realizeze imediat după încheierea contractului, o tranzacţie la
termen (forward), prin care să convertească suma de încasat sau de
plată, pe baza cursului stabilit în momentul respectiv. Scadenţa
tranzacţiei la termen este de preferat să fie cât mai aproape posibil
de data probabilă a încasării sau plăţii. În acest mod, banca va avea
de încasat o suma cunoscută de valută şi anume aceea rezultată în
urma tranzacţiei la termen, indiferent de nivelul de curs ce se va
înregistra în momentul încasării sau plăţii în valută străină.
Hedging-ul valutar desemnează operaţiunile de acoperire a
riscurilor, prin care un cumpărător de valută procedează la
efectuarea a două operaţiuni: pe de o parte se angajează să cumpere
la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de alta parte se
împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen.
Prin acest procedeu, cumpărătorul se pune la adăpost de riscul
deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii
contractului si execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care
coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala
pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal
obţinut la împrumut.
Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un creditor se
dorește să se protejeze ăn cazul în care moneda în care este
exprimat contractul său este expusă deprecierii sau devalorizării.
Swap-ul valutar este o operațiune prin care se poate schimba
o valută de pe o piaţă cu alta pe altă piaţă, sau de la un termen la
altul, sau un titlu financiar cu altul. Fiind în posesia informaţiilor
64
de pe mai multe pieţe, clientul are o serie de posibilităţi, putând
alege pe cea mai bună: cel mai mic risc la cel mai avantajos
schimb. Astfel de contracte pot fi vândute sau cumpărate, ca un
titlu financiar, ceea ce măreşte gama de posibilităţi de utilizare şi
evitare a riscului. Se pot face combinări între o cumpărare
la vedere cu o vânzare la termen, vânzare la vedere cu cumpărare la
termen, două operaţiuni opuse la termene diferite etc.
Opţiunea valutară este un contract prin care i se oferă
cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra sau vinde
o sumă în valută, la un anumit curs de schimb, la o anumită dată
(sau până la o anumita dată), contra unei prime plătite vânzătorului
opţiunii. Opţiunea limitează riscul cumpărătorului la prima plătită,
în schimb, îi oferă posibilitatea obţinerii unui câştig “nelimitat”.
Gestionarea riscului valutar presupune parcurgerea mai
multor etape: definirea expunerii la risc şi identificarea tipurilor de
tranzacţii care pot afecta rezultatele băncii; evaluarea riscului prin
calcularea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută
în parte; controlarea riscului prin formularea tipului de politică
valutară a băncii, prin desemnarea specialiştilor în măsură să
angajeze banca în operaţiuni valutare şi prin determinarea
procedurilor de expunere la risc şi stabilirea limitelor de
expunere; derularea propriu-zisă a tranzacţiilor cu valută.
9.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 9
Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca o bancă să înregistreze modificări ale indicatorilor de
performanță ca urmare a modificărilor de curs valutar.
Pentru aprecierea riscului valutar băncile calculează și analizează următorii indicatori: poziţia
valutară individual (scurtă sau lungă) și poziţia valutară globală.
Băncile comerciale utilizează două categorii mari de instrumente de gestionare a riscului valutar:
încercarea de imunizare a băncii la fluctuaţiile cursului valutar, posibilitatea acoperirii riscului valutar
prin utilizarea unor tehnici specifice, în special a instrumentelor derivate.
Gestionarea riscului valutar presupune parcurgerea mai multor etape.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de expunere economică, de translaţie, de tranzacţie;
conceptul de poziţie valutară individuală, poziţie valutară globală.
65
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Cum se interpretează poziţiile valutare lungi şi scurte?
2. Enumerati etapele gestionării riscului valutar.
Bibliografie obligatorie
1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
5. Legislația bancară în vigoare;
6. www.bnr.ro
66
Unitatea de învăţare 10
Indicatori de performanță în sistemului bancar
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Venituri și cheltuieli
10.3.2. Indicatorii performanței bancare
10.4. Îndrumător pentru autoverificare
10.1. Introducere
Băncile urmăresc în activitatea lor de management,
obţinerea profitului. În acelaşi timp, se urmăreşte cunoașterea și
controlul riscurilor asociate activităţilor în derulare.
În sumă absolută, profitul nu oferă suficiente informaţii
asupra calităţii activităţii desfăşurate, în acest scop fiind necesară
raportarea sa la principalele elemente care îl determină.
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoaşterea elementelor utilizate la determinarea profitului;
– cunoaşterea indicatorilor de performanţă bancară și a
corelaţiilor care se stabilesc între aceștia;
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii vor putea să definească rata rentabilităţii financiare,
efectul de pârghie, rata rentabilităţii economice, rata veniturilor,
rata utilizării activelor;
- studenţii vor putea să calculeze și să interpreteze indicatorii
performanței bancare;
67
Timpul alocat unităţii de învătare:
Pentru unitatea de învătare Indicatori de performanță în
sistemului bancar timpul alocat este de 4 ore.
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1. Venituri și cheltuieli
Un aspect decisiv al managementului bancar îl constituie
optimizarea raportului dintre venituri şi costuri care generează
creşterea performanţelor băncii. Aceasta nu este o problemă
specifică băncilor, ci este valabilă pentru orice agent economic în
parte într-o economie în ansamblul său17
.
Calitatea unei bănci de intermediar în relaţia economisire –
investire este importantă nu numai din punctul de vedere al utilităţii
sale sociale, dar şi ca o componentă a produsului intern brut.
La nivelul unei indtituții de credit, analiza raportului dintre
venituri şi cheltuieli pune în evidenţă faptul că, nu toate activităţile
au prin ele însele condiţii de autogestiune: unele funcţiuni ale
băncii nu aduc venituri acoperitoare în raport cu cheltuielile
ocazionate. De aceea se impune clasificare diverselor
compartimente în două categorii unele generatoare de venituri și
alte consumatoare de resurse (centre de costuri).
Raportul dintre veniturile şi cheltuielile bancare este
dependent de diversele politici practicate de bancă în legatura cu
atragerea și plasarea resurselor.
Politica de tarifarea a operaţiunilor și serviciilor bancare
trebuie realizată cu respectarea principiilor rentabilității dar în
strînsă corelație cu nivelurile de risc ce se doresc a se asuma.
17
Sinteză realizată în principal pe baza lucrării Management financiar-bancar, Manual de studiu individual, autor Untaru F., Editura
Prouniversitaria, București, 2012
68
10.3.2 Indicatorii performanței bancare
Calculul indicatorilor de performanţă bancară porneşte de la
principalele documente de sinteză contabilă, bilanţul şi contul de
profit şi pierderi.
Rata rentabilităţii financiare (ROE)
Se determină ca raport procentual între profitul net şi capital
fiind considerat cel mai expresiv indicator din punctul de vedere al
acţionarilor. Ei pot astfel măsura rezultatele obţinute de bancă în
raport cu investiţia în capitalul acesteia pe care ei au făcut-o.
Profitul net este determinat prin deducerea tuturor cheltuielilor
şi a taxelor, iar capitalul este suma dintre capitalul social, profitul
nerepartizat şi fondul de rezervă.
Important este ca ROE să fie mai mare decât rata dobânzii de piaţă,
deoarece numai în acest mod investitorii potenţiali pot fi atrași să
cumpere acţiuni de la bancă.
Rata rentabilităţii economice (ROA)
Se calculează ca raport procentual între profitul net şi activele
băncii și acest indicator prezintă rezultatele băncii prin prisma
utilizării resursele atrase.
Efectul de pârghie (de levier)
Se determină ca raport între active şi capital și exprimă
măsura în care banca îşi măreşte profitabilitatea capitalurilor proprii
prin atragerea şi plasarea unor resurse noi.
Majorarea capitalurilor proprii ale băncii determină o scădere
a efectului de levier, dar şi o scădere a expunerii la risc a băncii, o
consolidare a stabilităţii ei.
Între rata rentabilităţii financiare, rata rentabilităţii economice
și efectul de pârghie există următoarea relație de calcul:
ROE = ROA X Efectul de pârghie
Rata profitului (Rp)
Se determină ca raport procentual între profitul net şi veniturile
obținute. Acest indicator depinde de mărimea veniturilor şi
cheltuielilor băncii şi de structura acestora.
Rata utilizării activelor (RUA)
Se determină ca raport procentual între venituri obținute şi
activele deținute, mărimea acestuia depinde de mărimea ratei
69
dobânzii de piaţă şi de structura portofoliului de active al băncii.
Între rata rentabilității economice, rata profitului și rata
utilizării activelor există următoarea relație:
ROA = Rp x RUA
10.4. Îndrumător pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 10
Băncile urmăresc în activitatea lor de management, obţinerea profitului. În acelaşi timp, se
urmăreşte cunoașterea și controlul riscurilor asociate activităţilor în derulare.
Un aspect decisiv al managementului bancar îl constituie optimizarea raportului dintre venituri şi
costuri care generează creşterea performanţelor băncii. Aceasta nu este o problemă specifică băncilor,
ci este valabilă pentru orice agent economic în parte într-o economie în ansamblul său.
Calculul indicatorilor de performanţă bancară porneşte de la principalele documente de sinteză
contabilă, bilanţul şi contul de profit şi pierderi. Principalii indicatori de performanță calculați sunt:
rata rentabilității financiare, rata rentabilității economice, rata profitului, efectul de pîrghie, rata
utilizării activelor.
Concepte şi termeni de reţinut
conceptul de venituri bancare și cel de cheltuieli bancare;
cunoasterea indicatorilor de performanță bancară.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prezentaţi principalii indicatori de performanţă bancară.
2. Prezentaţi corelaţiile care se stabilesc între indicatorii de performanţă bancară.
70
Bibliografie
1. Caracotă Dimitriu M., Zaharia V., Bucur C. R., Radu S., Dinu M. R., Bănărescu A., Radu A.
L. – Eficiență, risc, fiabilitate, Ed. ProUniversitaria, București, 2014,
2. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;
3. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;
4. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;
5. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;
6. Legislația bancară în vigoare;
7. www.bnr.ro