Post on 19-Jan-2016
description
Garantarea dreptului la apărare
în procesul civil
Dreptul la apărare constituie un drept constituţional fundamental de
tradiţie, pentru garantarea căruia statul trebuie să se abţină de la orice ar
putea limita posibilităţile unei persoane de a se apăra1. Formularea sa
constituţională nu a cunoscut variaţii mari de-a lungul timpului, în
sistemul românesc reglementarea sa fiind în permanent acord cu
prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Pactului
Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi cu
dispoziţiile art. 6 parag. 3 al Convenţiei al Convenţiei europene a
drepturilor omului.
Principiul garantării dreptului de apărare consacrat încă în dreptul
roman, în care era înscrisă regula ca nimeni nu poate fi judecat, nici
măcar sclavul, fără a fi apărat este considerat ca o cerinţă şi garanţie,
necesare pentru realizarea unui echilibru intre interesele persoanei şi cele
ale societăţii2.
Recunoaşterea dreptului la apărare este un numitor comun în toate
sistemele procedurale ale statelor democratice, acest lucru derivând şi din
faptul că statele sunt semnatare ale documentelor internaţionale ce
consacră în mod expres acest drept3.
Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în
art. 11, pct. 1: „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter
penal are dreptul sa fie presupusă nevinovata până când vinovăţia sa va fi
1 MURARU IOAN, TĂNĂSESCU ELENA SIMINA coordonatori, Constituţia României.
Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.228. 2 ION NEAGU, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ediţia a II-a, vol. I, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 3 MOGLAN CULEA RALUCA, GRIGORAŞ NINA ECATERINA, Dreptul la un proces
echitabil şi accesul liber la justiţie, www.inm-lex.ro
2
stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost
asigurate toate garanţiile necesare apărării”.
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene intrată în
vigoare la 1decembrie 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona, în art. 47,
parag. 2, stipulează: „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil,
public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti
independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice
persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată”. Iar în
parag. 3 „Asistenţa juridical gratuită se acordă celor care nu dispun de
resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-I
asigura accesul efectiv la justiţie”. Totodată, dispoziţiile Cartei consacră,
în mod expres, în art. 48, alin. 2 dreptul la apărare prevăzând că „oricărei
persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art.6 pct.1, dreptul
oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-
i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil,
de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva
sa”.
Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces
echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie;
examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil;
examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit
prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.
Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie
examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura
respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume
3
principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele
asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.
Dreptul la apărare nu este identic cu principiul contradictorialităţii
în procesul civil. Contradictorialitate este una din modalităţile de
manifestare a dreptului la apărare4.
În continuare, Convenţia arată în art. 6, pct.3: „Orice acuzat are, în
special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei
aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării
sale;
c. se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă
nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer ;
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină
citarea şi audierea martorilor apărării în acelea şi condiţii ca şi
martorii acuzării;
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere”.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a
oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care
să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin
asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul românesc valoare constituţională,
ţinând seama că prin art. 24 alin.(1) din Constituţie se stabileşte că
4 FLOREA GHEORGHE, Apărarea în procesul civil. Garanţii procesuale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.38.
4
dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaş articol se
prevede că în tot cursul procesului pătţile au dreptul să fie asistate de un
avocet, ales sau numit din oficiu.
Acelaşi conţinut are şi art.15 din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară.
Sub denumirea marginală „Dreptul la apărare” art.13 din Codul de
procedură civilă prevede că:
1. Dreptul la apărare este garantat.
2. Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau,
după caz, asistate in conditiile legii. În recurs, cererile şi concluziile
părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz,
consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul
acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în
drept.
3. Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de
desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului,
să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi
oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute
de lege.
4. Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci
când acestea sunt reprezentate.
Dreptul la apărare cunoaşte două accepţiuni5: în sens larg, dreptul
la apărare se referă la totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce
permit părţilor implicate în proces să se apere împotriva acuzaţiilor ce li
se aduc, dovedind lipsa de vinovăţie şi justeţea propriilor afirmaţii,
precum şi contestând învinuirile ce li se aduc, iar în sens restrâns, dreptul
5 LEŞ IOAN, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2013, p.
5
la apărare desemnează posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la
serviciile unui avocat.
În toate etapele procesuale, inclusiv în faza executării silite, părţile
au dreptul să fie asistate de un avocat, regula fiind aceea ca părţile sunt
libere să se prevaleze sau nu de acest drept6.
Prin excepţie, dreptul părţii la apărare se converteşte în obligaţia
acesteia de a apela la serviciile unui avocat sau, după caz, consilier
juridic, în ipoteza formulării cererilor şi a susţinerii concluziilor în etapa
procesuală a recursului, dispoziţie cu caracter de noutate.
Textul legal nu face vreo precizare în privinţa cererilor formulate,
de unde decurge concluzia că orice cereri formulate în cadrul căii de atac
a recursului trebuie redactate de către avocat sau consilier juridic.
Totodată, întrucât textul nu introduce vreo distincţie, nu numai
concluziliile asupra fondului recursului trebuie susţinute prin avocat sau
consilier juridic, ci şi concluziile asupra oricărui aspect pus în discuţia
contradictorie a părţilor în cursul judecării recursului.
Se impune corelarea textului în discuţie cu restul dispoziţiilor
relevante sub acest aspect din cuprinsul codului. Astfel, potrivit art.83
alin.(3) NCPC, la redactarea cererii şi motivelor de recurs, precum şi în
exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate sau,
după caz, reprezentate sun sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat,
în condiţiile legii.
De la această excepţie, legea admite o derogare în situaţia în care
partea sau mandatarul acesteia, soţ sau rudă până la gradul al doilea
inclusiv, este licentiată în drept.
În ipoteza în care cererile în etapa procesuală a recursului nu sunt
formulate de către avocat sau consilier, aceste sunt lovite de nulitate. De
6 BOROI GABRIEL coordonator, Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.44.
6
asemenea, instanţa de recurs nu va permite părţii să-şi susţină personal
concluziile în faţa acesteia.
O garanţie a dreptului la apărare este reprezentată de ajutorul
public judiciar acordat persoanelor fizice şi juridice. Astfel, art.90 alin.(1)
prevede că cel care nu este în stare să se să facă faţă cheltuielilor pe care
le presupune declanşarea şi susţinerea unui process civil, fără a primejdui
propria sa întreţinere sau a familie sale, poate beneficia de asistenţă
judiciară, în condiţiile legii speciale privind ajutorul public judiciar7.
Asistenţa judiciară cuprinde:
- acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata
taxelor judiciare prevăzute de lege;
- apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat desemnat de barou;
- alte modalităţi prevăzute de lege.
Garantarea dreptului la apărare în dreptul intern
-reglementare-
Dreptul la apărare reprezintă un principiu constituţional, consacrat
în art. 24 din Constituţia României. Astfel, potrivit acestei dispoziţii,
dreptul la apărare este garantat, iar în tot cursul procesului părţile au
dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.8
Aceste prevederi regăsindu-se şi în art.15 din Legea nr. 304/2004.
Noul Cod de procedură civilă reia dispoziţiile constituţionale în art.
13 alin. (1) şi (2) teza I, oricare parte din proces, independent de poziţia
sa procesuală, având garantat dreptul la apărare :
7 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie
penală. 8 http://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/art-13
7
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate
sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile
părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz,
consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul
acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în
drept.
(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele
de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul
dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte
susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
(4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar
atunci când acestea sunt reprezentate.9
În toate etapele procesuale, inclusiv în faza de executare silita,
părţile au dreptul să fie asistate sau reprezentate de un avocat, regula fiind
aceea că părţile sunt libere să se prevaleze sau nu de acest drept, apreciind
în concret dacă este necesar să apeleze la cunoştinţele unui specialist în
domeniul juridic sau dacă pot înţelege, fără un atare sprijin, procedurile
judiciare.
Reprezentarea în etapa recursului. Prin excepţie, dreptul părţii la
apărare se converteşte în obligaţia acesteia de a apela la serviciile unui
avocat sau, după caz, consilier juridic, în ipoteza formulării cererilor şi a
susţinerii concluziilor în etapa procesuală a recursului, dispoziţie cu
caracter de noutate legislativă.
Este de menţionat că textul legal nu face vreo precizare în privinţa
cererilor formulate, de unde decurge concluzia că orice cereri formulate
în cadrul caii de atac a recursului trebuie redactate de către avocat sau
9 Art.13 din Noul Cod de Procedura civilă
8
consilier juridic, iar nu numai cererea de declarare a recursului sau
motivele de recurs (spre exemplu, cererile de preschimbare a termenului,
cererile de probatorii etc.). Totodată, întrucât textul nu introduce vreo
distincţie, nu numai concluziile asupra fondului recursului trebuie
susţinute prin avocat sau consilier juridic, ci şi concluziile asupra oricărui
aspect pus în discuţia contradictorie a părţilor în cursul judecării
recursului.
Se impune corelarea textului în discuţie cu restul dispoziţiilor
relevante sub acest aspect din cuprinsul codului. Astfel, potrivit art. 83
alin. (3) NCPC, la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în
exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi,
după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat,
în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2). în
conformitate cu art. 484 alin. (6) NCPC, la judecata cererii de suspendare
a executării hotărârii atacate cu recurs părţile trebuie să fie reprezentate
de avocat sau, când este cazul, de consilierul juridic. Totodată, cererea de
recurs va cuprinde semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul
prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului
juridic, iar la această cerere se vor ataşa împuternicirea avocaţială sau,
după caz, delegaţia consilierului juridic [art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. (2)
NCPC]. În continuare, art. 490 alin. (2) teza a ll-a NCPC prescrie
obligaţia redactării şi semnării întâmpinării la cererea de recurs de
avocatul sau consilierul juridic al intimatului, iar a răspunsului la
întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului. De la
această excepţie analizată, legea admite o derogare în situaţia în care
partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea
inclusiv (părinţi, copii, fraţi, surori), este licenţiata în drept, întrucât o
atare persoană are pregătirea de specialitate necesară înţelegerii
procedurii judiciare.
9
În ipoteza în care cererile în etapa procesuală a recursului nu sunt
formulate de către avocat sau consilier juridic, acestea sunt lovite de
nulitate. De asemenea, instanţa de recurs nu va permite părţii să-şi susţină
personal concluziile în faţa acesteia.
Conţinutul dreptului la apărare. Alineatul (3) al articolului
analizat dezvoltă conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului
civil, aceasta având posibilitatea să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului,
consultându-l în cadrul arhivei sau în sala de şedinţă, să propună probe, sâ
îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile
legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
O garanţie a acestui principiu este reprezentată de ajutorul public
judiciar acordat persoanelor fizice sub forma onorariului pentru
asigurarea reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-
un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori
interes legitim în justiţie sau pentru prevenirea unui litigiu, prevăzut de
art. 6 lit. a) din O.U.G. nr. 51/2008.
Deşi partea are dreptul să nu se prezinte personal în sala de
judecată, ci prin reprezentant, instanţa poate dispune înfăţişarea în
persoană a părţilor, chiar şi atunci când acestea sunt reprezentate (spre
exemplu, în încercarea de împăcare a părţilor).10
SPEȚE
1. Decizia civilă nr. 193 din 24 ianuarie 2012, Secţia a II-a civilă
Prin sentinţa comercială nr. 665/JS din 3 noiembrie 2011
pronunţată în dosarul nr. 3450/115/2011 judecătorul-sindic din cadrul
Tribunalului Caraş-Severin a admis cererea formulată de practicianul în
insolvenţă I.P. C I.P.U.R.L. Reşiţa, în calitate de lichidator judiciar al
debitoarei S.C. C. S.R.L. Caransebeş, şi a dispus deschiderea procedurii
10
Noul cod de procedură civilă Comentariu pe articole vol 1, Ed.CH.BECK,București,2012
10
simplificate a insolvenţei împotriva societăţii debitoare, cu toate
consecinţele care rezultă din adoptarea unei asemenea măsuri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs debitoarea S.C. C.
S.R.L. Caransebeş, solicitând desfiinţarea ei motivat de faptul că
tribunalul nu a ţinut seama de niciun aspect arătat de ea în întâmpinare,
nici de acela că înaintea singurei citaţii, pentru termenul de 3 noiembrie
2011, nu a primit vreun alt document de la reclamant, nici de acela că
societatea nu este datoare faţă de cineva şi nici de acela că administratorul
statutar nu se poate deplasa la instanţă ca să studieze dosarul şi
documentele care-l compun (soţul său fiind grav bolnav şi imobilizat la
pat, având nevoie de îngrijire permanentă). Prin aceasta, consideră că i-au
fost încălcate regulile procedurale, întrucât judecătorul-sindic nu a obligat
partea adversă să îi comunice un exemplar din acţiune, nefiind normal să
fie calificată drept debitor fără datorii şi să se acorde (nu se ştie pe ce
criterii) un onorariu de 4.000 lei lichidatorului judiciar, apreciind că ar fi
trebuit să i se aducă la cunoştinţă pretenţia acestuia pentru a fi în măsură
să formuleze un punct de vedere.
Prin decizia civilă nr. 193 din 24 ianuarie 2012 pronunţată în
dosarul nr. 3450/115/2011/a1 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul
debitoarei şi a casat în tot hotărârea atacată, trimiţând cauza spre
rejudecare aceleiaşi instanţe.
În considerente s-a reţinut că prin sentinţa comercială nr. 665/JS
din 3 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3450/115/2011
judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a admis cererea
formulată de practicianul în insolvenţă I.P. C I.P.U.R.L. Reşiţa, în calitate
de lichidator judiciar al debitoarei S.C. C S.R.L. Caransebeş, dispunând
declanşarea procedurii de executare colectivă împotriva societăţii
debitoare. În alte cuvinte, judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre
nefavorabilă debitoarei recurente.
11
Cu toate acestea, prima instanţă a încălcat forme de procedură
prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de
procedură civilă, în sensul că, deşi pentru primul termen de judecată fixat
în cauză, la data de 3 noiembrie 2011, singurul, de altfel, debitoarea a
depus, în 1 noiembrie 2011, o întâmpinare prin care a solicitat
respingerea acţiunii introductive, motivat de faptul că societatea nu are
debite, sau obligarea părţii reclamante să-i comunice un exemplar al
cererii de chemare în judecată şi al eventualelor înscrisuri doveditoare, în
copie, întrucât reprezentantul legal al persoanei juridice nu este în măsură
să se deplaseze la sediul instanţei, judecătorul-sindic nu s-a pronunţat
asupra acestei a doua solicitări. Este evident că, dacă acţiunea ar fi fost
respinsă, recurenta nu ar fi avut niciun motiv să se plângă de încălcarea
drepturilor sale procesuale, dar în condiţiile în care soluţia tribunalului îi
este nefavorabilă, în speţă devin incidente dispoziţiile art. 105 alin. 2,
hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei fiind dată cu
nerespectarea principiului contradictorialităţii şi cel al garantării dreptului
la apărare.
În speţă, vătămarea adusă societăţii recurente este evidentă în
condiţiile în care, fără a i se comunica un exemplar al cererii introductive,
deşi reprezentantul său a solicitat în scris, în mod expres, acest lucru, s-a
deschis faţă de ea procedura de executare colectivă, vătămarea constând
în imposibilitatea de a se apăra şi în pronunţarea unei hotărâri
nefavorabile, iar anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor
următoare în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine
stătătoare, cum este cazul, în speţă, cu hotărârea atacată. Ca atare, sunt
incidente dispoziţiile art. 105 alin 2 şi cele ale art. 106 alin. (1) din Codul
de procedură civilă, îndreptarea neregularităţii săvârşite cu privire la
actele de procedură, în sensul prevederilor art. 106 alin. 2 din acelaşi cod,
putând fi realizată numai prin refacerea lor de către judecătorul-sindic.
12
Se poate constata cu uşurinţă că sentinţa comercială nr. 665/JS din
3 noiembrie 2011 a Tribunalului Caraş-Severin a fost pronunţată cu
încălcarea principiului contradictorialităţii (art. 128 şi art. 129 din Codul
de procedură civilă) şi cel al garantării dreptului la apărare (art. 24 alin. 1
din Constituţia României), întrucât la termenul de judecată din 3
noiembrie 2011, după ce a luat act de împrejurarea că debitoarea a
formulat o întâmpinare (deşi, potrivit alin. 2 al art. 33 din Legea nr.
85/2006, modificată, debitorul trebuie fie să conteste, fie să recunoască
existenţa stării de insolvenţă, acest aspect este irelevant în condiţiile în
care judecătorul nu este ţinut de denumirea dată de parte cererii
formulate, fiind obligat să o califice corect, din punct de vedere legal),
instanţa a păşit la soluţionarea cauzei, fără să observe că partea a solicitat,
alternativ, respingerea cererii lichidatorului judiciar sau comunicarea unui
exemplar al acesteia, comunicare care, contrar alin. 1 al art. 33 din
aceeaşi lege, nu a avut loc (pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare
de la fila 8 dosar de fond apărând doar menţiunea „se va depune
contestaţie cu 10 zile înainte de termen, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a propune probe şi a formula excepţii”), text care statuează că,
în termen de 48 de ore de la înregistrarea cererii creditorului îndreptăţit să
solicite deschiderea procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic va
comunica cererea, în copie, debitorului, el aplicându-se, pentru aceleaşi
raţiuni, şi cererilor lichidatorilor promovate în condiţiile art. 2701 din
Legea societăţilor comerciale. Aşa fiind, sentinţa pronunţată în condiţiile
arătate este sancţionată cu nulitatea, recursul fiind întemeiat, impunându-
se casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în
vederea rejudecării cu respectarea tuturor prevederilor legale şi a
principiilor care guvernează procesul civil, pentru a se asigura drepturile
procesuale ale părţilor. De asemenea, judecătorul-sindic va analiza şi
apărările recurentei privitoare la inexistenţa vreunei datorii, pentru a
13
vedea dacă sunt sau nu întrunite condiţiile cerute de lege pentru
declanşarea procedurii concursuale.
2. Secţia pentru cauzele cu minori şi de familie - Decizia civilă
nr.179 februarie 2009
Prin sentinţa civilă nr.180/2008 pronunţată de Judecătoria Alba
Iulia în dosar nr. 2537/176/2007, s-a admis acţiunea reclamantei B. E. ca
reprezentantă legală a minorului B. A.R. împotriva pârâtului C. A. şi în
consecinţă l-a declarat pe pârât tată al minorului, a încuviinţat ca acesta să
poarte numele pârâtului şi l-a obligat pe acesta din urmă la plata unei
pensii de întreţinere în favoarea minorului în cuantum de 25\% din
veniturile sale lunare nete, începând cu data introducerii acţiunii şi până
la majoratul acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că
pârâtul a cunoscut-o pe reclamantă în anul 2005 şi a părăsit-o cu 5 luni
înainte ca aceasta să nască, negând faptul că ar fi întreţinut relaţii intime
cu aceasta.
Din declaraţiile martorilor instanţa şi-a format convingerea că
părţile s-au cunoscut în anul 2004 şi au început să aibă relaţii intime pe la
jumătatea anului 2005.
S-a dispus în cauză efectuarea unei expertize ADN însă, deşi
reclamanta a fost dispusă să plătească integral costul acesteia, pârâtul -
care deţinea o adeverinţă medicală - nu a anunţat reclamanta ca aceasta să
nu se mai deplaseze cu minorul pentru recoltarea probelor necesare,
instanţa formându-şi astfel convingerea că pârâtul este de rea credinţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, solicitând în
principal admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii ca nelegală şi
netemeinică şi trimiterea ei spre rejudecare şi în subsidiar, admiterea
14
apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii
acesteia ca nedovedită.
În motivare s-a arătat că hotărârea instanţei este greşită, că aceasta
nu a apreciat în mod obiectiv probele administrate ci a prezumat reaua
credinţă a pârâtului, neprobată prin vreun mijloc de probă.
Se mai arată că prin modul în care a fost instrumentat dosarul prima
instanţă a încălcat dreptul al apărare a pârâtului
Prin decizia civilă nr. 216/A din 31.10.2008 pronunţată de
Tribunalul Alba - Secţia civilă în dosar nr. 2537/176/2007 s-a respins ca
nefondat apelul formulat de pârât, reţinându-se, în esenţă, că instanţa de
fond a respectat dreptul la apărare al pârâtului iar pe fondul cauzei,
instanţa de apel a reţinut că judecătorul de fond a luat în considerare
întreg probatoriu administrat, atât interogatoriul pârâtului, cât şi
declaraţiile martorilor, ţinând cont şi de faptul că pârâtul nu s-a prezentat
la IML Timişoara în vederea efectuării expertizei ADN, iar actul medical
depus la dosar în scopul justificării lipsei nu are nicio relevanţă fiind
dovedită reaua - credinţă a pârâtului în derularea întregii procedurii atât în
faţa instanţei de fond, cât şi a instanţei de apel.
Împotriva acestei decizii civile a formulat recurs în termen, legal
timbrat şi motivat pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie,
solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre
rejudecarea aceleiaşi instanţe de apel, iar în subsidiar, desfiinţarea
hotărârilor pronunţate anterior şi respingerea acţiunii introductive de
instanţă, ca nedovedită.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esenţă, de către
recurent că instanţele de judecată anterioare au încălcat dreptul la apărare
al pârâtului şi, pe fondul cauzei, este inadmisibil a se admite acţiunea
supusă prezentei judecăţi în lipsa expertizei ştiinţifice de stabilire a ADN-
ului şi pe baza unei prezumţii de rea-credinţă a pârâtului.
15
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art.312 pct. 3 Cod
procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 17 din 9 februaire 2009, Curtea de Apel Alba
Iulia a a admis recursul formulat de pârâtul C.A., a casat hotărârea civilă
atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţa de apel,
respectiv Tribunalul Alba - Secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
În raport de prevederile art. 306 alin. 3 C. pr. civ., sistematizând
expunerea de motive a recurentului, Curtea constă că criticile recurentului
vizează în principal ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 5 Cod proc. civilă,
iar, în subsidiar, ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,
cum corect a indicat-o şi recurentul pârât.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma cazului
prevăzută de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, instanţa de recurs
observă că prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat formele
de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 Cod
procedură civilă.
Sub acest aspect, Curtea precizează că unul din cele mai importante
principii ce guvernează desfăşurarea procesului civil este principiul
dreptului la apărare, consacrat cu valoare constituţională.
În sens formal prin drept la apărare se desemnează posibilitatea
recunoscută de lege părţilor din litigiu de a-şi angaja un apărător care să
le asigure o apărare calificată.
Sub aspect material dreptul la apărare include în conţinutul său
posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele dosarului, de a
formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a
exercita căile legale de atac, precum şi alte prerogative recunoscute de
lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor.
16
Mergând pe acelaşi raţionament, Curtea precizează că în procesul
civil, părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la
desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii,
cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi
exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.
Mai mult decât atât, Curtea de apel precizează că una din cerinţe
privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, aşa
cum impune art. 6 parag. 1 din Convenţia (europeană) a drepturilor
omului ( denumită în continuare Convenţie) este obligaţia instanţelor de
judecată de a respecta dreptul la apărare al părţilor.
Cu alte cuvinte, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea
şi aplicarea principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare,
iar potrivit art. 129 alin. 1 Cod procedură civilă, judecătorul are
îndatorirea să facă respectate şi să respecte el însuşi principiul dreptului la
apărare şi celelalte principii ale procesului civil.
În speţă, Curtea de Apel constată că dreptul la apărare al pârâtului
recurent a fost încălcat de către instanţa de apel, fapt ce atrage incidenţa
motivului de casare prev. de art. 304 pct. 5 Cod pr. civilă.
În concret, la termenul de judecată din 12 septembrie 2008, primul
termen de judecată în apel, tribunalul a încuviinţat, la cererea pârâtului
apelant, efectuarea expertizei privind testul ADN, acordându-se termen
de judecată în cauză la data de 17 octombrie 2008.
La data de 17 octombrie 2008 apărătorul ales al apelantului pârât a
depus la dosar o adresă prin care a solicitat instanţei de apel să ia act de
renunţarea la mandatul acordat de către pârâtul apelant.
La termenul de judecată din 17 octombrie 2008 apelantul pârât a
solicitat acordarea unui nou termen de judecată pentru a-şi angaja un alt
avocat şi a învederat instanţei că nu s-a prezentat la data fixată la
institutul de medicină legală, întrucât nu a fost înştiinţat, însă s-a
17
prezentat la data de 16 octombrie 2008, dar nu i s-au recoltat probe
biologice, depunând la dosar o adresă emisă de către dl. avocatul D. C.
M. către IML Timişoara şi răspunsul acestui institut prin care se arată că
precizările cerute prin adresă pot fi date numai la solicitarea instanţei.
Tribunalul, ca instanţă de apel l-a decăzut pe pârât din proba
privind expertiza ADN, după cum a respins şi cererea acestuia de
acordarea a unui nou termen de judecată, apreciind cauza în stare de
judecată, astfel cum rezultă din practicaua deciziei civile supuse
actualului control de legalitate.
Procedând în modul arătat, tribunalul a nesocotit grav dreptul la
apărare al pârâtului, care se consideră prejudiciat, iar hotărârea pronunţată
se vădeşte pentru acest motiv, esenţial nelegală.
Curtea de Apel reţine că pârâtul apelant era îndreptăţit să solicite
amânarea judecăţii apelului la termenul de judecată din 17 octombrie
2008 în contextul în care avocatul ales al pârâtului a solicitat a se lua act
de renunţarea la mandatul acordat de către pârât.
Pronunţarea hotărârii în aceste condiţii atrage nulitatea ei conf. art.
105 alin. 2 Cod procedură civilă.
Aşa fiind, recursul formulat în cauză este fondat, iar în baza
dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 5 Cod procedură civilă, decizia atacată se va
casa cu trimiterea cauzei spre rejudecare în apel la acelaşi tribunal.
Curtea de apel ca o veritabilă instanţă de control judiciar remarcă
faptul că soluţia casării cu trimitere se impune în condiţiile în care
încălcând dreptul la apărare al pârâtului instanţa de apel a revenit asupra
probei cu expertiza încuviinţată legal în cauză.
Curtea precizează că faţă de gradul ei de probabilitate administrarea
probei cu expertiza ADN apare ca foarte utilă judecării unei acţiuni în
stabilirea paternităţii, în cazul în care pârâtul nu recunoaşte paternitatea
18
copilului, astfel că instanţele de judecată sunt datoare a stăruii prin toate
mijloacele legale pentru administrarea ei.
Prin urmare, absenţa pârâtului la primul termen de recoltare stabilit
de instanţa de apel nu trebuie interpretată împotriva lui ca o tergiversare
în soluţionarea cauzei. Tot astfel, aceasta nu trebuie să atragă aplicarea de
îndată a sancţiunii decăderii din probă, deoarece sancţiune decăderii din
probă nu răspunde exigenţelor aflării adevărului.
Aşa fiind, este de concis că atâta vreme cât pârâtul a lipsit la un
prim termen de recoltare a probelor biologice, iar, pe de altă parte a făcut
dovada imposibilităţii de a depune la dosar un răspuns din partea
institutului de medicină legală, instanţa de apel trebuia să stăruie pentru
administrarea probei ştiinţifice încuviinţate.
Pe linia celor statuate mai sus, văzându-se şi caracterul devolutiv al
apelului, tribunalul era dator să stăruie pentru efectuarea expertizei, căci
în circumstanţele cauzei revenirea asupra acestei probe încalcă dreptul la
apărare al pârâtului şi este contrară intereselor copilului, al cărui statut
civil se cere a fi stabilit.
În sprijinul acestei concluzii vin şi dispoziţiile art.5 din Convenţia
Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei
(încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975, convenţia la care România
a aderat prin Legea nr.101/1992, publicată în M.Of. nr.243 din 30
septembrie 1992) care prevede că în acţiunile referitoare la filiaţia faţă de
tată, probele ştiinţifice apte să stabilească sau să înlăture paternitatea,
urmează a fii încuviinţate.
Aşa fiind, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare în
apel la acelaşi tribunal apare ca fiind necesară apreciindu-se că nu s-a
realizat o temeinică cercetare a fondului de către instanţa de apel în
contextul în care dreptul la apărare al pârâtului a fost încălcat.În
rejudecare, tribunalul va trebui să facă respectate şi să respecte el însuşi
19
principiul dreptului la apărare şi celelalte principii ale procesului civil şi
va avea în vedere şi dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă.
Garantarea dreptului la apărare în lumina
CEDO
Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului prevede în art.6, pct.1 dreptul oricărei persoane la
un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată
cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un
tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii
publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces
o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal,
atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de
natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.”
Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc
fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21
din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a
20
drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice.
Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea
acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de
aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă
asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie
penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii
Europene. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene
care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al
statelor părţi.
Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de
“drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la
această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi care
sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor contractante şi care
aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor
profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea,
putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în
domeniul drepturilor politice sau publice. Două principii generale
guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la domeniul civil:
– contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil şi
articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin
în exercitarea unor puteri discreţionare. Vor avea astfel caracter civil în
sensul articolului 6 din Convenţie disputele între persoane private fie că
ţin de dreptul contractelor, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul
muncii sau răspunderea civilă delictuală, contestaţiile privind dreptul de
proprietate, procedurile de expropriere, confiscare sau sistematizare. În
ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în
aria de cuprindere a articolului 6. Această jurisprudenţă stabilită de
Comisie a fost confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c.
21
Olanda şi Ferrazzini c. Italiei în care s-a arătat că sunt excluse din
câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce rezultă din legislaţia
fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate
democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un
caracter penal. Însă litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt
considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului
6 din Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de
bani, derivând din legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general,
preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte repararea prejudiciului datorat
prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6 devin aplicabile.
Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în
domeniul civil şi în cel penal. Astfel, dacă în materie civilă conţinutul
dreptului de a avea acces la o instanţă nu ridică multe probleme, în
materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei din primul
alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei
infracţiuni de a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi
nici de a cere reprezentanţilor Ministerului Public începerea urmăririi
penale sau trimiterea în judecată. Totodată, această dispoziţie nu poate fi
interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni
să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de
către o instanţă conformă cerinţelor articolului 6. Singurul lucru pe care îl
cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o
constatare cu privire la existenţa vinovăţiei unei persoane, această
constatare să fie făcută de o instanţă care să asigure garanţiile procesului
echitabil.
În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat,
trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure
de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât
aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei. O instanţă care este ţinută
22
de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de
fapt sau de drept deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie
deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea
încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză
împotriva României.
Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuşi, dacă o fac, ele
au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura
respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create.
Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce
apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.
Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de
acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un
drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.
Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv. În anumite
circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de
către stat a unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil, cât şi în
penal ”atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru
asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii
procedurii sau a cauzei, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de
către un avocat în faţa instanţelor superioare.”
În cauza Airey contra Irlandei11
, Curtea a arătat că dreptul fiecărei
persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului
de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigenţe nu
este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici un fel
accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure
adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza mai sus amintită,
reclamanta urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei – divorţul în
Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă competentă în
11
www.jurisprudentacedo.com
23
această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea
de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o
reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea,
în ultimii 5 ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor
ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp părţile au
fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus
Curtea să decidă că prezentarea în faţa High Court fără asistenţa unui
avocat nu asigura şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie:
“un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală
măsură cu unul de drept”. Întrucât Convenţia tinde să protejeze
drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a
asigura un acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii,
statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea
procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită –
atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este
asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei
judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în
procedurile în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea
a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost încălcat.
Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate
implica – mai ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a
lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat, în
vederea pregătirii unei acţiuni în justiţie. În măsura în care accesul la
avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate avea
semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă. De
altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută
şi avocatul ei doar în cazuri excepţionale.
Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la
toate probele aflate la dosarul cauzei. Ducând mai departe acest
24
raţionament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanţe,
inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei
probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul
de acces la o instanţă. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate
prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6
paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în
cauzele citate, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului
fundamental al accesului la justiţie.
Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să
ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este
adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei
apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf
3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă” prin intermediul
unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele
necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la
îndeplinirea obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze
la modul în care avocatul numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în
măsura în care este sesizat sau carenţele serviciilor prestate de apărător
sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să numească un altul, fie
să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile.
În cuprinsul articolului 6 din Convenție, există câteva „principii de
echitate” subordonate acestui articol, dar care nu sunt enunţate expres.
Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii
armelor”, care consacră ideea potrivit căreia fiecare parte din proces
trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie
să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Potrivit
aceluiaşi principiu, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la
celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un
25
rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea
posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozițiile
constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi
interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne au
prioritate reglementările internaționale.”
De aceea, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română
din perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din
oficiu a întâmpinării, iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea
reclamantului, pentru a cunoaşte conţinutul acesteia.
Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională,
chiar dacă în codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că
întâmpinarea nu se comunică reclamantului, această dispoziţie ar trebui
declarată neconvenţională şi ignorată de către instanţe, prin aplicarea
directă a art. 6 par.1 din Convenție.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a
oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care
să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin
asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu
constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se
stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al
aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să
fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
26
În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile
procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar
în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de
organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau
principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii,
publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.
O altă speță a Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă situația
în care garantarea dreptului la apărare de către stat, în concret lipsa
asistenței judiciare, poate transforma dreptul de acces la justiție într-
unul formal și iluzoriu. În fapt, în cauza Bertuzzi contra Franței12
din
2003, reclamantul a dorit să introducă o acțiune în răspundere
contractuală îndreptată împotriva unui avocat, apreciind că acesta îl
reprezentase incorect în cadrul unei proceduri anterioare. Întrucât
reclamantul avea o situație materială proastă, a solicitat în baza unei
legi în acest sens, acordarea de ajutor judiciar, constând în numirea
unui avocat din oficiu. Baroul a acceptat cererea sa, numind pe rând
trei avocați, însă fiecare dintre ei a refuzat să preia cazul pe motiv că
are legături personale cu viitorul pârât din proces. Reclamantul a mai
cerut obținerea unui avocat din oficiu, însă al patrulea avocat nu a mai
fost numit. Din acest considerent, reclamantul nu a mai introdus
acțiunea civilă pe care dorea să o introducă.
În fața Curții, reclamantul a invocat faptul că prin imposibilitatea
obținerii de ajutor judiciar i s-a refuzat accesul la justiție potrivit art. 6
paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a precizat faptul că art. 6 paragraful 1 nu consacră
obligativitatea statelor de a asigura asistenţa judiciară în materie civilă,
însă în anumite cazuri lipsa de asistenţă judiciară poate transforma dreptul
12
www.jurisprudentacedo.com
27
de acces la justiţie într-unul formal şi iluzoriu. Cum Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului garantează drepturi reale şi concrete, aceasta obligă
statele la instituirea unui sistem de ajutor judiciar şi în materie civilă,
pentru cazuri speciale, în care, în lipsa unui astfel de ajutor, persoana
interesată ar fi văduvită de posibilitatea reală de a accede la o instanţă. În
speţă, autorităţile franceze au admis cererea reclamantului de acordare a
ajutorului judiciar, ceea ce presupune că statul francez a admis implicit
necesitatea acordării lui. Imposibilitatea numirii, în concret, a unui avocat
din oficiu pentru reclamant echivalează deci cu o încălcare a dreptului
acestuia de a accede la un tribunal, existând o violare a art. 6 paragraful 1.
Prin hotărârea Santambrogio contra Italiei13
din 21 septembrie
2004, Curtea reține că statul a respectat dreptul la apărare al
reclamantului, însă din motive legale și obiective nu a putut să-i acorde
asistență juridică, cererea acestuia fiind respinsă. Prin această speță,
Curtea își exprimă din nou opinia că statele nu sunt obligate să acorde
asistență juridică în materie civilă cu excepția anumitor cazuri speciale.
În speță, reclamantul a dorit să introducă o procedură de divorţ. Deşi
potrivit legii într-o astfel de procedură nu este obligatorie asistarea de
către un avocat, reclamantul a cerut sprijin judiciar, pe motiv că nu îşi
permite un avocat. Cererea sa a fost respinsă, întrucât veniturile sale
erau peste limita legală până la care statul poate acorda asistenţă
juridică gratuită persoanelor implicate în proceduri civile. Curtea
aminteşte că art. 6 nu impune obligativitatea statului de a asigura
asistenţa juridică în materie civilă, cu excepţia cazurilor excepţionale
în care lipsa sprijinului judiciar al statului ar face ca dreptul de acces
la justiţie să devină iluzoriu şi formal.
13
www.jurisprudentacedo.com