Post on 06-Sep-2019
Sufletul „casei cu brazi” n
Miza europarlamentarelorOpinii semnate de Iulia Badea-Guéritée, Mark Bucuci, Emanuel Copilaş, Sergiu Gherghinași Sergiu Mişcoiu n
Marius Manole: „Nu îmi este frică decât de Dumnezeu, de boală și de moarte” n
Artă contemporană în Sahara n
Mircea Ivănescu în lectura poeţilorOpinii semnate de Șerban Foarţă, Ovidiu Nimigean și Claudiu Komartin n
RESTITUIRI 2‑3
POLIS 4‑5
INTERVIU 12‑13
EXCLUSIV 20‑21
ANCHETĂ 7
Anul XIV Nr. 182
Fondat la 15 martie 1876
Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai 2014 www.revistatimpul.ro
Când trăiești în „poveste”, e greu să accepţi realita
tea. Se întâmplă lucrul acesta, îmi spun, mai cu seamă dacă „povestea” urmărește să cuprindă alteritatea fără drept de apel, ca proiecţie a conștiinţei totalitare. În, probabil, cele mai cunoscute pagini din Fenomenologia spiritului, Hegel, el însuși putând fi suspectat de a fi fost o conștiinţă totalitară, scrie despre recunoaș tere. Aceasta rămâne, până astăzi, problema fundamentală a oricărei conștiinţe de acest tip. Analizând modul în care Hitler șia proiectat „povestea”, ca formă de luptă cu alteritatea, până ce aceasta, în insanitatea sa, a cuprins întreaga societate germană a primei părţi a veacului trecut, Theodor Adorno și colegii săi au reușit să explice, din perspectivă psihosociologică, de ce și cum anume Mein Kampf a ajuns să fie asumată axiologic, comportamental și atitudinal ca luptă a tuturor, întru nebunia unui singur om. Și acolo a fost vorba despre recunoaștere, pentru că majoritatea celor asupra cărora dictatorul
șia proiectat „povestea” se încadrau perfect în profilul personalităţii autoritare. Altfel spus, diversitatea benefică a realităţii este anulată atunci când se produce nefericita conjuncţie dintre conștiinţa totalitară și personalitatea autoritară. Iar asemenea conjuncţii sau tot produs în secolul trecut, lăsândune moștenire multiple forme de manifestare a naraţiunii răului politic.
Sar putea spune că acele vremuri au apus. Nimic mai departe de realitate: și conștiinţa totalitară, și personalitatea autoritară sunt prezenţe vii, replicate individual în fiecare societate. Întruna marcată de cultura politică „voievodală”, paternalistă, precum a noastră, prezenţa lor se poate resimţi acut. Conștiinţei totalitare îi este comod să trăiască în „poveste” pentru că eterogenitatea realităţii îi provoacă disonanţă cognitivă, iar această situaţie este valabilă și pentru politicienii, și pentru intelectualii, și pentru oamenii obișnuiţi cei sunt purtători. Pe de altă parte, personalităţii autoritare îi este incomod să se manifeste în realitate, aceasta fiind adeseori
dificilă și marcată de spontaneitate, așa încât caută certitudinea și securitatea unei „povești” în care să creadă.
Culmea este că, astăzi, noile conștiinţe totalitare vorbesc în numele democraţiei. Pentru că orice „poveste” cu care vrea să înlocuiască realitatea, uniformizândo, are o structură maniheistă, e de la sine înţeles că o astfel de conștiinţă asumă din start deţinerea absolută a adevărului. Implicit, deţinerea lipsită de rest a binelui ce trebuie să ia locul răului produs permanent de realitate. Desigur, problema nu este aceea a existenţei „poveștii” ca atare, ci a instrumentării sale de către conștiinţa totalitară și a transformării ei în obiect de cult de către personalitatea autoritară. Iar asta pentru că și una, și cealaltă tind să recunoască o singură „poveste”, considerată unica valabilă.
Din fericire, cred, spiritul timpului ce marchează realitatea noastră mizează pe varietate și pluralism. Varietatea ideilor și pluralismul argumentelor, eterogenitatea manifestărilor culturale și ideologice, diversitatea „poveștilor”, în cele din urmă. Se conturează, astfel, spaţiul dezbaterii, al unei competiţii de idei în care onestitatea și popperiana umilitate intelectuală reușesc să demanteleze orgoliul auctorial al unui Eu ce revendică o recunoaștere totală și săl înlocuiască printrun Noi în care recunoaș terea individualităţilor înseamnă și recu noașterea meritelor acestora.
Conştiinţa totalitară ca „poveste”
Daniel Şandru
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
2 | RESTITUIRI
COLEGIUL DE REDACŢIE:Ștefan Afloroaei, Emil Brumaru, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Stelian Dumistrăcel,Liviu Leonte, Dan Petrescu,Alexandru Zub
Redactor‑şef:Gabriel Cheșcu
Corespondenţi externi:J.W. Boss (Amsterdam), Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris), Eva Defeses (Lisabona),Mircea Gheorghe (Montréal), Aliona Grati (Chișinău),Teodora Manea (Exeter), Ana‑Maria Pascal (Londra),Bogdan Suceavă (Los Angeles), William Totok (Berlin)
Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Andrei Giurgia,Radu Vancu
Redacţia:George T. Șipoș, Bogdan Ulmu, Adina Scutelnicu, Dragoș Dascălu,Ciprian Butnaru (tehnoredactare),Andrei Cucu (fotoreporter)
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.
Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN 1223‑8597E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/Timpul.ro
Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site‑ul www.revistatimpul.ro
Revistă de cultură contemporană editată de Grupul Editorial Adenium.
DIRECTOR: Daniel Șandru
În ediţia din iunie 2014, revista TIMPUL va realizaun supliment cu texte din următoarele genuri: proză, poezie, eseu și critică literară. Prin urmare, invităm colaboratorii noștri să ne trimită textele pe adresa redactie@revistatimpul.ro, până pe data de 5 iunie 2014.
Donează în contulcampaniei TIMPUL pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:
RO92BRDE240SV48538862400,cod SWIFT: BRDEROBU,
deschis la BRD România,fi liala Iași.
Întro zi însorită de primăvară de la începutul anilor ’60, profesorul de limba româ
nă, caligrafi e și desen Ioan Rusu din Mihăileni scotea copiii afară să deseneze „după natură”. Trecând pe strada Florilor, ceata veselă și zgomotoasă ajungea – greu de crezut azi – în faţa uneia dintre cele mai arătoase case ale cosmopolitului târgușor bucovinean, o casă frumoasă, „cu demnitate”, îngrijită și aproape cu un metru mai înaltă decât o vedem acum. Grădina mare, plină de fl ori și culori, era străjuită de doi brazi falnici, de unde și numele dat de localnici: „casa cu brazi”. La ceas de seară, corbi gălăgioși se adunau cu zecile, iar bătrânii povesteau cum bădia Jorj lear fi pus croncănitul pe note în Săteasca. O placă memorială de marmură (dispărută în iarna lui ’89’90) îi făcea curioși pe învăţăcei, iar profesorul le spunea atunci, cu voce scăzută, mai mult șoptit, că aceasta este „casa Enescu”.
Ziduri şi oameni de poveste
În casa construită pe la mijlocul secolului al XIXlea de străbunii după mamă ai lui Enescu (distinsa familie de
preoţi Cosmovici, oameni cu remarcabile activităţi muzicale) locuia o doamnă învăluită în aura de nobleţe și mister a unor vremuri apuse. Eugenia Dimitriu, născută Partenie, era verișoara primară a lui Jorjac și „draga lui Eugeniţă”. Doamna lăsa copiii să intre în casă, iar cei mici deatunci își amintesc azi cum urcau treptele și intrau în holul care dădea în camerele „chiliuţe” ce aveau săi inspire lui Enescu planul pentru etajul Vilei Luminiș. Pe dreapta, se intra în odaia „mătușii Maria” (mama compozitorului), cu mobilier frumos și vechi, dar mai ales cu pianul așezat în dreptul geamului. Unul dintre prichindei își amintește bine, căci vedea pentru prima dată un pian, el fiind ministrant și organist la biserica catolică din Mihăileni. În anii din urmă, când pe doamna Eugenia începuseră so părăsească puterile, copiii o ajutau la treabă și se îngrijeau de mormântul mamei și bunicilor lui Enescu. Cei mici își luau singuri răsplata căţărânduse prin merii din livadă, tot așa cum, odinioară, bădia Jorj își umplea buzunarele cu mere „furate” din copacul din faţa casei, să le aibă pentru drum.
O mare cumpănă şi urmările ei: divorţul părinţilor
După primele succese fulminante și obţinerea diplomei la Conservatorul din Viena (la doisprezece ani neîmpliniţi), „noul Mozart”, cum îl numeau criticii capitalei habsburgice pe „puștiul din România”, se întorcea vara acasă, nerăbdător să revadă plaiurile ondulate moldave, de carei fusese atât de dor.
Bucuria avea săi fi e umbrită de o veste tristă: părinţii se despărţiseră (fără ai fi spus) și nu mai trăiau împreună, tata la Cracalia, iar mama la Mihăileni. Fortăreaţa familiei se năruia, Jorjac nu înţelegea de ce, plângea, se revolta, dar era nevoit să accepte prima lovitură a destinului, care grăbea maturizarea unui copil precoce și hipersensibil. Divorţul a fost, cu siguranţă, și una dintre cauzele pentru care casa de la Mihăileni a intrat tăcut întrun con de umbră, subiectul fi ind abia pomenit sau chiar ocolit în scrierile de până în ’89 dedicate „compozitorului naţional”. În plus, există o anumită predilecţie a biografi lor – de neînţeles, pentru mine – de a se apleca mai ales asupra descendenţei paterne și de a o neglija cumva pe cea
maternă. Vacanţele și corespondenţa împărţite, „naveta” între cele două domicilii (conacul din Cracalia nu mai există, după ce i sa dat foc în 1946/1947 pentru că era un „cuib ciocoiesc”) au marcat personalitatea copilului Enescu și cred că aici trebuie căutată cheia unor aspecte importante ale vieţii sale sentimentale la maturitate.
Sau scris și se vor mai scrie cu siguranţă multe pagini despre iubirea dintre Enescu și Maria RosettiTescanu. Din păcate, asistăm de cele mai multe ori cum se intră cu bocancii în intimitatea celor doi, nu din onorabila dorinţă de a desluși complexa personalitate a omului Enescu, ci mai degrabă din triviale raţiuni de „rating”. George Enescu este ceea ce psihologia germană numește un Scheidungskind (copil ai cărui părinţi sau despărţit), căci drama divorţului navea cum să nu lase urme în dezvoltarea sa emoţională, mai ales pe fondul – cum o mărturisea el însuși – unei sensibilităţi exacerbate moștenite de la mamă. Privită din această perspectivă, relaţia cu Maruca – plină de suișuri și coborâșuri, prea adesea izvor de suferinţe – apare ca o proiecţie a copilului ce încearcă să repare cu orice preţ ceea ce în căsnicia părinţilor se destrămase. O știm cu toţii, focul dragostei era stins de mult, iar „Prinţesa iubită” șia îndreptat nu o dată admiraţia spre alte orizonturi (și asta pentru mulţi ani de zile), dar Enescu lupta din răsputeri – chiar cu încrâncenare – să salveze și să ofi cializeze zbuciumata legătură. Iar asta avea să se întâmple abia în amurgul vieţii (el 56, iar ea 59 de ani), întrun cerc intim, în decembrie 1937, după mai bine de trei decenii de la izbucnirea pasiunii (în primăvaravara lui 1907, la Sinaia). Ultimele rânduri din destăinuirile maestrului către Bernard Gavoty spun totul: „Când suntem copii, părinţii ne dau un cerc. Când ne facem mari, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării – toate rotunde, dar jucării! Eu nu miam dorit decât inelul de aur. Sa sfârșit…”. Dar să ne întoarcem la Mihăileni…
Trebuie să salvăm acest loc atât de drag celui care, înainte de a fi „cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart încoace”, a fost un patriot autentic ce și‑a pus creaţia, viaţa și sănătatea în slujba ţării și a poporului pe care le‑a iubit atât de mult.
SufletulRaluca Ştirbăţ File de poveste ale casei lui George Enescu de la Mihăileni
Jorjac la 5 ani împreună cu părinţii, Iaşi, 1886, studio Nestor Heck (colecţie privată Raluca Ştirbăţ)
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
RESTITUIRI | 3
Mihăilenii în inima lui Enescu: binecuvântare maternăşi prima „iubire”
Păzit acasă, până la vârsta de șapte ani, ca un ou de cristal, Jorjac na prea avut parte nici la Viena de mai multă libertate, căci întâlnirea în timpul unei plimbări prin Volksgarten cu „o fetiţă și un băiet” e relatată în scrisori ca un adevărat eveniment. În afară de Poldy, fi ica profesorului său de vioară (Josef Hellmesberger Jr.), alături de care a crescut ca un frate, Enescu nu cunoștea mulţi copii și avea să fi e cu atât mai entuziasmat, pe la doisprezece ani, când a întâlnito pe verișoara Eugeniţa (de opt ani) la Mihăileni. Era așa de încântat, încât îi va spune răspicat mamei că „o va lua de nevastă”, iar peste ani o tachina adesea, aplecânduise la ureche și șoptindui ștrengărește: „Mamă, dacă mă gândesc bine, eu tot pe Eugeniţa voi luao de nevastă!”. Biata Maria Enescu exploda: „Ei! Cinea mai auzit una ca asta? Doar nom fi neam de faraoni!”. Și iată că dorinţa lui Enescu a fost ca tocmai Eugenia să rămână în casa de la Mihăileni până la moarte.
Bogata corespondenţă enesciană (insufi cient cercetată) atestă puternicele legături afective cu Mihăilenii, tărâm de vis undeși regăsea, în prezenţa binecuvântată a mamei, liniștea sufl etească și pofta de viaţă, după grele perioade de muncă și turnee obositoare ori chiar după vreo decepţie în dragoste. Tot de Mihăileni se leagă și momente dureroase, precum cele în care
Enescufi ul își veghea zi și noapte mama bolnavă, dând la iveală, în toamna lui 1901, pagini de mare frumuseţe, precum Simfo‑nia concertantă pentru violoncel și orchestră, alegânduse atunci, după propriilei mărturisiri, cu o sensibilitate cardiacă ce avea să se agraveze în timp.
O experienţă muzicală revelatorie
Multe sunt istoriile Mihăilenilor lui Enescu, dar una atrage atenţia în mod deosebit, căci marchează un moment crucial pentru întreaga creaţie enesciană și nu numai. Întrebat de vărul său, compozitorul Alexandru Cosmovici, care a fost imboldul de a compune în sferturi de ton (cu referire la Œdipe, dar și la So‑nata a 3‑a „în caracter popular românesc”), Enescu ia răspuns că totul a pornit de la o slujbă ţinută de unchiul său, preotul Ioan Enescu, paroh în Mihăileni. Copilul fusese atât de impresionat de frumuseţea cântului religios, încât, întors la tatăl său la Cracalia, dibuia cât e ziua de mare pe vioară sunetele „intermediare” de curând descoperite, încercând să redea culoarea cântării bizantine. Costache Enescu, în stilul caracteristic, îl scutura cu umor: „Da’ ceai de gând, băiete? Nu cumva îţi trece prin minte să te duci la biserică să le cânţi liturghia din vioară?”. Jorjac nu sa dus cu vioara la biserică, dar, peste decenii, avea să ofere culturii muzicale universale miezul transfi gurat al cântării bisericești ortodoxe. Și dacă am ajuns la Œdipe, trebuie pomenit cumplitul episod al morţii absurde a bunicilor și unchilor lui
Enescu (prin otrăvirea cu ciuperci la târnosirea unei biserici ctitorite chiar de familia Cosmovici, în 1878), imagine zguduitoare, redată de compozitor, după spusele sale, în convoiul mortuar al ciumaţilor din actul III (fără îndoială, o prelucrare psihoemoţională a traumei trăite și povestite de mama sa).
„Mi-am slujit ţaracu armele mele: pana, vioara şi bagheta”
George Enescu dăruia muzică și alinare răniţilor din Mihăileni după atacurile dure din timpul războaielor și revenea an de an pentru a face panahidă străbunilor săi. Ultimul popas înainte de plecarea din ţară în 1946 avea săl facă tot aici, stând o jumătate de oră încheiată cu capul în ţărâna mormântului mamei, adunânduși puterile pentru călătoria – nu știa atunci – fără întoarcere.
Trebuie să salvăm acest loc atât de drag celui care, înainte de a fi „cel mai impresionant fenomen muzical de la Mozart încoace”, a fost un patriot autentic ce șia pus creaţia, viaţa și sănătatea în slujba ţării și a poporului pe care lea iubit atât de mult.
Mulţumiri fi icelor și fi ilor Mihăilenilor care miau pus la dispoziţie informaţii preţioase: dr. Ștefan Botez, Valerian Smerică, Mircea Hrenciuc, Claudina Sveat chievici, Corina Mitrohin ș.a.
„casei cu brazi”
Mesaj transmis autorităţilorşi instituţiilor publice
Vă scriem aceste rânduri din partea redacţiei revistei de cultură contempo
rană Timpul, care sa implicat de curând în campania declanșată la nivel internaţional de pianista Raluca Știrbăţ pentru salvarea casei din Mihăileni, Judeţul Botoșani, a marelui compozitor român George Enescu.
Gestul nostru este motivat de faptul că, în pofi da eforturilor întreprinse până acum și a prezentării mediatice a situaţiei dezastruoase în care a ajuns acest imobil, autorităţile naţionale șilocale ale statului român (Ministerul Culturii, respectiv Consiliul Judeţean Botoșani, Consiliul Local al Comunei Mihăileni și Primăria din localitate) par să fi e total dezinteresate de posibilitatea recuperării sale în benefi ciul generaţiilor viitoare. Astfel, cu toate că imobilul din Mihăileni a fost declarat, la fi nele anului 2013,
monument de patrimoniu, „efortul” depus de acestea pentru ca locul în care George Enescu a copilărit să fi e reabilitat și introdus în circuitul muzeistic european, așa cum ar fi normal, este, practic, inexistent.
În acest context, redacţia revistei Timpul a decis deschiderea unui cont de donaţii, astfel încât să putem oferi întreaga sumă autorităţilor naţionale/locale, iar acestea să poată achiziţiona imobilul, pentru al restaura, de la actualii proprietari.
Vă invităm și pe această cale să vă alăturaţi încercării noastre de a salva de la pieire o casă ce rămâne mărturia spiritualităţii unui geniu. Împreună putem face acest lucru, donând o sumă oricât de mică. Împreună putem salva casa lui Enescu din Mihăileni.
Cu aleasă consideraţie,Raluca Știrbăţ, președintele
Societăţii „George Enescu” din Viena
Prof. univ. dr. Daniel Șandru,directorul revistei TIMPUL
Împreună salvăm casalui Enescu din Mihăileni!
George Enescu este, înainte de toate, un model viu pentru oricine se interesează de evoluţia și împlinirea unei perso‑nalităţi: exigent și neobosit în a lucra și a‑și cizela opera, a sluji arta, a atinge un ideal, a exprima o sensibilitate, a face dezinteresat binele. Nu există multe fi guri de o asemenea puritate și calitate morală pe lume…A‑i perpetua amintirea prin orice mijloc – inclusiv întreţi‑nerea locurilor legate de viaţa sa – ne ajută în primul rând să ne respectăm pe noi înșine, ne reamintește ce caractere putem oferi lumii, ne dă încredere în noi și cred că avem mare nevoie de asta acum.
Corneliu Dan Georgescu
File de poveste ale casei lui George Enescu de la Mihăileni
Jorjac la 12 ani la Viena, 1893 (colecţie privată Raluca Ştirbă ţ)
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
4 | POLIS
Pagini coordonate de Sorin Bocancea
Popularitatea și extinderea democraţiei reprezentative din ultimele trei decenii au fost însoţite de ideea că votul
este un act iraţional la nivel individual. Argumentul se referă la probabilitatea infi nitezimală ca un vot să infl uenţeze decisiv rezultatul competiţiei electorale. Totuși, esenţială pentru procesul democratic, exprimarea preferinţelor în alegeri este rareori determinată de acest calcul matematic. În schimb, cauzele se regăsesc întrun set complex de atitudini ce variază de la perceperea votului ca obligaţie civică până la credinţa că alegerile pot produce schimbări în societate. În această ultimă categorie se încadrează competiţia pentru Parlamentul European din acest an. Rezultatele sale vor modela politica europeană pentru următorii cinci ani în condiţiile unei contestări crescânde a proiectului european. Două dintre întrebările la care aceste alegeri vor oferi răspuns sunt legate de forma integrării europene și de promovarea acestor valori. În același timp, rezultatele lor vor decide abordarea europeană faţă de criza fi nanciară, continuarea politicilor de austeritate sau stabilitatea zonei euro.
Complementar acestor mize europene, alegerile din 25 mai sunt importante pe plan naţional. Ele le oferă românilor prima posibilitate de exprimare a preferinţelor politice după alegerile parlamentare din 2012. Între timp, alianţa care câștiga atunci (USL) nu mai există, au apărut noi partide (PMP), unii competitori sunt vizibil slăbiţi (PPDD), iar alţii în căutare de afi rmare (Forţa Civică) sau revenire (PNŢCD, PRM) pe scena politică. În contextul acestei dinamici, este important câte dintre cele 15 partide angrenate în competiţie vor câștiga locuri în legislativul european. Alegerile de până acum indică faptul că un număr limitat de competitori reușesc acest lucru, iar partidele nou create au succes limitat. Printre excepţiile de la această regulă se numără alegerile europene din 2007, în care PLD (creat cu câteva luni înainte de foști membri ai PNL) a obţinut rezultate bune, și cele naţionale din 2012, când partidul creat de Dan Diaconescu cu un an înainte a ocupat locul al treilea.
Pentru elitele politice, aceste alegeri europene sunt un indicator relevant al poziţionării electoratului cu jumătate de an înainte de cele prezidenţiale. Unii actori politici pot utiliza alegerile pentru observaţii specifi ce: pentru PSD, ele pot fi confi rmarea suportului electoral ridicat și stabil din ultimii 14 ani, PNL poate evalua efectele destrămării USL, partidul susţinut de actualul președinte al ţării poate observa impactul pe care îl produce asupra populaţiei, iar PDL poate măsura consecinţele pierderii unor membri importanţi. Rezultatele alegerilor din România sunt relevante și pentru ierarhia fi nală a grupurilor politice din Parlamentul European. Partidul Socialiștilor Europeni are după 20 de ani șansa de a depăși ca număr de locuri Partidul Popular European, dar intens discutata afi liere a PNL la grupul popularilor poate schimba unele calcule.
Suntem deja obișnuiţi cu slaba participare a electoratului la alegerile europarlamentare și se formulează adesea remarca sau scuza că așa se întâmplă și în celelalte ţări membre ale Uniunii Europene. Adică, din acest punct de vedere, am fi în rând cu lumea europeană. Ce va face electoratul la alegerile de la sfârșitul lunii mai? De această dată, Uniunea Europeană trece printr‑o perioadă dificilă: face
eforturi pentru a ieși din criza economică ce pare să nu se mai sfârșească, are cel puţin de limitat efectele politice ale euroscepticismului, se vorbește despre o schimbare a majorităţii în Parlamentul European, ce va alege un nou președinte al Comisiei și, nu în ultimul rând, are de gestionat conflictul din imediata apropiere a graniţei sale de est. Vor reuși candidaţii să convingă electoratul de mizele acestor alegeri? Va marca noul mandat o cotitură în evoluţia Uniunii Europene?
Dubla importanţă a alegerilor europene
Sergiu Gherghina
Miza
Ceea ce este paradoxal cu Uniunea Europeană, cu raportul nostru faţă de această entitate – de acord, im
perfectă, dar totuși fantastică, din punct de vedere logistic, ideatic, imaginar, dar și practic – este că ne situăm cu toţii faţă de ea pe un plan extrem de personal. UE este de vină când ceva merge prost, ea este de lăudat atunci când suntem mulţumiţi de libera circulaţie sau de programul Erasmus, ea este responsabilă (în paradigma fi losofi că a lui Levinas) pentru frustrările și neîmplinirile noastre și tot ea este evitată când „ne supărăm” pe ea. Este cazul în acest secol XXI. La mai mult de jumătate de veac de la crearea sa, UE ne dezamăgește, din diverse motive și în diverse stadii, din Copenhaga înLisabona, din București în Vilnius. Ceea ce transpare dintro simplă luare de puls a Europei, strict medicală, este dezamăgire și nemulţumire: pentru că nu avem o politică de apărare comună, pentru că libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor și serviciilor există doar parţial, pentru că statele naţionale contează mai mult
decât comunitatea europeană, pentru că la Bruxelles nu sunt trimiși proeuropenii, tinerii dornici de a schimba ceva, de a face ceva, ci, în continuare, sunt trimiși ca reprezentanţi ai celor 500 de milioane de europeni doar „rude ale…”, „prieteni cărora le datorăm”, „dinozauri politici cu care nu mai știm ce să facem” etc. Tratăm cu toţii deci UE asemenea unei iubite căreia îi reproșăm totul și nimic: prea indispensabilă pentru a ne lipsi de ea, o pedepsim prin indiferenţă.
Spun adeseori că indiferenţa naște monștri. Este cazul acum. Se anunţă un absenteism gigantic la acest scrutin din 25 mai, iar cei care se gândesc să sfi deze acest vot pentru a pedepsi Europa o fac din diverse motive. De exemplu, în Franţa aud zilnic fraze ca: „Mie rușine că nu merg să votez, dar nu pot sămi dau votul nici celor din partidul meu (dreapta), care neau vândut rușilor, și nici stângii, căci au distrus ţara. Deci, decât să mil dau Frontului Naţional (creditat cu 25% din intenţiile de vot), nu merg”. Este fraza pe care pariez ca fi ind în topul
discuţiilor în multe state membre. Și mie personal ciudă că eșuez în ami convinge prietenii că votul lor, de data aceasta, trece dincolo de aceste interese imediate și meschine, că el contează pentru viitorul președinte al Comisiei Europene.
Partidele politice, este adevărat, nu au făcut nimic pentru a exprima acest adevăr în campania lor. Asemeni lui Merkel, în Germania, mă întreb cum este posibil să fi i fundamental de dreapta, dar să fi i determinat să votezi cu stânga sau cu liberalii, pentru că ai vrea un Guy Verhofstadt sau un Martin Schultz în fruntea UE. Grea alegere. Dar dacă nu o facem, câștigul va fi al extre miștilor, care au un bun motiv de a vota în masă: distrugerea ideii europene. Atunci, mă întreb: de ce oare UE nu a făcut un simplu gest, vital, în ultima legislatură, acela de a face votul obligatoriu, așa cum este în Belgia, Luxemburg, Grecia sau Austria? Ar fi fost probabil un gest foarte interesant și, cert, vizionar. Obligativitatea de a ne exersa dreptul la democraţie.
Cel mai adesea, discursul despre proiectul european este unul
care invocă ritualul academic al obiectivităţii. În această penumbră discursivă, nu poţi decât să fi i eurosceptic sau eurooptimist. Fiecare variantă este ironizată ca prea entuziastă sau prea retrogradă și fi ecare din cele două ipostazieri are partea sa de dreptate. Iritant este însă refl exul de a judeca orice problematică europeană în una dintre cele două ipostazieri transformate în galerii de suporteri în cadrul unui meci de fotbal.
În ceea ce mă privește, nu vreau să fac abstracţie de faptul că proiectul european este unul la care particip împreună cu comunitatea naţională din care fac parte, că avantajele și dezavantajele sale sunt unele care ne afectează în viaţa de zi cu zi. Iar contextul acestor alegeri europene este
unul care pune în discuţie întro manieră radicală chiar fundamentul Uniunii. Pe teritoriul actual al Uniunii Europene, statelenaţiuni au ales să gestioneze altfel asperităţile generate de trecut sau de interesele prezentului. Astfel, în loc să se cantoneze în sentimentul de superioritate – chiar și în eșec – aferent sta tuluinaţiune, ele au transformat superioritatea în simplă diferenţă care deose bește, dar nu desparte. Mu taţia aceasta în gestionarea asperităţilor, apărută în con știinţa intelectualilor la nivel psihologic, ulterior instituţionalizată, este cea pusă astăzi în discuţie. În momentul în care partidele extremiste câș tigă teren, iar cetăţenii care au asumat mutaţia invocată stau precum niște spectatori, răul se poate întâmpla. De aceea, miza principală a alegerilor europarlamentare care au loc
luna aceasta este una care trimite în primul rând la o alegere privind felul în care statele membre au ales să gestioneze asperităţile existente între statelenaţiuni: varianta superiorităţii glorioase sau cea a diferenţei negociate pragmatic. Prezenţa la vot a cetăţenilor europeni va fi , în primul rând, un semnal nu în legătură cu o orientare politică sau cu anumiţi oameni politici, ci în legătură cu fundamentul UE.
Miza proximelor alegeri europarlamentare este nu doar europeană, ci și globală. Avem aici un model al solidarităţii construite lent, cu răbdare, nu în afara solidarităţii naţionale (ca în SUA), ci împreună cu solidaritatea naţională. Este vorba despre o miză globală pentru că avem pusă la lucru o anumită lectură a diferenţelor și diferendelor existente între statelenaţiuni.
Iar dacă acest tip de solidaritate, care presupune existenţa unor cetăţeni care să renunţe la sentimentul superiorităţii tribului lor, nu este posibil nici măcar în contextul ţărilor celor mai prospere și cu standardele democratice cele mai ridicate, atunci înseamnă că nu suntem pregătiţi pentru un astfel de experiment.
Se mai spune adesea că UE este cea care are de trecut un examen foarte dur la aceste alegeri. Din punctul meu de vedere, naţiunile sunt cele care au de trecut un examen și, în primul rând, cetăţenii. Între timp, dezamăgiţii de politicieni sar putea să își dea seama că, de fapt, „Coana Europa” este o puștoaică tânără, la început de drum și care până acum sa descurcat mult mai bine decât bătrânele statenaţiuni. Numai să nu fi e prea târziu și să fi e nevoie să o luăm de la capăt.
Ceea ce ne deosebeşte, dar nu ne desparte
Mark Bucuci
Iulia Badea-Guéritée
De ce nu obligativitatea votului?
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Sergiu Mişcoiu Emanuel Copilaş
POLIS | 5
Dincolo de oferta electorală a europarlamentarelor, întrebarea afl ată astăzi pe buzele celor mai mulţi
dintre noi nu este „cu cine votăm”, ci „are rost să ne prezentăm la vot”? Tratatul de la Lisabona permite ca europartidul care va primi cele mai multe voturi să nominalizeze președintele Comisiei. Acest tratat introduce și alte măsuri importante, menite să reducă eternul (și inevitabilul) defi cit democratic al proiectului european, toate convergând înspre accentuarea dimensiunilor federale ale Uniunii, care rămâne însă, deocamdată, un construct politic insolit, afl at undeva între confederaţie și federaţie.
Defi citul democratic este de obicei dezbătut fără al lua în calcul pe cel social, UE fi ind gândită de la început ca iniţia tivă a elitelor europene care favorizează cetăţenii educaţi și poligloţi în raport cu alte categorii sociale dezavantajate sub acest aspect. Europa ar trebui săși prezinte mesajul cât mai simplu și mai percutant, care riscă să fi e (în continuare) ignorat de majoritatea cetăţenilor, a căror condiţie ingrată sub aspect educaţional, tradusă de cele mai multe ori și în termeni economici, nu este, în general, rezultatul propriilor alegeri.
Un alt aspect care subminează UE este, așa cum observa Paul Magnette, decalajul în creștere dintre pieţe și cetăţeni. Bruxellesul funcţionează preponderent pentru primele, în timp ce pretinde pedant civism și participare din partea ultimilor. Nu este deci de mirare că încrederea în democraţie, esenţa proiectului european provenind din rădăcinile sale iluministe, se diminuează. Filosofi a monetaristă adoptată de UE pentru ieșirea din criză confi rmă acest lucru: menţinerea unui euro puternic avantajează în primul rând marii antreprenori, nu cetăţenii care au rate la bănci sau care caută un loc de muncă pe care un euro scump
îl vulnerabilizează în numele profi tului, efi cienţei și fl exicurităţii. Devalorizarea monetară controlată – propusă de Keynes și care a scos SUA din criza anilor ’30 și a contribuit enorm la consolidarea Europei postbelice –, pe lângă faptul că permite menţinerea sub control a infl aţiei, recapitalizează economiile stagnante și încurajează împrumuturile în vederea investiţiilor, acestea din urmă însemnând locuri de muncă.
Sar părea că nu există prea multe motive pentru a vota în zilele următoare, mai ales dacă ţinem cont și de prestaţia UE relativ la criza ucraineană, la emergenţa căreia, alături de SUA, a contribuit mai mult decât Rusia, blamabilă la rândul ei pentru escaladarea confl ictului. O recunoaște până și Kissinger, care poate fi suspectat de orice, numai de antioccidentalism nu.
Și totuși, eu unul merg la vot. În ciuda numeroaselor carenţe, consider că proiectul european trebuie criticat din interior, nu din exterior. Comunitatea europeană a creat statul bunăstării, chiar dacă sa îndepărtat de el începând cu a doua jumătate a anilor ’70. A prevenit de asemenea apariţia unui nou război generalizat pe continent și sper că o va face în continuare. Numai că războiul poate fi și economic, nu numai militar, și poate fi purtat și în interior, împotriva propriei populaţii, nu numai cu un inamic extern. De aceea avem nevoie de o nouă negociere a consensului european, nu de falsa disociere între Europa socială și Europa competitivă. Absenteismul nu va favoriza decât partidele extremiste, care caută să îngroape și ultima șansă a unui astfel de consens. Avem nevoie de o Europă mai puţin tehnocratică (tehnocraţia nefi ind altceva decât o formă birocratică a ideologiei neoliberale) și mai dispusă să se uite la oamenii reali, nu la cifre. Avem nevoie de o repolitizare a proiectului comunitar.
Multă cerneală a curs în ultimele luni pe tema alegerilor europene. Majoritatea comentatorilor
au deplâns, așa cum e și fi resc, lipsa de apetenţă pentru combat a candidaţilor, apatia electorilor, „euroignoranţa” larg răspândită în rândul ambelor categorii sau absenţa oricărei alte motivări „europene” a celor care ne cer voturile, în afara perspectivei de a obţine lunar generoasa retribuţie oferită de Parlamentul de la Strasbourg. De fapt, nimic nou sub soare. Politicienii autohtoni neau obișnuit cu asemenea prestaţii, iar răspunsul nostru a fost participarea din ce în ce mai scăzută, permiţând astfel fi rmelor de turism electoral să își crească substanţial cifrele de afaceri. Astfel că alegerile europene se înscriu cu brio în seria întâlnirilor ratate dintre cetăţeni și aleși, întâlniri tot mai frecvente și mai puţin convingătoare.
Este România, în acest sens, o excepţie în peisajul european? Dintro perspectivă generală, mai degrabă nu. De ceea ce ne lamentăm noi acum sau lamentat, cu deja peste două decenii în urmă, analiștii mai vechii Europe. Și acolo, tematicile europene sunt puse între paranteze, în vreme ce campaniile pivotează în jurul temelor naţionale sau chiar regionale. Și în Vest, numeroși europarlamentari sunt depășiţi, din punct de vedere tehnic și profesional, de complexitatea actului de decizie din Parlamentul European și recurg la tertipuri și strategii cu iz populist pentru a ieși indemni din dezbateri pe care nu le stăpânesc. Și „la ei”, în duminica europarlamentarelor, alegătorii o iau pe străzi ocolite, ca nu cumva să le iasă în cale vreo secţie de votare și să nu reziste tentaţiei – cei drept, foarte palide – de a o vizita.
Pe de altă parte însă, „lor” le rămâne ceva ce nouă, din prea mult conformism sau prea puţină organizare, nu nea fost
niciodată cu adevărat la îndemână: opţiunea de a sancţiona ţara, politica, Europa și lumea prin trimiterea la Strasbourg a unor partide sau indivizi care nu șiar fi găsit niciodată locul în parlamentele naţionale. De la troţkiști la skinheads, de la neosămănătoriști la postumaniști, de la integriști religioși de toate culorile la piraţi anarholiberali, bestiarul european devine, cu fi ecare ciclu electoral, din ce în ce mai mozaicat și, pe cale de consecinţă, din ce în ce mai greu de organizat. Pentru cei mai mulţi dintre europeni, votul pentru alegerea Parlamentului European, fi ind singurul cu adevărat proporţional și cu circumscripţii regionale sau naţionale, permite defularea masivă a frustrărilor sociale, economice și identitare sau, întro cheie de lectură optimistă, reprezentarea autentică a diversităţii socioculturale.
Să nu fi u înţeles greșit! Diferenţa nu constă în faptul că noi nu neam fi catapultat extremiștii în Europa, atunci când nu au mai încăput, cu toţii, în Parlamentul naţional. Ci în faptul că, spre deosebire de ei, avem „șansa” de a ne bucura de un bestiar pe măsură ceva mai aproape, adică la palatele Cotroceni și Victoria, în Casa Poporului sau la Constanţa. Având o grădină zoologică acasă, a trimite o parte dintre speciile sale în Europa nu este privit de către electoratul nostru dezabuzat ca o sancţiune, ci, din păcate, ca un fapt divers.
Așa că, dacă pe 25 mai o bună parte a Europei va răbufni electoral, repopulând bestiarul cu specii de o sălbăticie inedită, noi ne vom înghiţi încă o dată plictisitorul amar, făcândule bagajele de Strasbourg unor norocoase exemplare ale aceleiași banale faune care populează spaţiul carpatic. Întrebarea e care din aceste două nefericite variante e de preferat pentru o Europă care caută să supravieţuiască?
Cum şi de ce trebuie să repolitizăm Uniunea Europeană?
Repopularea bestiarului
Miza europarlamentarelor
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
Ioan Şerbu
Andrei C. Şerban
6 | FOCUS
Pare destul de dificil să vorbești despre absenţă. Mai ales când te afli în faţa unei opere poetice careși fun
damentează structura (simfonică) pe o raportare permanentă la consistenţa evanescentă a amintirilor.
Al. Cistelecan a regizat cea mai amplă antologie închinată până acum lui Mircea Ivănescu, în care sunt prezente textele esenţiale din cele 15 volume ale autorului sibian. Studiul introductiv al antologiei configurează un traseu poietic al operei ivănesciene, relevând mecanismele textuale ce determină o schemă defensivă de receptare a cotidianului. În viziunea criticului, imaginarul absenţei care domină poezia ivănesciană comportă, prin intermediul inserturilor livrești, o încercare de disimulare a parcursului biografist. De altfel, lectura operei poetice a lui Mircea Ivănescu ancorează un orizont de percepţie care evită mereu formele de manifestare imediate ale prezentului. Cotidianul nu subzistă decât în măsura în care se află în vecinătatea exerciţiului de memorie & recompunere a trecutului intim. Astfel, subsumânduși actul literar unui discurs temperat și visător, Mircea Ivănescu este autorul unei poezii carel are mereu
ca referent pe în altă parte. Absenţa pe care Al. Cistelecan încearcă să o definească în cadrul textelor ivănesciene pe baza unor patternuri poetice nu presupune o aneantizare existenţială, ci o pledoarie plină de nostalgie a unui arheolog aflat în căutarea unor segmente disparate în timp și spaţiu care, iniţial, descindeau dintrun tot unitar. Iar acest tot unitar este parcursul biografist al poetului care nuși refuză niciodată derapajele fanteziste. De altfel, Mircea Ivănescu își construiește arsenalul imagistic (a se citi biografic) pornind, în general, de la indici temporali care plasează textul întrun trecut aflat în proximitatea fanteziei. Scrisul devine, astfel, o urgenţă existenţială, de sorginte detectivistică, prin care se încearcă o recompunere a cotidianului. Căci, în ciuda raportării permanente la timpul care a fost, poezia ivănesciană este o poezie a imediatului, timpcheie în care se reconfigurează scenariile trecutului vizând permanent vacuitatea prezentului. Amintirile nu rămân niciodată ancorate întrun decor captiv trecutului, regia se materializează în momentul de faţă, prin intermediul confesiunii lirice. De aici și teama de a nu fi acaparat de uitare,
teamă manifestată în textul ivănescian printro revigorare livrescă permanentă. Altfel spus, amintirile sunt paragrafe din marea carte (borgesiană) pe care poetul șio adjudecă fie ca pe o reconstituire a demersului său biografic, fie ca pe un substituent existenţial ce privilegiază o cunoaștere prestabilită a cotidianului. Se ajunge, astfel, la poeme în care linia dintre literatură și existenţă devine insesizabilă. Delirul fantezist se preschimbă încet în delir biografist. În acest tipar, Cartea devine obiectul atemporal care intermediază vârstele celui care scrie, în timp ce inserturile livrești sunt pretexte pentru a recompune un soi de fir biografist extim. Astfel, de cele mai multe ori, omul din poezia lui Mircea Ivănescu este, de fapt, cititorul. Un cititor discret și iscoditor, care nu ezită săși atragă partenerul de lectură întrun joc livresc de recompunere a surselor literare originale. Căci trecutul nu este altceva decât starea brută a discursului poetic fantezist, așa cum existenţa devine o permanentă urgenţă a actului de scriere. Mircea Ivănescu rămâne unul dintre puţinii scriitori români de top în a căror poezie intimă cartea devine personajul principal.
Se zice că oamenii nu ţin minte ce le spui, nici cum le spui, ci cum îi faci să se simtă. Apoi, că cel mai ușor îi
convingi nu prin argumentaţie, ci când le ești simpatic ori când empatizezi cu ei. Cu orice intenţii ai folosi cele două metode, ceea ce urmează e ușor de imaginat: un insesizabil efect de necesitate, împletit cu un inefabil al neputinţei: pe nesimţite, se naște un colecţionar.
Foarte bine, veţi spune auzind această lustruire sofistică a unui adevăr banal, dar ce colecţionăm? Obiecte? Sentimente? Stări? Miamintesc de un venerabil profesor de literatură care începuse să adune călătorii (din nefericire, pornise cam târziu pe acest drum), în schimb, de zeci de ani colecţiona vederi (avea peste 8 000). Sub ce impuls? Ca suporturi ale amintirilor sau poate mai degrabă ca paliative ale viziunilor și născocirilor închise întrun apartament capitonat cu cărţi? Căci și cărţile se colecţionează, însă cazul lor impune un tratament mai delicat: e greu, în general, să diferenţiezi între cauză și efect, extrem de ușor, alteori, când droguri cum ar fi poezia, cu risc ridicat de colecţionare, te lovesc ca nebunia pe câte unul dintre dependenţi. Însă rar găsești sinteze ale ambelor instanţe, iniţiatorul și colecţionarul, pacientul și medicul, experimentatorul și subiectul sau poetul Mircea Ivănescu și arhivarul Mircea Ivănescu.
Da, vorbim despre poezia ivănesciană (și zic poezia, nu poeziile, căci e una). Trecând peste cele ce sau spus despre ea privind stilistica, manifestul biografic și poziţionarea în generaţie, poezia ivănesciană e mefientă. Chiar rea, patologică, periculoasă. Căci, vrând săţi faci prea mult bine, ajungi săţi faci rău, aspirând la o supraluciditate, vei ajunge să desfaci realitatea în fâșii tot mai lungi și mai disparate, neputincioase în a înveli cu certitudini sinele mereu în gardă, mereu ferit, mereu bănuitor. Când oricărui gest îi e atribuită o interpretare nouă, stoarcerea, apoi spargerea convenţiilor creează o altă semiotică, condamnată la rândul ei la o dinamică neîntreruptă și, de aici, la nesiguranţă. Minciuna devine o plasă deasă, sudată la noduri cu adevăruri minuscule, cu modelul, dacă nu opus, cu totul încâlcit, dacă ai vedeao din cealaltă parte (cum ai întoarce pe dos o haină cu un model complicat cusut pe faţă). Și permanent există o cealaltă parte, pe care cuvintele de hârtie nu o reţin, nu o justifică, ci, încercând să o explice, o și (de)formează.
Ivănescu, marele textier, aparent solipsistul, înșelător livrescul, joacă un fel de tetris al trecutului, ale cărui piese le răsucește în fel și chip pentru a umple golurile unui timp ce a fost și este un prestidigitator al prezenţelor. Toate
acestea sub conștiinţa clară a scribului ce încearcă să deseneze sentimentele și moartea, perfect convins de ironia și inutilitatea acţiunilor sale.
Dacă în mare, dar și în mic limitele cercetării sunt încă îndepărtate, faţă de efuziunile metaforice contemporane (macro), Ivănescu urcă, nu coboară, în banalitate și imediat (micro) până la rarefierea unor detalii care multora dintre noi ne scapă. Ivănescu colecţionează fragmente de viaţă rămase neîncheiate, cântărindule pe talerele unei balanţe carel minte de fiecare dată: pe talerul autenticităţii și pe cel al literaturizării.
Firește, Mircea Ivănescu nu este un poet care se citește doar o dată. Cu atât mai mult cu cât ludicul și intenţiile construcţiei pot prevala ulterior asupra dezolărilor conţinutului, astfel încât receptarea poemelor după alte lecturi să se facă exact deandoaselea.
Dar Ivănescu poate fi permanent redescoperit. Iar responsabil de prezenta împrospătare a poeticii ivănesciene se face de această dată Al. Cistelecan, prin culegerea versurilor întro nouă antologie, intitulată, cu discreţia specifică poetului, Versuri. Și, asemenea antologatorului, rămân cu aceeași impresie exprimată de acesta în finalul prefeţei: cămi scapă apa printre degete.
Trebuie alese cu grijă vorbele”, ca să încep chiar cu ale poetului, pentru că „vorbele lasă urme”. O mistică a spu
sului, în orfevrăria unei tapi serii lucrate cu migală, cu motive dăltuite în lumina cu care a operat acest poet neconotat ca mistic – dar pe care eu îl văd și astfel. Nu am idee dacă „ivănescianismul” (dar mai există un alt Ivănescu, Cezar) a lăsat urme în poezia publicată după 2000 (parcă, Sociu…), însă poezia lui e a unui ţesător care aruncă suveica peste tot ce e mai rezistent în suflarea poetică actuală. Izolat din convingere și retras prin tactica naturală a melcului care se târăște în urma lăsată de un duh al umbrei („am mai fost pe aici. a trecut vremea”, spune acest poet „rozicru cian”), Mircea Ivănescu șia asigurat o posteritate redutabilă prin semnele tăcerii și ale marii liniști în care se petrece implozia poeziei sale. Nu doar declorofilizarea aparentă a poemelor sale, ci proiectul de a „înnebuni” („am și eu un proiect – să înnebunesc”), adică de a se diferenţia de oastea sănătoșilor de care e plină literatura noastră fac din acest mare singuratic un Atipic. Sigur, nu am săi nedreptăţesc la modul școlăresc pe cei mai buni dintre poeţii noștri, dar, începând cu anul 1968, în poezia noastră își făcea simţită ceea ce un iniţiat numea, referinduse la Om, „apariţia vieţii interioare”. O spune chiar poetul, cu un soi de neștiinţifică mândrie, pe urmele unui maestru: „poezia nu trebuie să fie repre zentare,/ serie de imagini/ așa scrie. poezia trebuie să fie vorbire interioară. adică/ tot eu trebuie să vorbesc despre faţa ei înecânduse…?”. Sigur, vedem cum poetul intro duce aici distanţa, chiar ironia între sfatul de urmat și ceea ce simte el însuși că ar trebui să facă, însă tot ce publică mai departe Mircea Ivănescu este această practică ini ţiatică a tăcerii în mijlocul unei lumi pline de zgomote și furie. Ca poet arahnid, el ţese concentrice stări, „straturi de remușcări tulburi, gânduri”, întrun necurmat maelstrom, de unde vedem, ca întrun film la care ne este permis să asistăm, ţeasta poetului supravieţuind vortexu
lui de mintea sa creat. Totul, ca o recuperare a puterilor mistice ale copilăriei, când prin faţa sa „alunecau forme”. La maturitate, poetul dă în cărţi peste ceea ce simţise odinioară ca „om vegetal” („legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă/ a unui nebun”), dar între timp sa liniștit („cum ar fi dacă arunci/ o piatră în apă – și nu te mai uiţi după cercurile de acolo”). Mircea Ivănescu este cel care se plimbă, de la un capăt la altul al poeziei sale, „întro liniște cu oenone”.
Legătura mea cu el, ca poet, stă în versul ăsta.
Colecţionarul
Poezia e „în altă parte”
Nicolae Coande
Apariţia vieţii interioare
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
ANCHETĂ | 7
Şerban Foarţă
În legătură cu Mircea Ivănescu, miam adus brusc aminte ieri, la deșteptare, ce spune Borges despre a scrie vs a citi:
„A citi este o activitate ulterioară aceleia de a scrie: mai resemnată, mai politicoasă, mai intelectuală”.
Cred că asta a cam fost, în viaţă și în poezie, Mircea Ivănescu, dragul nostru dispărut: MAI RESEMNAT, MAI POLITICOS, MAI INTELECTUAL!
Aș prefera să particip la anchetă cu acest text (fragmentul despre Mircea Ivănescu dintrun Luceafăr de la finele lui 1968) în vârstă de 46 ani:
Nu atât pudoarea, de propria sentimentalitate, cât neîncrederea în poezie este cea carel face pe Mircea Ivănescu săși convertească Versurile întrun tulburător ceremonial al amânării. Spuneam odată că poezia lui amintește de bacovianul „Voi scrie un vers, când voi fi liniștit…” Și, întradevăr, toată această poezie nu e decât o lungă frază dilatorie, una în care poezia e invocată, evocată, revocată, înainte de a fi scrisă. E un refuz al poeziei, aidoma refuzului de a te naște, o nostalgie a increatului… Nu dispreţul de o anu‑me manieră (tradiţională) de a face poezie, ceea ce, îndeobște, duce la antipoezie, dar neîncrederea în Poezia însăși, și poate spaima de aceasta, iată mobilul versurilor lui Mircea Ivănescu. Rezultatul este meta‑poetic. Și toată această lecţie de rafinament și artă se convertește treptat întro „critică a existenţei”. Ne așteptam să dăm deun intimist, deun umorist, cu refularea marelui gest liric… Mircea Ivănescu e mult mai aparte. Și, pentru el, a „discuta” condiţia poeziei devine totuna cua pune în discuţie condiţia umană…
Ovidiu Nimigean
Enefericită sintagma lui M.C. Avem nu atât o judecată critică, cât orientarea puterii simbolice spre intere
sul unei ideologii literare. Vezi, în același sens, și „Marele poet al erei postbelice”, articol în care Caius Dobrescu își pierde bunătate de umor și îl pedepsește pe M.I. cu funcţia (nici măcar cu titlul) de „cel mai mare poet român al epocii postbelice” (asta pentru că tot neam săturat de hagiografii…), punândul întrun contrast violent și strivitor cu restul lumii literare. Ce ne facem cu Dimov, cu Gellu Naum, pentru ai numi, ca să nu supăr pe nimeni, doar pe doi, și mari, și influenţi, și „avansaţi teoretic” poeţi plecaţi dintre noi? Nu cred că M.I. va fi gustat sau ar fi gustat asemenea instrumentări. Știm, din convorbirea cu Gabriel Liiceanu, că se considera mai degrabă o… gogoșneaţă. O gogolșneaţă, aș reformula. El, akakievicianul, aparent neînsemnatul copist și scholiast (carei cerea teme lirice lui Ion Drăgănoiu)…
Poezia lui M.I. contrazice – cu înscenări adeseori bufone – imaginile de Épinal, pozele, ideile primite despre poezie, punând la lucru un ingenium à rebours, hiperalimentat livresc, dar ancorat ontologic. Marele poet ne apare sub chipul neglorios al lui Prufock, al unui Bacovia confundabil cu funcţionarul kafkian sau cu omul fără însușiri al lui Musil (filtrând autori traduși de M.I.). De la Joyce (tradus, de asemenea) a învăţat lecţia livrescului absorbit în fluxul conștiinţei. Iar Proust rămâne o prezenţă indirectă în tema recurentă a timpului – pierdut, căutat, regăsit în nesigure, hudimesniliene epifanii –,
acel Proust neostentativ, care a deprins din pânzele lui Chardin să fie sensibil la transfigurarea domesticului și a banalului. M.I. vrea să ne convingă – de fapt, nu vrea, se întâmplă de la sine – că poetul nu are nevoie de ingenium decât ca săl deconstruiască, săl submineze, săl persifleze. Numai că, deconstruindul, îl și răzbună, deoarece arta și lumea dezvrăjite astfel ne apropie de întâlnirea cu miracolul realului, adevăratul – înspăimântătorul, abisalul – miracol. Drumul întracolo va fi străbătut contre cœur, sub mască ludică, autoironic, disimulând (din pudoare? din frică? ambele) o gravitate consubstanţială, de ordinul existenţialilor. „Banda mnezică” M.I. (versuripoesiipoemealteversurialte‑poemepoemaltepoesiipoesiinouăpoeme‑nouăaltepoemenouăversurivechinouăpoemevechinouăaceleașiversuri), „acest uriaș poem ambiental”, cum inspirat afirmă de data aceasta Mircea Cărtărescu, deprozodizatul (chiar și în sonete) flux (a)fonic (de poetică olsoniană), „modurile moi”, redundante, înecăcioase („să nu poţi să vrei să mai închizi portiera” – sic!), amânarea predicaţiilor tari semnifică un refuz al etalării, reticenţă, retragere, păstrare în penumbra „luminii zodiacale” (să ne reamintim: o lumină a prafului cosmic, nu una sofianică, angelismul prerafaelit rămânând apanajul evanescentului „personaj feminin”) sau chiar în umbră sau poate chiar în beznă. Fiinţa se lasă greu, am reţinut de la Heraclit și Heidegger. O confirmă M.I. Prin lenta derivă a textului (o, voi, cratime, o, voi, paranteze, o, voi, digresiuni!), printro Gerede diversionistă, poezia lui se încarcă de autenticitate, de „spaimă și cutremur”. Fără nimic emfatic, fără note false, pur și simplu. Ceea ce
iniţial dădea impresia de vorbărie trenantă se electrizează existenţial, devine o voce lirică insinuantă, tot mai acaparatoare, care dă dependenţă.
Ca să mă reapropii de întrebările anchetei: mă crispează termeni atât de agresivi, precum „autoritate” și „influenţă”, puși alături de poezia lui M.I., o poezie care… nu face politică, nici măcar literară. Dar, fiind atât de bună, inevitabil își păstrează și autoritatea, și influenţa. Dau trei nume de „ivănescieni” incontestabili, din trei generaţii succesive: Iustin Panţa, Radu Vancu, Daniel Coman. În fine, scrisul meu dialoghează fără preget cu poezia lui M.I., iar faptul că nu sare în ochi mă face sămi închipui că e un dialog reușit.
Claudiu Komartin
E cunoscută expresia generalului Berthelot, ajuns în octombrie 1916 în România: „sunteţi admirabil de
dezorganizaţi”, vorbe confirmate, din câtemi aduc aminte, printro expresie aparent mai neutră, de către mareșalul Mackenzen – realitate pe care cel mai probabil că ar reconfirmao astăzi orice căpitănaș din Iowa ajuns la Deveselu. Un fel de abrambureală voioasă a domnit multă vreme și în literatura română, deranjată întru câtva doar de spiritul pătrunzător, imensa curiozitate și puterea de muncă a lui Eminescu. Nui vorbă, poezia românească a mai cunoscut, în faza sa modernistă, câteva figuri cu totul deosebite, de poeţi capabili și de reflecţie – sau poate de impunerea unui anumit tip de prezenţă consubstanţială operei poetice –
asupra propriului scris – din interiorul acestuia –, însă intelectualii de rasă precum Blaga, Pillat sau Philippide par să fi fost – chiar și întro epocă de mari deschideri și de vitalitate culturală dezlănţuită – mai curând niște excepţii. Pentru că, trebuie spus, la fel ca armata, și poezia acestor ţinuturi (intuiesc în propoziţia aceasta un bruiaj nichitastănescian, dar să trecem) e, în istoria sa relativ scurtă, destul de puţin îndreptată spre un tip de investigare culturală pe care au impuso, deopotrivă ca model de lucru și ca tipar existenţial, deabia reprezentanţii de primă mână ai celui deal doilea val ’60ist.
Dacă astăzi nu mai sunt privilegiate (cel puţin în cercurile de cunoscători și oameni cu o cultură ceva mai întinsă) inspiraţia și geniul în defavoarea rigorii, a culturii solide, a disciplinei intelectuale, dacă poeţii cu ochii la stele și informaţie culturală culeasă alandala nu mai sunt role models în literatura noastră, îi suntem îndatoraţi lui Mircea Ivănescu. Cu el și Matei Călinescu, pe de o parte, cu prozatorii „Școlii de la Târgoviște”, dar și cu „oniricii”, literatura română a intrat întro altă vârstă istorică. Însă, trezinduse între deceniile 7 și 8 cu norocul nesperat de a avea un gonfalonier al postmodernităţii în fruntea oștii, establishmentul literar de la noi na prea avut ochi pentru M.I. (cum nici pentru Dimov sau Mazilescu, poeţi care sunt acum, pentru cei mai mulţi dintre noi, repere incontestabile ale poeziei din ultimii cincizeci de ani). Nu contrazic deloc prin asta evidenţa că despre poezia meivănesciană au scris cei mai buni critici de poezie din România, de la Negoiţescu la Cistelecan sau, de ce nu, Vancu – ce folos dacă nu iau așezat N. Manolescu și E. Simion laurii pe frunte și hlamida pe umeri, ca lui Nichita Stănescu sau Anei Blandiana… Maximul acceptabil pentru vârfurile de lance și strategii momentului literar ’60ist a fost admiterea în primplan a lui Marin Sorescu – în mod ironic, atât de preţuit de doamna Stela, căreia îi sunt dedicate toate cărţile lui M.I.
Neînregistrând (sau făcândo cu așa de mare întârziere) influenţa – în primul rând de natură tehnică, deși aș putea zice estetică – a poeziei șterse, prozaice, banale a lui M.I., o literatură prea cursivă și plină de digresiuni, care de la un moment dat încolo poate fi descifrată ca un comentariu neîntrerupt asupra literaturii, oștirea literară.ro a eșuat încă o dată, strategic, să intre în rând cu lumea (occidentală, să spunem). Ar fi fost și greu să considere central și de primă importanţă un discurs modulat straniu, aparent cu totul antipoetic, dar care sună și astăzi foarte actual, proaspăt & inspirator. O poezie din care pot trage folos, după douătrei generaţii, poeţii tineri în căutarea unei dicţii din care să poată fura meserie e lucru rar și valorează enorm – chiar și pentru cei cu o structură sufletească neasemănătoare.
M. Ivănescu este unul dintre acei maeștri care fac școală cu cititorii dornici săi însoţească – și o fac fără să dea niciodată impresia că șiar drege vocea, că șiar umfla plămânii, că sar da deștepţi. De altfel, o dovedește arta digresiunii, perfect stăpânită în poezia aceasta: ce altceva sunt atât de frecventele linii de pauză din textele lui Ivănescu, dacă nu marca unui discurs de eschivă, evaziv și subtil, cu o sumedenie de paranteze și mișcări secundare, de intercalări și elipse – o muzică în absenţa instrumentelor cu care eram obișnuiţi să se facă muzică…
Pagini coordonate de Radu Vancu
Mircea Ivănescu în lectura poeţilor
R eceptată superlativ în anii ’60 și ’70 doar de câţiva critici cu antene foarte fine la poezie (Gheorghe Grigurcu, I. Negoiţescu, Matei Călinescu, Lucian Raicu), poezia lui Mircea Ivănescu a devenit, pentru generaţia ’80, central canonică; ba încă în asemenea grad, încât Mircea Cărtărescu
scrie în 1999, în Postmodernismul românesc, că Ivănescu este „cel mai avansat teoretic și mai influent” poet român postbelic.
Credeţi că poezia lui Mircea Ivănescu își păstrează și azi, în (deja) post‑douămiism, autoritatea & influenţa? Puteţi detecta mărci certe ale ivănescianismului în poezia de după 2000, să spunem? Și, în fine, în ce relaţie e scrisul dumneavoastră cu poezia lui Mircea Ivănescu?
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
Ultimul volum de poezie al Ruxandrei Cesereanu, California (pe Someș),
apărut la editura bistriţeană Charmides, se vrea o meditaţie „despre copilărie, tinereţe și maturitate”, după cum citim pe coperta a patra a cărţii. Titlul volumului e legat de celebrul hit Hotel California, care va apărea ca intertext permanent – și unificator – și în interiorul volumului. Nediferenţiate prin titlu, poeziile sunt deci menite să fie nu atât instanţe individuale, cât părţi ale unui întreg, iar acest lucru este sugerat prin continuitatea de ton, pe de o parte, și prin unitatea de spaţiu (în acest caz, malul urban al Someșului), pe de alta.
Ruxandra Cesereanu nea obișnuit cu o lirică strâns legată
de geografic, unul imaginar, de cele mai multe ori hibrid și, din această cauză, deosebit de bogat în resurse poetice; California (pe Someș), după cum sugerează de altfel și titlul, nu face excepţie în această privinţă (deși vom vedea că, din alt punct de vedere, se deosebește net de precedentele). Volumele de poezie apărute în trecut sunt și ele construite pe asemenea structuri spaţiale; un astfel de exemplu este Veneţia cu vene violete (2002). Aici, un spaţiu claustrat, murdar, plin de tot felul de imagini ale fetidului și bolii devine cadru pentru descrierea unei pleiade de bizarerii sexuale, de nevoi reprimate, de relaţii incestuoase, văzute prin prisma unei voci poetice adesea masculine: „Voiam să scriu un poem carnal
pentru târfa mea, să i senfioare spinarea, săi cânte coapsele, carnea să bolborosească pe ea”. Unul dintre primele volume ale autoarei, Grădina deliciilor (1993), mizează pe un spaţiu similar, greu de miasme și umori viscerale, în care „moartea și viaţa lasă atâtea bale și nu sacrifică nimic”, iar cuvântul e „ca un viol în zori și câteva urme de dragoste pe caldarâm”.
Dacă în volumele de acest fel Ruxandra Cesereanu schiţează, pe un ton pe alocuri excesiv de retoric, o lirică a senzorialului, a umorilor, îndreptată totuși, în forme care vor să șocheze, spre relaţia eului cu lumea (chinuită, torturată, plină de analogii dintre cele mai incompatibile) și cu poezia (un produs direct al senzaţiilor, manifestare paradoxală a unei ordini care nu provine totuși de nicăieri altundeva decât din același peisaj dezolant și fetid), California (pe Someș) urmează un alt traseu. Lirica e acum mai pașnică, în sensul în care nu se mai dorește șocarea cititorului cu orice preţ și mijloace, ci mai degrabă redarea unor evenimente (sau a unor senzaţii). Se pleacă de la tot felul de scene petrecute pe malul Someșului (copii care fac baie, adolescenţi care ascultă muzică rock, plimbări cu bicicleta, acumulări de gunoaie pe apă, discuţii cu diferite persoane etc.), pentru a se ajunge la meditaţii asupra poeziei în special, apoi a libertăţii (și posibilităţii acesteia), a tinereţii, a relaţiilor so
ciale. În mod interesant, poezia Ruxandrei Cesereanu arată acum o conștiinţă deplină a limitelor sale și a literaturii în general, ca evocatoare și în același timp creatoare de amintiri. Poezia apare ca un filtru al memoriei în diferite pasaje: „Cu câteva litere în plus sau în minus construim fabrici de poezie și schimbăm lumea” sau, mai explicit, „Și atunci am știut:/ ce rămâne după poezie când nimeni nu mai știe ce e poezia?/ Mă găsesc acum sub cuvinte, pe o platformă./ Poemul verii, atârnat de belciuge, nu are de dat socoteală nimănui”.
Dar recuperarea lirică a trecutului, precum și natura fundamental textuală a memoriei și, deci, a istoriei nu constituie tema centrală a cărţii, care rămâne totuși, în linii mari, nostalgia. Întregul volum pare un colaj de amintiri peste care se suprapun constant pasaje epifanice, survenite în retrospectivă, conferind o ritmicitate plăcută lecturii prin modificările de ton ce le însoţesc pe cele grafice; astfel, imaginea iniţială, declanșatoare de amintire e scrisă cu caractere normale, pasajul pe care lam numit epifanic, de factură gnomică, e redat în italice, pentru ca, în final, majoritatea poemelor să se încheie cu evocarea unui moment trecut, în caractere boldate. Această dispunere grafică sugestivă lasă să se întrevadă transformările suferite atât de eul liric, cât și de lume. Mai importantă însă e conștiinţa relaţionării celor două,
schimbările lumii fiind de fapt dependente de perspectiva eului liric, la rândul ei modificată. Astfel, ochii eului observator „sau făcut unul singur în frunte,/ o cameră de filmat care se rostogolește”, metafora din versul al doilea fiind elocventă pentru această conștientizare și ex‑plicitare a relativităţii de perspectivă inerentă poeziei.
Versurile din acest volum păstrează asocierile inedite cu care Ruxandra Cesereanu nea obișnuit („Slăvesc tinctura de iod a verii în care șorecarii fugăresc cârtiţe” sau „Realitatea e o fetiţă japoneză trântită în genunchi pe aeroport,/ cu chipsuri și biberon de mentă”), precum și unele imagini recurente (de exemplu, cele din sfera acvaticului murdar: „Apa maronie e un rachiu cu hârtoape”, „apa era o preacurată groapă comună”), dar cunoaște un câștig prin soliditatea construcţiilor poetice, care renunţă la abuzul de grotesc și macabru vizual spre a căuta o mai mare precizie a comparaţiei și metaforei („Împăcarea cu sine e o persecuţie pe viaţă,/ împăcarea cu ceilalţi, o anomalie genetică”).
California (pe Someș) e, după cum declară și autoarea, un singur poem, în care se întrepătrund amintiri și reflecţii, gânduri și imagini, dar care, mai presus de orice, e marcat de o conștiinţă a propriilor mijloace și de un control al artei poetice decisiv superioare volumelor precedente.
Noi studii cu privire la MachiavelliAlexandru Racu
Radu Diaconu
8 | CRONICI
Pentru Leo Strauss, viziunea populară asupra lui Machiavelli ca învăţător de rele și avocat al diavolului,
deși departe de a fi completă, este mult mai apropiată de adevăr decât încercările academice de al transforma pe gânditorul italian întrun autor cu indubitabile în clinaţii democratice. Poziţia lui Strauss a fost de altfel și cea adoptată de Biserica Catolică, instituţie care, în perioada modernităţii timpurii, la pus la index și la afurisit pe „fiul diavolului”. Însă, în paralel cu această lectură, o alta care începe cu recepţia timpurie a lui Machiavelli în ţara natală continuă cu Rousseau și merge, în secolul XX, până la Quentin Skinner, care insistă asupra substanţei republicane a gândirii secretarului florentin și chiar afirmă, alături de Rousseau, că, fiind departe de a le furniza principilor sfaturi diabolice, Machiavelli expune de fapt în Principele mecanismele diabolice ale puterii princiare, pentru ca, luând cunoștinţă de ele, il popolo, ce reprezintă de fapt adevăratul discipol pe care Machiavelli vrea săl iniţieze în arta politică, să poată astfel să le combată mai
bine în eterna sa luptă cu puterea dominantă exercitată de i grandi.
Această problemă hermeneutică fundamentală este doar una dintre multiplele teme abordate în volumul apărut la Editura Ars Docendi a Universităţii București, intitulat New Studies on Machiavelli and Machiavellianism și editat de profesorii Gheorghe Stoica și Sabin Drăgulin. Volumul reunește contribuţiile în engleză, franceză și italiană ale mai multor autori din România, Ungaria, Rusia, Franţa, Italia și Statele Unite, con tribuţii academice prezentate în cadrul colocviului „Noi studii cu privire la Machiavelli și Machiavelism. Abordări și istoriografie”, organizat în toamna anului 2009 de Facultatea de Știinţe Politice din cadrul Universităţii București și Institutul de Cercetări Politice și Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Dincolo de abordările teoretice și istorice ale operei machiaveliene, studiul scoate în evidenţă și impactul lui Machiavelli asupra
l u m i i politice și nu n u m a i .
Devenit referinţă
sine qua non în dome
niul studiilor strategice și mili
tare, Machiavelli a fost elogiat de Lenin și Mus
solini, dar și de neoconservatorii americani ce au jucat un rolcheie în cadrul administraţiei Bush. A fost studiat cu minuţiozitate nu doar de generalul de Gaulle, ci și de Stalin. Ia influenţat, așa cum relevă studiile semnate de Ana Bazac și Gheorghe Stoica din cadrul volumului, pe gânditoricheie din tradiţia marxistă, precum Antonio Gramsci și Louis Althusser. Mai mult chiar, așa cum subliniază Enzo Baldini, astăzi îl întâlnim și în ipostaza unui autor „care a fost redus la rolul de ghid în practica profesională și individuală”. Avem așadar „un Machiavelli pentru manageri sau pentru
profesioniști din domeniul marketingului (…) și chiar un Machiavelli care a devenit un mentor de renume al femeilor angajate în «lupta dintre sexe»”. În acest sens, este suficient să trecem în revistă doar câteva titluri la care face trimitere autorul pe care lam citat: The boss. Ma‑chiavelli on managerial leader ship (2000); The corporate prince. Machiavelli’s timeless wisdom adapted for the modern CEO (2002); The Prin‑cessa. Machiavelli for women (1997).
Volumul surprinde în mod plăcut prin diversitatea abordărilor, conţinând și o serie de studii cu privire la influenţa și receptarea lui Machiavelli în spaţiul românesc. În acest sens, de la studiul profesorului moscovit Marc Youssim cu privire la premachiavelismul lui Vlad Ţepeș, așa cum este reflectat acesta întrun text medieval al ambasadorului ţarului Ivan al IIIlea în Moldova, până la studiul lui Alin Gherman despre indirecta influenţă a lui Machiavelli asupra domnitorului Petru Cercel și de la receptarea sa de către Nicolae Mavrocordat până la influenţa exercitată de secretarul florentin asupra lui Caragiale, Machiavelli apare ca o prezenţă mai degrabă discretă în spaţiul românesc, dar în același timp ca furnizorul unor instrumente analitice esenţiale pentru efortul de înţelegere al lumii politice, inclusiv în articulaţia ei specific românească.
Pe Someş, spre o nouă poezie
Asociat în general cu noţiunea de machiavelism, devenită sinonim cu lipsa de scrupule, Niccolo Machiavelli rămâne până astăzi un subiect de dezbatere cu o posteritate impresionantă.
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Angelo Mitchievici
Dana Ţabrea
Cronică de teatruCronică de film
CRONICI | 9
„Frumuseţea va salva lumea” – apoftegma misterioasă a lui Dostoievski ar putea deschide
avenit filmul lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, în locul mottoului celinian din Călătorie la capătul nopţii. Dar soteriologia sorrentiniană mi se pare mai degrabă una individuală, lumea va fi salvată pentru cei care îi pot vedea frumuseţea. Nu este de mirare că Jep Gambardella, personajul principal al lui Sorrentino, acest spectator afin melancolicului lui Verlaine, „Compunând acrostihuri indolente,/ Întrun stil poleit de melancolia soarelui…”, este concomitent critic de artă la unul dintre marile jurnale italiene, autorul dezabuzat al unui singur roman, Aparatul uman, scris întro tinereţe îndepărtată și un recunoscut ca atare rege al mondenităţii, un arbiter eleganti‑arum al Romei, un seducător dandy la 65 de ani. Există permanent o dublă faţetă a lumii pentru care Jep servește drept cicerone. Una este cea a unei inefabile Rome nocturne, Romamuzeu, Roma ca operă de artă, a marilor coruri, a statuilor, a fântânilor, a grandioaselor palazzouri, decor incomensurabil al unei estetici urbane. Cealaltă Romă, senzualameţitoare, făcută din carne și iluzii, aparţine unei
high society decadente, a vieţii mondene, ţesută din sex și haute couture, din gau‑che caviar și cabotinism cu parfum de pastișă d’anunzziană, reunind familii nobiliare, conţi și contese în declin, închiriaţi cu seara, curatori celebri, starlete, romancieri rataţi, curve tragice, cardinali gurmanzi etc., totul asezonat cu o sfântă centenară. În fapt, marea frumuseţe stă în acest efect de contrast pe care cele două Rome îl fac, ca în celebrul tablou al lui Thomas Couture, Romanii decaden‑ţei, contrast realizat paradoxal printro subtilă simbioză a cadrelor prelucrate parcă în instantanee hipnotice. Jep ne conduce prin interioare somptuoase, precum fostul palat al familiei Collona, la tot felul de jet‑parties ale unei high society italiene trăind cu o senzualitate aproape disperată efemeritatea clipei, printre ruine luminate a giorno și terase vibrând în ritmul sutelor de corpuri electrizate erotic. De la costumele pe care le poartă la tonul unei discuţii, totul este ales cu grijă, încât până și frazele rostite la o înmormântare sunt rodul unei regii minuţioase,
capodoperă de ipocrizie și gesticulaţie mondenă. Un scriitor care a renunţat la vocaţia sa, trăind în mijlocul romanului care este această lume a vacuităţii mondene, reflectând la posibilitatea flaubertiană a scrierii unui roman despre nimic – probabil și regizorul contemplă această posibilitate! –, Jep ascunde clipa de inefabil a unei iubiri de tinereţe întrerupte misterios. Cu filmul său, Sorrentino face concurenţă deopotrivă picturii și artei fotografice, mai ales. Instantanee aparent eratice compun un mozaic hipnotic, chipuri de o voluptate litificată, zărite prin geamurile unei mașini, o girafă apărută dintre ruine, privirea unei fetiţe fixândul prin gardul unei mânăstiri de maici etc. Spre deosebire de infatigabila dolce vita felliniană, dolce far nientele lui Sorrentino este unul infuzat de o tandră ironie, în care sa turnat o picătură doar, nu mai mult, din nervalianul „soare negru al melancoliei”. Marea frumuseţe nu este numai aceea a contrastelor de reflex estetic, este și aceea a chemărilor rămase fără răspuns, a dezastrelor delectabile ale unor vieţi ratate, a inutilităţilor senzuale ale unui hedonism superior, a unei disperări calme, aproape tandre în faţa morţii, a mizeriei corpului a cărui efemeritate
deschide paradoxal către mântuire. Întâlnirea dintre sfânta adusă la Roma și Jep întrun neverosimil cadru monden, chiar dacă spectaculară, comportă riscul de a arunca în derizoriu nu doar calofilismul microsocietăţii mondene, ci și pe cel al regizorului. Cele două lumi care par aflate la o distanţă incomensurabilă în timp și spaţiu își dovedesc înrudirea prin Jep. Marea frumuseţe este scopul către care tind și sfânta, și scriitorul, regele temporar al lumii mondene, ambii capabili să înregistreze inefabilul, fiecare în felul său. Este și motivul pentru care sfânta îi acordă doar acestuia din urmă atenţia transformată întro replică enigmatică și în spectacolul unei dimineţi în care întregul balcon al vilei în care locuiește este invadat de păsări flamingo. Și, întradevăr, frumuseţea devine atunci aproape insuportabilă, iar de sub chipul descompus erotic al vestalei, Roma relevă chipul extatic al sfintei în sandale, la capătul treptelor urcate în genunchi, o sfântă dormind direct pe podea, cu naturaleţea unui fir de iarbă.
Dacă multistratificarea decorului (un home toy à l’américaine) și polivalenţa partiturilor actoricești ar
fi avut corespondent în dinamica scenică, nu aș fi avut reţineri cu privire la riscurile plantării unei piese americane întrun spaţiu cultural complet diferit. Rezervele pe care le am referitor la adaptarea unei saga americane la spaţiul mioritic pot fi depășite, dacă avem în vedere că drama lui Letts este universalizabilă: cât de multe lucruri se pot întâmpla întro casă izolată, dintrun oraș liniștit, perturbat doar de uragane (Tulsa, Oklahoma)? În plan universal, „acasă” devine locul unde omul se regăsește pe sine și își asumă verbele importante (a veni, a se duce) ale unui trecut imediat, poate încă în derulare. Iar dificultatea redării personalităţilor accentuate sau insuficienţa unei tradiţii istorice în spaţiul american pot fi ușor suplinite prin lipsa de personalitate a românilor.
Imaginaţia lui Claudiu Goga încearcă să se plieze pe scenariul realist, valorificândul la nivel psihologic, dar trecând cu lejeritate peste subtilităţile care iar fi putut imprima un parcurs magic, cum ar fi sentimentul pe care ţil poate da o casă închisă, cu jaluzelele mereu trase și bandă adezivă neagră lipind spaţiul liber de la ferestre. Fragmentarea scenariului în manieră cineastă ar putea aduce mai mult public în sala de spectacol, nu însă și consecinţa acesteia: statismul derulării secvenţiale a acţiunii scenice, surogat al „căldurii” (senzaţia de spleen și de sufocare). Ordinea impecabilă din punct de vedere scenografic (o home toy cât toată scena, desfășurată în deplinătatea nivelurilor, parter, etaj și mansardă, și cu toate spaţiile constitutive ale unei case, living, dining, dormitoare, birou, bibliotecă, mansardă) reflectă dezordinea psihologică a oamenilor ce trăiesc înăuntru drame reale.
Prologul este susţinut de Emil Coșeru, cerând reflectorul asupra sa, accentuând replicile de bază („Viaţa este prea lungă” – T.S. Eliot; „Motivele […] sunt irelevante, […] faptele contează…”), prezentând conflictul principal dintre cei doi soţi, ieșind din scenă și anticipând parcă o întreagă politică regizorală. În spectacol,
dispariţia lui Beverly constituie pretextul introducerii de noi conflicte/jocuri ale puterii din relaţiile interumane reprezentate: dintre mama autoritară (Violet) și fiica rebelă (Ivy), dintre mama neputincioasă și fiica dominatoare (Barbara), dintre mama inexistentă și fiica inconștientă (Karen). Inversarea totală a raporturilor de forţă dintre mamă și fiică (Barbara își afirmă noul statut de „cap al familiei” la finalul actului al doilea) constituie, în același timp, un excelent „duel” actoricesc între Mihaela Arsenescu Werner și Doina Deleanu. Prima are câteva momente dramatice, interpretate în forţă, cum ar fi cel de la finalul actului I, când femeia, care refuză să accepte moartea soţului, își află refugiul întrun atac de panică, asumând un gest nervos repetitiv al mâinii și ecoul acelorași vorbe reiterate până la refuz; ulterior, ea își va accepta vina în sinuciderea lui Bev. În general, trecerile de sclipirile unei minţi lipsite de orice emoţie (în special atunci când își judecă fetele sau își critică soţul ori pe oricare dintre cei din jur) la pierderile lucidităţii (din cauza bolii, a dependenţei de narcotice ori a conflictelor copleșitoare) sunt redate cu mijloacele teatrului psihologic în manieră realistă, credibilă, mai mult, cu virtuozitate. Deși nu are o partitură la fel de puternică, Doina Deleanu aduce în oglindă imaginea fiicei care preia destinul mamei sale (lucru care sa întâmplat cândva și cu Violet). Conflictul dintre mamă și fiică este ulterior substi tuit prin cel dintre sora mai mare și sora mai mică. De data aceasta, autoritatea maternală a Barbarei este demontată de Ivy cu cinism, până ce secretul înrudirii fraterne cu logodnicul ţinut până atunci secret este dezvăluit aproape accidental. Și Haruna Condurache are acum prilejul să interpreteze rolul energetic al revoltatei împotriva sorţii, depășind rolul micuţei răsfăţate rebele. Lupta nu este a omului împotriva celuilalt, ci a fiecăruia cu propriul destin de familie.
Roma eternă şi flamingii
Home Dramatic Toy
(Acasă, în miezul verii, de Tracy Letts. Regia: Claudiu Goga. Scenografia: Ştefan Caragiu. Distribuţia: Emil
Coşeru, Mihaela Arsenescu Werner, Doina Deleanu, Constantin Puşcaşu, Ioana Corban, Haruna Condurache, Petronela Grigorescu,
Tatiana Ionesi, Teodor Corban, Cosmin Maxim, Diana Chirilă, Călin Chirilă, Volin Costin. Premiera: 12 aprilie 2014,
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Iaşi)
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
10 | LITERATURĂ
Epuizat și fericit,și‑a privit opera. Ignorând mulţimea ce asista din stradă la această spectaculoasă acţiune, s‑a strecurat febril în templu.S‑a întins pe podea cu creierul gol.În sfârșit, tăcere, liniște, unicitate perfectă. S‑a lăsat dus aiurea de intensitatea cunoașterii lui.
Viaţa nr. 3
„Se privatizează domnu’ Bumb!”Vestea sa răspândit cu repeziciunea caracteristică oră
șelului de boșorogi în care toată lumea cunoștea pe toată lumea. Deci până și domnu’ Bumb, boemul și imprevizibilul sculptor în lemnele tăiate la câini, feroce consumator de vodcă, bere și puștoaice ameţite de gloria sa în continuă ascensiune, sa adaptat năstrușnicei economii de piaţă.
„Șia cumpărat un chioșc”, se bârfea la tejghea, la bufetul lui Ion din Han. Unii îi profeţeau deja falimentul, alţii, purtaţi de imaginaţie, îl și vedeau patron peste o întinsă reţea de magazine.
După câteva zile, în fiţuica locală a apărut un anunţ: „Cumpăr cofraje ouă”. Și un număr de telefon pe care doi bătrânei, făcând pe detectivii, lau descoperit ca fiind al lui domnu’ Bumb.
„O să vândă ouă”, au opinat imediat comentatorii evenimentului. „E bine, e bine”, spuneau ei fi roscoși, „de mult se simţea nevoia unei astfel de iniţiative în orașul nostru”.
Două zile a muncit domnu’ Bumb izolânduși chichineaţa amplasată în fundul curţii. Bea și muncea. Renunţase la puștoaice și la întâlniri bahice cu prietenii. Ca din întâmplare, prin dreptul casei lui treceau tot felul de persoane curioase, spionând. „Ce porcărie”, se gândea el și mai trăgea o dușcă.
Rămase fără taur, câteva femeiuști mai îndrăzneţe lau vizitat, dar lea expediat cu duritate. Navea timp de pierdut. Când a terminat cu izolarea fonică, sa închis înăuntru, ascultând atent. Degeaba. Tot se auzea. Lătratul înfundat al câinelui vecinului, huruitul mașinii
sorăsi care șia pierdut toba de eșapament la Predeal și alte zgomote nesemnifi cative și nedefi nibile.
Enervat, a cumpărat o remorcă de bolţari din BCA și sa apucat să ridice împrejurul chioșcului ziduri. Acest fapt ia intrigat pe cei doi bătrânei care au consacrat zile întregi descifrării misterului. Mai nou, unii ziceau că domnu’ Bumb a înnebunit. El însă muncea nepăsător, îndârjit. Sorăsa ia dat târcoale o vreme, apoi la lăsat săși facă de cap, pentru că era obișnuită cu astfel de ţicneli.
Seara făcea un duș, mânca la repezeală, își lua lada cu bere, se așeza în faţa mausoleului și bea până noaptea târziu, ascultând muzica din barul de peste drum. Îl trezea soarele pe la unsprezece și, mahmur, constata că, la fel ca în zilele precedente, își pusese pătura lângă mușuroiul de furnici pe carel protejase când au descărcat bolţarii. Se spăla, trăgea un gât de vodcă și începea lucrul.
Se sfârșea vara. Aproape terminase cu zidurile când sa oprit. Ca și cum șiar fi adus aminte de ceva, a făcut baie, sa bărbierit, sa îmbrăcat curat și sa dus la gară. A luat primul tren, fără săl intereseze destinaţia. Câteva zile sa plimbat prin ţară la întâmplare. Hoinăreala ia prins bine: în câteva ore, lucrarea era gata. Șia amânat ascultarea pentru a doua zi, prelunginduși intenţionat momentul de plăcere.
Sa trezit dimineaţa foarte devreme. Prin spaţiul îngust, special prevăzut sa strecurat în chioșc, plombând gaura din zid cu un balot de haine vechi. Stând în tăcere și întuneric, a simţit divina liniște a singurătăţii, a unicităţii sale.
Și dintrodată lea auzit: vrăbiile. Vrăbiile de pe acoperișul metalic al chioșcului, cu ghearele și zburătăcelile lor. Apoi o rafală de vânt a aruncat o
crenguţă uscată, care ia zgâriat dureros timpanele. Apoi pietricelele aruncate cu praștia de puștii din cartier.
Dărâmat, a început să plângă ca un copil.
În zilele următoare a făcut modifi cări. A adus o remorcă de nisip și a aruncato cu lopata între ziduri și pereţii chioșcului, a turnat deasupra o placă din beton… Epuizat și fericit, șia privit opera. Ignorând mulţimea ce asista din stradă la această spectaculoasă acţiune, sa strecurat febril în templu. Sa întins pe podea cu creierul gol. În sfârșit, tăcere, liniște, unicitate perfectă. Sa lăsat dus aiurea de intensitatea cunoașterii lui.
Apoi a auzit. Un zgomot fi n, un fâșâit ușor. Întâi a crezut că e vreun șoarece. Sa ridicat în capul oaselor și, dezmeticit, șia dat seama căși auzea propria respiraţie. Sa sforţat să nu mai respire, dar șia auzit sângele bătândui în timpane ca niște tobe.
Un moment, sa holbat în întuneric. Ca un animal hăituit, a ieșit și sa repezit în casă. Sub privirile stupefi ate ale curioșilor care intraseră deja în curte, a ieșit valvârtej și, ca o târâtoare uriașă, a reintrat din nou în construcţia acum asemănătoare unui cuptor părăsit. Nerăbdătoare, gloata a așteptat să iasă, să le ofere o explicaţie, o motivaţie. Neputânduși înfrâna curiozitatea, unul din bătrâneii detectivi sa decis săl caute. Acolo a rămas. Speriaţi și convinși că „nui lucru curat”, oamenii au anunţat poliţia.
Săracu’ bătrânelu’ – pe brânci. „Stop cardiac”, au zis chirurgii după autopsie.
(Fragment din romanulcu acelaşi titlu, în curs de apariţie
la Editura Tribuna, Cluj-Napoca)
Domnu’ Bumb –cele 28 de vieţi pământene
Ştefan Doru Dăncuş
MIELU ŞI LUPUColeà,ntrun crâng îmi pașteun lup un lup de soimai bând el și din apapârâului curat
când haiti! șiun miel peacoloun miel de soi da’ binejupâne, zice,mi tulburipârâul meu curat
biet lupu cear mai loaola sănătoasa însăte pui tu cu stăpânupârâului curat
un fir de sânge curgedin lup el fuge mieluse scapăn H2Oulpârâului curat
sau scris acestean umbraunei dumbrăvi stând cuambele gamben undaunui pârâu curat
SĂ CÂNŢI PRECUM UN CALCăţi cântă calu fals un vals nui o problemă (totu find săl cânte) normal e unui animal să nùi ceri alt son muzical decât p’ăl caren firei stă săl cânte ca de exemplu unei broaște să orăcăie și unui porc să grohăie iar unui cal ceatât de falnic tropăie să cânte
așa se face că ’ntro toamnă un cal întors de la servici traptrap traptrap cânta cânta „Îţi mai aduci aminte, doamnă?” – spectacol carei încânta și pe cei mari și pe cei mici
ŞANSĂSeapleacă trenu pe fereasta vagoanelor lui propiise recunoașten fiara asta de care nu teapropii
decât sfios – în ditai smeul în fumegarea nărilorcărùiași tot contemplă eul acest narcis al gărilor
’naintea lui cu niște pași ce sufletuţi destramăun podagros iavașiavaș apropiese de dramă
dar trenu nu e un călău și norocoasa finţăpoa’ săși urmeze drumu său în suferinţă
Şerban Foarţă
Traduceri aminte
Raymond Queneau
[Pentru copii şi pentru rafinaţi]
Şerban FoarţăŞerban Foarţă
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Emil Brumaru
Ana Donţu
LITERATURĂ | 11
Am învățat cu greu să fac și rouă
Am învățat cu greu să fac și rouă
Și curcubeie duble‑n cer, tot greu…
De‑aceea mă închin lui Dumnezeu,
Dânsul le face simplu pe‑amândouă
Și mai frumos și mai fără habar
Numai mișcând un deget la‑ntâmplare:
Iscă stupi plini de mir, fi ne mărare,
Trupul tău prins în vis ca‑ntr‑un pahar
Cu apa proaspătă pe care‑o sorb
Deodată și cu fesele și sânii,
Ferit în ceața clipei dulci de mult hapsânii,
Blând pipăindu‑ți trupul ca un orb
Ce știe sufl etul curat să ți‑l răsfețe
Între cearceafurile sfi ntei diminețe…
–dacă aș � un gândacaș � urât și nu mi-ar păsaaș � prost și nu m-ar durea nici în cotaș umbla prin locuri întunecate și
murdareaș dormi în crăpătura din pereteși m-aș înmulțifără atașări și sentimente
–am băgat mâinile în buzunarele
paltonuluiși am dat de un pachet de țigăriAstra fără �ltru pe care le fumează
doar boșorogiimama le pune prin paltoane primăvaraca să nu facă molii
am scos una și am aprins-o
lumea văzută de aiciîncepe să-mi placă
(poem de dragoste)am făcut cafeazăpăcindu-mă, mi-am turnat în două cești
–ploaia face să geamă acoperișurile sub care ne-am ghemuit ca niște iepuri
�ecare lângă peretele luicu spaima luica supa vărsată pe covor
în miezul �ecărui lucru e o nedumerire
în �ecare strop de ploaie – un �r de praf
cineva să vină să-și lipească buzele de urechea mea și când va vorbi să aud căldura cum se
face cercuri cercuri
–dumnezeu a stat câteva ore în mallprivind cum se succed oameniipe scara rulantă
–am văzut draperiile devenite spre searăniște brațe atârnând pe lângă corp
cum răul intră prin vizorul ușiiși nimic de partea cealaltă
(ceva se petrece în colțurile încăperilor pe sub mese în spațiile dintre dulap și peretedintre pat și podeadintre palmă și obraz)
când apa picură din robinetaici nu rămâne nimiciar cuvintele care eliberează sunt
o baie din care ieși întotdeauna mai murdardecât ai intrat
–nimeni nu-ți zice că ești în rahat când
ești în rahatnimeni nu te ia de păr nu te dă cu
capul de perete nu-ți dă palme nu te înjură de aia ne spargem noi țestele de aia ne urâm că cine altcineva să-ți bage capul
în chiuveta cu apă receși să-ți zbiere
nimic nu va � bine
va � din ce în ce mai rău
–dumnezeu smulge petale din �orisunt nu sunt sunt nu sunt
–am toate datele să mă înfurii acumam toate argumentele să arunc
borcane de la geam să cad pe jos și să fac isteriedar înghit spumele care țin să-mi iasă
pe gurăpentru că singura oară când am dat cu
pumnul în pereteam nimerit peste întrerupătorși lumina care a țâșnit din becm-a făcut să-mi �e rușine
Nicoleta Popa
***
când credeam că femeia din mine s-a
dus
și mă pregăteam pentru o debarcare
onorabilă
a apărut poetul în haine de gală
și mi-a arătat lumea ca un paradis.
***
după ce te citesc
te scriu cum pot mai bine
așa mă îmbăt eu
cu iluzia că trăiesc.
***
fără tine
și nemărginirea a ajuns să �e mică
dezamăgirea a căpătat cote astronomice
nu mai am niciun loc în care să mă
ascund
toate camerele interiorului meu
mă refuză
neîngrijite
cu praful de-un centimetru
cu geamurile neșterse
cu șobolani și gândaci peste tot
așteaptă curățenia de Paști.
***
pot � foarte frumoasă când vreau
pot � chiar foarte frumoasă când
situația o cere
și acum o cere,
acum ochii verzi se învârtesc în văzduh și
adună tot
ca un aspirator adună tot
ochii verzi îmi înghit inima,
plămânii, părul, mâinile și mai ales
buzele
buzele astea care n-or să mai aibă ocazia
să-i sărute
�ind înghițite deja,
în schimb, vor rosti fremătând cuvinte
nemaiauzite,
într-o limbă nemaivorbită
și atunci ochii vor vomita buzele,
ochii vor sta în genunchi și îmi vor
implora buzele să vorbească.
(Poeme apărute în volumul Solitudinea e țara mea, Editura Adenium, 2014)
Îngerii şi lucrările lor
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
12 | INTERVIU
Marius Manole
Ar juca teatru de dimineaţă până seara. Îi place scena și de mic a știut că acolo vrea să ajungă. Când era în clasa a IV‑a a jucat cu Dorel Vișan și Adrian Pintea în filmul Un bulgăre de humă. Mereu a vrut să joace în orașul natal și să fie alături de cei dragi, dar viaţa i‑a rezervat alte locuri
unde să‑și pună talentul în valoare. Revine mereu în Iașul natal, iar primul lucru pe care îl face când ajunge aici este să meargă direct acasă, la mama.Uneori are și trei spectacole pe seară, dar nu se plânge de acest lucru.Nu se crede un actor talentat, dar recunoaște că, pentru tot ce este astăzi, a muncit foarte mult.
Cum te‑ai prezenta celor care nu știu cine este Marius Manole?
Sunt Marius Manol e, actor la Teatrul Naţional din București, născut la Iași, în 1978. Cam atât. În esenţă, asta este. Important este unde teai născut, ce studii ai și, dacă ești angajat, unde ai cartea de muncă.
Pentru un actor este greu în ziua de astăzi să aibă o carte de muncă?
Da. Este din ce în ce mai greu, pentru că locurile sunt blocate în teatre, nu se deblochează, nu se dau concursuri. Pe timpuri, în fi ecare an se dădea câte un concurs în fi ecare teatru. Acum nu mai funcţionează așa, iar actorii tineri nu mai au nici o șansă să facă parte dintro trupă de teatru. Nici nu știu dacă își doresc acest lucru. Am întâlnit mulţi tineri care îmi spuneau că nu doresc să se angajeze întrun teatru. Am întrebat de ce și mi sa spus că nu doresc să joace toate porcăriile care se joacă acum. Acesta este unul dintre răspunsuri. Altul ar fi de genul: „pe salariul acesta nu am de ce să stau întrun teatru”.
Te‑ai bucurat când ai avut carte de muncă?
Mam bucurat, pentru că fac parte dintro generaţie care a fost crescută cam așa: trebuie să avem un loc de muncă, o casă și o familie. Primele două leam și realizat. Pe a treia nu, dar nu este târziu. Mam bucurat pentru că îmi place să fac parte dintro trupă, dintro familie. Când eram la Teatrul Naţional din Iași, unde am debutat când eram student, îmi plăcea tare mult sentimentul că aparţineam unei trupe. Sunt mândru că sunt angajat la Teatrul Naţional din București, îmi iubesc locul de muncă și îmi place să joc.
Se întâmplă să joci cu actori cu care să nu rezonezi?
Sigur. Uneori poate nu suntem pe aceeași lungime de undă. Unii uită textul, alţii sunt dezinteresaţi sau nu răspund așa cum ar trebui pe scenă. Nu mi sa întâmplat ca în roluri principale, roluricheie, să am contact cu actori care să numi placă deloc, pentru că aș fi refuzat să joc.
„Pentru mine, actoria este o meserie pe care, dacăo faci bine, o ridici la rangde magie. Dacă nu, o laşi la rang de meserie”
Cum te pregătești pentru un rol? Cum arată „bucătăria internă” a acto‑rului Marius Manole?
Trăim în secolul vitezei, când bucătăria internă se reduce drastic. Nu mai avem timp, cum era înainte de ’89, când actorii, dacă aveau spectacol seara, nu făceau nimic în timpul zilei, aveau grijă ce mâncau, stăteau mai mult în pat, își făceau exerciţiile de dicţie. Acum suntem întro alergătură de dimineaţa până seara. La ora 7.00 îmi scot câinele afară, după care încep să am
repetiţii. Uneori câte două, alteori câte trei spectacole pe seară. Nu mă mai pregătesc în nici un fel. Am învăţat să mă concentrez foarte repede. Sunt de principiu că actoria nu trebuie tratată ca pe nu știu ce meserie. Nu cred așa ceva. Toate meseriile sunt speciale. Pentru mine, e o meserie pe care, dacă o faci bine, o ridici la rang de magie. Dacă nu, o lași la rang de meserie. Nu fac parte dintre acei actori care înainte de spectacol se concentrează. Vorba lui Dem Rădulescu: „Mă concentrez, adică mă fac mai mic?”. Dacă știi ce ai de făcut pe scenă și știi ce ai repetat două luni de zile, nu cred că trebuie să stai înainte de spectacol și să meditezi. Nu fac nimic special înainte de spectacol. Beau o cafea. Nu am tabieturi. Am fost crescut cu tot felul de povești de genul acesta: actorul, înainte de spectacol, nu are voie să mănânce, nu trebuie să doarmă. Acumulasem foarte multe frici din această cauză. Nu fac parte din soiul acela de actori care intră în pielea personajului, se adâncesc în el și intră în transă. Nu cred în aceste falsuri, că ieși de pe scenă și spui: lasămă să ies din personaj, sămi revin.
La începutul carierei, spuneai că îţi plăcea să rămâi singur în sala de spec‑tacol pe scenă. Acum se mai întâmplă acest lucru?
Și acum fac asta. Mă fascinează în continuare lumea teatrului. Și acum îmi place mai mult lumea din culise, în comparaţie cu spectacolul. Mi se pare că spectacolul din culise este unul pe care publicul ar trebui săl vadă. Dacă ar fi după mine, aș pune publicul în cealaltă parte. Mă fascinează momentul când actorul stă în culise, iar pe scenă devine altcineva dintrodată. Dintrun om obișnuit, devine un Ștefan cel Mare sau un Hamlet. Mă fascinează cum se adună energiile și cum actorii sunt atât de nebuni și de copii încât să se lase priviţi de 800 de ochi și să accepte să fi e goi, cumva. Să se joace cu sentimentele oamenilor și cu ale lor. După spectacol îmi place când toată lumea iese, iar în sală și pe scenă rămân toate energiile care sau strâns. Este foarte interesant să vezi cum scena și sala încă trăiesc după terminarea unui spectacol. Teatrul însuși are o energie a lui.
De mic te visai pe scenele din ţară?Categoric. Nu am crezut că o să se și
întâmple atât de repede și atât de ușor.
Cum de s‑a întâmplat atât de repe‑de, mai ales că în zilele noastre tinerii absolvenţi de teatru se plâng că nu au unde și ce juca? Mulţi dintre ei aleg va‑riantele alternative.
Pe timpul meu, nici măcar aceste alternative nu existau. Cred că fi ecare om are steaua lui. Tot ce mi sa întâmplat în viaţă a fost cu voia mea. Dacă ești încrâncenat și spui că vrei să ai succes, cred că abia atunci ai mai puţine șanse. Sigur că, dacă stai acasă relaxat și aștepţi ceva, este clar că nu se va întâmpla.
Este greu să funcţionezi 20 de ani în teatru și de fi ecare dată să fi i altcineva.
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
INTERVIU | 13
„Dacă un om oboseşte după un spectacol, eu obosesc după trei”
Ţi‑ai promis ceva când ai intrat prima dată în teatru?
Da. Miam promis că nu voi face rabat niciodată de la muncă, miam promis că nu voi trata meseria aceasta ca pe un loc unde vin la serviciu și miam promis că ori îmi fac meseria la cel mai înalt nivel, ori nu o mai fac.
Joci foarte mult. Fugi dintr‑o parte în alta. Cum și unde îţi regăsești forţa de muncă?
Am o capacitate foarte mare de regenerare. De exemplu, dacă unui om îi trebuie șase ore ca să doarmă pentru a se odihni, eu am nevoie de trei. Dacă un om obosește după un spectacol, eu obosesc după trei. Nu mă laud, dar pur și simplu așa se întâmplă. Aseară am avut două spectacole. Am terminat după miezul nopţii. Am ajuns acasă. Dimineaţă am scos câinele afară, am făcut drumul până la Iași. La ora 21.00 plec iar pe drum. Dimineaţă am repetiţii, după care alt spectacol.
Spuneai că te bucuri că ai făcut școala de actorie la Iași…
Da. Mă bucur enorm pentru asta și le sunt recunoscător profesorilor mei. Sunt produsul școlii ieșene, iar bucureștenii mau acceptat din prima. Dacă nu aveam o școală bună, nu aveau cum să mă îmbrăţișeze așa, dintrodată. Cred că profesorii mei șiau făcut datoria.
Ai simţit cumva că Iașul te‑a respins imediat după ce ţi‑ai terminat studiile?
Nu. Și nu cred în chestia asta. Pentru orice ușă închisă există o fereastră deschisă, iar ceea ce îţi este dat, în frunte ţie scris. Îmi accept destinul și, în general, tot ce mi se întâmplă în viaţă. Accept cu fruntea sus, pentru că știu că așa trebuie să fie. Boala, moartea și tot ce se întâmplă în jurul meu le accept, pentru că sunt inevitabile.
„Aş fi mulţumit dacă aş avea un copil ca mine”
Părinţii tăi sunt mulţumiţi de ceea ce faci?
Cred că da. Și acum mă mai ceartă. Mama ar fi în stare să mă bată dacă aș face ceva neindicat. Sunt copilul lor în continuare și așa va fi mereu. Cred că sunt mândri de mine. Nu prea vorbim despre asta. Nu sunt genul de om care are nevoie de confirmări sau de prea multe laude. Mă feresc mereu de asta. Cred că am niște părinţi fericiţi. Au un singur copil, care a făcut ceva în viaţă. Am o carieră, o casă pe care miam cumpărato singur, îmi plătesc rata la bancă, am un câine și o pisică. Probabil că ei așteaptă un nepot.
Și ce le spui cu privire la asta?Să aștepte sănătoși. Când săl fac? În
tre două spectacole? Când săl cresc? Aș fi mulţumit dacă aș avea un copil ca mine. Aș fi fericit.
Când trebuie să aibă un actor curaj?Atunci când deja are niște lucruri în
spate și lumea are niște așteptări din partea lui. Trebuie să aibă curaj pentru că
începe să simtă presiunea. Este greu să funcţionezi 20 de ani în teatru și de fiecare dată să fii la fel de bun. Și mie mi se mai spune: „ai fost bine, dar nu e ca în alt rol”. Nu poţi să le faci pe toate la fel și nici nu trebuie. Ai nevoie de curaj atunci când ești mic și nu vine critica să te vadă. În momentul când ai un nume, începe să se umple sala cu Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Mariana Mihuţ, Rodica Mandache sau Rodica Negrea, care vor să vadă ce ai făcut. Miam găsit curajul în felul următor: eram în spatele scenei la Arcub. Erau Însemnările unui nebun. Domnul Bălănescu era în culise și își încălzea degetele. Sala era plină de celebrităţi. Aveam emoţii. În secunda aia mam gândit: dacă Dumnezeu ar spune acuma „Bă, Manole, ce ai prefera acum? Să ai cancer sau să joci spectacolul acesta?”, iaș răspunde „Să joc, nenică. Hai, deschide cortina!”. Îmi face plăcere când intru pe scenă și mă bucur chiar dacă greșesc, pentru că am o mare capacitate de a șterge tot. Nu îmi este frică decât de Dumnezeu, de boală și de moarte.
Ai simţit că publicul poate fi educat prin teatru?
Nu numai că am simţit, dar am primit și reacţii pozitive pe facebook sau chiar în scrisori. Sunt oameni care îmi spun că nu au mai fost de mulţi ani la teatru ori au fost fără tragere de inimă. Când au venit să vadă spectacolul cu mine, șiau dat seama că au pierdut mult de când nu au mai fost la teatru. Unii miau mărturisit că au ieșit din depresie după ce au văzut un spectacol, iar alţii că vor să revină pentru că simt teatrul ca un drog. Poţi schimba viaţa oamenilor din sală fără săţi dai seama.
În câte spectacole joci în acest mo‑ment?
Foarte multe. Douăzeci și două.
„Joc şi pentru bani, dar mai ales pentru bucuria de a fi pe scenă”
Ce le‑ai spune celor tineri care se pregătesc pentru o carieră în teatru și poate care te au ca model?
Nu știu cât talent am. Pe mine munca ma adus aici.
Dintre un om talentat care nu muncește și unul fără talent care muncește, mereu cel care muncește va avea de câștigat. La fel ca în sport. Actoria este, de fapt, o meserie de sportiv. Antrenamentul zilnic este extraordinar de important. Iar dacă nu muncești, poţi să ai talent cu carul. Am văzut foarte mulţi colegi care au talent și sau ratat din cauză că li sa părut că este de ajuns săl aibă. Le recomand studenţilor și actorilor tineri să joace la început de carieră orice, oricât, oricum, chiar fără să ceară bani. Aceștia vor veni mai târziu, cu siguranţă. Dacă din start pui întrebarea cât ţi se oferă, ai pierdut pariul. Să joace chiar și roluri pe care nu le iubesc, să înveţe să le iubească. Chiar dacă dau de parteneri cu care nu vor să joace, să o facă. Școala nu se face numai în școală. De fapt, școala adevărată o faci pe scenă. Dacă nu ai mingea la picior, cum se spune, nu ai cum.
Cum treci de la un personaj la altul?Foarte ușor. Pentru mine, actoria este
o joacă. Dacă mă duc la casa de bilete din gară și vreau so enervez pe doamna de acolo, încep să joc un bâlbâit care cere un bilet. Mă amuz și prin magazine. Merg strâmb, mă prefac șchiop, să văd cum reacţionează lumea. Așa văd eu actoria. De exemplu, acum mă fac că sunt profesor de violoncel. Publicul știe că nu sunt, la fel și eu. Peste o oră poţi să mă pui să joc Puk. Asta înseamnă studiu.
Refuzi roluri?Da. În special pentru că stau prost cu
timpul. Joc trei spectacole pe seară. Acum mă gândesc unde săl pun pe cel cu numărul patru (râde). Poate la matineu. Uneori nu mă interesează textul, alteori numi plac partenerii sau regizorul. Câteodată mă duc pentru bani. Multă lume spune că artistul nu are nevoie de bani, dar nu este așa. Nu cred că Meryl Streep trăiește din împrumuturi.
Salariile din teatru care se vehicu‑lează sunt reale?
Da. Am colegi care au salariul de 10 milioane.
Joci pentru bani?Joc și pentru bani, dar mai ales pentru
bucuria de a fi pe scenă.
Însemnările unui nebun, un specta‑col cu un succes la care nici tu nu te așteptai!
Am sperat în viaţă că vor veni 500 de oameni să se uite la mine o oră și 40 de minute. Iam spus regizorului Felix Alexa, cel care mia propus nebunia asta, că eu nu joc așa ceva. Iar acum mă mir cum de sa umplut sala.
Ești foarte activ în mediul online.Da, pentru că miam dat seama că nu
mai sunt bani pentru afișe și atunci singurul mod în care îţi poţi anunţa evenimentele sunt canalele online. În București, întro seară sunt cel puţin 40 de spectacole. Cum poţi să atragi lumea la spectacolul tău? Facebookul nea ajutat tare mult pe noi, actorii tineri.
Ești un om simplu?Da. Mi se pare greu să fii din Iași și să
fii complicat. Mam ferit să mă consider „zeul Marius Manole”. Sunt un om normal, cu niște calităţi și care a avut noroc foarte mult în viaţă.
Ce înseamnă pentru tine Radu Beligan?
Rezistenţă.
Medeea Marinescu?Curăţenie.
Victor Rebengiuc?Adevăr.
Rodica Mandache?Joacă.
Radu Afrim?Bunătate și talent.
Ce‑i lipsește teatrului din România?Experimentul. De fapt, lipsa banilor,
care duce la lipsa experimentului. În România nu se face experiment. Acesta ar trebui finanţat de stat. Experiment înseamnă să faci ceva care poate să prindă sau nu la public. De aia nu se mai descoperă nimic nou în teatrul românesc. Cu teatrul de experiment nu câștigi bani de la public. Trebuie să fie cineva care să finanţeze așa cum se întâmplă în străinătate. Teatrul este ca medicina. În medicină se fac niște experimente ca să descoperi un anumit medicament și se investește pentru asta. Așa ar trebui să fie și în teatru. Nu moare nimeni dacă nu are teatru. Dacă nu ai medicamente, mâncare sau apă, mori, dar dacă nu ai teatru, nu se întâmplă asta. Teatrul este o altfel de hrană, de care nu toată lumea are nevoie.
A consemnat Andrei Giurgia
„Nu îmi este frică decât deDumnezeu, de boală și de moarte”
Nu fac parte din soiul acela de actori care intră în pielea personajului, se adâncesc în el și intră în transă.
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
14 | ESEU
Marcela Ciortea
Polemici cordiale
De la Septuaginta la Harababura lui Cristian Bădiliţă e tot atât cât de la Psaltire la
Un castel în Spania pentru Annia sau Degeţelul lui Șerban Foarţă, nici mai mult, nici mai puţin. Nu mulţi s‑au bucurat de o atât de subtilă atingere de înger încât să dea pentru copii o poezie atât de izbutită întru delicateţea verbului exprimat, în profunzimea gândului ori în asocierea imaginii.
Lăsând la o parte cele sfi nte (care, între noi fi e vorba, te pot sminti, dacă nu te afl i temeinic pregătit să le în
tâmpini), trebuie spus că, în cazul celor lumești, discutăm despre volume de poezie pentru copii. De bună seamă, nici un om cu scaun la cap nu a văzut vreodată copilul în afara sfi nţeniei, iar acest lucru face povestea și mai frumoasă. Dacă poetul Șerban Foarţă își dedică volumele de
poezie fetiţelor unor prieteni – Annia și Alexandra –, poetul (de data aceasta) Cristian Bădiliţă dedică volumul Harababura. Carte pentru cei ce știu să recite‑un poeziu (Cărţile Tango, 2014, cu ilustraţii de Malvine Macenco) propriilor copii: „Se dedică iarăși lor/ Irinei, lui PaulVictor”. Atenţie la metrică: se va citi [Pol], nu [Paul]! Prin urmare, vom răsfoi un superb volum de poezii/poeziuri ritmate și rimate. Cum?
Cristian Bădiliţă nu mai are nevoie de nici o prezentare; pentru cine a ajuns chiar și numai din întâmplare pe tărâmul umanioarelor este deja un nume cunoscut. Deci nu e de mirare că domnia sa fi ltrează cu har întregul bagaj acumulat printrun efort personal, pentru al trece cu farmec în vlăstare: lunile anului, ceva despre anotimpuri, sărbătorile mari – Paștile și Crăciunul –, moșii îndrăgiţi – Moș Crăciun și Moș Niculae –, ziua mamei, animalele prietene – pisicuţa Alice și căţelul Bobică –, păpușa, personaje din povești – ursul păcălit de vulpe și scufi ţa –, cifrele și, nu în ultimul rând, copilul Isus, iată un inventar dintro sufl are a ceea ce ar putea stârni interesul unui copil de vârstă mică și nu numai. Desenele superbe, inspirate, colorate, vii, nu pot fi reproduse în spaţiul de faţă, dar o selecţie de versuri putem face.
Toate sunt harababurite în ordinea versurilor din acest volum. În primul rând, așezarea textelor: dacă unele sunt aliniate, semn că există aici o disciplină, cele mai multe refac în pagină diverse variante, mai alungite ori mai restrânse, ale Coloanei lui Brâncuși. Moș Crăciun este un aiurit, care sa zăpăcit prin calendar, pornind saducă darurile în toiul verii: „Moș Crăciun, strigau piticii,/ dute iute înapoi/ în palatul tău și vinon/ toiul iernii pe la noi”. Ce va fi adus moșul nerăbdător vor afl a cititorii mari și mici deschizând volumul la pp. 2021. Fabula trenului grăbit deţine, în mod bizar, un singur personaj. Dar are morală: „Grăbitul fără rost/ rămâne mereu singur/ și prost” (p. 32). Povestea ursului rămas fără coadă e doar o basnă scornită de o vulpe invidioasă (p. 37), iar Scufi ţa este gri, mai prudentă decât vestita ei surată roșie, lucru carei atrage antipatia aceleiași cumetre vulpi: „«Ce faci, dragă?»/ spune vulpea,/ «Unde mergi așa degrab’?»/ «La bunica, în pădure./ La taifas nu pot să stau./ Iartămă», răspunse fata,/ «mă grăbesc,/ am multă treab’!»// Ofensată, vulpeandată/ o zbughi la conu’ lup/ șii lăsă o telegramă:/ «Vezi Scufi ţă Gri. Te pup»” (p. 39).
O minune cu Isus copil este, în acest volum, poezia de inspiraţie religioasă care trimite la miracolul divin al însufl eţirii imaginat întro joacă de copii constând în sculptarea de păsări din noroi: „…dar ce poţi să faci cu ele –/ păsări din noroiul orb?// Cum tovarășii de joacă/ păreau tare supăraţi,/ El, Isus, bătu din palme/ și le porunci: «Zburaţi!»” (p. 43). Prin urmare, cine se grăbește săși închipuie că în harababură nu există nici o rânduială nu merită să se cheme cititor. Am spus deja că acest volum este scris cu destinaţie fi xă, pentru Irina și PaulVictor. Dar copiii cresc. Iar poeziile intră în circuitul general, pentru toţi copiii care se pricep să recite. Știm aceasta din arta poetică de la p. 44: „Vine o vreme/ de scris poeme/ pe tren pe gară/ pe nopţi de vară/ pe cinci pe nouă/ pe oi de ouă/ pe patru jumătate/ pe frunze uscate/ pe faţă pe spate/ pe azi pe mâine/ pe apă și pâine/ pe unghii și piele/ pe lună pe stele/ să dea doru’n ele!// Cu aur se scrie/ doamna Poezie/ cu panăaurie// și cu argint viu/ foarte străveziu/ domnu’ Poeziu”.
Incursiunea pe care neo propune autorul prin lumea românească interbelică este pri
lejuită de selecţia a nu mai puţin de șaisprezece texte elaborate de autor în ultimii douăzeci de ani și grupate cronologic, astfel încât imaginea pe care o oferă întregul, adică lucrarea Ciorne și zile, este perfect unitară. Nici un moment cititorul nu simte că ar fi vorba despre texte scrise și publicate separat (în intervalul 19922010).
Autorii comentaţi, strânși cu grijă și „preţuire”, stând de veghe ca niște „templieri care să salveze cele scrise”, sunt numeroși: Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Goga, Blaga, Noica, Cioran, Vulcănescu, Sandu Tudor, Fundoianu etc. Dintre toţi, Noica ocupă un loc privilegiat și nu e de mirare, dacă avem în vedere apropierea constantă dintre cei doi… sibieni. Faptul că Ion Dur la vizitat deseori la Păltiniș pe marele fi losof, iar apoi, după trecerea sa în nefi inţă, a fost primul și cel mai priceput analist al operei de tinereţe, inclusiv al publicisticii, se observă cu asupra de măsură în cele trei texte pe care i le dedică.
Despre Noica, Ion Dur scrie în textul „Între mitul școlii și revolta metafi zică”, unul dintre cele mai substanţiale portrete ale marelui fi losof, arătând obsesia
acestuia pentru mitul școlii, analizând fabula fi ului risipitor, subli niind dandysmul și donchijotismul acestuia, dar și rolul său de antrenor cultural, revolta metafi zică proprie unui dandy romantic etc.
Dacă în acest text din 1994 se simte o apropiere și o afecţiune mai mare, proprii unei perioade de sincronism al receptării lui Noica în spaţiul românesc, întrun text din 1999, dedicat episodului gazetăresc de la Buna Vestire, se simte o anumită schimbare de atitudine. Analistul arată derapajul lui Noica, cecitatea, strabismul etic din perioada septembrieoctombrie 1940, când fi losoful a colaborat cu ofi ciosul mișcării legionare.
Chiar dacă cele douăzeci de texte din Buna Vestire pot fi luate și ca „vocalize stilistice”, chiar
dacă pot fi văzute și ca texte „circumstanţiate”, analistul simte nevoia să sublinieze retorica facilă ce travestește politicul în hlamida spiritualului, apelul la sofi sme și retorică paradoxală și ică,
proprii efortului lui Noica de a interpreta vorbele Căpitanului. Dar, deși afl at în slujba unui serviciu inutil, arată Ion Dur, și întro etică de circumstanţă, istmul moral al fi inţei lui Noica nu a fost
integral distrus. În ce mă privește, am interpretat textele din Buna Vestire în sensul unui individualism romantic (vezi Adrian Niţă, Noica: o fi losofi e a in‑dividualităţii), fapt ce vine să completeze interpretarea oferită de Ion Dur.
Un amplu studiu, din 2000, este dedicat lui Nae Ionescu, prin reluarea interogaţiei cu privire la relaţia dintre metafi zică, politică și teologie. Ion Dur consideră că acest triunghi nu este unul al eșecului, ci unul „de forţe subterane convergente, de vectori care își transferă succesiv energia pe care o primesc dintrun Grund
comun” (p. 111). Sunt arătate ispitele temporalului și căderea din transcendenţă în dezmăţul temporalităţii (după cum inspirat scria Cioran despre profesorul său), donjuanismul, aplecarea obsesivă spre politică și în special spre utopia legionară, pasiunea sa pentru dictatură și pentru un stat totalitar, exacerbarea naţionalistă, românistă și ortodoxistă. Chiar dacă Ion Dur arată că Ionescu a fost o persoană obsedată de posibil, de virtual, faptul că nu sunt aruncate sub covor numeroasele exagerări extremiste ale lui Ionescu (așa cum încearcă unii comentatori) este un fapt lăudabil pentru cartea de faţă.
De asemenea, este foarte bine realizat portretul lui Sandu Tudor, sfâșiat între acatist și pamfl et, sau cel al lui Fundoianu, gânditorul dubitativ. Studiile despre Eminescu fără laptop sau despre gazetăria lui Caragiale sunt de o mare actualitate.
Scrisă în stil academic, dar și extrem de plăcut eseistic, lucrarea Ciorne și zile a lui Ion Dur reprezintă un instrument extrem de valoros pentru tot ce înseamnă spiritualitate românească interbelică.
Cristian Bădiliţă, autor pentru copii„Ianua, Cœlis Ianua,/ Se deschide și o să rămână…”
(Șerban Foarţă)
Filosoful şi cetatea (lui)Adrian Niţă
Lucrarea Ciorne și zile (Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2012), elaborată de distinsul profesor, critic și istoric literar Ion Dur, propune o meditaţie extrem de bine condusă prin filosofia românească interbelică cu privire la rolul filosofiei în cetate. E o meditaţie care,
adesea, se face printre rânduri, e oarecum prefigurată în prefaţă și finalizată într‑o „postfaţă ciclopică”, ce adună prefeţele altor cărţi elaborate de universitarul sibian.
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Politica arhitecturii
ESEU | 15
Complicitatea pe care arhitecţii o au cu deţinătorii puterii e justificată de pri
mii prin prezentarea arhitecturii ca fiind deasupra indivizilor. Însă această idee începe să fie condamnată din interiorul profesiei. În 2012, Bienala de Arhitectură de la Veneţia sa adresat direct componentei politice a construirii, iar anul acesta premiul Pritzker (echivalentul Nobelului pentru arhitectură) a fost atribuit lui Shigeru Ban, un arhitect cunoscut mai puţin pentru spectaculozitatea formelor și mai mult pentru intervenţii umanitare, de urgenţă.
Pentru unii arhitecţi, acest lucru este inacceptabil. Patrik Schumacher, partener în biroul Zaha Hadid și una dintre figurile marcante, foarte influente ale arhitecturii contemporane, sa declarat revoltat de acordarea Pritzkerului: „Arhitecţii sunt responsabili de formă, și nu de conţinut. Trebuie să înţelegem asta și să mergem mai departe, în ciuda corectitudinii politice conservatoare, care încearcă să ne para
lizeze prin apelul la conștiinţă și să ne oprească explorările dacă nu putem demonstra imediat un beneficiu pentru săraci – de parcă a oferi echitate socială este de competenţa arhitectului (…). Opriţi corectitudinea politică în arhitectură”, spune Schumacher.
Schumacher are o perspectivă schizoidă, care combină experimentul formal cu gândirea ultraconservatoare privind rolul
arhitectului, caracteristică secolului al XIXlea. Doar atunci arhitectura ţinea exclusiv de formă, de respectarea unor canoane estetice, de reguli de compoziţie. Odată cu arhitectura modernă, conţinutul devine crucial. În ciuda determinismului evident, arhitectura modernă șia asumat rolul de a schimba societatea. Corbusier își punea problema locuirii sociale de bună calitate și,
în naivitatea sa, declara: „Arhitectură sau revoluţie. Revoluţia poate fi evitată”. După al Doilea Război Mondial și conștientizarea defectelor planificării moderniste (să ne gândim doar la orașele noastre modificate de comunism după aceste principii), arhitecţii au abandonat componenta socială și sau concentrat pe formă și tehnică – o tendinţă
sprijinită puternic de media de specialitate.
Sunt abandonate sau marginalizate subiecte precum: locuirea socială, locuirea de urgenţă și adăpostul temporar în caz de calamitate. Fiindcă arhitecţii nu se mai ocupă predilect de aceste teme, calitatea lor scade. Să ne gândim la ceea ce înseamnă locuinţă socială sau de urgenţă în România: blocuri prost compartimentate, din materiale de slabă calitate, cu o imagine de închisoare sau containere împânzite pe câmp. Shigeru Ban ne arată că arhitectura poate fi de calitate și fără spectacolul formal, chiar tăind câteva zerouri din buget. Îmbunătăţirea calităţii vieţii cotidiene, pornind de la locuinţă și până la spaţiul public, influenţează capacitatea indivizilor de a acţiona, atenuând sentimentul excluderii și diminuând intensitatea inega lităţilor sociale. Arhitectura nu poate de una singură să schimbe societatea, dar Ban ne arată că arhitectura de bună calitate poate fi pentru toată lumea.
Arhitectura für alleDragoş Dascălu
Codruţ Constantinescu
Regăsirea lui James Connolly (2)
Luni, 24 aprilie 1916, Connolly șia adunat cei două sute de oameni din Armata Cetăţenească Irlandeză
încă de la primele ore și a mărșăluit spre clădirea Poștei Centrale din Dublin, alături de celelalte forţe ale voluntarilor naţionaliști republicani. În mod ciudat, autorităţile britanice din Dublin au fost luate prin surprindere, chiar dacă se știa despre intenţia voluntarilor republicani de a organiza o rebeliune. Probabil că nimeni nu credea că ceea ce oricum știa toată lumea chiar avea să aibă loc – se știe, irlandezii erau guralivi, neputând ţine pentru prea mult timp un secret. Rebelii au ocupat mai multe punctecheie din Dublin, în speranţa că restul ţării le va urma exemplul și, mai mult, un transport de arme germane avea să fie debarcat în insulă pentru a dota cu armament modern niște voluntari care foloseau puști vechi de o jumătate de secol. În condiţiile în care armele nu au mai ajuns, Aud, cargoul german sub pavilion norvegian, fiind interceptat de marina britanică în largul coastelor irlandeze și forţat să se sabordeze, iar în restul Irlandei nu au avut loc evenimente deosebite și de amploarea așteptată, înăbușirea Rebeliunii nu a mai fost decât o chestiune de ore, cel mult zile. Clădirea Poștei Centrale, sediul rebelilor și locul de unde Connolly îi comanda, în măsura posibilului, pe răsculaţii din celelalte puncte ale orașului, a fost supusă unui asediu prelungit, fiind incendiată, iar Connolly grav rănit la picior și transportat pe o targă. Rebelii au abandonat clădirea fumegândă a Poștei, refugiinduse întro
casă din apropiere, unde conducerea organizaţiilor rebele a decis să capituleze, dânduși seama că orice vărsare de sânge a tinerilor voluntari era inutilă, rezultatul fiind previzibil. Connolly șia liniștit camarazii: „Liderii vor fi împușcaţi, dar voi, ceilalţi, veţi fi lăsaţi liberi”.
Preţul libertăţiiLiderul socialist a fost transportat la
spitalul Crucii Roșii din Dublin Castle, sediul administraţiei britanice din Irlanda, unde i sau acordat îngrijiri medicale. Căci britanicii aveau nevoie de el pentru a semna declaraţia de capitulare, în calitatea sa de comandant al Armatei Cetăţenești Irlandeze, vicepreședinte al autoproclamatei Republici și pentru al deferi Curţii Marţiale, care la 9 mai la condamnat la moarte, în ciuda faptului că un medic de la Crucea Roșie a admis că oricum nu mai avea de trăit mai mult de o zi sau două. În timpul scurtului proces a reușit să declare: „Cauza libertăţii irlandeze este în siguranţă atât timp cât irlandezii sunt gata să moară încercând să o obţină”. Vizitat de soţia sa și întrebat ce să le spună camarazilor săi socialiști despre implicarea lui în Rebeliunea naţionalistă, el ia replicat: „Să nu uite că sunt irlandez”. În acest punct al desfășurării unor evenimente cunoscute, se inserează mărturia lui George Kendall, capelan metodist în cadrul Armatei Britanice, care a discutat cu Connolly cu câteva ore înainte de a fi împușcat. Nepotul lui George Kendall, Tim Kendall, a dezvăluit
ziarului Sunday Indepen‑dent că a descoperit memoriile bunicului său, acestea urmând a fi publicate sub titlul Daring All things – My Story. „Bunicul meu era capelan al Diviziei a 59a din Armata Britanică, cea care a fost trimisă la Dublin să înăbușe Rebeliunea irlandeză. El descrie în memoriile sale finalizate în 1961, la scurt timp înainte de a muri, capturarea și execuţia liderului rebel James Connolly.” George Kendall descrie episodul astfel: „Lam văzut pe James Connolly de două ori când era internat la spital, a doua oară fiind în ajunul execuţiei. În timpul primei întâlniri a răspuns la întrebarea mea, dacă are ceva de spus, că preţul liber‑tăţii este vigilenţa eternă. Nu era de datoria mea să condamn sau să judec ce făcuse. Connolly fusese de ani de zile un agnostic, dar cu câteva ore înainte de a muri sa întors la credinţa strămoșilor săi.
ConvertireaÎn acea noapte dinaintea morţii, un
preot catolic a fost lăsat săl vadă în spital, oferindui Sfânta Comuniune și iertarea păcatelor. Cerânduise să se roage pentru soldaţii care urmau săl împuște, a răspuns: «mă voi ruga pentru toţi oamenii curajoși care își fac datoria». Și astfel a murit ultimul din liderii Sinn Fein” (pentru englezi, toţi cei împușcaţi făceau parte din partidul republican și naţionalist Sinn Fein, ceea ce nu era cazul lui Connolly,
după cum am dezvoltat mai sus). George Kendall continuă: „Rebeliunea Nebună, după cum a fost numită de către poporul irlandez, a fost o gaură neagră nu numai pentru Dublin și Irlanda, ci pentru întregul nostru Imperiu de atunci și aliaţii noștri. Am stat în mijlocul străzilor distruse, auzind vâjâitul gloanţelor trase de lunetiști, am vizitat Castelul Dublinului, unde se aflau răniţii noștri, alături de răniţii rebeli, primind îngrijiri, unii lângă alţii”. La trei luni de la execuţia lui James Connolly, văduva lui a fost primită în rândurile Bisericii Catolice.
Moștenirea politică a lui James Connolly a fost preţuită atât în Irlanda, cât și în Scoţia sau Statele Unite. El este considerat fondatorul Partidului Laburist Irlandez, mai multe edificii publice purtândui numele (precum una din cele două gări principale din Dublin, Connolly Station).
Această reconversie spectaculoasă vine să demonstreze încă o dată că, în preajma morţii, omul are mare nevoie de un sprijin și, oricât de curajos ar fi, cel mai la îndemână, pentru a face marele și ultimul pas, rămâne tot credinţa: „Out of Ire‑land have we come./ Great hatred, little room, Maimed us at the start./ I carry from my mother’s womb/ A fanatic heart” (William Butler Yeats).
Ceea ce nu i se poate nega lui James Connolly a fost tocmai curajul și sângele rece de care a dat dovadă de‑a lungul unei săptămâni care avea să schimbe fundamental evoluţia politică a Irlandei.
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
16 | VITRALIU
Adina Scutelnicu
„De mic citeam benzi desenate și probabil că am simţit provocarea de a încerca să mă
manifest artistic astfel”, povestește Șerban Andreescu despre debutul său în lumea benzilor desenate. „În clasa a VIIIa am debutat în revista școlii cu o bandă desenată după o poezie a lui Nicolae Labiș. La liceu am recidivat. Am văzut că pentru a realiza o bandă desenată trebuia în primul rând să știi să desenezi, să exprimi prin linii ceea ce trebuie povestit și să ai o solidă bază de cunoștinţe despre tot ceea ce ne înconjoară”, a continuat Șerban Andreescu, precizând că, în opinia sa, un artist în acest domeniu trebuie să fie în primul rând un bun grafician și ilustrator. Cu toate că benzile desenate există de mai bine de 80 de ani, în România, acest gen a fost prea puţin cultivat, comuniștii considerândul prea „neserios” pentru a fi acceptat sau promovat. Lipsa de pe piaţă a benzilor desenate sau a romanelor grafice (acestea au apărut ca variante mature ale benzilor desenate pentru copii) a făcut ca acest gen de artă să aibă un caracter oarecum exclusivist, fiind apreciat de un număr redus de oameni. După 1989 lucrurile au început să se schimbe. Au apărut o serie de ilustratori care au promovat genul, dar principalul impediment în expandarea acestei ramuri artistice la constituit tocmai lipsa publicului. Lucrurile nu sunt mult diferite acum faţă de începuturi, dar există semnale că vânzările benzilor desenate sunt în ascensiune. „Sunt un optimist și asta mă face să cred că acest gen de artă nu va dispărea din România, mai ales acum, când piaţa dă semne clare că publicul a început să aprecieze acest gen de artă vizuală. Întotdeauna vor fi câţiva ca mine, dornici să ducă mai departe acest gen de artă”, este de părere unul dintre promoto
rii români ai acestei ramuri artistice. Recentul eveniment de la Craiova, unde, după cum am menţionat, a avut loc o expoziţie de profil, dove dește creșterea receptivităţii publicului. „O bună parte a celor prezenţi au dorit să obţină ultimul meu album, Abu‑Hasan. În aproximativ 30 de minute am epuizat vraful de exemplare pe care îl aveam la mine. Mai mult de atât ce sămi doresc?”, nea mărturisit Șerban Andreescu. Abu‑Hasan face parte dintro serie de benzi desenate realizat de el în colaborare cu Editura Adenium. „Dacă vorbim despre benzi desenate, cele mai «adevărate» și mai plăcute proiecte le am cu Editura Adenium. Amintiri din copilărie. Povestiri de Ion Creangă, iar
acum Abu‑Hasan. Povestiri și schiţe de I.L. Caragiale reprezintă pentru mine niște pași importanţi. Editura a fost pe aceeași lungime de undă cu mine, lucru destul de rar. Consider că am cea mai normală și mai profesionistă colaborare cu această editură. Așa ar trebui să colaboreze cu ilustratorii toate editurile. O laud pentru că merită. Ne completăm în realizarea unui proiect. Dorim să promovăm prin cărţi valorile culturale consacrate. Se pare că reușim, iar asta este cel mai important”, a mai precizat Șerban Andreescu.
Dar cum sunt selectate poveștile „pretabile” transformării în benzi desenate? Care sunt criteriile? „În primul rând,
povestea trebuie să fie captivantă pentru publicul căruia mă adresez. Apoi încep să analizez dacă pot vizualiza în secvenţe povestea, dacă are ceea ce eu numesc «dinamică». Criteriile se află în primul rând în subconștient. La fel procedează și un regizor când își gândește filmul”, nea explicat artistul. Nici etapele realizării unei benzi desenate nu sunt mai puţine sau mai facile. „În prima fază citesc povestea de douătrei ori, apoi îmi notez principalele etape ale acţiunii și îmi construiesc scenariul. Stabilesc apoi personajele principale și le desenez ţinând cont de faptul că imaginea lor se va repeta, deci construiesc un tipar. Urmează decupajul general al acţiunii, în schiţa desenată în viteză, după care scriu textul în baloanele de dialog (bule) de pe fiecare pagină, în caseta corespunzătoare. Pe baza textului, execut apoi schiţele artistice ale paginii, iar în ultima etapă, cea tehnică, trasez totul în tuș și colorez. În ultima etapă, fiecare realizator are un stil și un mod de abordare propriu”, nea mai destăinuit Șerban Andreescu.
Un început de drum este de obicei dificil. Nici drumul benzilor desenate nu face excepţie. Foarte mulţi ani, în România nu sau publicat benzi desenate și multă lume nici nu știe ce este o bandă desenată. Există însă încredere și determinare pentru a continua. „Am început o muncă de pionierat la Adenium și cred că am avut noroc să întâlnesc acolo oameni care cred că putem trezi din nou interesul publicului pentru acest gen de artă vizuală. Acum încep să apară roadele: avem cinci albume finalizate și unul în pregătire, iar cititorii au început să ne caute, fiindcă știu că existăm și că facem lucruri educative și de calitate”, a mai susţinut ilustratorul Șerban Andreescu.
Pionieratîn benzile desenate
Câștigător al trofeului „Sandu Florea” în anul 2013 pentru întreaga activitate din domeniul benzilor desenate, Șerban Andreescu este unul dintre cei mai atipici ilustratori din România. Inginer de formaţie, dar și
practicant de karate kyokushin, aikijutsu și judo, este unul dintre puţinii artiști români ce reușesc să se întreţină din benzi desenate și ilustraţii de carte. Considerându‑se mai mult un autodidact, în ciuda numeroaselor cursuri de graphic design, de regie de film pentru animaţie etc., Șerban Andreescu a contribuit grafic la apariţia a peste 300 de volume, realizate în colaborare cu circa 25 de edituri. A expus atât în ţară (București, Constanţa, Sibiu, Timișoara, Iași), cât și în străinătate (Madrid și Bruxelles). Este capul de afiș al ultimului număr al revistei românești de benzi desenate Comics, în care și‑a prezentat cele mai recente cărţi, realizate la Editura Adenium din Iași: O inimă de Broscuţă (tomurile I și II), Amintiri din copilărie. Povestiri și Abu‑Hasan. Povestiri și schiţe. Zilele trecute, pe 16 mai, Șerban Andreescu a participat la vernisajul expoziţiei „Muzeul benzii desenate din România”, organizat la galeria de artă a Uniunii Artiștilor Plastici din România, în Craiova.
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Bogdan Ulmu
JURNAL | 17
Sub acest titlu, Ioana Pârvulescu a antologat amintiri și reţete ale unor cunoscuţi oameni de litere și teatru din elita culturală a ultimelor decenii. E deajuns
să citez câteva nume (în ordinea din volum): Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Livius Ciocârlie, Neagu Djuvara, Oana Pellea, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleșu ș.a. E o carte care se citește cu plăcere, mai ales dacă ești și intelectual și stai (uneori) și la cratiţă.
Sintagma din titlu poate părea unora derizorie: ce, adicătelea intelectualii ajunseră la cratiţă, precum gospodinele și bucătăresele banale? Păi, eu cred că Păstorel a lămurit de mult falsa dilemă, spunând că „și bucătăria e o artă, atunci când bucătarul e artist”. Întro carte publicată acum 14 ani (Spectacolul gastronomic) antologam și comentam pagini celebre din mari scriitori, dedicate culinăritului. Ceea ce face inteligenta și mereu surprinzătoarea Ioana Pârvulescu aș putea spune că mergen continuarea demersului meu mai puţin cunoscut.
Volumul apărut la Humanitas este captivant nu (doar) prin reţete, ci și prin felii de viaţă, amintiri, observaţii șocante, pagini de jurnal, care, sub pretextul rememorării situaţiilor gastronomice, a unor savuroase scene familiale din jurul mesei, pune în discuţie cazuri uneori grave, istorice, cazurilimită sau care ţin de o anecdotică inubliabilă.
Pe lângă notele și portretele Ioanei Pârvulescu, volumul conţine ilustraţii originale semnate de Mihail Coșuleţu și douăzeci de aforisme ale lui BrillatSavarin, unul dintre patronii gastronomilor din toată lumea, celebru prin Fiziologia gustului.
Dacă ar fi să spun ce ma cucerit, dintre cele douăzeci de intervenţii scrise, firește că aș cita (aproape) întregul cuprins al lucrării. E drept, unele confesiuni mau dezamăgit; altele mau uimit prin percutanţă. Oameni de la care așteptam surprize și… nașteri de voluptăţi mau lăsat în anticlimax. Alţii, care nu anunţau nimic spectaculos, mau uluit prin ineditul povestirii și profunzimea analizei.
Adriana Babeţi, cu antecedente în literatura de gen, își dedică proza supei de găină, „Opera Magna a gustului, Reţeta cu majusculă, remediul de aur, elixirul, bunătatea absolută”, cea care ia marcat copilăria și ia oferit ulterior firul roșu al voluptăţii culinare. Am trăit și eu în Timișoara timp de peste un deceniu și mam obișnuit cu vocabularul amestecat (românogermanomaghiarosârb) al locuitorilor de pe Bega.
Emil Brumaru readuce în proză fixaţiile sale de poet: amintirile încep din clasa a șaptea, când o profesoară gravidă își odihnea sânii pe catalog. Poetul ia privit ofranda mamară cu atâta poftă, încât biata femeie sa speriat și la dat afară din clasă. Mai târziu, un psihiatru la diagnosticat cu „sindrom de ablactaţie”. Un alt amănunt oarecum amuzant: student în anul IV la Medicină și bolnav de TBC, a citit un an întreg numai… cărţi de bucate (în frunte cu regina cărţilor de gen, nemuritoarea Sanda Marin – nume ce apare incredibil de des în antologie, amintindumi că prima carte de bucate descoperită în biblioteca mamei era semnată, firește, de aceeași autoare, cu o prefaţă de Păstorel).
Adriana Bittel este prezentă cu o povestire fără mari apetenţe culinare. De altfel, pe lângă o reţetă banală de crap rasol, emite o frază care o descalifică în calitate de antologată: „Când nu știi cât timp ţia mai rămas, poate e păcat săl consumi cu ceva ce ajunge la closet”. Cumplită, atipică îngândurare!
În schimb, Ana Blandiana glosează pe marginea temei în volute minunate, dând frâu liber consideraţiilor sociopolitice. Vorbind despre perioada ’80’90, ea afirmă: „dacă mizeria nar fi fost atât de sinceră și de fără soluţie, ţiai fi putut imagina că a fost creată anume să deturneze gândurile oamenilor de la libertatea creatoare a spiritului critic spre obsesia supravieţuirii fizice: să ai ce mânca, să nu fii ucis”.
Cartea, repet, este savuroasă. Pentru oameni care vor/știu să mănânce, dar și pentru alţii ahtiaţi după memorialistică. Se completează, nu?…
Încă de pe vremea tinereţii lui Eliade, când acesta era luat în neserios și supranumit peiorativ „yoghin”,
iar primele lui studii despre, de exemplu, alchimie sau chiar despre yoga treceau cam neobservate – de unde aveau să știe românii pe atunci că Eliade avea să ajungă la un moment dat unul dintre cei mai celebri „istorici ai religiilor” din lume (meteahnă perpetuă a neamului: nu ne recunoaștem valorile până nu ni le descoperă alţii) –, așadar, încă de peatunci și până în prezent, în România, studiile religioase, chiar dacă nu lipsesc cu desăvârșire, sunt cel puţin ignorate sau cel mult neînţelese de majoritatea oamenilor.
Spun că ele nu lipsesc cu desăvârșire pentru că există în ţară, ca exemplu, un Institut de Istorie a Religiilor al Academiei Române sau un Masterat de Studii Religioase la Universitatea din București și mai ales există câţiva cercetători singulari, care încearcă și reușesc prin propriile puteri, respectiv prin scholarshipuri, fellow‑shipuri ș.a.m.d. să facă cercetarea știinţifică recunoscută și apreciată de colegii lor din lumea civilizată, unde studiile religioase ocupă un loc destul de bine poziţionat între disciplinele academice. Dar asta este departe de a fi suficient întro ţară care se vrea europeană (iar de ochii lumii chiar se face că este, ca membră UE).
Pentru început, ar fi necesare câteva lămuriri, fie ele și sumare. În primul rând, despre denumirea în săși de stu‑dii religioase, care este traducerea corectă a denumirii în limba engleză, binecunoscută în lume, religious stu‑dies. Pentru că alt nume mai cunoscut în România, datorită aceluiași Mircea Eliade, de istoria religiilor, nu acoperea spectrul tot mai larg al disciplinei (iar asta concomitent cu tot mai profunda și stricta specializare), prima denumire a câștigat tot mai mult teren. Dar, departe și ea de a fi perfectă, o confuzie fiind cea de a socoti studiile în sine religioase, ceea ce nu e cazul. Astfel, instituţia mondială ce reunește cercetătorii acestui domeniu, IAHR (International Association for the History of Religions), a hotărât ca la următorul congres mondial, care va avea loc la Erfurt în 2015, să se discute despre schimbarea denumirii în IASSR (International Association for the Scientific Study of Religions), denumire de care personal sunt satisfăcut și cu care sunt foarte de acord.
În al doilea rând, făcând parte dintro Europă (și, în cadru lărgit, lume) multireligioasă, cu multe încrengături care se intersectează și se întrepătrund continuu, cum să nu faci studii temeinice asupra acestora (a religiilor)? Cum alt fel le poţi înţelege dinamica și, ca ultimă consecinţă, cum le poţi evita conflictele? Înfiinţarea unor
departamente de studiul știinţific al religiilor în universităţile românești și în institutele de cercetare (care deja există prin ţară sau care se pot înfiinţa) este nu un trend, ca să fim în rând cu lumea academică, ci o necesitate. Aceste departamente nu sunt rupte de lume și închise în turnul lor de fildeș, ci pun accent pe interdisciplinaritate, fiindcă, mai mult decât oricare altele, colaborează cu nenumărate alte discipline, dialoghează direct cu „obiectul” cercetat – multe dintre religii fiind încă vii – și produc efecte la nivelul societăţii, care nu pot fi decât benefice pentru coabitarea în pace a celor de confesiuni diferite.
În fine, nu în ultimul rând, cele învăţate în departamentele de specialitate vor trebui aplicate în școli de viitorii profesori de religie (i.e., de religii). Dacă tot se dorește această „materie” în școli, atunci religia trebuie înlocuită cu studiul religiilor. Firește, și manualele școlare trebuie adaptate acestor cerinţe. Predarea unei singure religii, cum se face în prezent, nu mai poate continua, ci trebuie să se adopte un învăţământ deschis, în care și alte religii – vii sau dispărute – săși afle locul, pentru a le oferi copiilor șansa de ași deschide spiritul spre universalitate, mintea spre înţelegere, sufletul spre toleranţă și vocea spre dialog.
La prima vedere, Michel Houellebecq este opusul lui Milan Kundera. Ideea marelui ceh, adversar
al biografismului, că singurul element important din viaţa unui scriitor este opera sa pare săi repugne, căci el aduce în scenă, sub o mască relativ transparentă, personaje care îi reiau obsesiile și psihologia contorsionată.
În 2010, Michel Houellebecq a publicat romanul Harta și teritoriul. Noutatea faţă de celelalte romane ale sale este lipsa măștii: unul dintre personajele importante ale cărţii este însuși scriitorul Michel Houellebeck, alături de un alt personaj, tot real, dar mult mai episodic, scriitorul Frederic Beigbeder.
Utilizarea copioasă a procedeului cunoscut sub numele de mise en aby‑me, propus de André Gide, nu face din personajul Michel Houellebecq un ins simpatic.
Unul dintre punctele de referinţă ale lui André Gide pentru a descrie ce se înţelege prin punerea în abis era tabloul lui Velázquez, Aristocraţii. În el, autorul se pictează pe sine însuși, în atelier, în exerciţiul funcţiunii de pictor al familiei regale spaniole. Imaginea sa este plină de demnitate. Regele și regina, ale căror chipuri se văd întro oglindă, par niște oameni simpli, lipsiţi de majestate, iar atelierul pictorului este ocupat în primplan de personaje copii: infanta Margarita și suita ei, printre care și doi pitici, toţi îmbrăcaţi aidoma
unor adulţi mărunţi și cu un comportament de adulţi. Mai apar în tablou un cuplu de maturi: o guvernantă cu un însoţitor. Dar silueta înaltă și viguroasă a pictorului, fruntea lui largă, mustaţa virilă, tunsă cu grijă și cu colţurile întoarse, privirea concentrată și pătrunzătoare, deloc intimidată de prezenţa auguștilor oaspeţi fac din el personajul cel mai marcant al tabloului, deși este plasat discret întro margine a atelierului.
Nimic de felul acesta în tratamentul personajului Michel Houellebecq de către autorul Michel Hoeullebecq. Personajul este un scriitor în pragul bătrâneţii, alcoolic, placid, egocentric, dezordonat, obosit, singuratic și steril. Îi trebuie mai mult de două luni ca să scrie o prezentare de câteva pagini a unui pictor, iar la întâlnirea cu acesta imaginea lui ilustrează o decrepitudine avansată: „Autorul Particulelor ele‑mentare era îmbrăcat cu o pijama gri cu dungi carel făcea să semene cu un pușcăriaș dintrun serial TV”. Mai târziu, în cursul unei dis cuţii banale despre produsele care se demodează repede și dispar din magazine, Michel Houellebecq începe să plângă „încet, cu lacrimi grele”.
Personajul acesta este victima unei crime scabroase. Imaginea insuportabilă a cadavrului ciopârţit este în schimb contrabalansată ironic de reacţiile demnitarilor politici, care se declară „zdrobiţi” sau „profund întristaţi” de
asasinarea „unui creator imens, care va rămâne veșnic în inimile noastre”.
Așadar, spre deosebire de Milan Kundera, a cărui biografie oficială de pe pagina de gardă a cărţilor sale se reduce la un singur rând („Milan Kundera sa născut în Cehoslovacia. În 1975, se instalează în Franţa”), Michel Houellebecq pare că ne introduce fără complexe în intimitatea sa cea mai puţin convenabilă.
Dar nu cumva ne înșelăm? Această punere în abis este oare un exerciţiu de exhibiţionism biografic, ce satisface o irepresibilă nevoie de confesiune sau e vorba despre un demers narativ original, cu premeditate efecte literare? (De succes, căci romanul lui Michel Houellebecq a obţinut primul Goncourt în 2010.) Sau poate că parcurgem o simplă ficţiune, concepută ca o supunere ironică la exigenţele cititorului obișnuit, al cărui inventar de referinţe culturale este format de lectura tabloidelor. Ori poate că autorul Michel Houellebecq ne oferă prin personajul omonim ceva mai grav decât toate astea, și anume o imagine dezolantă a singurătăţii afective din lumea de azi, pe care celebritatea, neputând să o suplinească, o transformă întro stare depresivă permanentă și întrun plictis fundamental. Plictisul sau urâtul lui Baudelaire din Florile răului.
Uneori, întrebările pe care ni le inculcă o carte sunt mai numeroase decât răspunsurile pe care le conţine.
Dorin David
Fals jurnal de studii religioase
Mircea Gheorghe
Tableta de lut
Gastronomie livrescă
Intelectuali la cratiţă
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
18 | LABIRINT
P rinţesa căreia nu‑i plac prinţii e titlul unei piese de teatru pentru copii ce ar fi trebuit să fie jucată
pe o scenă de la periferia Parisului. Însă primarul a decis să anuleze reprezentaţia, deși spectacolul e finanţat de Consiliul Regional. Motivul? Piesa are ca obiectiv „educaţia sexuală” a copiilor, punând în scenă o prinţesă ce preferă… zânele, și nu prinţii. „E o manieră de a obișnui copiii cu problemele homosexuale”, a argumentat regizoarea. Nu am văzut piesa și nici nu am citito. Însă este oare o idee inteligentă să le prezinţi copiilor impulsurile homosexuale ale unei prinţese de basm? Ce pot înţelege ei?
Acest caz nu e unic, din păcate. Există cărţi și manuale în care sunt presărate noile ingrediente ale teoriei genului despre care am mai pomenit. Pe scurt, pentru a nu „impune” un anume comportament sexual, băieţii trebuie încurajaţi să se comporte precum fetele ( jucânduse cu păpuși, de exemplu), iar fetele precum băieţii ( jucânduse cu mașinuţe ori soldăţei).
Nu e prima dată când stânga vrea să „schimbe” societatea și comportamentele ei. Dintotdeauna – și mai peste tot în lume – politica stângii a depășit cadrul economic și a vrut să influenţeze școala și chiar educaţia familială. Ea impune un limbaj, iar în numele diferenţelor și al dreptului la diferenţă îi culpabilizează pe cei care nu respectă noul cod lexical și comportamental. Iată un exemplu: nu se mai spune „școală maternă”, ci „prima școală”. De ce nu „școală paternă”? Un alt exemplu: trebuie evitată expresia „lansez niște proiecte”, în schimb se
preferă „produc posibilităţi”. Explicaţia e dată în textul guvernamental intitulat Refonder la politique d’intégration (2013), ce precizează că termenul pro‑iect poate „șoca sensibilităţile unor categorii de persoane cu anumite capacităţi” (sic!). A se înţelege „incapabile”…
Nu se mai spune „Franţa evoluează”, expresia considerată cea mai potrivită fiind „dinamicile multiple ale societăţii” (am impresia că recitesc ziarul Scânteia). Explicaţia o constituie „diferenţele etnice ale celor ce formează Franţa de astăzi”. Bineînţeles, nu se mai poate vorbi despre un „cuplu de homosexuali ce nu poate procrea”. Se va folosi formula „cuplu confruntat cu infertilitatea socială”. De ce socială, și nu sexuală? Poate pentru că „identitatea sexuală” a devenit astăzi un „stereotip al genului”. O femeie însărcinată va fi definită astfel: „femeie aflată în stadiul de gravidă, constatat medical”! Nu se va mai spune „a construi societatea franceză”, ci „un noi inclusiv și solidar”, pentru a evita orice discriminare faţă de imigranţi. Elevii nu mai sunt „educaţi”, ci li se distribuie un „soclu comun”, iar „viitorul tinerilor francezi” devine „viitorul cetăţenesc”. Personalul școlar responsabil de disciplină devine „grupul academic pentru climat școlar”.
Respectând acest spirit, voi intitula notele mele inutile „note fără posibilităţi”, iar pentru a nu șoca anumite sensibilităţi, voi semna Bogdan(a) Călinescu, corespondent („cetăţean confruntat cu alte medii”) din Paris (și Elena).
Novlimba stângii franceze
Note inutile
Este pentru prima dată când sentimentul UEsceptic afectează atât de puternic cele patru state mari din
Uniune. În Germania, unde consensul proComunitate și apoi proUniune a reprezentat o bază a sistemului politic postbelic, eventualitatea ca Alternativa pentru Germania să depășească pragul de 5% și să trimită reprezentanţi la Bruxelles/Strasbourg este privită cu teamă. Totuși, vorbim în acest caz doar despre reprezentare. La Paris, Roma și Londra se vorbește chiar despre victorie. Frontul Naţional (FN), Mișcarea Cinci Stele (M5S), respectiv Partidul Independenţei din Regatul Unit (UKIP) au șanse mari de a depăși formaţiunile tradiţionale.
Desigur, ar fi o mare eroare să uniformizăm abuziv câmpul eurosceptic. Doctrina, stilul și pedigriul politic variază de la un partid la altul și de la o ţară la alta. Unele formaţiuni sunt structural ostile democraţiei, chiar dacă îi reproduc din vârful buzelor discursul. Zorii Aurii (Grecia) sau Jobbik (Ungaria) sunt periculoase în primul rând pentru sistemele democratice naţionale și abia apoi pentru proiectul european. Altele însă nu fac (deocamdată) nimic altceva decât să limiteze domeniul democraţiei și comunităţii la propria naţiune și propriul stat, revalorizând graniţele. Grupările germană și britanică, amintite mai sus, pot avea în rândurile lor persoane antipatice, dar exprimă puncte de vedere legitime întro democraţie liberală. Celelalte formaţiuni eurosceptice tind să ocupe poziţii în interiorul intervalului astfel definit. Important e faptul că avem, totuși, un interval, nu un punct.
Rămânând la euroscepticismul din statele mari, nu trebuie ignorat faptul că în Franţa și Marea Britanie – ţări unde formaţiunile eurosceptice concurează pentru primul loc – sistemele electorale naţionale blochează reprezentarea parlamentară a partidelor antisistem. Frontul Naţional francez nu a mai obţinut de multă vreme o reprezentare în legislativul intern, din cauza sistemului majoritar în două tururi – o
formulă ce încurajează coaliţii îndreptate contra candidaţilor săi, în turul secund. Sistemul britanic, majoritar întrun singur tur, premiază de regulă cele două mari partide cu rădăcini sociale puternice și le sancţionează pe celelalte, printre care se numără și Partidul Independenţei. Alegerile la nivelul Uniunii reprezintă pentru FN și UKIP ocazii excelente de a da glas frustrării partizanilor lor, mai ales că agendele lor politice chiar privilegiază temele europene – e drept, nu în maniera agreată la Bruxelles. În cazul UKIP, respingerea UE este unica temă importantă, iar militanţii partidului o convertesc eficient în propoziţii despre viaţa de zi cu zi a omului obișnuit. Cât privește FN, în ultimul deceniu, acesta a renunţat la câteva dintre enunţurile afirmative cel apropiau de neofascism și a devenit un partid de tip „Nu!”; evident că integrarea europeană este, din acest punct de vedere, o temă extrem de generoasă.
După scrutinul din 2009, în care formaţiunile ostile integrării au obţinut rezultate bune, sa vorbit mult despre primele efecte ale crizei și despre teama cu privire la ceea ce va urma. Acum, un eventual succes electoral și mai convingător al acestor forţe ar putea fi explicat prin acumularea frustrărilor, prin erodarea solidarităţii paneuropene și exacerbarea egoismului naţional, în variatele sale forme. De asemenea, am putea vorbi – dacă nu cumva rezultatele vor contrazice aceste anticipări – despre o reușită a euroscepticilor și eurofobilor în articularea nemulţumirilor faţă de piaţa unică și, întrun sens mai larg, faţă de capitalismul globalizat. Ar fi însă un fenomen ce nu poate fi analizat exclusiv la nivelul Uniunii, oricât de tentantă ar fi această linie, prin comparaţie cu migăloasele discuţii despre sistemele naţionale. Alegerile din 25 mai ne vor sugera probabil că o bună politică europeană nu poate apărea decât după remedierea câtorva dintre disfuncţiile cu care se confruntă astăzi statele membre – mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi.
Cu câteva zile înainte de alegerile pentru Parlamentul European, sunt mulţi cei ce privesc cu îngrijorare spre sondajele de opinie, în special spre cotele partidelor eurosceptice și spre nivelul așteptat al prezenţei la urne. Nu este prima dată când publicul va evidenţia
prin vot o parte dintre defectele democraţiei la nivelul UE. De data aceasta, însă, există un important element de noutate.
Bogdan Călinescu
Euroscepticism cu paşaport
Lucian Dîrdală
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Stelian Dumistrăcel
Ramona Ardelean
LABIRINT | 19
Pe fondul îngrijorărilor din zona economiei și fi nanţelor, în discursul specializat stăruie un termen‑diagnostic pentru lipsa de performanţă, dar care conturează, cumva, un spaţiu tampon de excludere a marelui public de la esenţa lucrurilor.
Iată câteva enunţuri ce cuprind termenul arierate, căci despre acesta este vorba:
„Arieratele rămân o problemă sensibilă în economia românească”; „Bugetul din zona crepusculară: arieratele locale”. În ciuda anturării, pe ici pe colo, prin paliative lingvistice cum sunt „sensibil” ori „zonă crepusculară”, adevărata faţă a problemei începe să ni se întrezărească, atunci când afl ăm, însă, că „FMI ne caută [!] la arierate și credite”.
Abia cu un deceniu în urmă, un vorbitor (chiar cultivat) al limbii române recunoștea în ari‑erat doar o parte din numele unei insufi cienţe mintale, mai precis, o carenţă (psihologii iar zice și „tară”) în ceea ce privește dezvoltarea psihică și intelectuală, categorisită, cu oarecare eleganţă, o rămânere în urmă sau retardare. Cuvântul în discuţie, sinonim și cu debil (mintal), a rezultat prin acomodarea la sistemul morfologic al limbii române a unui împrumut din franceză.
Decisiv concurat de urmașul unui termen de la cursele de cai (handicap), cu largă aplicabilitate la numeroase categorii de in
fi rmităţi (handicapaţi locomotorii, mintali etc.), substantivul arierat părea că va părăsi fără onoare terenul. Iau venit însă în ajutor „societăţile” de tot felul, persoane juridice care, rămânând datoare faţă de bugetul de stat, iau revigorat utilizarea, în forma de plural și cu mutaţia spre fi nanţe. Deși în acest proces un rol deosebit la avut „alinierea” la terminologia din lexiconul tehnic al FMI și al altor asemenea foruri internaţionale, nu este mai puţin adevărat că arieratele maschează, chiar involuntar, penibile datorii sau re‑stanţe, ca nume ale metehnei la ordinea zilei.
Dacă în cazul precedent șia spus cuvântul presiunea racordării la jargonul lumii bune a afacerilor (engl. arrears provine tot din fr. arriéré – „restanţă la plată”), avem și noi resurse proprii. A reapărut, recent, în discursul public, termenul reașezare, cu referire la preţuri. În secolul al XIXlea, acesta numea „reîntronarea” unui domnitor (la Asachi) sau o repunere „în drepturi”, dar în anii comunismului reașezare era un eufemism pentru creș terea preţurilor (de obicei, la cele mai multe din
tre produsele alimentare de bază). Nu, nu era permis și nu se putea vorbi de „scumpire”, de vreme ce, în paralel, alte preţuri erau diminuate (de exemplu, cel al scobitorilor sau al blacheurilor). Așa că, pe ansamblu, preţurile a diferite produse erau reașezate. Dar și astăzi, după cum scria cineva, „când i se vorbește frumos, românul mediu acceptă reașezarea preţului la carburanţi”, de exemplu.
Dar se vede că, în epoca la care neam referit, nu „CCul” era direct implicat; terminologia era și ea tatonată de economiștii de „la vârf” și de pragmaticienii regimului pe terenul comunicării, unii dintre primii în funcţie și azi, așa că nu e de mirare că șiau adus aminte de termenul salvator de imagine de pe vremuri. Îmi amintesc că prin anii ’80, afl ândumă la Berlin, am fost prezentat de colegii de la Institutul de Lingvistică Aplicată unei colaboratoare din aparatul tehnic al partidului (mai mult sau mai puţin) frăţesc. Aceasta învăţase limba română pentru a citi zilnic Scânteia, spre a descifra (așadar printre cuvinte și rânduri) varianta naţională a limbii de lemn. Printre termenii
neînţeleși, deși consulta conștiincios dicţionarele, sa afl at și această reașezare pidosnică, pe care Fräulein Gross (?) nu o putea transla în ideologic. E drept, respectiva era atentă și la alte subtilităţi; de exemplu, se întreba ce înseamnă „sa suit scroafan copac”, expresie ce nu avea ca sursă Scânteia, deși adresa era, totuși, la un foarte important personaj din viaţa politică!
Așadar să evităm cuvintele ce ar putea neliniști! Nici pe clientul cu bani puţini nui poţi jigni: nui propui spre vânzare ceva ieftin, ci… la preţuri atractive, accesibile (niciodată specifi cate) sau rezonabile, și nu pe dato‑rie: cumpărătorului de rând nu i se acceptă și el nici nu știe să jongleze cu arieratele. Ci îi faci un credit (avantajos, desigur!) și așa mai departe, cu alte formule de manipulare prin seducţie, care, cel puţin, protejează sensibilitatea sau vanitatea.
Chiar a dispărut oare violenţa lim bajului publicitar? Nu, și iată proba: co coloșit (sau îmbrobodit) de atâtea pre cauţii comunicative psiholingvistice, vrei și tu să fi i dur și triumfător, săţi impui neînduplecat voinţa asu
pra cuiva? Atunci, folosește decis și (cumpărând) imediat „formula care omoară”, a unuiinsecticid careţi oferă… confortul pe o perioadă de n ori mai lungă decât alte (vai de capul lor!) produse din branșă!
Iată un drum, deloc glorios, al unui neologism, de la debilitate spre datorie ajunsă la scadenţă și neachitată, pe poziţia de așteptare spre acoperirea de către stat. Adică pe seama impozitelor plătite de cetăţeni, duși cu vorba îndulcită.
În sfârșit, să notăm că în seria sinonimică mai largă a noţiunii „datorie” se afl ă și turcismele veresie și cusur, ultimul termen specializat cu sensul „defect”.
Consecinţa fi rească a acestei stări de fapt este egoismul generalizat, specifi c socie
tăţii noastre atomiste şi fragmentare, în care partea e considerată mai importantă decât întregul.
Este evident că, atâta vreme cât „eul” (partea) se consideră mai presus decât alt „eu” (altă parte) sau mai presus chiar decât restul omenirii (întregul), el va tinde, conform logicii părţii, săşi apere interesele propriului „eu” împotriva intereselor altui „eu”, făcând astfel ca energiile oamenilor să se irosească în acţiuni opuse şi contradictorii.
Societatea noastră are o înţelegere greşită a libertăţii… Libertatea drepturilor a devenit un pretext pentru o serie de revendicări arogante şi absurde, care nu fac decât să exacerbeze egoul indivizilor prinşi în plasa propriei neputinţe, a propriei neînţelegeri, a
propriului narcisism. Altfel spus, libertatea drepturilor a făcut posibilă exaltarea egoismului dominat de acel „principiu al plăcerii” ce tinde tot mai mult să substituie „principiul realităţii”.
Indivizii au astăzi o serie de drepturi care le infl amează egoul, care consideră că li se cuvin şi pentru care se bat cu pumnul în piept. Ceea ce se ignoră e faptul că oamenii au drepturi doar în măsura în care le cuceresc… Şi asta în cadrul unui proces în care prioritară e relaţia cu Celălalt, ca Datorie. Mai simplu spus, înainte să ceri, să revendici un drept pen‑tru tine, trebuie să‑l dai… Celuilalt, motiv pentru care Datoriile trebu‑ie să fi e prioritare, nu drepturile.
De pildă, dreptul de a fi respectat trebuie să fi e mai întâi o datorie şi chiar un imperativ, în sensul respectării umanităţii din fi ecare om. Dar dacă un individ
are în vedere doar dreptul său de a fi respectat, atunci el devine orb faţă de celălalt, căci, raportânduse doar la sine, nu mai „vede” relaţia cu celălalt – ceea ce este datoria sa.
Cum celălalt nu e decât prelungirea şi extensia propriului sine, atunci orbirea faţă de celălalt echivalează cu orbirea de sine, ceea ce implică o dublă orbire, cu consecinţe dintre cele mai nefaste
pentru individ şi omenire, luate ca întreg.
Astfel, logica părţii, a „drepturilor” sau a „postdatoriei” ar trebui înlocuită cu o logică holistă, a întregului, a postdrepturilor.
Arieratele cusururi
Egoismul drepturilor
Dar și astăzi, după cum scria cineva, „când i se vorbește frumos, românul mediu acceptă reașezarea preţului la carburanţi”, de exemplu.
Societatea în care trăim e una a „postdatoriei”. Aceasta pune mare accent pe drepturile individului și mai puţin pe obligaţiile și îndatoririle acestuia.
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
20 | EXCLUSIV
Incredibila poveste a creării unei opere monumentale
„În adâncime sunt caverne, tuneluri și căi prin care călătorește energia sacră. Pământul inspiră și expiră exact cum facem noi. Energia sacră a vieţii se mișcă în trupul său la fel ca întral nostru…”
Acest citat, aparţinând nativilor nordamericani Hopi, este mottoul care a predeterminat nașterea Respiraţiei Deșertului, monumentala instalaţie realizată de cele trei artiste nonconformiste originare din Grecia. Constituite întro echipă – DAST Arteam –, acestea au finalizat, după doi ani de muncă neîntreruptă, incredibila structură de lângă El Gouna. Instalaţia, spun teoreticienii artei, este o modalitate de exprimare în arta vizuală contemporană care nu urmărește o înscenare spaţială narativă, ci oferă spectatorului o experienţă inedită în circumstanţe determinate, prin folosirea unor materiale diverse, dispuse tridimensional. Dincolo de enunţul livresc al instalaţiei, există însă produsul. Expresia. Emoţia. Arta în sine. Asemenea oricărei instalaţii, Respiraţia Deșertului a avut ca unică raţiune de a fi percepţia subiectivă a privitorului. O astfel de lucrare este definitiv legată de locul în care a fost amplasată, nu poate fi împachetată sau mutată și nici nu poate fi vândută. Unele instalaţii sunt strâns legate de un anumit loc din sala de expoziţie, dar nu și aici. Respira‑ţia Deșertului va aparţine pentru totdeauna Saharei, ca parte intrinsecă a instalaţiei, chiar dacă moartea unei astfel de lucrări începe chiar din clipa în care a fost terminată.
Cum devine pustiul operă de artă
Născută în 1964, în Atena, Danae Stratou, una dintre iniţiatoarele acestui megaproiect, șia dat seama că va deveni un profesionist al artei în jurul vârstei de 16 ani. După terminarea liceului în Grecia natală, a plecat la Londra, unde șia luat licenţa în sculptură și instalaţii la Școala Centrală de Arte „St. Martins”. Încă din timpul studiilor a început să exploreze, artistic vorbind, relaţia dintre om și natură. „Privind înapoi în istorie, observăm că arta a reflectat întotdea una vremurile sau chiar a fost înaintea timpului său. Remarcăm o evoluţie a artei în perioada războaielor sau în alte momente de criză ale umanităţii. Cred că actualmente traversăm o astfel de perioadă, în care ex
perimentăm multiple manifestări ale crizei, o criză a umanităţii însăși”, este de părere Danae Stratou. „Există un colaps general: social, politic, economic și al mediului înconjurător. Noi, umanitatea, trebuie să regândim și să restabilim atât relaţiile dintre noi, cât și relaţiile cu Pământul. Poate că arta ne va ajuta să ne ridicăm, în aceste vremuri dificile. Dacă nu, este posibil să ne îndreptăm spre un drum închis.”
În momentul de faţă, Danae Stratou trăiește și creează în Statele Unite, în Austin, statul Texas. Printre lucrările ei de referinţă amintim: Respiraţia, Râul Vieţii, Tăietura – 7 linii de divizare, Spa‑ţiul Vital, Cântecul gheţii, Este timpul să deschidem Cutia Neagră. „Aceste lucrări, fie prin procesul de a le realiza, fie prin natura lor, au avut ca efect creșterea ni
velului conștiinţei sau, dacă vreţi, a conștientizării mele în sensul înţelegerii lumii și sinelui, ce a avut ca efect chiar schimbarea vieţii mele”, nea explicat artista. „Motivul pentru care cele mai multe instalaţii ale mele iau forme tactile, multimedia se află în scopul de a implica privitorul întrun mod fizic, de ai permite și chiar determina imersiunea în lucrare. Pentru a realiza aceste «împingeri fizice», folosesc adesea ritmul și miș carea repetitivă. Acestea reflectă pulsul și recurenţa, care sunt constituente ale vieţii sau, mai bine zis, elemente de bază ale vieţii însăși. Ritmul și repetiţia ajută și pregătește mintea pentru conectarea evazivă a lumilor din conștient și subconștient.”
Danae Stratou nea mai povestit că, anterior Respiraţiei Deșertului, a existat o dorinţă comună celor trei artiste, de manifestare plastică în spaţiul arid, deșertic (ca parte indisolubilă a mediului înconjurător, dar și ca idee de vastitate, prin conceptul de gol al naturii sale) și că în scurtă vreme, pe baza acestor aspiraţii, sa format DAST Arteam, echipa care a creat Respiraţia Deșertului. De ce a optat pentru munca în echipă? am întrebato pe Danae Stratou. „În general, nu sunt acel gen de artist care lucrează în solitudine. Amploarea și natura muncii mele îmi cere să colaborez pe multiple niveluri cu ceilalţi: cu unii mai mult pe baze tehnice, cu alţii pentru schimburi de idei creative. Cu fiecare proiect la care am lucrat am învăţat lucruri noi, nici unul dintre aceste proiecte nu seamănă cu celelalte și asta este ceva cemi place și de care am nevoie în evoluţia vieţii și a muncii mele.
Adina Scutelnicu
Artă contemporană în Sahara
Undeva, la marginea pustiului Sahara, în apropierea Mării Roșii, o stranie spirală cu două braţe domină deșertul. Structura acoperă aproximativ 100 000 de metri pătraţi și poate fi văzută din spaţiu. Ciudata glifă a fost descoperită de zeci de internauţi pasionaţi de utilizarea Google Earth. Ireală, dar perfect integrată în nisipurile
Saharei, spirala este de fapt o monumentală operă de artă realizată de trei artiste contemporane și se numește Respiraţia Deșertului. „Instalaţia din deșertul egiptean, din apropierea localităţii El Gouna, este o formă de explorare, precum și o temă de meditaţie asupra relaţiei dintre om și natură”, ne‑a explicat Danae Stratou, una dintre iniţiatoarele acestui proiect realizat în colaborare cu designerul industrial Alexandra Stratou și arhitecta Stella Constantinides. Danae Stratou a împărtășit pentru prima dată publicului din România extraordinara poveste a Respirației Deșertului.
Danae Stratou, artist vizual, specialist în sculptură şi instalaţii Respiraţia Deşertului, una dintre puţinele lucrări de artă vizibile din spaţiu
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
EXCLUSIV | 21
Pentru fiecare lucrare aleg elementele, materialele și mediul care să exprime cel mai bine ideea pe care vreau să o transmit, să o comunic. La fel sa întâmplat și în acest caz: cu ochii minţii am abordat ideea de deșert ca stare de spirit, ca pe un peisaj mintal ideal pentru a experimenta ideea de infinit. Am pornit și de la corelaţia dintre deșert și structura antică a Piramidelor”, povestește Danae Stratou.
În iunie 1995, echipa a făcut prima expediţie în Egipt în vederea alegerii sitului. Locul considerat cel mai potrivit a fost El Gouna, un platou situat între Marea Roșie și un grup muntos paralel cu ţărmul mării. „Când am văzut locul, am avut practic un moment de inspiraţie unanim, în care am și conceput lucrarea, cel puţin vizual.” Respiraţia Deșertului sa cristalizat în jurul formei conice, forma naturală în care se așază nisipul. „Odată eliminate toate formele superflue, esenţialul a luat viaţă”, a conchis Danae Stratou. Lucrarea se născuse la nivel de idee. Punerea sa în practică însă a fost extrem de laborioasă. Cu sprijinul lui Samih Sawiris, președintele companiei de construcţii și dezvoltare Orascom PTD din Cairo, lucrările au început. Deși amplasarea era ideală, la nivel de concept, prin lipsa reperelor, tocmai aceasta a anulat determinări altminteri facile, precum scara, distanţa și orientarea. Autoarele au fost nevoite săși redobândească simţurile, ajutânduse de Pământ (prin gravitaţie), cer (prin mișcare), lumină (prin schimbare), apă (prin nivel). „În același timp, experimentam un sentiment exhaustiv de izolare. Puteam simţi fizic trecerea timpului. Vastitatea orizontului era singurul reper de echilibru vizual”, nea mărturisit Danae Stratou.
Paradoxul apei în deşertProvocarea deșertului nu sa oprit
aici. „Primul lucru pe care lam făcut a fost să tragem o conductă cu elementul vital, apa, de la prima oază, aflată cam la un kilometru și jumătate de sit. O foloseam pentru a uda constant nisipul. Zona El Gouna a fost cândva un fund de mare, iar nisipul este foarte compact și conţine un procent mare de nămol și sare. Stropit cu apă și compactat – asta era metoda pe care am folosito pentru construirea lucrării –, nisipul devine foarte greu și creează la suprafaţă un strat uscat, dur, care devine obiectul eroziunii eoliene și încetinește distrugerea”, povestește artista. Lucrarea a continuat să solicite o supraveghere temeinică a lucrărilor de către o echipă permanentă de topografi, precum un flux constant de invenţii și inovaţii pentru a da formă și viaţă celor peste 8 000 de metri cubi de nisip relocaţi în conurile pozitive și negative ale celor două braţe ale spiralei. „Am proiectat singure dispozitivele necesare asigurării unei abateri minime pentru poziţionarea centrului spiralei, a fiecărui con și pentru formarea fiecărui volum. A fost necesară readaptarea metodelor de lucru la fiecare pas”, povestește Danae Stratou. Planificarea timpului de execuţie a fost foarte importantă, având în vedere că toate elementele proiectului trebuiau să fie realizate simultan, toate convergând spre un moment de precizie temporală geometrică, un moment zero începând de la care să predea lucrarea forţelor naturii, care săși înceapă și ele transformările graduale. Deși, încă de la început, forţele naturii au fost considerate o parte integrantă a proiectului, prin propria activitate sculpturală, lucrurile aveau să ia o întorsătură dramatică. Cu doar 13 zile înaintea inaugurării, o furtună fără precedent a inundat deșertul și a distrus complet lucrarea. Șocate de acest eveniment absolut neașteptat, artistele au înmărmurit, neștiind cum să reacţioneze în faţa prăpădului. „Am văzut totul ca pe un botez menit să ne inspire veneraţie, dar
care putea fi încorporat doar în faza de dezintegrare, de după momentul zero al finalizării, așa că neam întors la treabă, am reparat pagubele și am dat gata proiectul după alte trei luni.” Am întrebato pe Danae Stratou dacă în zona El Gaoun plouă. „Este amuzant cămi pui acum această întrebare. El Gaoun este o zonă aridă, însă, foarte recent, o furtună similară cu cea care a avut loc atunci a inundat zona. Încă o dată, piesa din centru, cu diametrul de 30 de metri, a fost umplută cu apă. Ritmul de absorbţie al apei depinde de condiţiile meteorologice și de perioada din an în care se întâmplă inundaţia. Cele recente au produs unele eroziuni ale Respiraţiei Deșertului, însă energia ei a rămas intactă”, apreciază artista. Lucrarea a fost terminată la 7 martie 1997. Tot atunci, ea a revenit naturii, care șia început procesul lent de absorbţie în peisajul care ia dat naștere.
„Experienţa acestei colaborări a fost cu adevărat unică și sa născut din credinţa noastră. Această credinţă a devenit contagioasă, iar oamenii din jurul nostru au început imediat să ne ajute, după puteri, să transformăm ideea în realitate. Astăzi, lucrarea își revendică propriul spaţiu în conștiinţa oamenilor care o descoperă și aceasta este puterea, forţa Res‑piraţiei Deșertului”, nea mărturisit Danae Stratou.
Deși au trecut 17 ani de când a fost realizată, Respiraţia Deșertului continuă să existe. Dincolo de frumuseţea și vremelnicia acestei opere de artă, dincolo de extraordinara receptare mediatică (lucrarea a devenit vedetă în publicaţii și la posturi TV ca International Business Time, Daily Mail, Live Science Report, NBC News, BBC, CNN etc.) și de dificultăţile incredibilei povești a apariţiei sale, Respiraţia Deșertului transcende mesajul forţei creaţiei (ca veritabilă călătorie între cele două realităţi paralele: lumea interioară a artistului și concreteţea creaţiei artistice ca produs perceptibil) și al respectului pentru Pământ, ca suport al civilizaţiei.
DAST Arteam – Stella Constantinides, Danae Stratou, Alexandra Stratou
Etapă în realizarea lucrării
Cu 13 zile înaintea inaugurării, Respiraţia Deşertului a fost distrusă
Momentul zero, de umplere cu apă a piesei centrale
Fotografiile au fost realizate de DAST Arteam
Observând ritmul foarte lent în care forţele naturii acţionează asupra Respiraţiei Deșertului, am sentimentul că va dura ani întregi de acum încolo, poate chiar secole, până când lucrarea va fi integrată în mediul ei natural, așa cum a fost înainte de a exista; energia care a creat‑o, însă, va rămâne în Sahara pentru totdeauna. Cel mai important element care va rezista din călătoria Respiraţiei Deșertului în timp este acela că, în orice moment vei alege să vizitezi lucrarea, te vei raporta la momentul finalizării. Astfel vei putea urmări mintal transformarea sa graduală și coabitarea armonioasă a preciziei geometriei umane cu cea a naturii.
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
22 | AGORA
„Nu doar cu pâine se hrănește omul, ci și cu cuvântul lui Dumne
zeu.” Când citești spusa biblică, te gândești la înţelesul ei meta foric, și anume că, în afară de nevoile biologice, primare, omul are și altele: spirituale, superioare. Și totuși, dacă ne uităm chiar la contextul în care apare – ispitirea lui Iisus de către Diavol, în condiţiile flămânzirii sale fizice, biologice –, putem să ne gândim la o interpretare literală a nutriţiei spirituale. Așadar un Iisus flămând – de pâine trupească – refuză hrana, susţinând că el mai are o sursă de nutriţie: cuvântul lui Dumnezeu.
Există o pâine cerească, o pâine spirituală. Dumnezeu însuși este pâinea – din taina euharistiei („luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu) – și origine a pâinii – în Tatăl nostru („dăne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele”). Împărţirea celor cinci pâini și doi pești spre săturarea mulţimii flămânde sprijină teoria conform căreia Spiritul, Cuvântul lui Dumnezeu satură la propriu, întrucât are proprietăţi nutritive.
Cum am putea explica altfel faptul că, pe măsură ce înaintează pe treptele piramidei trebuinţelor până la nivelul spiritual, omul își controlează și diminuează, uneori până aproape de anihilare, celelalte nevoi, începând cu cele nutriţionale. Cum am putea explica performanţele famelice ale asceţilor, sfinţilor
sau misti cilor – inimaginabile pentru cei neînduhovniciţi – dacă nu am lua în serios ipoteza transformării spiritului, a duhului în trup, a transsubstanţierii în sens invers, a trecerii dintro zonă a realităţii în alta. Cei care au atins un anumit grad de desăvârșire spirituală au mai puţine nevoi biologice decât ceilalţi, dar aceasta întrun mod firesc, natural, nu prin înfrânare și abţinere, ci pentru că nu le mai resimt – cel puţin, nu atât de acut precum cei lipsiţi de această sursă de hrană spirituală. De aceea se recomandă doar postul ţinut în haine de sărbătoare și având chipul luminos, nu postul cernit, al
omului chinuit de renunţări și înfrânări. După ce omul ajunge mai întâi să resimtă, iar apoi săși satisfacă trebuinţele spirituale, celelalte cad întrun plan secund, minor, fiind satisfăcute implicit prin ceea ce am putea numi noosinteză. Așa cum există fotosinteză – transformarea luminii în energie vitală –, există probabil și un proces de noo‑sinteză (de la nous – „intelect”, „spirit”, „raţiune”), prin care energi ile captate din noosferă sunt transmutate în planul biosferei. Oamenii superiori, înduhovniciţi sau, folosind un alt termen religios, îmbu‑nătăţiţi simt tot mai puţine nevoi inferioare, biologice.
Procesul acesta, de elevare spirituală, nu este însă unul artificial, în contra naturii omului. El vine pe fondul unei capacităţi firești, a unei facultăţi naturale de ași extrage seva vitală și din alte zone decât cele materiale. O dovadă sunt copiii mici, care au atât de puţine nevoi biologice și care întro primă fază sunt refractari la procesul nutriţiei, pentru că trebuie obișnuiţi, educaţi să mănânce, trebuie stimulaţi prin tot felul de mijloace să accepte hrana trupească. O bună parte din educaţia copilului constă în al convinge că este mult mai dependent de satisfacerea nevoilor biologice decât este în realitate. În cele din urmă, va sfârși prin a accepta această prejudecată transmisă din generaţie în generaţie, cu scopul de a înrădăcina omul cât mai mult în cele lumești, până la a uita de semiindependenţa lui de biologic, susţinută de cealaltă sursă de hrană, cea spirituală. O redescoperă în urma unui efort personal sau a unei treziri venite din altă parte, motiv pentru care această facultate de a te hrăni cu duh pare dobândită, nu înnăscută.
O altă dovadă a extragerii energiei vitale dintro sursă spirituală neo furnizează o experienţă spirituală – și natural umană! – pe care oricine a avuto măcar o dată în viaţă: iubirea. Orice îndrăgostit știe că, atâta timp cât iubește, nevoile sale de hrană (dar și de securitate, de stimă și de recunoaștere socială) se reduc la minimum. Cel ce
iubește mănâncă, bea și doarme puţin, pare că se hră nește cu duhul dragostei. Nu trebuie să fii nici maestru spiritual, nici iniţiat în cine știe ce mistere, nici sfânt, trebuie doar să iubești, pentru a culege roadele acestei naturale înduhovniciri a omului.
Atunci când se desprinde de această sursă spirituală de energie sau când i se retează rădăcinile înfipte în cer, omul va dezvolta – compensatoriu – o foame pantagruelică spre cele materiale, trupești: devine animal, cel mai îndobitocit dintre toate. Procesul invers înduhovnicirii este îndobitocirea. De aceea epocile cele mai sărace din punct de vedere spiritual sunt și cele mai luxuriante, cele mai preocupate de pâinea trupească. Mai mult decât atât, se prea poate ca această sursă spirituală de energie să fie în mod intenţionat tăiată – în epoca noastră – tocmai pentru a stimula și întreţine consumul, care îi definește esenţa. Condiţia dezvoltării consumismului actual este încurajarea prostiei – a lipsei de duh, de spirit. Cu cât omul va fi mai îndepărtat de sursa de hrană spirituală, cu atât va consuma mai în exces, căutând parcă în materie, nebunește, gustul absent și nutrientul de negăsit al duhului. Pe măsură ce spiritul îi va slăbi, trupul i se va umfla, „cu grăsime inimași va încuia” (Psalmul 16: 10). Atât de actuala problemă a obezităţii are așadar, în principal, o cauză spirituală, metafizică.
Cauzele spirituale ale obezităţiiHoria Pătraşcu
În căutarea acţiunii pureAna Ionesei Noi săpăm puţul
de la Babel.
(Franz Kafka, Scrieri postume şi fragmente, II)
Procesul acesta, de elevare spirituală, nu este însă unul arti‑ficial, în contra naturii omului. El vine pe fondul unei ca‑pacităţi firești, a unei facultăţi naturale de a‑și extrage seva vitală și din alte zone decât cele materiale.
Lumea antică funcţiona conform unei stricte delimitări între acţiune și muncă, ce
corespundea opoziţiei dintre libertate spirituală și aservire materială. Analizând „hoinăreala schizofrenului”, Gilles Deleuze și Felix Guattari constată eliminarea distincţiei om/natură și confiscarea absolută a întregului univers uman de către producţie („totul este producţie: produceri de producţii, de acţiuni și de pasiuni”, afirmau ei în Capitalism și schizofrenie, vol. I, Anti‑Oedip), fapt confirmat de fenomenul dilatării temporale experimentat de individul lipsit de discernământ, rătăcit întrun peisaj al aparenţei și senzaţionalului.
În mod similar, Simone Weil atrăgea atenţia asupra anihilării naturii ca și cosmos, respectiv a uitării poziţiei umane în cosmos, iar Kafka ar fi aprobato fără rezerve: „Nimic altceva decât imagine, nimic altceva decât uitare totală”. Voinţa de a poseda lumea ca obiect și imagine contribuie la reificarea subiectului pentru care
apetenţa cronică de nou este lipsită de nous.
La rândui, Julius Evola, în Oamenii și ruinele, contesta cultul progresului haotic atunci când demasca antitradiţionalismul și patosul revoluţionar atât de familiar generaţiilor care nuși asumă nici o istorie proprie, nici apartenenţa la o istorie în genere: „există, în schimb, cei care, născuţi ieri, nu au nimic în spatele lor, cred doar în viitor și se dedau unei acţiuni fără bază, empirică și improvizată, iluzionânduse că ar putea conduce lucrurile fără să cunoască și să recunoască nimic care depășește planul materiei și al contingenţei, născocind când un sistem, când altul, al cărui rezultat nu va fi niciodată o ordine adevărată, ci o dezordine mai mult sau mai puţin stăpânită și un simplu mod de a se descurca”.
Acest tip uman degenerat la care se referă Evola amintește de acei oameni pestriţi ai viitorului pe carei întâl nește Zarathustra atunci când face o incursiune în
viitor, în „ţara culturii”: „Căci voi aveţi pretenţia dea zice: «Suntem în întregime legaţi doar de real, goliţi de credinţă și orice superstiţie»… Dar cum aţi putut să credeţi voi, ce nu sunteţi decât coperţi împestriţate a tot cea fost credinţă! Sunteţi numai dovada contrarie și ambulantă a oricărei credinţe; sunteţi o destrămare de gânduri”.
Omul actual, devenit colaj, lipsit de centru, este tributar iluziei „lipsei de timp”, semn al unei întrebuinţări deficitare a timpului de muncă și de răgaz.
Avansând conceptul de vite‑ză, Henri Michaux preciza, în Mescalina, mizerabil miracol, că „sănătatea spirituală ar consta, dimpotrivă, în a rămâne stăpân pe propriaţi viteză… Tot ceea ce durează este insuportabil pentru cel ce supraveghează. Are nevoie de odihnă, altminteri se va declanșa boala celui ce controlează, adică nebunia. Pentru că nu va ceda pur și simplu. Se va agita, va face escapade, va vorbi, va scrie fără încetare, va delira, va
auzi voci, va proiecta, va întreprinde o mulţime de lucruri, va imagina altele, ca și cum ceva în minte nu cere decât să funcţioneze, mult, mult mai repede decât de obicei, decât viteza sa liberă”.
Descrierea lui Mi chaux rimează cu mediile sociale în care spontaneitatea creatoare este inhibată prin impactul impersonalului se, devenit actantul unui proces de multiplicare a derizoriului.
În studiul Existenţialismul astăzi, Ștefan Bolea observa că, spre deosebire de consumul de halucinogene, prin care se încearcă accederea la plăcerea necondiţio nată, paranoia marchează afirmarea lumii ca infern, determinând separarea totală a individului de lume: „paranoia nu poate fi înţeleasă în absenţa intensificării absolute a durerii (care izolează mai acut decât angoasa), relevând lumea ca iad (…) paranoia, ca transformare a percepţiei, ca excurs în subrealitate, este o călătorie în infern.
Pe lângă izolarea extremă, paranoia mai aduce și despicarea Daseinului de In‑Der‑Welt‑Sein, mai simplu spus, separarea dintre sine și lume. Nu numai că individul este transportat din lumea aceasta, Dasein‑ului îi este tăiată legătura dintre el și sine însuși”.
Inevitabilele simulacre de comunicare și finalizare a unei acţiuni constructive oarecare sunt cu atât mai periculoase cu cât își extrag vigoarea din gestul fatal freudian, și anume dinamitarea limitei dintre normal și patologic.
Dacă nu ne putem opune agitaţiei omnipotente, încă ne mai putem exercita autonomia prin ritm. În Știinţa voioasă, Nietzsche ne aduce aminte că, încă din vremurile vechi, ritmul era socotit util, fie că era vorba despre îmbunarea zeilor, purificarea oamenilor sau accelerarea muncilor. Individul cu vocaţie creatoare își poate aroga o zodie a esenţialului, astfel încât munca și vacanţa să se solidarizeze întrun corp ritmic ce conservă puritatea acţiunii.
Revistă de cultură contemporană
nr. 182 www.revistatimpul.ro
AGORA | 23
Dacă poţi să faci din orice fiinţă închipuită una care să pară adevărată, poţi păcăli pe mulţi, dar vei pierde
foarte mult timp. Dar cel mai greu îmi este să mă cunosc pe mine însumi. Mai ales că am înţeles că și eu sunt real și nu înţeleg cum devine chestia asta. Pentru mine timpul este imaginar, iar acesta e legat de direcţiile în care mă deplasez în spaţiu. Sunt liber și mă deplasez unde am treabă, deși cam am peste tot și direcţiile respective sunt cam totuna. La nevoie, dilat timpul. Mi sa spus că trecutul e diferit de viitor. Credeţi? Eu trăiesc în prezent și numi amintesc nici trecutul, nici viitorul, în schimb le pot intui. Cine e ignorantul?
Ar fi bine să încercăm să știm mai întâi cine suntem. Care e adevărata noastră natură, pe care să o împlinim. Raţionaliștii consideră că fără raţiune omul ar fi un simplu
animal. E o mare prostie. Nu raţiunea, ci spiritul înalţă omul. Natura spirituală a omului e singura imaginabilă, din ea decurge și morala, și întregul său comportament. Asta este starea de normalitate. De ce toţi par să caute altceva? De ce se străduiesc să intre sub iluzia iluziei?
Oamenii sunt folosiţi, cum avertiza SaintSimon, ca lucruri, și asta pentru că nu știu cine sunt, nuși cunosc natura divină, iar de aici lipsa de demnitate. Mie milă de cel care, din varii motive, umilește un om, care este lumină din lumină și iubire din iubire, persoană din persoană. Efectul de bumerang îi va aduce mult chin. Politica e concepută ca un soi de inginerie socială, în care principiile au fost părăsite de mult. Nu duce nicăieri, decât la îmbogăţirea materială a unor mincinoși, printro formă de furt. Asta numiţi voi realitate?
Devin real dacă pot să iert, să am răbdare, chiar sub umilinţă, să iubesc tot ce e viu. Dacă animalele sunt oameni lipsiţi de raţiune, aleg animalele. Dar sunt atâtea entităţi mai prietenoase… Cartea a 8a din Republi‑ca lui Platon descrie bine trecerea de la democraţie la tiranie, ca un proces de dezintegrare atât individuală, cât și socială: „Omul tiranic și statul tiranic nu sunt decât produsele finite ale unei degenerări progresive, care începe atunci când ambiţia uzurpă democraţia”. Deci sunt și lucruri mai rele decât raţiunea, cum ar fi ambiţia, orgoliul, invidia și multe altele. Se văd în jur, se văd în ochii noștri. Mai presus de toate aș pune răutatea aceea nudă, autentică, în formă pură, ce domină personalitatea omului și atâtea programe sociale. „Lupi ascunși în blană de oameni.” Am văzut în ochii unora această răutate nativă, necultivată și mam speriat. Asta e realitatea? Am toată compasiunea pentru ea.
Înclinaţia și capacitatea oamenilor de a înţelege și realiza dreptatea fac posibilă democraţia. Avem această libertate, prin cunoașterea binelui și a adevărului. Recursul la libertate nu poate fi făcut decât în numele Dreptăţii, care transcende interesele subiective și „raţionale”. Conștiinţa și exercitarea libertăţii îndepărtează tirania, cu condiţia ca fiecare să înţeleagă că libertatea sa încetează acolo unde ea încalcă libertatea altuia. Asta deoarece unitatea reprezintă esenţa, iar numele de „fiinţă” nu poate fi
atribuit decât cuiva care este unic. Asta spuneau și Platon, și pitagoreicii.
Dacă mă supăr, pot să plec în alt univers. Oricum, pe acesta deja îl conţin la nivel de bozon. Preţuiesc mai mult libertatea decât „realitatea”. Ipostaziez libertatea, iar împreună producem sens. Nu se întâmplă nimic nou, pentru că totul sa mai petrecut sau a fost anticipat. Trăim întro epocă revoluţionară, în sensul că suntem pe cale să producem o catastrofă, dacă nu apare o nouă putere spirituală. Mareea nihilismului e din nou aproape de ţărm. Pentru ca viitorul să se facă înţeles, el își dezvăluie din timp o latură a profeţiei. E bine deci să avem profeţi, și pentru viitor, dar și pentru trecut, pentru că oare nu e totul ciclic? Roata sau spirala vieţii se învârt continuu.
Vin oameni noi, cu noi culori și spirite vechi. Numai ei pot face faţă problemelor pe care leam creat, prea subtile ca să le înţelegem. Asta e tragedia noastră fundamentală. „Realitatea” a devenit prea subtilă pentru noi. Mai bine ne retragem înapoi în vis, în poveste. Spiritul timpului ne trimite înapoi la arhetipuri, între care există măcar un acord minimal. De ce să nu facem loc pentru oamenii noi? Paul Ricoeur spune că ar fi devastator dacă neam resemna în faţa dezvrăjirii lumii. Dar de ce nu? Un dezastru mi se pare necesar din multe puncte de vedere. De fapt, probabil că a și început… Uitaţivă, de pildă, la starea actuală a democraţiei. Ce dezastru frumos!
Iluzia iluzieiTiberiu Brăilean
Miam permis deunăzi săi adresez o sugestie directă lui Gabriel Liiceanu printrun comentariu pe
siteul Contributors.ro la ultima postare de acolo a domniei sale. Cum sunt convins că domnul Liiceanu nu are vreme să citească sugestiile postate de cititori (fără nici o umbră de ironie), iată, profit de rubrica mea ca să îmi facă vocea ceva mai bine auzită.
Intitulat „O idee care nea sucit minţile”, articolul domnului Liiceanu este un fel de ministudiu introductiv la recenta apariţie în traducere românească a unui studiu eseistic clasic, Anatomie d’un spectre: l’écono‑mie politique du socialisme réel al lui Alain Besançon. Nu am înţeles dacă actuala traducere a lucrării apărute iniţial în Franţa în 1981 este prima în limba noastră și nici nu e relevant. Cum nu am acces la volumul de la Humanitas, mă mulţumesc să mil imaginez tradus impecabil de Mona și Sorin Antohi. Cert este că, la mai bine de 30 de ani de la apariţie, volumul istoricului francez îi dă posibilitatea filosofului român să
mediteze la falimentul sistemului socialist și să se îngrijoreze cu privire la faptul că generaţiile tinere actuale sunt din nou atrase de „fantoma” comunismului.
Gabriel Liiceanu nu este un condei de ignorat în România. Și pe bună dreptate. Așadar e cu atât mai surprinzătoare o intervenţie jurnalistică sub semnătura domniei sale în care nu aflăm, în esenţă, decât că formula economică marxistă este utopică și că sistemul socialist a eșuat. La finalul articolului de pe Contributors.ro am rămas descumpănit pentru pierderea celor câteva minute din viaţă pe care leam irosit citindul. În aprilie 2014, la aproape un sfert de veac de la prăbușirea blocului comunist european, când economia mondială este în degringoladă, sărăcia este endemică (conform unor date din 2012, 50% din populaţia globului trăiește cu mai puţin de 2,5 euro pe zi), diferenţa dintre cei foarte bogaţi și cei foarte săraci se adâncește pe zi ce trece (20% din populaţia lumii deţine 75% din resursele materiale) ș.a.m.d., Gabriel Liiceanu se hotărăște să scrie un articol (lung de
zece pagini, după cum ne avertizează de la bun început) despre o problemă care, a considerat domnia sa, „ne privește pe toţi”: cum de neam lăsat cu toţii păcăliţi de utopia marxistă și cât de rău a eșuat socialismul! Hmm…
Poate că dacă citeam aceste rânduri întrun alt context – întrun volum, să zicem –, leaș fi luat ca atare: un eseu despre utopia marxistă. Însă, când apar pe Contributors.ro laolaltă cu texte care chiar abordează probleme de actualitate, rândurile filosofului român te fac să râzi în hohote. Carevasăzică domnul Liiceanu consideră că, dacă le spune tinerilor care, în faţa sărăciei și a disperării de care sunt înconjuraţi, în faţa ușilor care li se închid în faţă fără drept de apel, în faţa imposibilităţii de ași face cumva loc întro societate în care ieșirea din categoria de venit și clasa socială a părinţilor este aproape imposibilă, nu știu să facă altceva decât să se întoarcă la ideile comuniste sau naţionaliste ale anilor ’30, atunci lucrurile se vor schimba. Tinerii vor asculta cuminţi, vor pune cu toţii capetelen pământ și își
vor revizui atitudinea. Șiar face bine nu numai tinerii din România să ia aminte la spusele ce le vin de la București, nu numai cei care se opun distrugerii satelor și râurilor lor de la Roșia Montană și Pungești, dar și cei americani din mișcările Occupy Wall Street, Zeitgeist sau Anonymous, răspândite acum peste tot în lume, cei tunisieni care au pornit Primăvara Arabă sau cei turci care sau bătut cu poliţia în Parcul Gezi… Ca să nu mai vorbim de cei ucraineni, care lau dat jos pe Ianukovici…
Dezorientaţi și gata să moară absurd pe străzi decât să trăiască pentru a fi carnea de tun a unor lideri de sisteme statale susţinute cu capital corporatist și cărora le pasă tot mai puţin de ei, toţi acești 99% nu sunt atrași de socialism, care știu și ei că nu e o soluţie. Nu cred că sunt atrași nici măcar de ideea unor economii socializate. Problema lor este că nu au nici o altă soluţie și nu vine nimeni să le ofere una (despre Thomas Piketty și soluţia domniei sale, cu altă ocazie, poate tot aici).
De aceea, iam sugerat domnului Liiceanu să încerce în alte zece pagini să ofere o soluţie. Desigur, poate participa și domnul Patapievici. Nu, nu o soluţie pentru criza economică mondială, ci una morală sau de conștiinţă. O alegere ideologică fără să implice angajamente extremiste. Ce trebuie să facă generaţia născută în anii ’90, care sa maturizat politic în 2008, odată cu prăbușirea lui Lehman Brothers și intrarea în haos a economiei mondiale la fel de brusc și violent cum sa maturizat generaţia mea în ’89? Ce să facă ei pentru a evita extremismele de genul comunismului, naţionalismului și absurdului religios? Cum ar fi dacă, în loc de o idee care nea „sucit” minţile, domnul Liiceanu ar scrie despre una care să ni le „răsucească”? Atunci și articolele domniei sale near aminti mult mai bine de ce stăteam la cozi interminabile să prindem un exemplar din Jurnalul de la Păltiniș.
George T. Şipoş
Gabriel Liiceanu, Alain Besançon și niște previziuni despre trecut
Uimiri cotidiene
Locuiam într‑o poveste și eram fericit. Apoi am fost bruscat și mutat într‑o așa‑zisă realitate, care s‑a prezentat ca reală. Toate necazurile pot fi mai ușor îndurate dacă le prezinţi ca pe o poveste, spunea Isak Dinesen.
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.ro mai 2014
24 | AGORA
Dedicam ancheta din numărul trecut al Timpului cărţii lui Andrei Terian, Critica de export (Muzeul Literaturii,
2013), fiindcă iscase cele mai multe și mai profitabile discuţii teoretice. În același timp în care revista noastră ieșea de la tipar, Nicolae Manolescu dedica un editorial iritat cărţii lui Terian – „Cui ie frică de Titu Maiorescu?”, în numărul 16 al României lite‑rare. Reproșurile cele mai importante pe care profesorul bucureștean le aduce tânărului critic sibian sunt trei: primo, că poziţia lui teoretică ar fi o reșapare a protocronismului; secundo, că ar susţine teza marginalizării postcoloniale a literaturii române, precum un Ilie Bădescu în anii ’70; tertio (și aici e partea centrală a discuţiei), că periodizarea cvadripartită a literaturii române propusă de Terian nu e conformă cu evoluţia ei reală – astfel încât, de pildă, etapa a patra, din 1960 până în prezent, ar ignora falia dintre neomodernism și postmodernism. Concluzia lui Nicolae Manolescu era drastică: fantoma lui Gherea „bântuie critica tânără actuală”.
Mam bucurat să văd că, peste o săptămână, Andrei Terian îi răspunde în Observator cultural (dar de ce nu tot în România literară? Să i se fi refuzat dreptul la replică? Nar fi prea elegant. Passons.), fiindcă dintro polemică între doi critici de asemenea anvergură ar fi putut ieși o querelle esenţială și profitabilă pentru critica și teoria literară
autohtonă. În textul lui, intitulat „Tot Maiorescu și Gherea?”, din numărul 719 al Obser‑vatorului cultural, Terian arată mai întâi că Nicolae Manolescu na citit prea atent cartea, așa încât toate cele trei reproșuri majore cad: primo, Terian face în cartea lui o critică dură protocronismului, văzut drept „produs anacronic al megalomaniei sovietice din deceniile 5 și 6” (p. 142), așa încât nar prea avea cum să fie el însuși protocronist; se‑cundo, o secţiune a cărţii arată tocmai inadecvarea studiilor postcoloniale la literatura română, așa încât poziţia lui Terian nu prea are cum să consune cu cea a lui Ilie Bădescu ori, în general, a teoriilor postcoloniale; tertio, periodizarea lui Terian distinge între o perioadă comunistă și una postcomunistă a literaturii române, nefiind nicidecum vorba despre o perioadă care să ţină de la 1960 încoace.
După ce lămurește lipsa de temei a reproșurilor lui Nicolae Manolescu, Terian trece la ceea ce i se pare cu adevărat esenţial: „Să ne mai întrebăm, astăzi, dacă studiile postcoloniale, geografia literară, world‑sys‑tems analysis și teoria proceselor interliterare constituie instrumente «maioresciene» sau «gheriste» e ca și cum neam întreba dacă Gravity’s Rainbow și 2666 sunt romane «de creaţie» sau «de analiză». Adică o evidentă pierdere de timp. Pentru că vine o vreme când ne dăm seama că, în loc să ne chinuim
să adaptăm vechile instrumente pentru a rezolva noile probleme cu care ne întâmpină literatura, e mai rentabil (și chiar mai adecvat) să abandonăm instrumentele însele și să căutăm altele noi”. Întradevăr, ceea ce așteptam era o discuţie despre această adecvare a instrumentelor la evoluţia discursului literar – și da, firește că evoluţia în literatură nu e totuna cu progresul. Eminescu scrie undeva că, dacă ar exista progres în literatură, atunci Homer ar trebui să fie un măgar, iar Macedonski un geniu, pe când adevărul e oarecum pe dos. Însă, chiar dacă nu există progres în literatură, variaţie tot este – și la această variaţie trebuie adecvată și natura instrumentelor criticii.
Spre dezamăgirea mea, răspunsul secvent al lui Nicolae Manolescu nu numai că na deschis subiectul acesta, dar a închis definitiv discuţia. În numărul 18 al României literare, în editorialul numit „Metoda fără critică”, profesorul răspunde „la pachet” tuturor celor trei tineri scriitori cu care începuse câte o discuţie individuală (pe lângă Andrei Terian, îi mai provocase și pe Paul Cernat și BogdanAlexandru Stănescu; îi răspunseseră și ei, în același număr din Observator cultural). De la bun început, profesorul îi dojenește: „Constat de la o vreme că aveţi un apetit polemic neobișnuit: nici nam apucat bine sămi spun un punct de vedere și primesc trei replici deodată”. Însă adevărul
e că profesorul exprimase nu un punct de vedere, ci trei, în tot atâtea articole privind pe câte unul dintre împricinaţi; că ei au răspuns provocării, e în firea lucrurilor. (Ar fi fost, în fond, chiar o impoliteţe să nu ridice mănușa.) Așa încât apetitul polemic e al lui Nicolae Manolescu însuși, mai degrabă decât al tinerilor reactivi. E cu atât mai surprinzător săl vedem anunţând că refuză orice discuţie – lui Andrei Terian nui răspunde defel, spunând doar că din reacţia lui a „înţeles, în sfârșit, mai bine mai târziu decât niciodată, că se poate susţine în același timp un lucru și contrariul lui”. Mă rog, Terian susţinuse doar că profesorul Manolescu nui citise ca lumea cartea, nu și contrariul acestei evidenţe. Apoi, îi ceartă pe Cernat & BAS pentru că ar fi cedat „vocilor de sirenă ale teoreticienilor”, păcat capital în critica literară, pe câte se pare, din punctul de vedere al profesorului. Și, în finele editorialului, anunţă că nu va continua în nici un fel această „polemică absurdă” – pe care, cum spuneam, el însuși o iniţiase.
Păcat, miam spus, e realmente o șansă ratată. O polemică la acest nivel între generaţiile critice ar fi putut să fie esenţială. Na fost să fie. Poate altădată, poate cu alţi protagoniști. Ceva mai puţin speriaţi de sirenele teoriei.
Presa timpului
Trei evenimente de marcă au avut loc în luna mai în cadrul proiectului După 25 de ani. Comunismul în Euro‑
pa de Est, organizat de Facultatea de Știinţe Politice și Administrative din cadrul Universităţii „Petre Andrei” din Iași, în colaborare cu Institutul de Studiere a Ideologiilor și revista Polis.
8 mai, ziua înfiinţării Partidului Comunist Român, a fost marcată prin organizarea a două evenimente: dezbaterea cu tema Spec‑tacolele omagiale de ziua PCR‑ului și expoziţia Omagiu Partidului și Conducătorului iu‑bit. Prof. univ. dr. Nicolae Gîscă, dirijor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, a mărturisit că „au fost momente în care sa deturnat de la scopul și mesajul iniţial al unui cântec în detrimentul propagandei”.
Pe 19 mai, proiectul După 25 de ani. Co‑munismul în Europa de Est a ajuns la Mănăstirea Rohia, cu prilejul dezbaterii Nico‑lae Stein hardt, un democrat fericit. Studenţii și cadrele didactice au mers în locul unde, la 16 august 1980, Nicolae Steinhardt a fost uns în monahism de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu. Cu acest prilej, aceștia au vizitat vechea biserică în care părintele Steinhardt a predicat, biblioteca și chilia în care a locuit cel care a fost un mare autor, critic literar, eseist, jurist, publicist și scriitor român. Prof. univ. dr. Sorin Bocancea, coordonatorul proiectului, lea mulţumit celor de la Mănăstirea Rohia pentru căldura cu care iau primit și a precizat că „vizita în lăcașul de cult al lui Nicolae Steinhardt
este un eveniment ce nu putea lipsi dintrun astfel de demers paideic, cu atât mai mult cu cât rolul a ceea ce noi facem este acela de a contracara nostalgiile apărute în rândul tinerilor de astăzi cu privire la un regim pe care nu lau trăit”.
Pe data de 20 mai, studenţii și profesorii au vizitat Memorialul Victimelor Comunismului
și al Rezistenţei de la Sighet. Evenimentul a fost prilejuit și de dezbaterea Centenarul Corneliu Coposu, a unsprezecea manifestare organizată în cadrul proiectului anual. La eveniment, tinerii sau întâlnit cu un fost deţinut al închisorii de la Sighet, Ioan Ilban, care a povestit prin ce a trecut în cei trei ani de detenţie.
După 25 de ani. Comunismul în Europa de EstAndrei Cucu
Radu Vancu „Eminescu scrie undeva că, dacă ar exista progres în literatură, atunci Homer ar trebui să fie un măgar, iar Macedonski un geniu, pe când adevărul e oarecum pe dos.
Însă, chiar dacă nu există progres în literatură, variaţie tot este – și la această variaţie trebuie adecvată și natura instrumentelor criticii.”Cronica unei polemici amânate
(România literară, 16/2014; Observator cultural, 719/2014;
România literară, 18/2014)
„Când faci film, trebuie să ştii exact ce ai de făcut”Interviu cu actriţa Cecilia Bârbora P. 3
„În general, românul nu ştie decât de frică şi de control”Interviu cu regizorul Mircea Daneliuc PP. 4-5
„Vreau să ajut acest festival studenţesc”
Interviu cu actorul Ştefan Bănică Jr. P. 6
„Important este ce reuşesc eu să prezint...”Interviu cu regizorul Stere Gulea P. 8
Filmele românești au prins din nou viaţă la Iași în luna mai. După fiecare festival, ne între-băm dacă vom mai face o ediţie în anul următor. Și în acest an s-a demonstrat că publicul din Iași este cinefil. Sala de vizionare a fost umplută până la refuz, filme-le au fost urmărite cu atenţie, iar la final au avut loc dialoguri inte-resante cu regizorii și actorii in-vitaţi.
Pentru cinci zile, Iașul a fost capitala filmului românesc. Edi-ţia de anul acesta a Serilor Filmu-lui Românesc Timpul a fost dedi-cată regizorului Mircea Daneliuc. Cu o activitate cinematografică de peste 40 de ani, regizorul a re-venit cu drag în orașul studenţiei sale, unde a fost alături de publi-cul ieșean la vizionarea a patru producţii cinematografice. Toate momentele din festival au fost importante, dar cea mai mare bu-
curie a constituit-o faptul că am fost privilegiaţi de întâlnirea cu regizorii și actorii filmelor care au rulat în fiecare seară.
Adevărat vă spun, preţioase sunt toate momentele din festi-val, dar aș vrea să aibă toţi tinerii bucuria noastră și anume aceea de a sta, privilegiaţi, după nebu-nia filmelor și a dialogurilor, la o ședinţă cu regizorii și actorii. Asta făceam în fiecare seară. Noi am câștigat oameni de valoare mai aproape de noi. Am câștigat șansa de a cunoaște cultura ro-mânească îndeaproape. I-am pri-mit și i-am condus pe toţi cu aplauze, iar din colţul unor ochi de regizor se întrezăreau lacrimi de emoţie, de mulţumire. Tăcerea cinematografiei românești spune multe despre noi, ca oameni. Tre-buie să îi susţinem, să îi promo-văm și să obligăm patronii stră-ini de săli de cinema moderne să
accepte filmele românești. Măcar câteva.
Cine ar fi crezut că un film lansat în urmă cu 27 de ani poate să umple o sală cu peste 600 de locuri? În a treia zi de festival, fil-mul Liceenii ne-a rezervat aceas-tă surpriză frumoasă. Laitmoti-vul ediţiei din acest an a festivalului este cuvântul emoţie, valabil pentru cei trei prota-goniști ai Liceenilor, Oana Sârbu, Ștefan Bănică Jr. și Mihai Con-stantin, care au rememorat la Iași momentele filmării și s-au mi-rat de succesul acestor produc-ţii după atâta vreme de la lansa-rea lor.
Am avut grijă și de publicul pe care îl reprezintă copiii. Dum-brava minunată s-a bucurat de un public numeros, iar Cucoana Chiriţa și Nea Mărin Miliardar au fost savurate în cea de-a patra zi a festivalului. Am spus și susţi-
nem în continuare că noi susţi-nem candidatura Iașului la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. Asta facem. Punem umărul la asta aducândla Iași valori de necontestat. Valoarea o dove-dește timpul. Acum 26 de ani s-au întâlnit pe platoul de filmare la Moromeţii. În 2013 s-au reîntâl-nit și au dat viaţă romanului Sînt o babă comunistă, scris de Dan Lungu. Actriţa Luminiţa Gheor-ghiu și regizorul Stere Gulea sunt o parte importantă din isto-ria cinematografiei românești. La proiecţia filmului Sunt o babă comunistă nici locuri pe scări nu au mai fost. Și Dan Lungu glu-mea spunând că Baba este de mult așteptată la Iași. O proiecţie aplaudată minute în șir, urmată de un dialog surprinzător cu cei din sală. Festivalul de anul acesta s-a încheiat cu Moartea domnu-lui Lăzărescu. Un film în regia lui
Cristi Puiu și premiat la Cannes în 2005.
Festivalul s-a încheiat cu filmul Moartea domnului Lăzărescu, în regia lui Cristi Puiu, premiat la Cannes în 2005.
Le mulţumesc colegilor și prietenilor din Asociaţia Studen-ţilor Jurnaliști, care s-au compor-tat exemplar și au prezentat pu-blicului o ediţie de colecţie a Serilor Filmului Românesc Timpul. Cred cu tărie că Iașul, România au nevoie de un festival de film românesc. Ne bucurăm că acest lucru a luat naștere în capitala Moldovei. Până la ediţia de anul viitor să vizionaţi cât mai multe fil-me românești. Iată, am demonstrat, o dată-n plus, că o mână de studenţi de la Jurnalism pot face fapte de presă naţionale. Apoi, ne întrebăm, asemeni lui Ilie Moromete, „unde mergem noi, domnule?”.
O ediţie de colecţieAndrei Giurgia
Ediţia a V-a, 20-24 mai 2014
Festival dedicat regizorului Mircea Daneliuc
Adevărat vă spun, preţioase sunt toate momentele din
festival, dar aș vrea să aibă toţi tinerii bucuria noastră
www.revistatimpul.ro mai 2014
Coordonatori:Corina GologoțAndrei Giurgia
Redactori:Alexandru Ioan MihaiAnnie UngureanuAncuța CiocoiuBeti Elena ManolacheCristieana PuravuElena GuțanuMădălina Gabriela ChiriluțăSilvia NistorCezara Maria EneaRoxana Maria GăinăDiana MihaiRamona LozneanuCorina GologoțEma-Teodora IordacheNicoleta Calance
Fotografii:Simona PavelIoniță Carmen AngelușFlorin DoruRadu Trofin
Colaboratori:Anca ScutelnicuAncuța Alecsandra BodnarAndreea Alexandra StoicaDorina ȚaranoviciAdi Ștefan BerușcăDiana GainaCiprian Andrei Pricope
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile suplimentului aparţine autorilor.
Supliment al revistei
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN 1223-8597
Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998
E-mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/Timpul.ro
Revista poate fi descărcată, în format PDF, de pe site-ul www.revistatimpul.ro
Revistă de cultură contemporană editată de Grupul Editorial Adenium.
Pentru a-l primi cum se cu-vine pe marele regizor, echipa s-a întâlnit încă de
dimineaţă la Casa de Cultură a Studenţilor. Au fost pregătite scena și ecranul, s-au montat in-stalaţiile necesare, s-au făcut probe de sunet și imagine.
Vizita lui Mircea Daneliuc la Iași a început după ora 12.00, când s-a dat startul festivalului cu o conferinţă de presă organi-zată la Primăria Municipiului Iași. Alături de Mircea Daneliuc și Cecilia Bârbora a mai fost pre-zent și scriitorul Alexandru Pe-tria, care a semnat un volum de interviuri cu reputatul regizor, Convorbiri cu Mircea Daneliuc, apărut anul trecut la Editura Adenium. Printre susţinătorii evenimentului s-au numărat re-prezentanţi ai Fundaţiei Iași – Capitală Culturală Europeană 2021, reprezentanţi ai Primăriei, ai Consiliului Judeţean și ai re-vistei Timpul. Mircea Daneliuc, Cecilia Bârbora și alţi oameni de cultură au fost de părere că festi-valul este unul „sincer” și demn să continue, pentru că, după cum a afirmat regizorul, Iașul, și nu numai el, are nevoie de un festival de film românesc.
Conform agendei festivalu-lui, la ora 16.00 a început proiec-ţia filmului Marilena, una dintre cele mai apreciate creaţii ale re-gizorului Daneliuc. Publicul a avut ocazia să urmărească dra-ma unei femei, inspirată din ro-manul cu același nume. La final, regizorul a răspuns la întrebări-le publicului. Întrebat fiind „Ce este frumos la acest film?”, el a răspuns că menirea lui nu a fost să facă lucruri frumoase, ci ade-vărate. Marilena este filmul de suflet al actriţei Cecilia Bârbora, care a remarcat deficitul de inte-res faţă de filmele românești, dar și faptul că ne lipsesc cu desăvârșire sălile pentru proiec-ţii de film. De altfel, situaţia ne-fericită a cinematografiei româ-nești este un punct asupra căruia atrag atenţia și organiza-torii festivalului, prin iniţiativa acestui proiect.
Nostalgie, întrebări şi reacţii filmice
Un moment absolut inedit al serii l-a constituit întâlnirea lui Mircea Daneliuc cu un fost coleg de clasă. Aflat printre spectatori, acesta a fost recunoscut de regi-zor, iar dialogul s-a transformat
într-o nostalgică evocare a altor vremuri. Cei doi nu se mai văzu-seră de peste 40 de ani și, chiar dacă n-au arătat-o, întâlnirea le-a produs amândurora vii emoţii.
Al doilea film din programul SFR a fost Patul conjugal, o po-veste despre adulter, despre pu-terea banului în societatea româ-nească, despre modul în care au perceput românii democraţia in-stalată după 1989. De această dată, sala a fost aproape plină. Un aspect pe care îl semnalează și criticii despre publicul cinefil din România este faptul că mulţi spectatori pleacă înainte de a rula tot genericul din final. Festi-valul încurajează și un anume comportament, de respect faţă de filme, în această privinţă.
Pentru tinerii din generaţia de după căderea comunismului, filmul a fost destul de greu de di-gerat. Creaţia cinematografică a lui Mircea Daneliuc este plină de simboluri, pe care „oamenii cu anumite lecturi și filme văzute le pot înţelege”. Astfel, un puști de 17-18 ani nu poate înţelege de ce pe atunci era ceva extraordinar să ai la robinet apă caldă. Privind mai profund, filmul nu surprinde doar un bărbat care își înșală so-ţia, ci și puterea de seducţie a ba-nului și violenţa domestică.
Despre mesajul filmelor
Cea mai mare problemă legată de receptarea unui film, mai ales în cazul spectatorilor tineri, îl consti-tuie mesajul peliculelor. Răspunsu-rile lui Mircea Daneliuc au făcut deliciul serii, prin ironia la adresa perioadelor grele ale societăţii românești, când spiritualitatea și-a pierdut esenţa. La ieșirea din sală, în aplauzele publicului, regizorul a participat la o sesiune de autogra-fe. Una dintre confesiunile lui Mir-cea Daneliuc, care i-a animat atât pe organizatori, cât și publicul, a fost aceea că, exceptând Serile Fil-mului Românesc Timpul, urăște festivalurile de film și evită să par-ticipe la astfel de evenimente.
Emoţia pe care o vezi în ochii regizorului sau ai actorului atunci când este aplaudat la scenă deschi-să, emoţia spectatorilor, a organi-zatorilor, dăruirea, buna dispoziţie, agitaţia, prezenţa unor oameni valoroși, rezonanţa dintre partici-panţi – fie ei organizatori, invitaţi sau spectatori –, toate aceste ele-mente au definit atmosfera SFR Timpul.
Alexandru Mihai
Startul SFR Timpul, ediţia a V-aMircea Daneliuc,din nou în lumina reflectoarelor
În perioada 20-24 mai, ieșenii au remarcat cu siguranță panourile și însemnele galbene ale festivalului Serile Filmului Românesc. Asociația Studenților Jurnaliști și revista Timpul au adus la Iași, pentru al cincilea an, filmele românești și au organizat întâlniri cu regizorii și actorii care le-au realizat. În seara zilei de 20 mai a avut loc deschiderea „medalionului Daneliuc”, cu filmele Marilena și Patul
conjugal, care au rulat în sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților. După vizionarea filmelor, regizorul Mircea Daneliuc și actrița Cecilia Bârbora au dialogat îndelung cu publicul.
2
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Interviu cu actriţa Cecilia Bârbora
„Când faci film, trebuie să ştii exact ce ai de făcut”
Interviu cu actorul Valentin Popescu
„Vreau să ajung cel mai mare actor din lume, dar să nu mă cunoască nimeni”
Dialogul cu actrița Cecilia Bârbora predispune la o conștientizare a diferențelor dintre film și teatru, dintre adevărul actorului care intră în pielea personajului și adevărul omului de după cortină. A revenit la Iași alături de regizorul Mircea Daneliuc, cu care împarte masa,
casa, dar și platourile de filmare. Prezența la Iași este o încântare, au declarat cei doi, deși călătoria cu trenul li s-a părut obositoare.
Un talent care a mocnit în timpul adolescenței și care a înflorit abia la vârsta maturității. Deși debutul l-a avut la vârsta de zece ani, actorul Valentin Popescu mărturisește că pe atunci totul era o joacă. Găsirea drumului potrivit a fost
ghidată de o serie de alegeri neadecvate. Însă, odată găsită, această cale a fost aducătoare de succes. Mânat de visul actoricesc, și-a dorit un singur lucru: să fie cel mai mare actor din lume, dar să nu-l cunoască nimeni. Paradoxala dorință pare să i se fi împlinit, mai ales alături de regizorii Dan Pița, Lucian Pintilie și Mircea Daneliuc.
A trebuit să treceţi peste anumite punţi ca să vă daţi seama că sfera ci -nematografiei este cea care vă contu-rează cariera?
Nu. Eu mi-am dorit să fiu actriţă de când mă știu. Am început ușor, chiar din clasa întâi; îmi plăcea și la grădiniţă să mă uit în oglindă și să interpretez câte ceva, dar de la școală am început să recit la serbări, să joc în piese de teatru.
Cum aţi scăpat de inhibiţii?Consideram orice act natural. Îmi
plăcea. Chiar dacă nu înţelegeam foarte bine ce fac.
Întâlnesc foarte mulţi studenţi lipsiţi de motivaţie. Rar i-am auzit să meargă la studii cu drag.
Exact! Or noi asta făceam. E păcat, pentru că anii trec repede și fiecare pen-rioadă a vieţii trebuie trăită atunci. Am avut și norocul să întâlnesc oameni mi -nunaţi, care mi-au justificat eforturile.
Cât de repede vă atașaţi de persoe-naje?
Mă bazez foarte mult pe intuiţie. Și dacă de la prima lectură simt, văd per-sonajul, accept acel proiect. Dacă nu, nu! Știu că n-o să-mi iasă.
Și spre sfârșit îl descoperiţi cu totul!
Exact. Este o muncă, cum spunea Stanislavski, cu tine însuţi, o muncă ex -trem de serioasă și devine ceva ce face parte din existenţa ta de zi cu zi.
Simţiţi nevoia să modificaţi anuţ-mite pasaje?
Eu sunt o persoană care nu modifică.
Nici la spectacolul o sută. Ca film, ca desen, el rămâne același. Dar poate găsești anumite intonaţii, accente.
Nuanţe…Da, pe care le găsești mai OK, publiă-
cul reacţionează mai bine la anumite lucruri. De asta un spectacol începe să fie foarte bun și să se lege după 15-20 de reprezentaţii; la film chiar trebuie să te duci extrem de pregătit și să știi exact ce ai de făcut.
Ce păstraţi de la personaje, în ce măsură faceţi legături între ele?
Legătura se face pentru că tu îţi asumi personajul, îl conturezi peste proe-priul tău contur. Tu te pui în situaţia respectivă.
V-au scăpat personajele de sub control vreodată?
Nu mi s-a întâmplat asta. Cu ce gânduri ne încurajaţi?Să aveţi încredere în voi înșivă. Să
crezi foarte mult în ceea ce faci. De ace-ea, mottoul meu este: „Să faci ce crezi că este bine să faci. S-ar putea să iasă prost, dar cel puţin nu dai vina pe nimeni că te-a-mpins de la spate” (n.r.: Van Gogh). Și asta am făcut mereu. Nu am ascultat nici în dreapta, nici în stânga.
Vă consideraţi superstiţioasă?Nu spun niciodată nimic, pentru că
de fiecare dată, poate dacă am spus cum-va, nu s-a realizat pe nici un plan. Nu sunt foarte, foarte, dar mai am anumite lucruri pe care le fac înainte de a intra în scenă.
Annie Ungureanu
A doua zi dedicată regizorului Mircea Daneliuc a pus în scenă și actorii săi de suflet: Valentin Po-pescu, Olimpia Melinte și Cecilia Bârbora. Programul zilei a constat în derularea a două filme de rezis-tenţă, controversate: Cele ce plu-tesc (2009) și Senatorul melcilor (1995). Cei patru invitaţi au recu-noscut că avem nevoie de un festi-val de film românesc extins în tot judeţul, dacă se poate, chiar în toa-tă ţara. Iar asta, potrivit regizorului, ar ajuta mult la educaţia cinemato-grafică a celor mai tineri.
Odată cu stingerea luminilor și începerea primului film, și-a făcut apariţia actriţa Olimpia Melinte. Cu un zîmbet larg și o vizibilă emo-ţie, a asistat la proiecţia peliculei în care a debutat.
Publicul a reflectat un contrast printre spectatori și a găzduit ge-neraţii diferite: tineri liceeni și oa-meni trecuţi de prima tinereţe. În-trebările și curiozităţile s-au oprit cam în aceleași puncte: „Ce învă-ţăm din filmele dumneavoastră, domnule Daneliuc?”. Regizorul nu a ezitat să răspundă direct: „Dacă
nu aţi învăţat încă nimic sau dacă filmele mele nu v-au transmis un mesaj, atunci este o problemă. Ori trebuie să citiţi mai multe cărţi, ori trebuie să vedeţi mai multe filme. Eu mă adresez publicului inteli-gent. Rolul unui film nu este de a-ţi lăsa o stare bună, de a te pregăti pentru un somn liniștit, ci de a te face să înţelegi lucruri mai profun-de de atât”.
La finalul filmului, Olimpia Me-linte a povestit cum a fost lansată de către Mircea Daneliuc. Actriţa a măr-turisit că, fiind debutul ei cinemato-
grafic, fiecare scenă a fost grea și că nu înţelegea nimic din ce i se întâm-plă. „Aceasta a fost școala mea de film și de la domnul Daneliuc am în-văţat tot”, a spus tînăra actriţă.
Un spectator fidel al festivalu-lui Serile Filmului Românesc Tim-pul și-a exprimat dragostea pentru cinematografia românească: „Re-gizorii buni fac filme ca pentru ei. La o asemenea peliculă (n.r.: Cele ce plutesc) te uiţi o dată și încă o dată”. Regizorul a explicat că sunt filme americane pe placul publicu-lui actual, dar că nici sălile de acolo nu sunt pline; filmul transmite un mesaj cu care empatizezi sau nu.
Valentin Popescu a povestit cum prima lectură a scenariului l-a încântat și că acest rol a re-prezentat o provocare, întrucât a depus multă muncă pentru a-l
face credibil.După o serie de fotografii și au-
tografe cu protagoniștii primei părţi a zilei, a urmat un film cu Do-rel Vișan și Cecilia Bârbora în rolu-rile principale. Dialogul cu publi-cul a fost de această dată concis. Una dintre întrebări a fost dacă Mircea Daneliuc și Cecilia Bârbora, soţ și soţie în viaţa reală, au mai păstrat legătura cu acel copil din film, despre care regizorul a spus că provenea dintr-un centru de pla-sament, ca toţi ceilalţi copii din fil-mele sale. Actriţa a mărturisit că au întrerupt legătura cu el, pentru a evita un atașament profund, care putea aduce repercusiuni deloc su-portabile pentru ambele părţi.
Betty Manolache
V-aţi dorit dintotdeauna să fiţi actor sau adolescenţa a fost presărată de alte vise?
În clasa a treia, pe la zece ani, m-am dus întâmplător la o probă pentru un film, în urma căreia am fost acceptat. Apoi m-am ţinut de școală și m-am rupt complet de această lume. Am încercat la mai multe facultăţi și m-am orientat către medicină, cibernetică, apoi construcţii. După un an de construcţii mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru inginerie, mi-am luat inima în dinţi și am încercat la actorie.
Ce rol a avut în viaţa dumnea-voastră cinematografia? În ce măsură v-a schimbat?
Au fost unele roluri foarte grele, perioade de filmare foarte lungi, dar atât timp cât o faci cu plăcere, nu poate să te schimbe decât în bine.
Mulţi tineri actori se pierd atunci când întâlnesc succesul sau atunci când capătă notorietate. Cum a fost la dumneavoastră?
Am fugit de astfel de succese efemere. Nu mi-a plăcut „notorietatea”, m-am ţinut departe de celebritatea prost înţeleasă.
În ce a constat bucuria de a fi ac-tor, dacă v-aţi ferit de celebritate?
Aveam o vorbă pe care am spus-o prin anul al patrulea de Institut. Am spus că vreau să ajung cel mai mare actor din lume, dar să nu mă cunoască nimeni.
În toamna lui 2010 aţi fost ales să jucaţi în Ghost Rider: Spirit of Vengeance, alături de Nicholas Cage. Ce înseamnă aceasta în cariera unui actor din Europa de Est?
Paradoxal e că în filmele străine nu ai satisfacţie. În primul rând, acesta e un gen de film strict american, de efecte speciale, filme care nu se fac în România pentru că nu ne permitem. Dacă e să fiu rău, le-aș integra în categoria filmelor ușoare, comerciale.
Cât de mult contează modestia în meseria de actor?
Am încercat întotdeauna să nu mi se ridice la cap un anumit succes. În anii ’91 am fost la un film în Veneţia, unde am fost primiţi extraordinar. Începuse un pic să mi se urce la cap. Dacă nu ești un om puternic și nu dai cu tine de pereţi ca să îţi revii, poţi să o iei razna. Și au luat-o mulţi.
Ce gânduri aveaţi despre Serile Filmului Românesc Timpul atunci când aţi fost invitat? Care este părerea pe care v-aţi format-o acum, văzând despre ce este vorba?
M-a impresionat efervescenţa care există în mijlocul tinerilor și a organizatorilor, interesul cu care se face. Este un lucru foarte bun ceea ce se petrece și chiar trebuie continuat.
Ancuţa Ciocoiu
Mircea Daneliuc şi trei actori din filmele sale
3
www.revistatimpul.ro mai 2014
„În general, românul nu știe decât de frică și de control”Interviucu Mircea Daneliuc
Domnule Daneliuc, vi s-a cam pus așa, o etichetă, de regizor neconvenţio-nal, introvertit, ciudat.
Eu sunt un extravertit, destul de agre-siv uneori, după cum se zice.
Cum vedeţi eticheta asta? O accep-taţi?
Păi, dacă este o etichetă, este ceva străin de mine, nu am cum să accept așa ceva. Mă rog, de multe ori profit de ea pentru că obţin în jurul meu o ordine care-mi este necesară, mult mai ușor decât dacă n-aș fi avut această etichetă de care vorbiţi. Cei care ar încerca să-mi deranjeze lucrul pe platou sau în litera și în sensul lui se simt oarecum timoraţi de reputaţia asta a mea, de tip…
Dur?Dur, nu știu dacă e cuvântul exact.
Poate de om care pune repede lucrurile la punct într-o modalitate dezagreabilă pentru persoana respectivă. Profit de eti-cheta de om dur ca să obţin cât mai repem-de ce am de obţinut.
Dar de unde exigenţa? Poate din co-pilărie?
Nu, e o etichetă pe care am primit-o la primul film, unde am fost asistent. Am fost trimis la filmul unui coleg, când eram asistent de regie, terminasem fa-cultatea și am fost trimis acolo pentru că era debandadă pe platou. Regizorul însuși era o persoană cu modalităţi foar-te laxe de a conduce o echipă și îi trebu-ia un vechil care să pună ordine acolo. Lucru asupra căruia m-am conformat imediat de cum am venit. În prima zi am intrat foarte tare în echipa aceea ca să-i domesticesc, spunându-le că le voi des-face angajamentul faţă de firmă a doua zi dacă nu sunt la program la ora șapte. Asta scria litera regulamentelor studio-ului, nu inventasem eu lucrurile astea. A doua zi la șapte erau toţi în curtea salinei unde trebuia să lucrăm, minus o persoa-nă: regizorul însuși, care dormea în tim-pul ăsta. Probabil era liniștit pentru că cineva va face în locul lui pregătirile pentru filmare. Atunci mi-am dat seama că e o utopie, că mă consum degeaba pentru un lucru care nu merită și că-mi creez dușmani, iarăși pentru un lucru
care nu merită. Totul m-a condus la a pleca acasă în aceeași zi. Orele pe care le-am petrecut în acea zi și jumătate au condus la această etichetă, de care am profitat.
Și așa aţi continuat, și așa vă per-cepe lumea și astăzi!
Așa mă percepe pentru că ţin la ordi-ne, la program, să fie serioși.
„Dacă lucrurile nu merg ca ceasul, se produc rebuturi”
Dincolo de asta, sunteţi văzut și ca un regizor boem. Aveţi agenda la dum-neavoastră, cu planificări, trasee și în-tâlniri?
Nu, chiar cu agenda, nu. Asta e trea-ba altuia, nu e treaba regizorului. Sunt alţii care se ocupă de asta, dar și aceia trebuie să își facă treaba, de aceea trebu-ie controlaţi. În general, românul nu știe decât de frică și de control, atât. De ace-ea am instalat un climat mai sever, ca să am de obţinut ceea ce aveam de obţinut în filmele mele. Vă explic și de ce: fieca -re delăsare și relaxare, care place mai mult pe platoul de filmare, duce la pierdere de calitate imediată. Asta pen-tru că depinzi, în momentul filmării, de un timp limitat când e soare sau de un timp limitat când e ploaie, depinde de ce ai nevoie. Și în timpul acela foarte scurt trebuie să faci foarte multă muncă. Dacă lucrurile nu merg ca ceasul, se produc rebuturi. Actorii, de exemplu, nu stau toată ziua pe platou, vin câteva ore, apoi pleacă și atunci trebuie exploataţi la ma-ximum. Asta conduce la instalarea unei discipline destul de riguroase, și nu nu-mai la filmele mele. La filmele occiden-tale, de exemplu, acest lucru este consimţit. Aici, la români, sigur, li s-a părut ciudat că vine unul și „strânge cu-reaua”.
Aveaţi disciplina asta și în copilă-rie, acasă?
O aveam, dar nu chiar atât de riguroa-să, pentru că n-aveam de ce. Aici condu-ceam ceva și trebuia o mână mai fermă, pentru că aveam de obţinut niște lucruri.
Filmele lui Mircea Daneliuc seamănă cu o apă care curge. De fapt, regizorul și-a făcut un crez din lucrurile bine puse la punct atunci când vine vorba de regie, actori, film sau producție. Înainte să-l cunosc, îl asociam cu un Hitchcock sau cu un Dalí, însă acum, după ce l-am
cunoscut, îmi permit să nu-l mai compar sau să-l asociez cu nimeni. El este Daneliuc și este valoros pentru filmul românesc. Face un film aproape eseu, mereu pus sub lupă filozofică și apropiat de un substrat al naturalului psihic uman. Mizează pe ordine și poate de aceea este etichetat greșit. De fapt, are un umor fin, ascuns, de care, din câte am auzit, beneficiază din plin colaboratorii sau cei care îi sunt prin preajmă. Cert este că mizează pe oamenii inteligenți. Atâta doar că el previzionează un fel de prohod al filmului românesc, și asta din cauza dezinteresului de masă față de această formă de artă. Se întreabă deseori: „Pentru cine să mai facem film, domnule?”.
4
nr. 182 www.revistatimpul.ro
„În general, românul nu știe decât de frică și de control”Aţi fost un adolescent rebel?Nu, n-am făcut lucrurile despre care
aud astăzi la televizor că le fac unii sau alţii dintre adolescenţi. Mi-am văzut de treabă și de carte. Sigur, toate acestea cu plăcerile pe care le aveam atunci, cu min-gea…
V-aţi născut într-un judeţ care acum e teritoriu ucrainean, judeţul Hotin. Vă simţiţi legat de acele locuri?
Nu, eram un sugar de șase luni când am plecat de acolo.
Aţi mers acolo, aţi revenit vreoda-tă?
Nu. Aia era România. Cât a fost RoR-mânia, am profitat și eu de faptul că șase luni de zile am stat acolo, cât n-a mai fost România, am plecat, părinţii s-au refugiat.
Cu ce fel de cărţi aţi crescut?Citeam cam tot ce-mi venea la mână.
A fost un declic până am prins gustul lecturii. Începusem să citesc mai mult prin clasa a patra, când începeam să leg cuvintele și să nu mă poticnesc când ci-team, după care mi s-a făcut un abona-ment la biblioteca din oraș și eram acolo. Citeam destul de mult. Sigur, literatura pe care puteam să o înţeleg la vârsta aia.
Dacă vă amintiţi, când aţi înţeles prima oară ce înseamnă cultura pentru om și cum aţi perceput cultura româ-nească la primul contact cu ea?
Asta mult mai târziu, în prima mea facultate, pe care am făcut-o la Iași. Atunci a început să mi se deschidă capul pentru cultură, să înţeleg ce înseamnă, să pot diferenţia lucrul bun de lucrul prost, care este un lucru destul de greu. Pentru asta trebuie să-ţi cizelezi gustul cu mare fineţe, pentru a decela imediat un lucru bun de altul care simulează că ar fi bun.
Vă mai amintiţi primele nume din cultura românească despre care aţi luat cunoștinţă?
Păi, la vremea aceea, numele care te „comoţionau” într-un fel sau altul erau numele unor proscriși ca Eliade, Vulcă-nescu, Cioran. Despre ei auzeam și pu-neam foarte rar mâna pe câte o pagină sau două din ei. Sigur că îi citeam și pe cei care erau în ţară, dar cei care erau în ţară, săracii, erau obligaţi să cânte pe coarda regimului. Nu aveau acte de sub-ordonare de tipul lui Petru Dumitriu, de pildă. Exemplele sunt foarte rare. Cu tim-pul, însă, am început să văd ceea ce era bun în ce scriau ei de era acceptat de că-tre regim, cum a fost cazul Marin Preda. Sau Fănuș Neagu. Așa am putut să îmi fac o idee, dar lucrurile nu s-au sfârșit aici, adică au continuat și în periplul meu uni-versitar de la București. S-au adăugat, încet, unele, altele, până când m-am for-mat cumva. Unii se formează de foarte tineri, nu știu prin ce noroc, alţii se for-mează puţin mai târziu.
Ce vă lipsea?Literatura adevărată! Întâmplător,
eram la franceză și eram obligat să citesc autori francezi care nu aveau nimic de-a face cu Partidul Comunist Român și ve-deam cam cum puneau peniţa pe hârtie, spre deosebire de ai noștri, care aveau deja un „duh necurat deasupra”. Prin comparaţiile astea succesive pe care le-am acumulat, nu numai de la francezi, ci și de la nemţi, englezi, americani, am
putut să-mi fac o idee despre cultura ro-mână, cu bune și cu rele.
„La începuturile mele, nu aveam un model în minte ca să imit pe cineva”
Aţi simţit cumva că aţi dat buzna în cinematografia românească? Că aţi venit peste alţii și aţi deranjat? Mă re-fer la neconvenţionalul cu care aţi ve-nit și cu oferta artistică.
Da, într-un fel, asta e realitatea. Nici nu mi-a fost ușor să intru la studii, pentru că era o facultate unde era un favor să fii primit student și, de obicei, ștabii își bă-gau copiii acolo pentru că, nu știu dacă știţi, pe vremea aceea, terminai o faculta-te și aveai un loc asigurat, undeva la ţară și trebuia să ocupi acel post pentru că statul investise în tine. Lucru care nu se mai întâmplă astăzi, ai terminat faculta-tea, ești liber să și emigrezi. Dar la facul-tăţile astea de arte, în general, își băgau ștabii odraslele, pentru că repartiţia era în București, li se părea o lume frumoasă, cu cinematografie, cu actorie… De aceea au ieșit foarte puţine vârfuri, deși au fost, mai ales în regia de teatru. Dar în cine-matografie vârfurile au fost extrem de puţine. Se producea un cinema pe care îl găseam detestabil și pot confirma că și acum se întâmplă să fie la fel. Îmi propun-sesem să pornesc cumva altfel. La începuturile mele, nu aveam un model în minte ca să imit pe cineva. În felul acesta, după debut, care n-a fost chiar așa cum am vrut eu, dar a trebuit să debutez și am făcut-o fără să stau pe gânduri, după un al doilea film în care am fost minţit că mi se va respecta scenariul pe care l-am scris, ca la sfârșit să-mi ceară complet altceva și a urmat un război. A urmat un al treilea film, Proba de microfon, am vrut să dau măsura și să pornesc în altă zonă. Și atunci am inventat felul acela de a fil-ma, sigur, ca procedeu era deja uzitat…
Vorbiţi de ciné-verité?Da, de ciné-verité și de priză directă.
Erau deja uzitate prin alte locuri. Nu aveam însă toată dotarea tehnică. Există necesităţi speciale pentru aceste filmări. Microfoanele trebuie să fie foarte mici, la vremea aceea nu erau, erau numai micro-foane mari și ne-am descurcat cum am putut noi. Trebuia să controlez foarte bine totul, pentru că pelicula era foarte scum-pă și atunci m-am autodistribuit în film.
Când aţi simţit că aţi fost cel mai nedreptăţit pentru o îndrăzneală de-a dumneavoastră regizorală?
Păi, cam la toate filmele. Nu am avut nici un film pe lumea asta care să fi fost făcut cu o oarecare stare agreabilă din partea autorităţilor sau a statului român. Toate au fost criticate, chiar și de Minis-terul Culturii. A trebuit să le fur cumva, anunţând ceva cu care știam că vor fi de acord și eu să fac pe platou ceea ce știam că trebuia făcut. În acest fel, fiecare film a avut necazuri cu cenzura la urmă și nu vorbesc numai de epoca lui Ceaușescu, am avut probleme și din ’90 încoace. Am avut filme care au stat, unul a stat opt ani, altul a stat un an. „Sub Ceaușescu” n-am stat opt ani, cel mai mult am stat trei ani și jumătate, iar aici am stat opt ani. În felul acesta, păcălindu-i, făcând rezistenţă, am reușit să scot niște filme care nu au avut parte de cenzură.
Nu am avut nici un film pe lumea asta care să fi fost făcut cu o oarecare stare agreabilă din partea autorităţilor sau a statului român. Toate au fost criticate, chiar și de Ministerul Culturii. A trebuit să le fur cumva, anunţând ceva cu care știam că vor fi de acord și eu să fac pe platou ceea ce știam că trebuia făcut.
„Mă frustrează lipsa de apetenţă pentru cultură a celor care au ajuns la putere”
L-aţi cunoscut pe Ceaușescu? V-a spus vreodată ceva sau v-a transmis?
Nu direct, în faţa lui nu am fost nici-odată. Când am avut necazul cu Glissan-do, ţin minte că după trei ani de zile l-au ţinut la vizionare și a adormit în timpul proiecţiei. Adormise și Elena Ceaușescu și s-a trezit pe la jumătate pentru că auzi-se un cuvânt care nu-i plăcuse și toţi au căzut „cloșcă” atunci pe cuvântul acela. A trebuit să-i găsesc un sinonim, dar am scăpat nehăcuit. Însă a fost o luptă destul de dură și care m-a costat foarte mult. A trebuit să mă dezic de Partidul Comunist și au tăbărât pe mine cu toată aparatura și nu-mi era prea bine. De câte ori plecam de acasă, nu eram sigur că o să mă și în-torc.
Aţi simţit că perioada comunistă v-a afectat sistemul nervos?
Sistemul nervos ţi-l afectează și de-mocraţia actuală. Sistemul nervos este un lucru destul de fragil pentru un om. Este suficient să se simtă frustrant de ceva și nu mai funcţionează. Dar nu sistemul ner-vos mi-a afectat viaţa mea de atunci. Am avut alte lucruri, am avut și sistem ali-mentar, și sistem locativ, și altfel de sis-teme.
„Cartea de muncă e o hârtie ca oricare alta”
Ce vă frustrează acum cel mai mult din peisajul cultural românesc?
Mă frustrează lipsa de apetenţă pen-tru cultură a celor care au ajuns la putere. Au ajuns la putere niște putregaiuri și niște troglodiţi. Ei nu au cum să priceapă cam ce-i aia cultură și cum se îngrijește ea ca să existe și cum poate reprezenta ea ţara, mai bine decât minciunile lor.
Credeţi că românii sunt leneși?Da.
De unde credeţi că vine lenea? Este cronică?
Pentru că așa e. Nu vedeţi că până și imnul nostru, spre deosebire de altele, care îndeamnă la demnitate, la alungarea dușmanului, îndeamnă la scularea din somn? Nu vi se pare simptomatic?
Ce scria în cartea dumneavoastră de muncă?
Cât am fost asistent de regie și cât am condus după aceea un studio, scria „di-rector de studio” sau ce eram eu atunci,
la începuturi, asistent de regie. Dar nu mi-a ajutat cu nimic în viaţă, sau la pen-sie, sau la alte lucruri de genul acesta. Cartea de muncă e o hârtie ca oricare alta.
Sunteţi de acord că angoasa de masă a unei societăţi se trage și din starea financiară?
E chiar direct legată.
Și fugiţi de asta? Cum se poate între-ţine un regizor, ca să mai aibă după ace-ea și o atmosferă de muncă plăcută?
Te obișnuiești cu toate. E frustrant, dar eu mă mulţumesc cu foarte puţin; mă-nânc de două ori pe zi, n-am pretenţii exagerate de la societate.
Când aţi simţit prima dată că socie-tatea românească pornește pe un drum de alienare cultural, fără drum de în-toarcere?
Păi, nu știu, nu sunt sociolog, dar în cinematografie am văzut că lucrurile se înrăutăţesc atunci când au apărut perso-naje care nu au nici o legătură cu filmul, dar care au acces la fonduri, fug pe la toa-te „festivăluţele” după premii.
De unde atitudinea românilor faţă de înjurătură? Mă refer aici la faptul că pe stradă se înjură frecvent, iar când aud asta într-un film și ar trebui să-i găsească altfel sensul voalat, râd sau se revoltă că e un act peiorativ?
Este ipocrizia semidoctului. Pentru că nu se întâmplă numai ce spuneţi dum-neavoastră, ci se întâmplă un lucru și mai grav: văd cu mare plăcere filme america-ne, unde se înjură copios, adică din trei în trei fraze se pronunţă un cuvânt din patru litere și nu-i deranjează cu nimic. De fapt, e un fel de moft, un fel de a se băga în seamă, pentru că nici nu se duc să vadă filme românești. Din cauza asta va și dispărea arta asta pe teritoriul aces-ta, pentru că, dincolo de autorităţi, de fondurile care vin pentru a se face un film, nu există oameni pricepuţi pentru a se face un film. Producătorii sunt niște in-venţii, distribuitorii sunt niște invenţii, care iau tot bani de la stat și îi cheltuiesc. Ei nu pun de la ei niciodată nimic, cum face un producător adevărat. Nu există agenţi, această profesie nu este cunoscu-tă în România. Nu există săli de cinema, în care, dacă ai filmul făcut, să poată fi difuzat în condiţiile în care a fost făcut. Dincolo de asta, românii înșiși nu se mai duc la cinema, nu se mai duc pentru că stau cu nasul în ecranul de la laptop sau de la televizor și le e suficient. De aceea, dacă unii văd un film de artă câteodată, li se pare o chestie total ultragiantă.
Corina Gologoţ
5
www.revistatimpul.ro mai 2014
Liceenii, la fel de tineri
Pe 22 mai, Ștefan Bănică Jr., Oana Sârbu și Mihai Constan-tin au fost invitaţii celei de-a treia runde de filme românești în cadrul festivalului Serile Fil-mului Românesc Timpul, ediţia a V-a. Actorul Mihai Constantin a recunoscut că pentru el este o mare bucurie să fie la Iași. A fost surprins că generaţiile de azi încă mai apreciază seria Li-ceenii.
Actorii și-au dat seama că în București nu au reușit să se în-tâlnească în această formulă. Producţiile semnate de regizo-rul Nicolae Corjos ne-au demon-strat că au rezistat probei
timpului, iar asta s-a văzut în sala Gaudeamus a Casei de Cul-tură a Studenţilor din Iași. Publi-cul, care a aplaudat în timpul filmelor, s-a arătat și mai încân-tat atunci când cei trei actori au coborât pe scările care se opreau la scenă.
„Ani de liceu, cu emoţii la română...”
Spectatorii au văzut Liceenii, Extemporal la dirigenţie și Lice-enii Rock-n-Roll, un adevărat ma-raton. Sala a fost umplută de suflete, zâmbete și mâini împre-unate care nu încetau să aplaude.
După trei serii cu toate scaunele ocupate și îmbulzeală pe la uși, Ionică, Dana și Mihai au fost pri-miţi pe refrenul ce i-a făcut, acum 27 de ani, celebri: „Ani de liceu,/ Cu emoţii la română,/ Scumpii ani de liceu,/ Când la mate dai de greu,/ Ani de liceu,/ Când ţii soarele în mână/ Și te crezi legendar Prometeu”. Des-pre anii lor de liceu au vorbit publicului ieșean, și-au amintit de primele note proaste, dar și de cele bune, de unele absenţe, de fotbalul de după ore și de exa-menul de bacalaureat.
De la Oana Sârbu am aflat că după febra Liceenii a urmat cea
a fetelor care începeau să se tun-dă ca Dana, personajul interpre-tat de ea. Deși cei trei erau fii de actori, regizorul Nicolae Corjos a avut încredere în ei, în ciuda faptului că Mihai Constantin nu reușise să treacă de prima pro-bă. Ștefan Bănică a avut un aer relaxat și vesel, semn că s-a sim-ţit foarte bine în contextul amintirilor din Liceenii: „Am venit pentru acest festival de film studenţesc și românesc. Discutăm aici despre producţii care au lăsat urme mari. Noi am avut șansa să fim primii care am deschis un drum. Am fost norocoși pentru că adolescenţa
noastră a fost mai frumoasă da-torită acestui film. Important e, că după atâţia ani, am rămas amici”.
După mai mult de o oră de discuţii și curiozităţi, nu au lipsit carneţelele goale care așteptau să fie umplute de autografe, ze-cile de aparate foto sau întrebă-rile celor curioși.
Înainte de a-și lua rămas-bun, invitaţii ne-au îndemnat să mergem mai des la teatru, să nu încetăm să credem în noi înșine, să fim noi cei care vor schimba presa de astăzi într-una mai bună.
Cezara Enea
Când am vorbit pentru prima dată la telefon cu Oana Sârbu, am avut emoțiile pe care le simte un licean în prima zi de bacalaureat. Îmi repetasem replicile dinainte, în fața oglinzii, ca la un monolog. Nu am putut să mi le amintesc în momentul în care am sunat. Mi-a răspuns o voce caldă și prietenoasă care a acceptat imediat invitația mea la film. Aceeași poveste și aceleași emoții s-au repetat și cu impresarul lui Ștefan Bănică Jr. Același răspuns pozitiv. Asta se întâmpla în urmă cu două luni.
Interviu cu Ştefan Bănică Jr.
„Vreau să ajut acest festival studenţesc”
Ce sentiment vă domină acum, când o parte din echipa Liceenilor s-a reîn-tregit după 27 de ani, în cadrul acestui festival?
Mă bucur foarte tare că mi-am reîntâl-nit colegii și prietenii – noi am rămas prieteni și acesta e cel mai important asp-pect, cel mai mare câștig. Am venit din două motive. Vreau să ajut acest festival studenţesc care promovează filme românești, pentru că eu sunt un tip cărui-ia îi plac tradiţiile. Eu am crescut Concer-tul de Crăciun și am creat o tradiţie. Noi, românii, n-am știut, din păcate, să ne apreciem tradiţiile și multe dintre ele au fost uitate, mai ales după Revoluţie. Trat-diţia definește personalitatea și originan-litatea unui popor, iar acesta e un festival cu tradiţie, drept dovadă că sunteţi la a cincea ediţie. Al doilea motiv – nu am cum să nu spun lucrul acesta – a fost să mă văd cu colegii mei; dacă m-aţi fi inviu-tat numai pe mine, nu știu dacă aș fi venit și cred că și ei la fel. Iar dacă s-au ivit posibilitatea și bucuria de a veni toţi trei, am zis „De ce nu”?
Noi asta am și vrut, pentru că știm că în formula aceasta nu v-aţi mai întâlnit de peste 20 de ani. În ceea ce privește filmul, nu cred că există ro-mân care să nu-l fi văzut. A fost el un propulsor spre ceea ce aveaţi să deve-niţi mai târziu?
Pentru noi, da. Cel puţin pentru mine și pentru Mihai Constantin, noi purtăm nume care au făcut istorie în teatru și film – Ștefan Bănică și George Constantin. Am depășit cumva imaginea de băiat al lui Ştefan Bănică şi am devenit Ştefan Bănică Jr. Dar, încă o dată o spun, n-am crezut niciodată că va exista un asemenea impact. Impactul a fost imens atunci, ab-solut imens.
Activaţi în muzică și în teatru de foarte mult timp. La ce a trebuit să re-nunţaţi de dragul profesiei?
Sunt multe lucruri la care renunţi, dar în același timp ţi le asumi în momentul în care te apuci de meseria asta. E o mare diferenţă între a face un lucru pentru că îl iubești și a face acel lucru doar pentru succes. Diferenţa e colosală. Noi ne-am apucat de meseria asta pentru că o iu-beam și o iubim în continuare.
Care este cel mai spectaculos om pe care l-aţi cunoscut și care a lăsat toto-dată o amprentă asupra a ceea ce sun-teţi astăzi?
Sunt mulţi cei care au lăsat amprente în viaţa mea profesională, particulară. Unul dintre ei a fost tatăl meu. M-a influ-enţat în profesie, în alegerea ei și în res -pectul care ţine de ea și de oamenii din jurul ei. Apoi, primul meu profesor de actorie, Petrică Ghiorghiu. În muzică, nu mai vorbesc; regii rock-and-rollului au fost cei care mi-au dat dorinţa și plăcerea de a cânta. Rock-and-rollul e mai mult decât un gen de muzică, e o formă de a fi.
Ce vă motivează să vă treziţi dimi-neaţa?
Bucuria de a trăi, de a-mi vedea copi-ii, de a sta lângă oamenii dragi mie, de a face o meserie pe care o iubesc. Eu nu mă
văd făcând altceva și sper ca viaţa să mă lase să fac lucrul ăsta. E extraordinar să faci ceea ce-ţi place și să mai și trăiești din asta. Vorba lui Bregović: „E o meserie pe care oricum aș fi făcut-o gratis, d-apăi să mai și câștigi bani din ea”.
Dacă viaţa dumneavoastră ar fi un film, cum ar fi aceasta?
Nu cred că viaţa e formată din două culori, ci are nuanţe. Așa cum un actor joacă și comedie, și dramă, el atacă toate palierele, iar din modul ăsta de a gândi vine și diversitatea mea în teatru, muzică, televiziune, film, compoziţie. Așa cred că ar trebui să arate și filmul despre viaţa mea, o paletă largă pentru că viaţa are atâtea nuanţe încât nu ai putea să o pict-tezi nici dacă ai vrea.
Ce cărţi vă plac?În ultimul timp, citesc cărţi de
spiritualitate, cărţi prin care încerc să mă cunosc pe mine. De curând a fost un seminar al unui scriitor american, Donald Walsch, la care nu am putut să ajung. El a scris Conversaţii cu Dumnezeu, care m-a pus pe gânduri. Nu citești astfel de cărţi o singură dată, ci trebuie să le recitești din nou și din nou ca să le înţee-legi substanţa, iar în ultima vreme m-au interesat numai lucrări despre viaţă, proe-fesie, muzică, pentru că, dacă vrei să evo-luezi, trebuie să te cunoști și să fii împăcat cu tine.
Spuneaţi că ţineţi foarte mult la tradiţie. Dar la religie? Sunteţi un om religios?
Sunt un om cu credinţă în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu înseamnă neapărat re-ligie. Nu înseamnă că Dumnezeu e numai în biserică, nici vorbă. Dumnezeu este peste tot.
Cristieana Puravu
Ștefan Bănică Jr. a venit la Iași. Alături de ceilalţi doi liceeni, Oana Sârbu și Mihai Constantin, și-a amintit de producţiile care au marcat atâtea generaţii și încă o mai fac, după 27 de ani. În dialogul cu actorul și interpretul de muzică Ștefan Bănică Jr., desprindem și câteva fărâme din omul Ștefan Bănică Jr., cel din spatele scenei.
6
nr. 182 www.revistatimpul.ro
Interviu cu Oana Sârbu
„Am ales să merg pe drumul compromisului minor”
Interviu cu actorul Mihai Constantin
„Singurul lucru pe care ești stăpân e clipa de faţă”
Ai afirmat că la filmările pentru Li-ceenii ai fost aleasă după participarea la Steaua fără nume. Consideri că a fost o rampă de lansare?
Nu, dar Liceenii a fost un succes ex-tins pe foarte mulţi ani. Probabil că muzica mea se adresează unui public consumator de muzică intelectuală. Eu nu am cântat o muzică ușoară. Mie mi-a plăcut muzica mai elaborată, cu armonii mai complexe și am colaborat cu un muzio-cian ce a scris o astfel de muzică, și anu-me Virgil Popescu. Liceenii a fost un film foarte comercial și cu un impact imediat la public, de aceea a avut un mare succes, iar acest lucru mă bucură, pentru că acti-vitatea mea muzicală s-a împletit cu cea din film.
Ai declarat într-o emisiune că nu mai există modele pozitive. Acesta este motivul pentru care nu mai apari atât de des „pe sticlă”?
Nu știu dacă acesta este motivul. Însă cred că presa tabloidă încurajează doar lucrurile rele. Din păcate, e citită de foarte multă lume și tuturor ne trec prin faţa ochilor titluri de scandal. Chiar și divertismentul a fost dat la o parte,
nu se mai merge nici pe el, pe varietăţi. Acum se merge doar pe lucruri inventate, pe scandal, ceea ce face ca modelele pozi-tive să nu mai placă și să numai existe.
Există un anumit moment din carie-ra ta care să te fi marcat?
Mie mi s-au întâmplat lucruri minunate în toată viaţa, chiar și în viaţa personală, dar
și artistică. Am muncit foarte mult pentru fiecare lucru și fiecare dintre ele este foarte important pentru mine. Și trofeul Steaua fără nume, și Premiul Tinereţii din ’86, și colaborările mele extinse cu Teatrul „Con-stantin Tănase”, turneele făcute pentru di-aspora, pentru românii de pretutindeni. Ultimul meu album, Un altfel de portret, mi-ar plăcea să aibă o distribuţie mai bună și sper că se va găsi și în magazinele din Iași. Este cea mai frumoasă carte de vizită a mea de acum. Un disc de autor, interpreţi Virgil Popescu, Oana Sârbu, ce cuprinde zece piese cu influenţe jazz-iste și cred că este cel mai frumos lucru pe care l-am realizat în toată cariera mea. Am jucat și într-un spectacol de musical, în Poveste din cartierul de Vest, cu Teatrul de Operetă „Ion Dacian” în 1993, cu rolul Anita, plus turnee în Germania. Am trecut prin momente mi-nunate în cariera mea. Nu am avut un suc-ces atât de răsunător ca Liceenii, dar drumul pe care eu l-am ales a fost acela al bunului-simţ. Oricât de rar apar pe scenă sau pe posturile TV, nu regret nimic. Va veni o vreme când oamenii vor aprecia că tu ai ales să nu apari și să mergi pe drumul comm-promisului minor.
Mădălina Gabriela Chiriluţă
Apropo de motivul pentru care aţi venit la Iaşi, reîntâlnirea Liceenilor după 27 de ani, v-a deranjat vreodată că majoritatea oamenilor vă ştiu doar după rolul jucat în Liceenii?
M-a deranjat foarte tare pentru că am jucat mult în teatru şi nu cred că e rolul care mă defineşte în mod special. Dar un prieten de-al meu mi-a spus odată, când cineva m-a strigat pe stradă, la Cluj: „Ioni-că, ce mai face Geta?” şi eu m-am întors nervos şi l-am pus la punct pe omul res-pectiv, că „nu trebuie să te superi pentru că ei n-au nicio vină că voi nu mai faceţi turnee în ţară”, pentru că oamenii din pro-vincie vin cu cea mai mare dragoste să vadă spectacole şi ne primesc pe braţe de fiecare dată, dar, din cauza situaţiei finan-ciare, a situaţiei dramatice în care ne aflăm, din an în an mai dramatice, a buge-telor care din an în an se micşorează, nu avem posibilitatea să venim, cu toate că ne-ar face mare plăcere. Şi atunci, uite că cel care striga acum câţiva ani după mine pe stradă nu avea nicio vină. El vrea să mă
vadă dar, dacă nu te uiţi decât la televizor, el nu are nicio vină. Acesta e un regret de-al meu şi o frustrare, că nu mai pot merge prin ţară. Ar fi minunat să mergem prin ţară, să cunoaştem oameni ca voi, oameni care se bucură că ne văd. În Bucureşti nu se întâm-plă acelaşi lucru. Nu e chiar aşa o bătaie să ne vadă... sau cel puţin pe mine, pe Ştefan Bănică vor să îl cunoască mai mulţi.
Spuneaţi într-un interviu că „sin-gurul lucru pe care eşti stăpân este cli-pa de faţă. În rest e metafizică.” Legat de asta, faceţi întotdeauna ce simţiţi pe moment, ţinând cont că pe clipele următoare nu mai aveţi siguranţă, sau calculaţi fiecare mişcare?
Nu, am ajuns la o maturitate când nu mă arunc în răspunsuri sau în declaraţii. Încerc să fiu şi cât mai cinstit cu putinţă şi să spun exact ceea ce cred în momentul acesta. Sper ca peste cinci ani, când o să citesc ce scrii tu astăzi, să nu îmi fie ruşi-ne. Iar asta cu metafizica e un lucru pe care l-am auzit demult, de la un alt om drag mie, un mare profesor de actorie
care s-a stins şi el acum un an, doi şi care mi-a spus că e foarte important să faci ce faci în clipa de faţă cu toată seriozitatea şi cât poţi tu de bine. Toţi vrem să fim peste zece ani cei mai mari ziarişti, cei mai mari actori, cei mai mari ingineri, dar singurul lucru pe care eşti stăpân este clipa de faţă, cinstea, corectitudinea şi seriozitatea cu care faci ceea ce faci în clipa asta, şi mâi-ne la fel, şi poimâine la fel, şi răspoimâine,
şi în cazul în care eşti un om serios şi îţi vezi de treabă cu pasiune, seriozitate şi interes, există posibilitatea ca, peste do-uăzeci de ani, cineva să zică: „Ăsta a fost un actor!” Un actor cu A mare. Un actor e ceva foarte profund, este un om sensibil, care munceşte cu sufletul lui şi nu e uşor să munceşti cu sufletul, cu emoţiile pe care le-ai trăit şi să le transmiţi altora.
Silvia Nistor
Este interpretă de muzică, dar și actriță. Oana s-a afirmat prin rolul Danei din Liceenii. I-a plăcut dintotdeauna să cânte, iar proiectul care a schimbat și a impresionat atâtea generații cu perioada din liceu i-a deschis drumuri, a făcut-o cunoscută și i-a dat prilejul de a cunoaște
oameni frumoși cu care a rămas prietenă..
Mihai Constantin este recunoscut, adesea, pentru rolul lui Ionică din Liceenii. Spune că îl supără faptul și că și-ar dori să fie cunoscut pentru spectacolele de teatru în care joacă. Crede că lumea în care trăim este prea grăbită și că de asta nu mai merge lumea la teatru.
7
www.revistatimpul.ro mai 2014
Interviu cu regizorul Stere Gulea
„Important este ce reuşesc eu să prezint, iar publicul mă va percepe prin filme”
Baba comunistă, Moromeţii şi Domnul Lăzărescu s-au întâlnit la Iaşi
Pe regizorul Stere Gulea l-am cunoscut sâmbătă, în ultima zi de Festival la Iași. Mi-a purtat noroc. Am purtat o discuție despre regie ca despre o meserie care ori se face cu toată dăruirea, ori nu se mai face. Crede în actorii buni, pune preț pe literatura bună și se regăsește în Iarba verde de acasă.
„Agitaţie” a fost cuvântul care și-a pus amprenta pe organizatorii festivalului Serile Filmului Românesc Timpul în ziua de sâmbătă, 24 mai 2014. Ultima zi de festival, din câte știu până acum, stârnește nostalgie chiar înainte de a se termina. Cu alte cuvinte, începutul sfârșitului ne pune pe gânduri. Ne-am adunat ca
o familie, am și tremurat de emoții, dar ne-am și făcut repede planuri pentru luna mai a anului viitor.
Mai păstraţi vii imagini din copilă-rie? Care sunt cele mai reprezentative?
Sigur... ştiţi cum sunt amintirile. Ele vin, nu te întreabă, nu ştii cum vin, cum se asociază. Categoric, am, şi, chiar în timp ce lucram şi la scenariu, şi la filmul Sunt o babă comunistă, de multe ori mi se amestecau imagini, amintiri de ale mele care intrau, se interferau cu aminti-rile personajului interpretat de Luminiţa Gheorghiu. Într-un fel, era şi o confesiune a mea prin personajul Emiliei, mai ales din prima parte a copilăriei, adică atât cât am stat la ţară. De exemplu, o scenă care semăna foarte mult cu scena chinurilor pe care i le dădea lui Nicolae Moromete: oaia bicisnică, Bisisica. Am avut şi eu par-te de o scenă similară. La un moment dat, eram şi eu cu oile în câmp şi în zona sa-tului de unde sunt eu, Mihail Kogălnicea-nu, de lângă Constanţa, se construise pista unui aeroport militar. Oile s-au scu-lat, au început să pască şi un miel a ador-mit şi s-a trezit mai târziu, pierdut, aşa, şi s-a zăpăcit. În loc să se ducă spre turmă, s-a îndreptat spre zona aeroportului. Eu am început să alerg după el disperat, de teama mea şi a bietului miel care fugea. Mai sunt comune tipurile de distracţii, în sensul unor jocuri de copii, scene din per-secuţiile prin care a trecut familia, cu tatăl meu, care a fost arestat şi considerat chia-bur. Aceştia erau oamenii mai înstăriţi, din acest motiv a făcut puşcărie, noi am
trecut printr-o perioadă foarte grea, pen-tru că rămăsese doar mama, care trebuia să se descurce şi în rolul de bărbat. La ţară aveam animale, de cultivat pământ şi al-tele. Pe de o parte, trebuia şi eu să o ajut. Au fost şi lucruri mai grele, o perioadă mai grea, dar când eşti puşti parcă le treci mai uşor.
Vă regăsiţi în vreunul dintre filmele dumneavoastră?
Da, într-o anumită măsură, mă regă--sesc aproape în toate. În Iarba verde de
acasă, în Sunt o babă comunistă, dar în Moromeţii cel mai mult. În filmele do-cumentare de după ’90: Piaţa universi-tăţii , Vulpea vânător şi în filme angajate politic. Din punctul meu de vedere, nu am de ce să-mi fie ruşine.
De când nu aţi mai participat la un festival de film? Sunteţi încântat că vă aflaţi la cea de-a V-a ediţie a Festivalu-lui Serile Filmului Românesc Timpul?
Mă bucur că am avut ocazia să parti-cip la festivalul vostru! Mi se pare un lu-cru impresionant interesul pe care-l văd în seara asta. Chiar vă felicit că faceţi lu-crul acesta! Pentru filmul românesc este un moment foarte bun şi necesar, întrucât filmul românesc nu se bucură de foarte multă atenţie din partea publicului. Chiar de curând am fost la Sighişoara, sunt des-tul de invitat cu filmul Sunt o babă comu-nistă. Urmează TIFF – secţiunea intitulată Biography Film. Acest film a stârnit interes şi controverse, ceea ce este foarte bine. Nu pot să mă plâng că nu sunt solicitat în perioada asta.
Care doriţi să fie percepţia publicu-lui despre dumneavoastră?
Cred că important este ce reuşesc eu să prezint, iar publicul mă va percepe prin filme. Că încerc să fiu un domn care crede că există în oameni şi lucruri mai puţin bune. Îmi doresc ca oamenii să aibă sentimentul că se identifică cu ceea ce încerc să spun acolo, că au sentimen-tul că vorbesc despre problemele lor, despre gândurile şi stările lor. Dacă asta se percepe, atunci pot să mă prezint în faţa lor cu demnitate şi cu sentimentul că nu i-am minţit.
Ema Teodora Iordache
Dis-de-dimineaţă, membrii Asociaţiei Studenţilor Jurnalişti au început pregătirile pentru cea de-a cincea zi a festivalului. Se anunţa o zi lungă. După o cafea, fiecare şi-a preluat sarcinile, pen-tru că la ora 13.00 urma să fie di-fuzat Moromeţii. „De sus se aude bine?”; „Exemplare din Timpul de unde mai luăm?”; „În sală este ordine?”; „Premiile pentru spec-tatori sunt pregătite?”. Cam aces-tea erau întrebările ce răsunau în foaierul Casei de Cultură a Stu-denţilor din Iaşi. Ca în fiecare zi, după difuzarea filmelor, spectato-rii au avut ocazia de a sta faţă în faţă şi de a discuta cu regizori şi actori. Stere Gulea a fost prezent în acea zi, în calitate de regizor al filmului Moromeţii: „În primul
rând, vreau să transmit regretele doamnei Luminiţa Gheorghiu, pentru că, din motive medicale, nu a putut fi alături de noi în această zi. Tare ar fi vrut să fie aici, în faţa publicului ieşean. În al doilea rând, mă bucur că sun-teţi atât de mulţi spectatori la acest film, chiar şi după 27 de ani de la lansare”.
„Sunt o babă comunistă, ce vrei?”
Întrebat de o spectatoare de ce a ales să ecranizeze Moromeţii, Stere Gulea a mărturisit că acest roman îi place foarte mult. A cres-cut la ţară până la vîrsta de 13 ani şi a avut sentimentul că lumea Moromeţilor coincide cu lumea
sa, astfel că a vrut să facă un film despre oamenii simpli. Au fost multe întrebări şi răspunsuri care au prelungit discuţia cu mult pes-te limita timpului disponibil, iar spectatorii următorului film, Sunt o babă comunistă, aşteptau nee-răbdători pe sală şi se îngră-mădeau de fiecare dată când uşa acesteia se deschidea. „Lasă că sufăr puţin acum, dar altfel nu voi mai prinde nici un loc”, ofta o bă-trânică. Cu o întârziere de maxi-mum jumătate de oră, oamenilor li s-a permis să intre, dar nu a fost nevoie decât de cinci minute ca sala să fie arhiplină. Dan Lungu, autorul cărţii Sînt o babă comu-nistă, şi Stere Gulea, regizorul filmului cu acelaşi nume, au fost personajele principale ale serii.
Până la urmă, a fost prezentă, totuși, şi actriţa Luminiţa Gheor-ghiu, „baba comunistă”, printr-o intervenţie telefonică. Chiar şi aşa, a primit aplauze şi felicitări din partea spectatorilor, lucruri care nu au făcut altceva decât să o emoţioneze. La rândul ei, i-a mulţumit lui Dan Lungu „pentru minunata carte pe care a scris-o” și a promis că va fi prezentă la Iaşi imediat ce se va simţi mai bine. Autorul cărţii le-a povestit spec-tatorilor că, atunci când a urmărit filmul pentru prima oară, a avut tentaţia de a urmări cartea: „Am vrut să văd care e raportul cu car-tea şi evident că tot aştepţi scene-le din carte, iar atunci nu poţi să fii atent la film. Chiar aş putea spune că, a doua oară când am văzut filmul, a fost de fapt pentru prima oară. Atunci am reuşit să văd şi mai multe detalii ale filmul-lui, detalii care nu sunt în carte.”
Moartea domnului Lăzărescu sau prima ieşire românească la Cannes
A fost o zi dedicată actriţei Lu-miniţa Gheorghiu și regizorului Stere Gulea. Reîntâlnirea, care nu a mai avut loc din cauza probleme-lor de sănătate ale actriţei, a stârs-nit emoţii cu păreri de rău și, odată în plus, gândul că trebuie să pre-ţuim și să promovăm valorile ci-nematografiei românești. Cu Moartea domnului Lăzărescu, Ro-mânia a ieșit prima dată la Can-nes, în 2005, unde a primit Un certain regard.
Au fost cinci zile pline de filme bune. Cinci zile cu actori şi regizori importanţi ai cinematografiei româ nești. Cinci zile în care am format o familie, în care am primit laude şi aplauze, lucruri care ne-au făcut şi mai mult să înţelegem ce înseamnă Serile Filmului Românesc.
Nicoleta Calance
8