DAN TIPURIŢĂ

DIAMANTE PE COROANA ALBĂ

7

AM RENĂSCUT

Am renăscut într-un secol pieritor cu un crez voievod peste un principat aproape, punte între două oglinzi din care în ochiul interior imaginile sunt gene sub pleope, cu vocea ta, măsură în timpan, îmrăcată în costum de înger, aripa ei bătând la un liman, o poartă spre oceanul meu de sânge.

8

ZI ALBĂ

Zi albă, fiica nopţii de cu zare, fermecătoare, falsă şi confuză, te ascunzi sub umbra-mi trăitoare ca marea strânsă-n clopot sub meduză

colind cu tine ţărmul învechit, adus cu valul timpului la capăt. un vas de humă fără vâsle, rostuit, cu lanţul de mătase încă fără lacăt.

9

STELUŢA E vremea preschimbării stelelor în rouă, timpul de aşteptare al zilei s-a încheiat, pâinea nopţii e împărţită-n două, una spre pomenire, alta spre iertat. Tu caută-ţi steluţa în rouă dacă poţi şi tăinuieşte-o-n lacrimă sub pleoapă, vor coborî în zori cetele de hoţi cu razele după un bob de apă, să-ţi fure din priviri abisul tău căprui ascuns după un curcubeu de geană, închide-ţi ochii să nu dai nimănui steluţa din privirea ta drept vamă

10

Doar seara să o arunci în constelaţii, când astrul tunde iarba în apus, să nu mai strălucească pentru alţii, numai privirea mea ne e de ajuns.

11

ORAŞUL ALB

Vin din oraşul unde timpul e oprit, limbile de ceas sunt învârtite hipic, soarele arde-n vatră la focul cel mai mic, urşii în tomberoane jertfesc gunoaiele mitic. O pace somnoroasă ca predica îţi pătrunde cu umezeala serii sub bluză, lângă piept, degetele nopţii te vor urca pe unde nici gândul meu nu ajunge, cel vertical, cel drept. Te ţine Caraimanul de rochie cu talpa,

12

fereşte-te, îi scapă braţul dintre stânci, trimite o răsuflare rece din înalta Siberie până în cerul fântânii tale adânci.

13

*

* *

Aici se plămădeşte ziua de azi pe mâine, doar verdele din cetini e veşnic, e peren, în noapte nu se aude nici un lătrat de câine când şina urcă-n lună pe un şuierat de tren. De frig se scaldă-n lacrimi şi flacăra din mine, trebuie să vină-n sănii doctorii de minţi, vântul din pădure trimite oftări de bine, stelele nebune iernează mai cuminţi. Te naşti cu fulgii, albe scutece de iarnă,

14

când mori, destinul sobru ţi-i cerne lângă cap, chiar ielele pădurii au pelerina albă, bătând zăpada-n cuie, copitele de ţap.

15

*

* *

Când zorii îşi dizolvă, băute de lumină, negurile nopţii, veşmânt de Caraiman îşi înalţă pe catargul de stâncă pânză fină corabie câmpiei pe marea închisă în lan.

16

* * *

Aprinde Caraimanul gornind din răsuflare priveghi de cruce sfântă, sobru, înalt şi drept, pentru toţi Ionii morţi fără lumânare cu flacăra pe sânge un plumb aprins în piept.

17

ÎMPREUNĂ DRUMUL Îmi odihnesc privirea pe zâmbetul tău drag ca aerul într-o alveolă pulmonară, avem de traversat un singur prag, cum trece drumul pe sub un praf de ţară. Te ţin de mână printre credincioşi cu taina vieţuirii lor în rând la schitul inimii unde monahi pioşi ne mângâie cu mirul în cuvânt. Ţin strâns desenul palmei tale-n mână, să nu-şi aleagă viaţa o cale de întors,

18

noi, două fuioare împletite împreună în jurul unui drum îmbătrânit de tors. Ne aşteaptă o cale lungă de ani sau luni, cu bucurie, cu tristeţe, cu înfrângeri, când cerul se va tulbura-n fântâni şi penele vor atârna mai greu pe îngeri. Vine un tren cu drum numai de dus, ce lasă-n urmă un gol, o mare adâncă, plecăm din răsărit înspre apus către cetatea neclădită încă.

19

DOUĂ CUVINTE Te-aştept să vii pe litera din ziar trecând ca un vârtej prin semafoare, alături răsucim pe-un fus orar acelaşi fir de viaţă curgătoare. Ne ştim de-atâţia ani şi tot mai rar cuvântul se desparte de articol, ne-am scris aceeaşi soartă într-un chenar, am înroşit acelaşi auricul. Acum tu eşti o literă-ntr-un titlu, eu, descompus, silabă-ntr-un cuvânt, hârtia s-a-nvechit urmându-şi ritul, cu amintirea unui brad căzând. Curând ne vom divide într-un multiplu, hrănind aceeaşi floare cu pământ.

20

ZIUA ACEASTA Ziua aceasta martie şi-a pus o mască întunecată şi lichidă, e frig în suflet şi mai sus, de unde curge ploaie rece şi acidă. Sculptez în trup de aer un cuvânt, ca meşterul îmbrăţişând în piatră părul acestei ploi spălând piciorul acelui sfânt care a înviat o dată.

21

PE CÂMP Pe câmp cu numărate paie fără soţ, când soarele-i căpiţă-n vârful furcii, răpesc din ochii vulpii privirile de hoţ şi fur pârâul de sub talpa luncii, Îl aşez superb colier de ape să-ţi strălucească gând al meu la piept, prelung ca pielea înnoită de pe şarpe, cel înţelept, cel mai perfid, cel drept.

22

POVESTE DE IARNĂ Povestea spune că o lună cam bătrână, s-a îndrăgostit de un soare mai bătrân, mama Lactee îi veghează, într-o rână alăptând o constelaţie la sân. Soarele era lăsat la vatră, îşi isprăvise slujba la cătane, acum era într-un part time la şatra, sufla într-un foc de alămit cazane. Ţigăncile îl împărţeau în salbe,

23

să strălucească-n piept de sărbători, târziu dormeau în prunci pe versuri albe, murind şi înviind de mii de ori. Cum să înţeleagă luna că-i doar o himeră, o cârpă roşie pe un fuior de cer, iubitul ei, în zori oprit într-o barieră de colţul unui câine din cartier ?

24

ZORI DE ZI Îţi voi picta pe umbră o poezie cu tuşul verde al firelor de iarbă, ce-o voi purta în noaptea argintie cu umbra pe sub pielea ta cea albă. Când dimineaţa se va rupe în două şi soarele va creşte înalt şi drept, îţi va citi din boabele de rouă versul meu înrourat pe piept.

25

METAFORA Ziua de astăzi a evadat din iarnă, lanţurile-s topite în apa de metal santinela rece a adormit, din armă i-au căzut gloanţele ploaie pe geam. Pun la vânzare comoara din vocală pentru urechea cinstiţilor boieri, pe un colţ de suflet prima mea petală din ziua de astăzi în glastra ce a fost ieri. Fraza poartă parură de mireasă, inima pluteşte ca gândul în pas de dans, metafora cu plecăciune aleasă le mulţumeşte pentru banul fals.

26

UN GÂND Mă voi închide în nume ca într-o nucă, lăsând un gând încuietoare, semn, să pot ascunde spaima dorului de ducă în lumea trăitorilor în lemn. Dar mă gândesc cum te-am lăsat afară ca pe o poezie ştiută pe de rost, amintirea părăsită într-o gară prin care geana timpului a fost.

27

JERTFĂ Prea îndurătorul ţărm, sub ce blestem şi-a păstrat destinul său de vatră, de a înghiţi corăbiile de lemn şi a da în schimb scheletul său de piatră? Aşa-şi jertfeşte anii trăitorul, murind câte puţin la şapte zile, cum şi-a jertfit o coastă Adam, iar Creatorul iubind-o pe Eva a văzut că e bine.

28

DILEMĂ

La ceas de mântuire să plec sau să te aştept, mi-e inima pustie şi sufletul stingher. Statuia Libertăţii arzând, cu braţul drept focul iluminării, arată către cer. Gazela îşi alege din timp ochiul de tigru în care să se admire când zace într-un canin, şi săngele de struguri se află-n echilibru când îşi doreşte calea din must să treacă-n vin.

29

MĂ ASCUND Mă ascund sub epidermă-n libertate ca bobul de porumb închis în sac, trupul s-a-ndrăgostit de sănătate de când moşeşte taina unui puiuţ de rac.

30

SECERIŞ Pentru că lanul s-a iubit cu un tren între un august şi-un oftat de câine, a fost cu fierul dezgolit obscen şi îi găsesc culoarea pielii în pâine.

31

O SEARĂ LA CÂMP Un vis de maci m-a-nsângerat în seară, mii de aştri rotesc un câmp de floare, când va zbura spre nicăieri mai de cu vară voi fi mai învechit cu o lumânare. M-aş agăţa de-un abur de căruţă, din colbul lui îmi cos veşmânt domnesc, să-mi lumineze calea o drăguţă spre o căpiţă cu parfum ceresc. O văd venind într-o rochiţă albă, în lan de grâu tomnatic o aştept despovărându-mi, ca pe-o sfântă salbă, povara răsuflărilor din piept. Las lanu-n van cum vrea să ne bârfească prin spicele din grâul năduşit

32

pe care cu simţire omenească în seară cu albastru l-am sfinţit. Dar lanu-i pedepsit cu gest sever, că şi-a iubit prea mult doar o câmpie, îşi pătimeşte bobu-n colţ de fier şi-a prins deja miros de brutărie.

33

VREMEA REA M-aş transfuza în sărbători pascale, oasele mi s-au albit de ger, căldura s-a furat prin tribunale, ziua e cât bobul de piper, mă-ntind cu luna caldă-n braţe învelind-o cu un abur de lătrat, de frig, o hematie se desface, să se-ncălzească într-un alt bărbat. Umblând prin sanatorii de prin toamnă astrul se tratează de pistrui, stejarul atârnă spânzurat de o creangă, şi-a dat frunza pe doi ochi căprui

34

* * *

Ne-au spus să respirăm doar prin balcoane să ne iubim cu un sentiment absent, că viscolul răzbate prin betoane, între Kamciatca şi Chitila e curent, oceanul doar a plâns nişte meduze când a aflat teribil fără glas că vremea rea pe puntea dintre buze s-a aruncat şi a murit un ceas.

35

CLIPA La urma urmei clipa-i ca musca pe o vacă, bâzâie şi pleacă spre-un câmpenesc destin, doreşte toată plasma în trompă să-i încapă, dar sângele-i otravă şi iarba e venin.

36

ZI ALBĂ, DRAGOSTEA MEA Te pândesc dintr-un ventricul transparent cum te naşti şi cum te-nalţi timidă, îngenunchez cu sângele un moment să te desmierd cu vocea lui fluidă. În globul iernii ninge, de cristal, cu ochi albi şi reci, în fum de şatră soarele stă rob la un ţigan, îşi explodează un atom pe vatră. Te admir cu vocea iernii de amiază cântând solistă-n corul de tramvaie, când trec maşinile în trombă şi cabrează îmi cazi în braţe rece şi bălae. Spre seară colindăm pe bulevard, împachetăm amurgul pentru noapte,

37

îmbrăţişaţi cădem într-un înalt de unde fulgii se albesc cu şoapte. A doua zi te-aştept cu gând curat nerăbdător dintr-un axon în altul, mai vechi cu o zi, mai scump cu un carat, dar te revăd cum te-nroşeşti cu altul, cum tatuându-ţi epiderma-n edituri te vinzi ce-ai fost cu ziarul pe tarabă. Eu, cavalerul melancolicei figuri colind poteca unui om de treabă.

38

POEZIA Cred că la poezie nu vii ca la urs aruncând cu pietre spre cine ţine lanţul măsurând cu palma timpul scurs la încheietura dintre un pas şi altul mai cred că poezia este un destin şi că poetu-l poartă ca pe-un desen în palme, gând pomenit de lume cu untdelemn şi vin când uneori se moare în versuri albe.

39

* * *

Să bei licoarea frazei

până la fund, prin ea întrebi oracolul, să-l crezi, răspunsul e-n metaforă mai scump, ascunde taine, duhuri, să le vezi, ca în somnul ce îţi lasă dinadins doar ochiul interior să îţi vegheze dacă focul din vertebre ţi s-a stins si-n sânge hematiile sunt treze.

40

* * *

Floare apărută-n plină vară,

bun prilej de coacere târzie, geana timpului mi-a apărut şi mie la soroc, când iarna e de zară, toamna-i dusă-n pană de aripă, doar decembrie-I captiv într-o barbulă de cocor întârziat o clipă, amăgit de un trup de libelulă, îmi colind ca vulturul răcoarea săgetând cu ochi de pradă un vers, cel ce a răsărit din întruparea ca din ou, a unui pui, şi în sens invers.

41

* * *

La noi totu-i precis şi logic de când e timpul scurt şi sfânt, păcatul pătrunde ontologic în viaţa trăitorului de rând. Iese ca rândul ce l-a scris în carte cu literele negre rând pe rând şi îi rămâne taina după moarte, o carte albă ca un trup plăpănd.

42

ALEA JACTA EST M-am gândit să inventez balconul, s-aduc un trubadur de la hotar, să-ţi pun în braţe goale Rubiconul silabisind sonatele la zar, să cânt cu tine o nouă marseillaise abordând desigur un ton major, iubirea noastră să rămână în anamneză o ghilotină dintr-un vechi decor.

43

SOARELE Vine din zări ca în caleaşcă un rege pe un drum de rug şi prăfuit de salve, din sânul aurorei îşi alege soldaţi mărşăluind în versuri albe. Eu stau timid şi înecat în şoapte, lumea se zăreşte prin veioză. Un tren desparte zorile de noapte. Mă lepăd de întuneric prin osmoză.

44

BILETUL PENTRU RAI De unde-mi iau biletul pentru rai în ţara asta cu mistere unde poetul s-a arat cu un tramvai şi un preşedinte vechi cu gloanţe nude, unde s-au brevetat pupări pe fese şi au crescut în loc aripi de zei, mărul a obosit să îi mai pese că l-au muşcat milioane de femei.

47

PLOUĂ Plouă din noapte, plouă din zori, plouă din zi, plouă pieziş şi plouă vertical, te-ai topit în mine, eu în norul gri prin care curgem ca o sevă, vegetal. Mă cuprinde teama, plouă maladiv, dinspre borduri se deshumează peştii, un soare ca un rac bolnav şi depresiv învins, în ploaia rece îşi dizolvă clestii. Îngeri de apă-mi pătrund în capilare şi diluează plasma dintre hematii, priviri lichefiate, pe gene migratoare plâng diluvian şi ochii mă părăsesc pustii. Vulturi transparenţi au devenit pedeştri, râsul de copil plânge pe un geam,

48

din închisoarea apei evadează peştii, respir apos şi alveole nu mai am, inundă un aer rece mucegăit şi fungic, insinuant pătrunde, otrăvitor, perfid, adeveresc în mine blestemul Demiurgic, mi-e dată pătimirea şi să trăiesc lichid.

49

PRIVIRE DE TOAMNĂ Vin neguri cu văz rece din miazănoapte adus, privirea umezită spre vie mă îndeamnă, copacul s-a înroşit cu roşu vin de apus şi a căpătat culoarea mustului de toamnă. Prin ochiul unei frunze veghez copacul

în drum, din rădăcină până în păsări călătoare, cum se împarte clipa de acum între secunde şi frunze migratoare. Aniversează astăzi a câta desfrunzire, în alveola unui fagure

50

de timp, m-aş destrupa ca el bolnav de nemurire împaturindu-mi seva

şi murind un anotimp.

51

PANTA RHEI Te port în ochii stropilor tâlhari ce fură norii într-un sac de lună, în ADN-ul ploii când apari cu strălucirea bobului de spumă, în venele prin care mă inund cu sentimentul unui gram de sânge, ce ţi-a băut otrava până la fund, duhul tău prin hematie-mi curge.

52

SFÂNTA LUMÂNARE În vânt copacu-i clopot cu limba verde frunză, binevesteşte vremuri cu semne cum or fi, se dăruieşte ploii după vânt ascunsă cu rădăcina-n temniţe de stâncă cenuşii. Se contopeşte secunda-n apa serii şi se măsoară timpul cu paşii în urcuş, se nevoiesc izvoare topind în mustul toamnei cu braţe cristaline stâncile de pluş. Aşa ne urmăm timpul, urcând numai ce suntem, dând stăncilor tăioase sângele nostru lavă,

53

sorbind la buza vremii ce ni s-a dat să bem, un dram de fericire, un vis, dulce otravă. Aici la noi apusul ţine lumina-n geană, e dată demiurgic, lucind, în fiecare, după o lege sacră, pământeană, o zi, o săptămână, un an, o lumânare.

54

SFÂNTA LENE Din lumea ei adusă o tăinuiesc sub bluză, o nidez cu gândul pe un divan în trunchi, mă ascund ca umbra de soare sub o frunză şi-mi trag un val freatic aproape, pe genunchi. Vântul a închis ochii şi uşa spre răcoare lăsând în anvelope săgeţile de zgură, de-atâta nemişcare şi lene blocul moare, bălteşte în mângâierea rigolei la bordură. Sedusă burlăcia a-ntinerit pe altul plecând să se distreze spre ţara nimănui, maşina lor de lene a părăsit asfaltul, rulează în plictiseala unor dulăi sătui.

55

ZECE TABLOURI DE TOAMNĂ I

La rădăcina crengii se spun poveşti

cu zei, şi îşi dispută ziua verzi cavaleri în zale. Un glas înlăcrimează strălucitori şi grei doi ochi de apă în roua din palma dumisale. E o zbatere continuă de palme mari şi mici aplaudând frenetic soarele ce apare pe care-l vezi departe, dar el răsare aici, în oglinda fiecărei frunze călătoare.

56

II Plouă cu zori, plouă cu timp topit, fluidul unor vieţi ce curg spre mare, cu rudele, cu prietenii, cu tot ce am trăit ne vom vedea ca-ntr-un acvariu acolo fiecare. Când voi veni, să te revăd meduză, stăpănă absolută peste un tărâm lichid. Mă voi ascunde sub trena ta ca sub o bluză, sub care, toată iubirea mea să o închid.

57

III E o linişte de toamnă,

cu sufletul în surdină te regăsesc ascunsă în cenuşa unui gând, un strop de rouă pudrat în clorofilă cu firele de iarbă iubindu-te pe rând. Pleci apoi pe o frunză, un porumbel de pace în care albul păstrează un duh de câmp verzui, plopul îţi răsuceşte un fir de cer, îţi face în jurul tău o haină, o taină, o nu ştiu cui.

58

IV Sufletul frunzei s-a amăgit

iubind mirifica atingere a penei albe, muşchiul pădurii aleargă după un nord de argint ce l-a pierdut pământul din axa unei salbe. Un glas de rouă abur ridică din pământ, îşi ispăşeşte osânda plăcerii vinovate de-a fi iubit o iarbă aducând în amintiri talazul acelei mări secate.

59

V Cu degetele ude cănd ploaia te-a iubit

mângâindu-ţi coapsa de marmură sărată, era numai oceanul ce te-atingea cu un infinit de albastru cer senin lichefiat odată. Vreau să îţi acopăr cu şoapta un cuvânt cel mai frumos rostit în lumea noastră, acuma, când oceanul păşeşte pe pământ înveşmântat în umbra lui albastră.

60

VI La dulce ţărm se duc

corăbiile-n exil din ţara ce roşeşte ca frunzele într-o vină, cu o iarbă stacojie în loc de cer senin, să caute Edenul, veşmântul de lumină. Cum să dau urmare acestui dor de ducă alunecănd sub timpul ce mi s-a dat şi mie, când stau ascuns ca nucul într-o nucă cu inima mea smerită şi laşă, stacojie.

61

VII Îmi cercetez genomul pierdut

şi regăsit ca pe un bob din tainele genunii, în zborul lui din rădăcină în zenit închide infinitul de mister al lumii. Sunt ca moşii mei ce i-am avut şi ca urmaşii din apusul apocaliptic pe steaua aceasta tăcută şi de lut de care sunt legat total şi mitic.

62

VIII Am obosit să cuceresc cetatea,

bătând la zidul ei ca la un gând ce poartă-n el eternitatea şi-i moare taina numai răspunzând, să stau mereu pentru un drept la rând, un cerşetor în palmele pedepsei, stăpânul acelei zdrenţe de pământ ce moare renăscănd în iarba ieslei.

63

IX Se spune că în nori e o lume

de mici entităţi vaporoase, fecioare mai albe, mai brune şi feţi responsabili de zbor. Năzuiesc şi visează trăindu-şi veşnicia de nor. Au istorii cu albă zăpadă, curcubee, cu zei şi vapoare, talazul înspumat şi nisipul păstrat într-un strop de amintire. Dar numai câte o dată pe stradă când plouă teribil de tare îmi fură conturul şi chipul redându-mi fluida lucire.

64

X Ne-a chinuit nevoia

neajunsul, şi întrebările, şi viaţa tot mai grea, dar n-am aflat cu mintea mea răspunsul pe care doar o floare îl poate da. Acum când vântul răvăşeşte ploaia

- păr al acestui soare gârbovit – să nu vorbim, căci s-ar putea, odaia să înflorească tot ce a gândit.

67

COROANA ALBĂ (imn trupului omenesc)

Clădită-n lutul sacru cu duh de mântuire, când s-a ales de apă comoara de pământ şi Domnul a dorit s-o aşeze peste fire coroană majestoasă, trup omenesc şi sfânt, a hărăzit întâi să fie peste fire la răsărit stăpănă de om şi seminţii, apoi într-o strănsură de limbi şi de gândire să-şi plăsmuiască înseşi păreri de rău târzii, să caute în spuză visări cu legi deşarte, în miei plăpânzi ca iarba jertfirilor de dor, sânge de foc din astrul stăpânitor de moarte, băut în apa vie cu cerbii la izvor, culori din rădăcina ploilor de soare cănd curcubeul se adapa cu gâtul aplecat

68

şi-l spală iarba cu părul la picioare cum Dumnezeu a fost şi el demult spalat. Coroană majestoasă şi albă peste fire, roaba unui destin solemn şi absolut, trup omenesc, scânteie aprinsă întru iubire de însuşi Demiurgul drept creator de lut.

69

STRĂLUCITORUL NEURON (primul diamant al coroanei)

Eşti vârf de munte, eşti ca stânca albă din care curg izvoare de gânduri până unde se întind câmpii ce-ascund porunci de apă şi marea cu nisipul poverilor mărunte. Te-ncearcă ploaia rece şi viscolul hain cu plăsmuiri-troiene pe drumuri ce se-astup şi veşti ca sacrificiul mieilor divini însângeraţi pe-altarul caninilor de lup. Întâi îmbraci câmpia ca roua peste câmp, milioane de idei preluând culoarea ierbii prin care săvârşeşti ritualul de pământ şi cugeţi în iubire ca-n boncănire cerbii. Peste zi asuzi cu veştile-n câmpie, ai de arat ogoare, să semeni în pământ

70

seminţe de silabe pe-o foaie de hârtie din care să răsară cel mai frumos cuvânt. Şi vântul să-şi trimită din negura de fagi rapsozii, trubadurii, gonind pe caii suri să-ţi culegă rodul cu secerile dragi şi să-l împartă-n lume cinstitele lor guri. Târziu, când noaptea bună se va culca în grâu, de gându-ţi va fi slobod ca un lătrat de câine, tu să te culci pe lună ca pe-un pietroi de râu, cu sfatul ei să te scufunzi în mâine.

71

* * *

Trec anii precum bolile la om,

în fiecare an mă recunosc în boală, doresc să mă tratez de-un neuron ce m-a îmbolnăvit de-o Ursă goală, Lacteea s-o dezbrac de constelaţii, să mă aplec pe marele ei sân aştrii să i-i arunc în decoraţii în ea pe-un colţ de noapte să rămân să scârţâie cu norii de zăpadă sânul ei rămas în palma mea, din văzduh ca duhul blând să cadă rodul iubirii, primul fulg de nea.

72

* * *

Ce procesări multiple, ce rosturi, ce alchimie,

ce-ncărcătură sacră-i aripa unui gând, ce succedări de evuri s-au stins în papădie şi zboară prin sămânţă spre locul ales de vânt Dar când porunca pleacă în legături precise, Ce suntem noi cu spiritu-n regatul neuron?

- O fabulă umană, robi unor legi nescrise, un duh, o păpădie alunecând pe axon.

73

* * *

Mă slujeşti credincios ca un soare aprins, inundăndu-mă cu zări de departe cer înstelat, doar în rugă aprins gănd străveziu ce mă-mparte între cel care sunt, somatic, real, umil descendent dintr-o suşă şi duhul ascuns, transparent boreal, scânteie ce-mi va luci în cenuşă.

74

* * *

În cugetul liniştei apei adânci auzi ţipătul izvorului sfâşiat între stânci ? În liniştea pruncului cugetând la un sân auzi glasul iubirii prin copilul încă păgân ? În pacea văzduhului ca un monah în pustiu auzi jertfa de sânge a oraşului viu ? Pe mare când priveşti o pânză în vânt auzi zbaterea sufletului meu pe pămănt ?

75

*

* *

Chiar dacă nu plămânu-i stăpân pe respiraţii, nu sângele învaţă inima la mers, pământul s-a albit bătrân între rotaţii, o lacrimă un strop de univers şi-mi ninge neuronul pierdut în revelaţii rege în alchimia

acestui vers.

76

TEMPLUL SÂNGERIU (al doilea diamant al coroanei: inima, sângele)

În templul sângeriu vin cavaleri de spadă să-ngenuncheze obrazul domniţelor la sân fluida cruciadă le-a oferit o pradă, din parenchimul sacru, sângele păgân. Au traversat cu plasma deşeuri vasculare, în vene şi artere torente sângerii, s-au revărsat din ocne depozite de sare, trombuşi de grăsime plutind pe hematii. I-au primit cu cinste şi pompă-n auricul, alchimizând în sănge reactii benevole, apoi călăuziţi de valve în ventricul să-şi găsească drumul spre cerul de-alveole. Aici vor da otrava sângelui păgân în respiraţii calme spre cerul străveziu

77

şi vor primi miresme de flori de câmp şi fân unde m-au furişat trăirile să fiu. Din nou se aud din templu chemări la cruciadă, temeiul răzbunării n-a dispărut defel şi nici destinul orb n-a reuşit să-si vadă albul crin de pace înmugurind în el. Aşa îmi privesc templul cutreierat de sânge şoptindu-mi ruga sacră în templul sângeriu, atât timp cât steaua polară va ajunge să-mi lumineze cerul celui ce pot să fiu.

78

* * *

Tăceţi, a venit ceasul când inimile apar să ne vorbească-n limba lor tăcută cu vorba plăsmuită în lume atât de rar în lacrima secundei încăpută. Au tot tăcut ca bobu-ascuns în humă ca sensul din cuvântul nerostit, ca apa din izvorul de pe urmă secat de ploaia care-a ruginit. E ceasul timpului din legi nescrise în care inimile beau cuvănt când se pătrunde-n vise nepermise cu moartea pre moarte călcănd. Ţineţi bolta cerului în mână să nu mai cadă stelele

79

pe rând, e inima din piept cea mai stăpănă, dumezeiască stea de pe pământ, cea mai dragă floare ascunsă-n rouă ce-o îmbrăţisează soarele în zori, cum ne aşează un braţ de lună nouă şi vocea ei un ultim pat de flori.

80

* * *

Ai inima de ghiaţă ca sloiul de munte în care a îngheţat mugetul alb de cerb şi ciutele-şi frământăcopitele mărunte în lacul cu izvoare, sub ghiaţă, care fierb. Dar vocea ta mi-e dragă, surâs suav de floare din care mieii fragezi iau apa să o bea, şi viaţa ta-i rotundă ca râul în vâltoare în care mă înec ţinănd-o-n palma mea.

81

* * *

Înger ascuns, cu aripile roşii, ai obosit şi tu de-atătea veşti

se zbate aripa sub lunecoşii ani grei ca piatra sub care eşti.

În duh de argilă cu toţi păcătoşii va fi şi timpul tău să te odihneşti.

82

* * *

În coşul meu cu poame locuieşti măr roşu, plăsmuire a vieţii, stăpânul sacru al păcatelor lumeşti, tentaţia iubirii, din Eva tinereţii. Te-am învelit în suflet ca-ntr-o frunză să pot sorbi din muşcătură timpul dar Eva-i coasta, ea e sfânta muză ce roade ne-ncetat din auricul Îmi alungesc cu steaua vieţii paşii să-mi fie lespedea mereu cât mai departe, pe muchia toamnei îmi privesc urmaşii cum duhul amăgirii ne desparte. Dar freamătă pământul înspre poartă,

83

că aşa e pravila Evelor din lut să îmi aleagă mărul după soartă şi somnul cel mai lung după sărut. Să-mi muşte mărul ca pămăntul paşii ca vântul frunza toamnei înspre sud din pomul amintirii când vor urca nuntaşii la marea sărbătoare ce va fi început.

84

ABISUL CĂPRUI (ochiul, al treilea diamant al coroanei)

Tu eşti tăcut, de-o viaţă taci în mine, dar ne înţelegem ca doi prieteni buni ca apa cutreieri prin oricine, sub pajişti vezi copacii din cărbuni, priveşti adânc, vorbeşti o limbă vie, zâmbeşti sau râzi cu buzele pleoape, la glasul tău iubita mea învie, ne-mbrăţişăm în gene de aproape, lacrimile pot să se sărute, acceaşi apă cu acelaşi zeu izvor, doi ochi ce străjuiesc aceeaşi punte pe care ne schimbăm retina lor, ajungem să vedem aceeaşi zare, aceleaşi lumi, privind prin ochi comuni,

85

tu prin ai mei zăreşti cum fiecare îmbrăţişare are aceeaşi ochi străbuni. Iubito, te priveşte un ochi frumos, un diamant în spuza umbrei tale, icoana ta, şi răsturnată-n jos atârnă veşnic în retina dumisale.

86

*

* *

Glob ocular pereche, când îţi închizi pleoapa cobor într-un abrupt cu scări în întuneric, apoi într-o lumină ce străluceşte-n apa în care scânteiază un neuron feeric. El dă şi strălucriea şi freamătul plăcerii şi dulcea plăsmire când eu te văd ce-aş vrea : să fii iubito-n clipa mângâierii poruncă îndeplintită de ochi prin mâna mea.

87

* * *

Ţi-am tot veghiat culorile în rouă şi vorbele în şoapta de cuvânt, tu mi-ai lăsat pupilele amândouă să ne zărim prin sevă în pământ, eu te privesc de-acolo, deci exist, eşti pretutindeni, eşti un timp parcurs de la izvor, când vesel când mai trist până în valea marelui apus.

88

* * *

Te cântă poeţii, te iubesc muritorii, te compară abisul, iubirea, durerea, te-nvinge ruşinea, te aclamă-n victorii şi capătă culoarea ta măngâierea. Vorbeşti cu tăcerea pleoapa ta scrie, gene de tuş au clipiri de mister, irisul tău străveziu ca o ie adună toţi norii căprui de pe cer. cănd vrei eşti un peşte lunecos şi închis, o stea, o stemă, o flamură a urii, eşti peştera unui abis în care se-nhumează cu drag trubadurii.

89

OBRAZUL ALB (al patrulea diamant al coroanei)

Zăpada caldă, fierbinte uneori, în care infloreşte-un câmp de maci, cernere de floare dinspre ursitori când ai venit albindu-i pe cei dragi. Nu te innegri cu grijile povară, pe care ţi le aduce fără număr un cer închis şi gărbovit de ţară cu norii grei şi blestemaţi pe umăr. Rămâi în viaţă simplu şi curat, de acizi şi palme neatins, sărutul mamei să-ţi rămână încrustat mângâietor obrazului tău nins.

90

RUBINELE PERECHE (buzele, al cincilea diamant al coroanei)

buzele tale moi, pereche, de rubin, rug aprins de şoapta perfidei vrăjitoare, care mi-a dat sărutul amestecat în vin şi m-a-mbătat cu zâmbete amare, ce mi-a turnat tristeţea-n fericire, m-a încuiat în suflet ca-n iarnă ursul brun topindu-mă în foc de primenire şi inima într-o aripă de lăstun, să ard şi eu în şoapta ei perfidă pe rugul buzei tale de rubin, o flacără inveşmântată într-o vină de care-s acuzat printr-un destin.

91

STRĂLUCITORUL PÂNTEC ALB (al şaselea diamant al coroanei) Lasă-mă să aşez capul pe ogorul tău de pântec cum odihneşte astrul razele pe lut, să-mi vindec neauzul într-un ecou de cântec, pământul îmi vorbeşte, cel care m-a crescut. Aud în depărtare inima ta cum bate, vindecându-ţi timpul secundele târzii, nu e scăpare, sunt orele încuiate

şi somnul cel mai dulce rodeşte în copii. Trebuie arat ogorul cu plug de mântuire şi îngropată-n brazdă sămânţa de început, inimile să îmbrace petala lor subţire, un singur trup din două s-a făcut.

92

PĂRUL AURIU (al şaptelea diamant al coroanei) rămâi cu păr de aur ca galbenul din soare, cum pune astrul raza pe ţeasta de pământ cum se aureşte frunza pe măr şi de răcoare în taina toamnei vin noile lumi la rănd, să-ţi ningă caii galbeni cu început de iarnă când pomul vieţii tale a înflorit tărziu, păstrează-mi inel părul bălai să nu ţi-l cearnă cu îngeri albi zăpada căzută timpuriu.

93

HEMORAGIA PLOII Cum ploaia-şi căntă-n streşini imnul de cădere, în monotonă, topită, noapte de oraş, prin somn să-mi caut duce-m-aş în inimă, o sistolă-putere. Mă apropii de înţeleapta, hepatica celulă, ce ştie să aleagă răul cel mai bun, în grija ei curajul să-l adun să opresc hemoragia cornului de lună.

94

CUMPĂTARE Mi-e trupul destrămat şi despletit, îl fierbe toamna asta într-o retortă Nervurile în frunză cu sânge s-au înroşit de la un zâmbet trist la vena portă. Plămânu-i doar mai sprinten, mai curat, măsoară timpul în răsuflări precise, cu alveola paznic la fumat când fiarele benzinei sunt închise. La încheietura tubului contort s-a distilat otrava din rigolă, pe dinţi albi, în palatinul cort, limba-I de ceas şi o splendidă busolă.

95

DORESC SĂ MĂ ÎNTORC LA DIVIZIUNE Doresc să mă întorc la diviziune binevoind serviciul de morulă, zigot tăcut, nidat într-o misiune, un embrion timid, o glomerulă, doresc să mă întorc la diviziune îngenunchind pe-un gând la Demiurg, din preaînfierbăntata rugăciune să mă privesc spre Dunăre cum curg.

96

MORTUA EST Sunt într-o rece criptă, stăpânesc un număr, ca o carte în biblioteca comunală, vin babele cu ciorile pe umăr să-şi lustruiască vocea pe o vocală, un vierme de-ar veni să mă vâneze ţinăndu-mi de urât câte un timp, la un pahar cu mine să se aşeze i-aş oferi obrazul meu în schimb.

97

N-aş vrea să mor din nou de plictiseală, mă vreau pământ, bucată cu bucată, să încerce o bacterie cu şcoală să îmi înveţe viaţa dintr-odată.

101

ÎN CATEDRALĂ IARNA Colind cu fulgii albi spre nimănui, în catedrală gândul mă aşează să dobândesc iubirea cea dintâi binevenind şi respirând dinspre amiază, aşez acum rotulele pe scânduri silabisând pe dinafară tabla legii şi simt cum mântuieşte dintre rânduri Cel ce-a făcut din jumatăţi întregii, simt mângâierea mirului din mir mă-nchid în mine ca un măr în sâmburi, ştergând fărădelegea din priviri când mă aşez fecioarelor pe gânduri.

102

COPACUL SFÂNT

Legând în rădăcină pământul de pământ e mai statornic, amăgitoarea frunză doar se duce când îi şopteşte vântul un cuvânt şi-n rană-i curge seva mir de cruce. Vin oamenii cu foamea de credinţă la el în duh mângâietor şi sfânt, se roagă împreună, într-o fiinţă, aceeaşi inimă sub scoarţa lor bătând.

103

DĂ DOAMNE Fă Doamne altă ordine în carte, cuţitu-a prins deja miros de os şi nu mai ştim să curgem mai departe râurile curg deja prea jos, miluieşte-ne şi iartă-ne sminteala, în ţeasta noastră doar porunci încap, leagă-ne cu lanţuri în Nirvana, croieşte lumea asta de la cap : din coasta întâi să zămisleşti femeia şi doar verigi de bronz pentru părinţi, o piele nouă pentru vârsta a treia, copii de îngeri din gameţi de sfinţi.

104

FÂNTÂNA Fântâna-i ochiul meu dinspre pământ, în el se oglindeşte Ursa Mare, mă poţi vedea, fluidul care sunt şi neamul meu freatic din izvoare. Este timpanul în care îmi ascult cuvântul adus de ciutură pe roată dintr-un ocean curat şi fără fund al limbii noastre de odată.

105

PETROLUL Petrolul ne îmbracă, ne urcă în sanatorii, electrizează sămânţa de copii, ne colorează în negru lucios de cârca ciorii oxizii de carbon pătrunşi în hematii. Am sugrumat, înnodând, câmpiile, cu drumuri când binele e rău nici răul nu-i prea bine, fereastra se deschide spasmotic între fumuri, miros a hoit şi zgură pădurile vecine. Şi-au deschis bătrânii azile printre îngeri,

106

să fie drumul morţii cât mai potrivit, când dau onorul marii lor înfrângeri şi aplaudă victorii pe care le-au pătimit. Petrolul e viitorul şi când va fi muzeu va dăinui-n vopseluri în sfinţii din biserici şi-n lacrima înnegrită a lui Dumnezeu ce va schimba-n spitale indicatorii serici.

107

O FLOARE DE CUVÂNT Am revăzut cuvintele ce cresc într-un ogor numit copilărie unde aşează Domnul strop ceresc iar mama lacrima şi ruga-i aurie, o icoană pe auz de prunc la care îngenunchează vocea-i caldă şi cântece de leagăn când ajung să urce bolta cerului cea înaltă iar când timpanul lui se face boltă şi apar primii nori de înţeles, ploaia va cădea peste recoltă din cântecele mamei mai ales. Va răsări întâia lui silabă, o floricică-n lujerul plăpând,

108

întrega lume se va contopi să-nţeleagă, un fluture pe floarea de cuvânt, o floare cu petale fără sens, dar e corola de silabe a lumii, regină a filonului imens din vremea în care ne vorbeau cărbunii.

109

MIORIŢĂ LAE Aici stânca-şi păstrează marea în izvoare, doar tunetul îi cere tăcerea ei în schimb, din vremea aceea când pieptăna sub mare cosiţa unui val cu un fluid alint. Era pe-atunci când timpul nu se născuse timp nici focul nu umbla prin oameni pe la vetre, lacrima mioarei nu se auzea jelind cum nu se aude plânsul tăcut al unei pietre. Apoi s-a nascut turma, trăgând apre cer de iarbă, a logodit câmpia

110

cu muntele de sus ciobanul, pe când vara s-a destrupat de iarnă i-a nănăşit unindu-I cu un inel de apus. Dar a sosit urâtul, domnind peste o secundă pastrată în cripta unui gând ascuns şi cum dintotdeauna unda sfârşeşte-n undă nici jertfa omenească n-a fost pe-atunci de ajuns. Degeaba mioriţa cu jalea dumisale înlăcrimează duhul lumii ce va să vie, când turma îşi pomeneşte scurgerea la vale stânca, cu marea-n suflet iernează tot pustie.

111

DULĂUL MIORITIC În dulce colţ de ţară, solemn şi majestos felie de cioban, cu viaţa în desagă, pe trup cu o pădure şi un frunziş lăţos, în gura cât o noapte adoarme o turmă întreagă. Îşi păstoreşte mieii prin ochii cruzi de lup ce strălucesc flămânzii, topiţi în roua ierbii, în colţii lui, la munte, zăpezile se rup şi la izvoare încep să boncănească cerbii. Veghea lui porneşte cu luna de cu seară şi până-n zori, când noaptea bea lapte de argint, ziua învârte globul, rotindu-l după iarbă, şi împătureşte anul dormind pe anotimp. Degeaba alungă ploaia oftatul de mioară, ce îşi aşteaptă-n lacrimi ciobanul ortoman,

112

de-atunci vara sa-ntors de-atătea ori în vară, şi sângele baladei a curs prea mult prin an. Alungă Doamne-n slavă, de la străbuni prea răul şi-n veci predestinarea din crezul nostru mitic, în balada veche nu oaia, ci dulăul să ne vegheze calea în spaţiul mioritic.

113

DOMNIA SA CALUL Vii din istorii, dincolo de timp, cu primitivi şi legi medievale, cu slugi şi regi călătorind în bunăvoia vrerii dumisale. Eşti descendentul neamului de stepă, rostogoleşti pămăntul sub copite, înnozi câmpia-n clăi cu o potecă şi-o tragi în curtea omului sub vite. Când din puhoaie revărsa răscola şi omul tău pleca sub legământ,

114

frângeai ogoru-n gură cu zăbala şi arai cu o potcoavă în pământ. În bătălia vremii la răscruce, zăngăneau cuţitele sub veac dacă-ţi murea, şi omul n-avea cruce, îi răsăreai copita cruce lângă cap.

115

VACA CERULUI ALBASTRU Când Dumnezeu te-a deghizat din Gea, ţi-a ursit sorocul pe vecii, de nu erai, te inventa femeia să îşi albească pielea prin copii. Ce alchimie, ce rugi înţelepte au zămislit din apă şi pământ în inima ta, cea cu patru trepte când înroşeşte verdele din câmp. Cât codrii stau legaţi într-un cărbune

116

şi din iubiri de râu se naşte o mare, făcătorul de icoane îţi va pune căldura ta de mamă în culoare şi ochiul tău în care încape o lume.

117

FIRUL DE GRÂU În bobul tău trăieşte întreaga lume, timpul ţi-l măsoară cu recolta, spaţiu cât încape într-un nume din rădăcină până înţeapă bolta. Ai cărăuşi să aducă din pământ în rit străbun un strop de nemurire te aşezi în pâine ca în trupul sfânt ca sfânta cărămidă-n mânăstire. Când iarna satul suflă pe o nară şi vine-n nori o turmă de bizoni,

118

rămâi în rugăciunea de cu seară, şi în alchimia foamei în neuroni. Să ne salvezi de vremuri necurate când foamea ne izbeşte peste gură, să învăţăm trăind pe jumătate, cu o parte-n dragoste, o altă ură.

119

CĂRUŢA Te văd plutind pe drum, o balerină, cu gest solemn ducând în cârcă satul, eşti liberă cât ţine drumu-n tină şi sprintenă cât îţi permite sacul. Ai vrea să zburzi cu roata pe câmpii cu zurgălăi cum poartă caii iarna, colinzi in vise albe prin copii fără povara care-ţi frânge carnea. Poţi povesti istorii cu frumoşii şi nunţi cu fete cât încape anul şi răzvrătiri când năduşeai în osii

120

şi-ţi asculta durerile doar calul. Dulăii în sat îţi orchestrează slava concertând în cor cât ţine o vară, ţie, care ai fost prin vremuri sclava, dar şi regina drumului de ţară.

121

ŞANŢUL

Aici se fac şi se desfac războaie, şi Dumnezeu se pune la murat, între un lătrat de câine şi o ploaie se scrie cronica istoriei din sat. Se croşetează zilele cu şanţul se stabilesc iubirile pe rând, se hotărăşte cine ţine lanţul să nu le fugă satul peste câmp. Se dezlipesc icoane din săruturi, tăcerea de secundele ei nude,

122

o floare s-a iubit cu nişte fluturi şi se alege de prin sat un jude. Atunci când năpusteşte câte-o ploaie ca vestea ce trăsneşte blestemat, se mută şanţul singur în odaie să nu se piardă orele de stat.

123

CÂRCIUMA PĂTIMIRII NOASTRE Este Agora e un spirit, e o stare, e o istorie, o ură, un belstem nu are stare de agregare, e o minune, ca un dans peren. Nu are vârstă, e din vremuri albe când Dumnezeu a dat beţivii orânduirii, le-a sădit paharele în palme şi-n minţi alchimizarea nemuririi. Îngenunchiază nopţile pe scânduri despleteşte ziua în secunde timpul se citeşte printre rânduri, bolboroseşte grijile mărunte. Aici în templu poleim oftatul

124

şi se clăteşte-n lacrimi mângâierea, universul e comprimat cât satul, steaua polară şi-a-nsângerat vederea. Aici vin toţi, se înţeleg ca mimii, ei filologii gestului ca semn, şi ies înnobilaţi beţivii, cavaleri ai meselor de lemn

125

COCOŞUL EUROPEAN În sudul curţii un cocoş balcanic a strâns povara nopţii într-un sac, vine privind într-un dispreţ britanic un bob de grâu mărşăluind prusac. Îşi piaptănă cu ciocul barbula unei pene, are un ceai de vorbe cu fetele prin jur, la un cenaclu unde-şi recită în catrene poemele ouate-n cuibarul de azur. E princiar, îşi face apel la expertiză, peste harem un paşă de netegăduit,

126

viril şi pasional, trăieşte-n hipofiză, de unde-şi bea otrava puterii de iubit. De vine vre un uliu cu vremuri de bejenii să îi ridice paşei firmanul otoman, o şterge, cu haremul pe malurile Senei unde se dă mai galic şi mai european.

127

DICTONUL LATIN Cobor în umbra verii la sevă, în rădăcină, desţelenind în minte un vechi proverb latin, mă ţintesc cristale dintr-un filon de mină cum strălucesc himerele în must când trece-n vin. Se pare că destinul adjudecat de zei ne-a aruncat doar cârpa din toga aureliană, cum rupi ca dintr-o pâine trupul unei femei şi-i dai doar o frântură inimii drept hrană. La noi şi Dumnezeu trăia pe jumătate, cu o parte în bejenii, dorinţele sub timp, cum nici cu fieru-n mână nu se clădesc palate,

128

nu ai nici pâine când ploaia se ascunde în anotimp. Nu vreau ca, după gene, privirea s-o ascundem, clamând fatalitatea ca într-un cor antic şi că balada noatră arată doar ce suntem cum glăsuia strămoşul latin cu un crez prea mic :

- una salus victis nullam sperare salutem – de eşti învins salvarea-i să nu mai speri nimic.

129

CĂLĂUZA Mi-s umerii căzuţi pe lespedea de piatră pământul mă uneşte în genunchi cu oasele care s-au încălzit odată într-o de mult aprinsă vatră dintr-un alt trunchi. Aşa, din doi ne întrupăm într-unul el rădăcină, eu umerii lui goi, sângele-şi croieşte în noi drumul, aşa cum şi nemuritorul e-n amăndoi. El călăuza, eu doar călătorul.

130

NE-AM RĂTĂCIT Ne-am rătăcit tot întrebând de norduri orbecăind cu stelele polare, am tâlhărit lumina-n scorburi, vechimea de la unicelulare, ne-nghesuim să mulgem stalactite, doctorii-s duşi să are pe câmpii, în muşcătura unor boli cumplite sângerăm şi plângem prin copii.

131

ŢĂRM Sărmane pietre şi nisipuri zdrenţuite, faima unor maluri de demult, schelet surpat al celui prea adult pământ bolnav de oase risipite, stau întins pe buza acestui mal ca-n muchia unui pahar albit de sare, o jumătate piatră, o jumătate val, copilul albastrei mări de la izvoare.

132

CODUL DE BARE Se spune că totul are un preţ zebrat aripa unui fluture de noapte : când se deschide floare cugetând treptat să-şi smulgă preţul din eternitate. când îmi comand la gară sufletul pliat să-ncapă-n buzunarul de la spate, când fata îşi păstrează sărutul în soldat străluminând pe buze mai aproape, când se sparge luna-n cioburi într-un Prut săpat de mare ca să-şi mulgă munţii, când îmi culeg din cronici cuvinte de-mprumut

133

să îmi plătesc boierii, argaţii şi cornuţii. Când drumul se înalţă cu încălţari de praf să-mi ducă cugetările niciunde şi mă păzesc tâlharii de cinste şi de jaf, eu achitându-le grijile mărunte cănd plec să-mi schimb metafora la bănci din versul ce are zile numărate, când mă înşfacă timpul între fălci cea de nevoie şi cea de libertate, totul pe lumea asta are preţ aripa unui fluture de noapte.

134

CALUL TROIAN (balada calului troian) Sătul de naufragii pe ţărmul cu gălbează pe care doar naivii îl cred roşu şi frumos, alături de creduli, femei se-ncolonează să asculte cum nechează un cal troian lemnos. Când nechează o dată face eroi de cuşcă, a doua oară-i plânge cu lacrimi de răşini, a treia îi înhaţă de boaşe şi îi muşcă că au pus pe steag o creangă de măslini. Marea închide ochii, i se dă putere:

135

căte un stârv politic jegos, o cacealma, îi dă pe mal cochilii de scoici, o avere, şi muritori de rând pe care-i bea. Se ceartă înţelepţii, vor să îi afle leacul, vreo boală de jigodii, un cancer, vreun cip, o carie lemnoasă, să-l avorteze veacul, placenta-i puturoasă s-o-ngroape în nisip.

137

CUPRINS

ZI ALBĂ DRAGOSTEA MEA

5

Am renăscut 7 Zi albă 8 Steluţa 9 Oraşul alb 11 - * Aici se plămădeşte ziua 13 - * Cănd zorii îşi dizolvă 15 - * Aprinde Caraimanul 16 Împreună drumul 17 Două cuvinte 19 Ziua aceasta 20 Pe câmp 21 Poveste de iarnă 22 Zori de zi 24 Metafora 25 Un gând 26 Jertfă 27 Dilemă 28 Mă ascund 29 Seceriş 30 O seară la câmp 31 Vremea rea 33 - * Ne-am spus să respirăm 34 Clipa 35 Zi albă, dragostea mea 36 Poezia 38 - * Să bei licoarea frazei 39

138

- * Floare apărută-n plină vară 40 - * La noi totu-I precis 41 Alea jacta est 42 Soarele 43 Biletul pentru rai 44 DULCELE VERS AL TOAMNEI

45

Plouă 47 Privire de toamnă 49 Ponta rhei 51 Sfâna lumânare 52 Sfânta lene 54 Zece tablouri de toamnă I. La rădăcina crengii se spun poveşti 55 II. Plouă cu zori 56 III. E o linişte de toamnă 57 IV. Sufletul frunzei s-a amăgit 58 V. Cu degetele ude când ploaia te-a iubit 59 VI. La dulce ţărm se duc 60 VII. Îmi cercetez genomul pierdut 61 VIII. Am obosit să cuceresc cetatea 62 IX. Se spune că în nori e o lume 63 X. Ne-a chinuit nevoia 64 DIAMANTE PE COROANA ALBĂ

65

Coroana albă (imn trupului omenesc) 67 Strălucitorul neuron 69 - * Trec anii precum bolile la om 71 - * Ce procesări multiple 72 - * Mă slujeşti credincios ca un soare 73

139

- * În cugetul liniştei apei 74 - * Chiar dacă nu pământu-i stăpân 75 Templul sângeriu 77 - * Tăceţi, a venit ceasul 79 - * Ai inima de ghiaţă 80 - * Înger ascuns, cu aripile roşii 81 - * În coşul meu cu poame locuieşti 82 Abisul căprui 84 - * Glob ocular pereche 86 - * Ţi-am tot veghiat culorile în rouă 87 - * Te caută poeţii 88 Obrazul alb 89 Rubinele pereche 90 Strălucitorul pântec alb 91 Părul auriu 92 Hemoragia ploii 93 cumpătare 94 Doresc să mă întorc la diviziune 95 Mortua est 96 O, DOMINE DEO

99

În catedrală iarna 101 Copacul sfânt 102 Dă, doamne 103 Fântâna 104 Petrolul 105 O floare de cuvânt 107 Mioriţă lae 109 Dulăul mioritic 111 Domnia sa calul 113

140

Vaca cerului albastru 115 Firul de grâu 117 Căruţa 119 Şanţul 121 Cârciuma patimii noastre 123 Cocoşul european 125 Dictonul latin 127 Călăuza 129 Ne-am rătăcit 130 Ţărm 131 Codul de bare 132 Calul troian 134