Post on 07-Nov-2014
description
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI AFACERI
BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR
COORDONATOR:
Lect. Univ. Dr. Anca-Monica ARDELEANU
ABSOLVENT:
BUCUREŞTI
2008
Cuprins
Abrevieri.......................................................................................................................4
I. Introducere................................................................................................................5
II. Bunurile comune.....................................................................................................7
II.1. Art. 30 din Codul familiei, dispune ca "bunurile dobândite în timpul căsătoriei
de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor"......7
II.2. Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soţi si cele dobândite
cu împrumutul făcut de unul din soţi sunt bunuri comune.........................................8
II.3. Bunurile devin comune dacă sunt dobândite “în timpul căsătoriei”, ceea ce
înseamnă că dobânditorul are calitate de “soţ”.........................................................9
II.4. Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor..................................10
II.5. Bunurile dobândite de concubini......................................................................10
II.6. Data dobândirii bunurilor.................................................................................11
II.7. Aplicarea în timp a dispoziţiilor Codului familiei............................................11
III. Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească..........................12
III.1. Stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia din soţi privind bunurile comune. . .12
III.2. Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ cu privire la
bunurile comune.......................................................................................................13
III.3. Cazul separaţiei în fapt a soţilor......................................................................14
III.4. Proba contribuţiei soţilor.................................................................................15
III.5. Determinarea cotelor-părţi..............................................................................15
III.6. Legea privind procedura împărţirii bunurilor comune....................................15
III.7. Masa bunurilor comune supusă impărţirii.......................................................15
III.8. Actele de administrare, folosinţă şi dispoziţia asupra bunurilor comune.......17
III.9. Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţiri şi reparaţii...........................18
III.10. Situaţia locuinţei construită sau cumpărată prin credit bancar......................19
2
III.11. Construcţiile efectuate de către soţi pe terenul unuia dintre ei.....................19
III.12. Construcţii efectuate de către soţi pe terenul-proprietate a unui terţ.............20
III.13. Terenurile dobândite prin împroprietărire.....................................................20
III.14. Sumele plătite cu titlul de pensie de întreţinere ori pentru altă datorie
personală..................................................................................................................21
IV. Studiu de caz........................................................................................................22
Bibliografie..................................................................................................................29
3
Abrevieri
Art. = articol
alin. = alineat
art. = articolul
C.D = Culegere de decizii ale tribunalului Suprem pe anii ...
C. civ = cod civil
C. proc. civ. = Cod procedură civilă
C. proc. pen. = Cod procedură civil
D. = dreptul
Dec. civ. = decizia civilă
Hot. = hotărâre
H.G. = Hotărârea Guvernului
J.N. = justiţia nouă
Jud. = judecătoria
Jud. Sec. = Judecătoria sectorului
L. P. = legalitate populară.
M. of. = monitorul oficial
nr. = numărul
ord. = ordonanţă
op. cit. = opera citată
p. = pagina
pp. = paginile
R.R.D. = revista română de drept
Trib. = tribunal
Trib. Superm. Tribunalul Superm
4
I. Introducere
Familia, ca formă specifică de comunitate umană, constituie obiectul de
cercetare a numeroase ştiinţe, fiind o realitate socială prin care se realizează o
comunitate de viaţă între cei ce o compun.
Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimţită la baza căreia se află
încrederea şi dragostea reciprocă dintre soţi, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat
şi femeie şi unitatea dintre interesele personale şi cele sociale. Constituind o uniune
liber consimţită între bărbat şi o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.
Naşterea, dezvoltarea şi consolidarea raporturilor de familie constituie conţinutul
căsătoriei, motivul determinant şi necesar încheierii acesteia.
Din punct de vedere social, familia constituie nucleul primar reunit prin
căsătorie, legătură de sânge şi adopţie. În zilele noastre familia este considerată o
unitate sociologică şi psihologică şi se caracterizează prin raporturi de rudenie între
persoanele ce o alcătuiesc.
Familia oferă identitate socială, dispune de un anumit buget comun şi un
sistem de convieţuire, relaţii de dependenţă afectivă, spontană, intimitate, dar şi de
distanţe psihologice nuanţate, distribuţie a coparticipării şi responsabilităţii educative
şi de întrajutorare.
Familia dă naştere la o serie de relaţii patrimoniale între membrii ei, care
constituie bază materială a existenţei şi consolidării familiei, consecinţa raporturilor
personale dintre ei.
Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soţi,
precum şi relaţiile dintre ei şi terţele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza
familiei şi anume egalitatea bărbatului şi a femeii precum şi creşterea şi educarea
copiilor minori în bune condiţii.
Întrucât familia stă la baza societăţii, statul trebuie să participe în mod activ la
legalizarea, normalizarea şi controlul efectiv al aspectelor umane, sociale şi
patrimoniale prin determinarea de principii care, traduse în legi, să asigure buna
dezvoltare a relaţiilor de familie. Apărarea drepturilor personale şi respectarea lor face
ca şi în cadrul căsătoriei, principalul drept, cel de proprietate, să fie acordată o atenţie
deosebită, susţinută normativ. Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este
5
proprietatea în devălmăşie, stingerea drepturilor în cauză se face prin procesul de
partaj, doar prin câteva căi şi nu în orice moment, acesta fiind determinat de situaţia
matrimonială a soţilor: în timpul căsătoriei şi numai pentru motive temeinice.
6
II. Bunurile comune
II.1. Art. 30 din Codul familiei, dispune ca "bunurile dobândite în
timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor,
bunuri comune ale soţilor".
Art. 31 din C. familiei stabileşte bunurile ce sunt proprii fiecărui soţ, bunuri
care deci nu intră în masa bunurilor comune. Un bun este comun dacă sunt
îndeplinite, în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei
b) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii
Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate bunuri comune, în
condiţiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au o contribuţie la această
dobândire.
Contribuţia poate fi directă, constând în muncă sau mijloacele ambilor soţi, ori
indirectă, prin economisirea unor mijloace comune.
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi deci bunul dobândit
de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre
ei a contribuit efectiv la acea dobândire. Prin urmare, contribuţia soţilor la dobândirea
bunurilor comune este presupusă de lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea
bunurilor ca fiind comune.
De această contribuţie se ţine seama pentru determinarea părtilor ce se cuvin
soţilor în cazul împarţirii bunurilor.
Noţiunea de bunuri desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile
şi imobile, cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi
acţiunile privind drepturile patrimoniale.
Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile sau imobile, corporale
sau incorporale.
Nu pot deveni bunuri comune acelea care nu sunt susceptibile de apropriere
individuală, fiind numai obiect al dreptului de proprietate publică, precum şi acele
bunuri imobile privitor la care există interdicţia legală a dobândirii lor cu titlu de
proprietate prin anumite moduri de dobândire.
7
Bunul devine comun fie că a fost dobândit printr.un mod de dobândire originar
(accesiunea, uzucapiunea, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credintă),
fie printr-un mod de dobândire derivant (contractul, tradiţia, succesiunea testamentară
-în conditiile ar 31. lit.b C.fam- hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi).
Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia
bunurilor dobândite prin acte cu titlul gratuit care devin comune numai dacă
dispunătorul a prevazut în mod expres sau tacit că vor fi comune.
Bunurile devin comune fără a deosebi dacă în actul de achiziţie au fost trecuţi
ambii soţi sau numai unul dintre ei1.
Bunul devine comun şi în cazul în care actul de dobândire este transcris sau
înscris în cartea funciară numai pe numele unui soţ dacă dobândirea a avut loc în
timpul căsătoriei.
De asemenea, bunurile devin comune dacă a fost dobândit prin munca ambilor
soţi sau numai prin munca unuia dintre aceştia2.
În cazul în care în actul de dobândire a unui imobil, încheiat în timpul căsătoriei ,
figurează ambii soţi, iar actul ar fi transcris în cartea funciară cu indicarea părţii
cuvenite fiecăruia dintre soţi, respectivul imobil este comun , şi nu proprietate de
cote-părţi3.
II.2. Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soţi şi
cele dobândite cu împrumutul făcut de unul din soţi sunt bunuri
comune.
De asemenea, fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri comune.
Uzucapiunea de 30 de ani constituie mod de dobândire a bunurilor comune, daca data
de când termenul prescripţiei achizitive a început să curgă se situează în timpul
căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivează şi uzucapantul este considerat că a
devenit proprietarul bunului din momentul când a facut primul act de posesiune cu
intenţia de a dobândi proprietatea lui4.
1 Trib. Suprem, dec. civ. Nr.674 din 1958,in L.P.. nr. 2, 1958, p. 96 si Trib. Suprem, dec. civ. R. 245 din 1958. in J.N., nr. 4, 1958, p. 739. Vz. si N.H. Angelescu, Intocmirea inscrisurilor materiale referitoare la unele drepturi patrimoniale ale sotilor, in R.R.D., nr. 7, 1967, p. 28 si urm.2 Trib. Galati, dec. civ. Nr. 378 din 1955, in L.P, nr. 2, 1956, p. 217.3 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul..., Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 188. I.P. Filipescu, Drep civil, Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Bucureşti 1997, p. 87.4 Trib.Suprem, dec.civ. nr.493 din 1968 , in R.R.D, nr.8, 1968, p. 1721,.I.P.Filipescu, p.87.
8
Uzucapiunea de 10 păna la 20 de ani este mod de dobândire a bunurilor
comune dacă data titlului care serveşte de bază prescripţiei, se situează în timpul
căsătoriei, datorită efectului retroactiv al uzucapiunii.
II.3. Bunurile devin comune dacă sunt dobândite “în timpul
căsătoriei”, ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitate de “soţ”.
Sunt comune bunurile dobândite separat de unul dintre soţi si cele dobândite
de soţi impreună.
Bunurile dobândite înainte de încheiera căsătoriei si cele dobândite după data
încetării sau desfacerii acesteia nu sunt comune. Locuinţa construită total sau parţial
în timpul căsătoriei, cu bani imprumutaţi devine bun comun.
Însă, s-a decis că viitorii soţi pot conveni că un imobil construit pe numele
unuia dintre ei, dar cu contribuţia ambilor, să intre în regimul comunităţii de bunuri, la
data încheierii căsătoriei, considerându-se că simpla convenţie încheiată este
suficientă pentru recunoaşterea caracterului comun al apartamentului , dacă se încheie
căsătoria, indiferent că predarea-primirea apartamentului s-a făcut anterior datei
încheierii căsătoriei părţilor, asemenea condiţie fiind considerată sub condiţie.
Creanţele dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune
Căsătoria durează între momentul încheierii sale şi data desfacerii sau încetării
căsătoriei.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă
constată existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi.
În ceea ce priveşte data desfacerii sau încetării căsătoriei, deosebim:
a) Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soţi, fizic constatat. Bunurile
dobândite de soţul supravieţuitor vor fi proprii, deoarece nu sunt dobândite în
timpul căsătoriei.
b) Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi, declarată judecatoreşte.
Bunurile dobândite pană la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morţii, vor
fi comune, iar cele dobândite după această dată vor fi proprii.
c) Căsătoria se desface prin divorţ. În acest caz, bunurile sunt comune dacă sunt
dobândite pană la data când hotărârea de divorţ rămâne definitivă, deoarece
căsătoria se consideră desfacută la această dată. Dacă s-au dobândit bunuri în
9
intervalul dintre data pronunţării hotărârii şi data rămânerii ei definitive,
acestea sunt comune.
d) Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare. În acest caz căsătoria este
desfiinţata cu efect retroactiv, astfel că soţii se consideră că nu au fost
căsătoriţi între ei.
II.4. Bunurile dobândite în timpul separaţiei în fapt a soţilor
Bunurile devin comune şi în cazul în care sunt dobândite în perioada de timp
în care sunt despartiţi în fapt.
a) separaţia în fapt a soţilor nu atrage după sine încetarea sau desfacerea
căsătoriei, astfel încât bunul achiziţionat în perioada separaţiei în fapt a soţilor
este dobândită în timpul căsătoriei.
b) în privinţa acestor bunuri, legea nu face nicio derogare, într-adevăr, legea nu
distinge în cazul când soţii sunt împreună şi cel cănd locuiesc separat, de unde
rezultă că bunul dobândit în ambele situaţii este comun.
c) Dacă nu s-ar da această soluţie, ar însemna că soţii ar avea posibilitatea să
răstoarne normele legale privind bunurile comune, separându-se în fapt înainte
de dobândirea unor bunuri.
II.5. Bunurile dobândite de concubini
Regimul comunităţii de bunuri nu foloseşte concubinilor, deoarece
concubinajul este în afară de lege iar statul ocroteşte numai căsătoria5. În raporturile
patrimoniale dintre concubini sunt aplicabile dispoziţiile din dreptul comun care
reglementează proprietatea pe cote-părti, în măsura în care este dovedită existenţa
unei asemenea proprietăţi6.
Astfel. în cazul concubinilor, bunurile devin proprietate comună pe cote-părti
pentru fiecare în proporţia în care a contribuit la achiziţionarea lor, indiferent pe
numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare, iar dovada cu martori este
admisibilă pentru a se dovedi contribuţia concubinului la achiziţionarea unui bun.
5 Fostul Trib.Banat, dec.civ., nr.1132 din 26 iunie 1954, in L.P.,nr.4, 1955, p.397.6 Trib.Suprem, dec.civ., nr.830, din 7 aprilie 1972, in CD 1972, p.76, şi Trib.Suprem, dec.civ, nr,1559 din 3 iulie 1974, in I.G.Mihuţa, Repertoriu…, 1969-1975, p.97.
10
II.6. Data dobândirii bunurilor
Această dată trebuie sa fie în timpul căsătoriei pentru ca bunul să devină
comun. Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul
dreptului respectiv, chiar dacă acel soţ ar intra în cazul drepturilor reale, în posesia
bunului mai târziu sau, în cazul drepturilor de creanţă, acestea s-ar realiza efectiv mai
târziu.
II.7. Aplicarea în timp a dispoziţiilor Codului familiei
În această privinţă deosebim urmatoarele situaţii:
a) Căsătoriile încheiate după punerea în aplicare a Codului familiei (1
februarie 1954). Regimul juridic al bunurilor soţilor, în acest caz, este cel stabilit de
Codul familiei.Bunurile vor fi comune în condiţiile arătate.
b) Căsătoriile încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei.
Deosebim dupa cum aceste căsătorii au fost în fiinţă la data intrării în vigoare a
Codului familiei, ori au încetat să existe înainte de această dată.
În prima situaţie soţii sunt supuşi, în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, de la
data intrarii în vigoare a Codului familiei, dispoziţiilor acestuia, indiferent care a fost
regimul lor matrimonial, legal sau conventional (articolul 4, alineatul 1, Decretul
numarul 32 din 1954).
În cea de-a doua situaţie, relaţiile patrimoniale dintre soţi nu sunt supuse
prevederilor acestui Cod, ci regimului legal al separaţiei de bunuri.
III. Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre
judecătorească
Aceasta se poate face, în timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi
sau la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi cu îndeplinirea
anumitor condiţii prevăzute de lege.
11
Pentru împărţirea bunurilor comune trebuie să existe motive temeinice.
Existenţa motivelor temeinice este apreciată de instanţa judecătorească (de
exemplu: abandonarea forţată a domiciliului comun din cauza relelor
tratamente, a alungării; vârsta avansată şi starea de boală a unuia din soţi).
Împărţirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei, adică în intervalul
cuprins între momentul încheierii căsătoriei şi momentul în care oricare din soţi
a introdus o acţiune de divorţ.
Împărţirea bunurilor comune se poate face, dacă există motive
temeinice, numai prin hotărâre judecătorească
Dacă soţii nu se înteleg cu privire la împarţirea bunurilor comune, atunci
la cererea oricăruia dintre soţi, va decide, în această privintă, instanta de
judecată. Cererea pentru împarţirea bunurilor comune se poate introduce fie
după desfacerea căsătoriei, prin divorţ, pe calea unei acţiuni principale, fie odată
cu acţiunea de divorţ sau în orice alt moment după aceea (cererea incidentală
sau accesorie), potrivit art.17 C.proc.civ.
III.1. Stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia din soţi privind bunurile
comune
Împărţirea bunurilor comune se face în felul următor:
a) dacă există o învoială a soţilor cu privire la determinarea cotei fiecăruia dintre
soţi în bunurile comune, atunci impărţirea se face potrivit cotelor-părţi astfel
stabilite.
b) în caz contrar, stabilirea cotei-părţi ce revine fiecărui soţ în bunurile comune
se face prin hotărâre judecătorească, împarţirea făcându-se potrivit acestor
cote.
12
III.2. Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui
soţ cu privire la bunurile comune
Determinarea acestui criteriu este în funcţie de temeiul juridic al comunitaţii
de bunuri. Dacă asemenea temei l-ar forma numai existenţa relaţiilor de căsătorie,
atunci, având în vedere principiul egalităţii dintre bărbat si femeie, bunurile comune
ale soţilor ar trebui să fie impărţite între ei în mod egal. În această concepţie, fiecare
dintre soţi ar avea dreptul la jumătate din bunurile comune. Instanţa de judecată ar
urma numai să determine, în concret, bunurile care intră în fiecare jumătate prin
împarţirea lor în fapt. Dacă însa temeiul juridic al comunităţii de bunuri îl formează
nu numai existenţa căsătoriei, ci şi dobândirea şi conservarea bunurilor comune,
atunci împărţirea acestor bunuri nu se poate face în toate cazurile în părţi egale.
Codul familiei nu arată în mod expres cum trebuie să se facă împărţirea
bunurilor comune, anume în părţi egale sau în părţi variabile, adică în sensul primei
sau celei de-a doua concepţii cu privire la temeiul juridic al comunităţii de bunuri.
Literatura juridică si practica juridică s-au stabilit în sensul potrivit căruia
cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la
dobândirea şi conservarea bunurilor comune7. Soluţia se impune pentru a nu se
ajunge la situaţii inechitabile, căci soţul care a contribuit mai mult la dobândirea
bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu celălalt, ceea ce ar duce la slăbirea
simţului de răspundere faţă de sarcinile căsătoriei.
Cotele-părţi ale soţilor pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea
bunurilor comune este diferit8. Această inegalitate poate merge pană la inexistenţa
oricărui drept al unuia dintre soţi, asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte că
acesta nu a avut nicio contribuţie la dobândirea bunurilor şi la susţinerea sarcinilor
căsătoriei9.
Când nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ în dobândirea bunurilor
comune, atunci instanţa poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi.
7 Vz.Gh.Nedelschi, Cu privire la împarteala bunurilor comune ale soţilor, in L.P., Nr.3, 1955, p.288;; D.Rizeanu , D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Bucureşti Editura: Ştiinţifică, 1963, p.55,si urm; C.Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este un bun comun sau propriu?, în L.P. nr. 10, 1957, p.51; M.Eliescu, op.cit, p.342-343; I.P.Filipescu, op.cit., p.127.8 Trib.Suprem, dec.civ, nr.403, din 28 iulie 1956, in C.D.1956, vol.1, p.382; Trib.Suprem, dec.civ.624 din 6 mai 1964, in J.N., nr.1, 1965, p.164.9 Maria Marini, nota la dec.civ.nr.1403 din 28 iulie 195, a Trib.Suprem, in L.P., nr.11, 1956, p.1367; M.Eliescu, op.cit., p.342 si urm; I.P.Filipescu, op.cit., p.127.
13
În stabilirea aportului fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune se va lua în
considerare şi munca femeii depusă în gospodărie si pentru creşterea copiilor.
Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înteleasă nu în sesnsul de
contribuţie la dobândirea tuturor bunurilor comune. Această soluţie se întemeiază pe
următoarele argumente:
a) existenţa dificultăţilor în stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea
fiecărui bun în parte, mai ales cand este vorba de o perioadă îndelungată;
b) bunul dobândt în timpul căsătoriei prin contribuţia exclusivă a unui soţ este
comun, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri exceptate de la
comunitate, ceea ce ar însemna, în soluţia contrară, că asemenea bunuri să fie
atribuite prin împarţirea numai a soţului ce le-a dobândit;
c) dat fiind că munca femeii în gospodărie si pentru creşterea copiilor nu este
direct producătoare de venituri, ar insemna ca aceasta să nu fie luată în
considerare ca o contribuţie la dobândirea bunurilor comune.
III.3. Cazul separaţiei în fapt a soţilor
În stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, dacă este
cazul, se va ţine seama de împrejurarea că o anumită perioadă au locuit separat, dacă
aceasta a avut importanţă pentru stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea şi
păstrarea avutului comun.
În acest sens, s-a decis că perioadele de timp în care viaţa în comun a fost
întreruptă trebuie avute în vedere numai în măsura în care această stare de fapt este de
natură să contribuie la determinarea cotei de participare a fiecărui soţ la dobândirea
bunurilor comune.
III.4. Proba contribuţiei soţilor
Stabilirea contribuţiei fiecărui soţ, la dobândirea bunurilor comune, se poate
face prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situaţii de fapt.
14
III.5. Determinarea cotelor-părţi
La stabilirea cotei-părţi ce se cuvine fiecărui soţ în bunurile comune nu se ţine
seama de bunurile sale proprii ori de importanţa acestora. Prin urmare, faptul că unul
dintre soţi nu are bunuri proprii nu îl îndreptăţeşte la o cotă-parte cu privire la
bunurile comune mai mare decât aceea care este corespunzătoare contribuţiei sale la
formarea si conservarea acestora.
III.6. Legea privind procedura împărţirii bunurilor comune
Împărţirea bunurilor comune, atât în timpul căsătoriei, cât şi la desfacerea
acesteia se face după procedura prevazută din Legea nr. 603 din 10 noiembrie 1943,
pentru simplificarea procedurii împarţelilor judecătoreşti. După ce se stabileşte masa
bunurilor comune care urmează să se împartă se vor determina, cotele-părţi ce revin
soţilor în bunurile comune, în raport de care se face impărţirea.
Această împărţire trebuie să se facă astfel încât, pe cât posibil, să revină
fiecărui soţ bunuri în natură şi numai în cazul când împărţirea în natură nu este
posibilă să se procedeze la vânzarea bunurilor comune prin buna învoială sau, în cazul
de neinţelegere, prin licitaţie publică, ori să se atribuie unuia dintre soţi, urmând ca
celălalt să primească echivalentul cotei sale parţi în alte bunuri sau bani.
La împărţirea în natură a bunurilor comune se vor avea în vedere interesele
soţilor si cele ale copiilor, fiecărui soţ atribuindu-i-se acele bunuri de care are mai
mare trebuintă.
III.7. Masa bunurilor comune supusă impărţirii
Sumele din veniturile provenite din muncă plătite cu titlu de pensi de
întreţinere sau pentru o altă datorie personală ori cheltuite de către soţ în afara
sarcinilor căsătoriei, adică risipite, nu se includ în masa bunurilor comune supuse
împărţirii, dar se ţine seama de ele pentru a se determina cota-parte ce revine fiecăruia
dintre soţi în bunurile supuse împarţirii.
Pentru această soluţie se pot invocă următoarele argumente:
15
a) Echitatea nu se opune legalităţii, ci face pate din aceasta, iar principiul
egalităţii sexelor trebuie privit în limitele dispoziţiilor legale, care se aplică deopotrivă
ambelor sexe.
Determinarea masei de bunuri partajabile şi stailirea cotelor-părţi ce revin
soţilor sunt aspecte diferite, dar care au o anumită legătură.
Dacă veniturile din muncă pe care le avem în vedere nu se includ în masa de
bunuri supusă împărţirii, în schimb se ţine seama de ele în determinarea contribuţiei
soţului respectiv la dobândirea şi conservarea bunurilor comune, deoarece cu aceste
venituri cheltuite nu s-a putut contribui la masa de bunuri comune. Trebuie subliniat
că nu este corect ca veniturile din muncă menţionate să fie incluse în masa de
împarţit. Dar totodata să nu fie luate în considerare pentru stabilirea unei contribuţii
mai mari a soţului respectiv la dobândirea şi conservarea tuturor bunurilor comune, în
cazul plăţii unor datorii personale, ori mai mici, în cazul risipirii unor venituri din
muncă.
Cota-parte a soţilor depinde nu atât de mărimea veniturilor din muncă, ci de
contribuţia soţilor, cu aceste venituri, munca lor ori alte mijloace, la dobândirea şi
conservarea bunurilor comune. Numai în acest fel se realizează echitatea şi egalitatea
soţilor în materia comunităţii de bunuri.
b) Includerea în masa bunurilor comune de împărţit, sumelor achitate cu titlu
de pensie de întreţinere ori pentru o altă datorie personală a soţului plătitor, nu se
poate justifica pe ideea lipsei de bună-credinţă în raporturile juridice, pe ideea
limitelor exercitării mandatului prezumat ori pe ideea de abuz de drept.
c) Principiul care rezultă din practica judiciară este acela că partea fiecărui soţ
în bunurile comune se determină potrivit contribuţiei sale, efective, reale, la
dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
d) Unele împrejurari au fost luate în considerare pentru determinarea
contribuţiei soţilor la dobândirea şi conservarea bunurilor comune. Astfel, s-a decis că
bunurile comune chiar dacă sunt dobândite de către soţi în perioada de timp în care ei
sunt separaţi în fapt10, dar că această împrejurare are importanţă pentru determinarea
întinderii părţii care se cuvine fiecăruia dintre ei asupra bunurilor comune11.
10 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr.19 din 8 septembrie, 1960, în CD 1960, p.30-31.11 Trib.Suprem, dec.civ.nr.497 din 15 martie 1963, în J.N., nr.6, 1964, p.166; Trib.Suprem, dec.civ. nr. 261 din 20 febr.1967, în CD 1968, p. 145; Trib.Suprem, dec.civ. nr.1241 din 16 sept. 1970, ăn R.R.D., nr.6, 1971, p.150.
16
e) Ceea ce este valabil pentru veniturile din muncă se aplică şi muncii pe care
un soţ o prestează în cadrul gospodăriei.
f) Concepţia dualistă cu privire la natura juridică a veniturilor din muncă
justifică, sub un anumit aspect, soluţia propusă.
Ceea ce se poate împărţi între soţi sunt numai bunurile existente în patrimoniul
lor la data partajului, nu şi cele ce s-ar putea realiza, eventual, în viitor. În masa
partajabilă urmează a fi inclusă şi contravaloarea bunurilor comune pe care unul
din soţi le-a înstrăinat în mod nelegal până la data partajului. În astfel de situaţii,
copărtaşul care se consideră păgubit va trebui să facă dovada înstrăinării
nelegale a bunului comun. Dacă unul din soţi a săvârşit infracţiunea de furt ori
de abuz de încredere şi prejudiciază pe celălalt soţ, pretenţiile civile vor fi
soluţionate în sensul că se va dispune restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în
care bunul nu a fost înstrăinat, iar dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia
urmează să fie avută în vedere la împărţirea bunurilor comune. Când soţul
contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă la dobândirea
bunurilor comune, cota lui la aceste bunuri se determină potrivit acestei
contribuţii, fără a se considera că cealaltă parte a veniturilor din muncă,
cheltuită în scopuri personale, se include în masa bunurilor comune.
III.8. Actele de administrare, folosinţă şi dispoziţia asupra bunurilor
comune
Potrivit principiului egalităţii dintre soţi, ei hotărăsc de comun acord şi
în deplină egalitate cu privire la administrarea, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor comune.
Această regulă este valabilă şi în cazul separaţiei în fapt, în cazul
dispariţiei unuia dintre soţi, în cazul punerii sub curatelă sau al punerii sub
interdicţie. În cazul celui care beneficiază de curatelă sau care este pus sub
interdicţie, drepturile se exercită prin intermediul curatorului, respectiv
tutorelui.
Oricare dintre soţi este prezumat relativ a avea mandat tacit din partea
celuilalt soţ în îndeplinirea actelor de administrare, folosinţă şi dispoziţie cu
17
privire la bunurile comune. Totuşi, dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, această
prezumţie nu funcţionează. De asemenea, prezumţia de mandat tacit nu
funcţionează în cazul actelor de dispoziţie cu privire la imobile sau a donaţiilor.
Încălcarea limitelor mandatului tacit se sancţionează cu nulitatea relativă, soţul
interesat având şi posibilitatea acţiunii în revendicare.
Acţiunea în constatare, precum şi acţiunile în conservare cu privire la un
bun comun pot fi introduse de unul din soţi, chiar şi împotriva voinţei celuilalt
soţ, pe când acţiunea în revendicare poate fi introdusă de unul din soţi în
limitele mandatului tacit.
Dacă persoana căsătorită, declarată moartă pe calea unei hotărâri
judecătoreşti, reapare, hotărârea judecătorească este anulată iar toate actele
încheiate de celălalt soţ sunt considerate ca fiind încheiate în timpul căsătoriei.
III.9. Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţiri şi reparaţii
Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se
fac unui imobil, care este bun propriu al celuilalt soţ, nu duce la schimbarea
naturii juridice a bunului, decât dacă l-au transformat în aşa măsură încât în fapt
el a devenit un bun nou.
Dacă nu a avut loc schimbarea naturii juridice a bunului, ceea ce
constituie bun comun al soţilor este numai sporul de valoare pe care l-a dobândit
bunul propriu ca urmare a îmbunătăţirilor efectuate în timpul căsătoriei. În
cazurile în care printre bunurile supuse împărţelii se găseşte şi un autoturism,
care, după despărţirea în fapt a soţilor a fost folosit în mod exclusiv de unul din
ei, valoarea care trebuie luată în considerare este cea de la data despărţirii în fapt
a soţilor şi nu cea de la data partajării sau înstrăinării ulterioare a autoturismului
după despărţirea în fapt, însă înainte de împărţeală. Instanţele de judecată au
obligaţia să prevadă în hotărârea judecătorească criteriile avute în vedere la
atribuirea în natură a bunurilor, iar în alegerea modalităţii de împărţeală, ele vor
ţine seama de voinţa copartajanţilor, deoarece în cazul în care părţile nu sunt de
acord asupra modalităţii de împărţeală, instanţa nu poate să atribuie toate
bunurile unui copartajant cu obligaţia de a plăti celorlalţi echivalentul în bani al
18
cotelor acestora, chiar dacă până la judecată el a folosit singur toate bunurile
supuse partajului.
III.10. Situaţia locuinţei construită sau cumpărată prin credit bancar
În cazul în care locuinţa este construită ori cumpărată cu credit se
identifică mai multe situaţii, şi anume: Când numai o parte din rate au fost
achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este bun comun numai în măsura achitării
acestor rate. Dacă toate ratele au fost achitate în timpul căsătoriei, locuinţa este
bun comun. Dacă soţii s-au înţeles ca o locuinţă construită pe numele unuia
dintre ei dar cu contribuţia ambilor (predarea locuinţei făcându-se anterior
încheierii căsătoriei) să devină bun comun, atunci locuinţa respectivă
dobândeşte acest caracter în momentul celebrării căsătoriei.
III.11. Construcţiile efectuate de către soţi pe terenul unuia dintre ei
În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul, proprietate al unuia
dintre ei se deosebesc mai multe situaţii: Dacă un soţ ridică o construcţie cu
mijloace sau bunuri comune pe terenul celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia
(sau construcţia este ridicată de ambii soţi), construcţia este bun comun, iar
soţul-constructor dobândeşte drept de superficie asupra terenului. Dacă
constructorul nu a avut permisiunea soţului, proprietar al terenului, el poate fi
obligat la dărâmarea construcţiei cu plata de daune-interese sau soţul, proprietar
al terenului, poate deveni proprietar exclusiv al construcţiei invocând
accesiunea. Dacă soţul-constructor foloseşte mijloace proprii, devine proprietar
exclusiv al construcţiei şi superficiar al terenului numai dacă are
consimţământul soţului, proprietar al terenului. Dacă nu are acest consimţământ,
este posibil să fie obligat să suporte consecinţele indicate în paragraful anterior
pentru constructorul de rea-credinţă.
19
III.12. Construcţii efectuate de către soţi pe terenul-proprietate a unui
terţ
În acest caz se vor aplica regulile accesiunii imobiliare artificiale: Dacă
soţii-constructori au fost de bună-credinţă (au permisiunea proprietarului
terenului, chiar dacă a fost obţinută ulterior), ei devin proprietari ai construcţiei
şi superficiari asupra terenului. Dacă nu au permisiunea proprietarului terenului,
acesta din urmă poate invoca accesiunea imobiliară artificială şi astfel poate
deveni proprietar asupra construcţiei cu obligaţia de a plăti constructorilor
valoarea manoperei şi a materialelor sau sporul de valoare al fondului. De
asemenea, poate cere dărâmarea construcţiei şi plata de daune-interese. Dacă
proprietarul terenului nu este cunoscut sau manifestă dezinteres, el nu poate fi
considerat proprietarul construcţiei întrucât el dobândeşte această calitate în
momentul în care invocă accesiunea imobiliară artificială. În cazul în care
terenul a fost atribuit de stat în folosinţa soţilor pentru ridicarea locuinţei,
construcţia este bun propriu iar dreptul de folosinţă asupra terenului este
accesoriu faţă de construcţie, existând pe durata acesteia. În ceea ce priveşte
dreptul de folosinţă asupra unui asemenea teren, este bun comun sau bun parţial
comun şi parţial propriu, urmărind prin corespondenţă calificarea juridică a
construcţiei. În cazul partajului locuinţei comune sau numai parţial comune,
dreptului de folosinţă i se va aplica aceeaşi soluţie ca şi dreptului asupra
locuinţei.
III.13. Terenurile dobândite prin împroprietărire
În cazul terenurilor dobândite prin împroprietărire, bunul dobândit este bun
propriu, dacă împroprietărirea s-a făcut doar în considerarea meritelor deosebite
în muncă. În celelalte cazuri de împroprietărire bunul devine comun dacă este
dobândit în timpul căsătoriei. Sunt bunuri comune şi remuneraţiile încasate în
timpul căsătoriei chiar dacă au fost depuse la CEC, bursa dobândită de către
unul din soţi, veniturile încasate de membrii cooperatori sau pensiile plătite de
asigurările sociale, chiar în condiţiile unei perioade de contribuţie anterioare
căsătoriei.
20
III.14. Sumele plătite cu titlul de pensie de întreţinere ori pentru altă
datorie personală
Cuprinderea în masa bunurilor comune a sumelor cheltuite cu titlu de
pensie de întreţinere ori pentru o altă datorie personală a soţului plătitor, nu se
poate justifica pe ideea lipsei de bună credinţă în raporturile juridice, pe ideea
limitelor exercitării mandatului prezumat, ori pe ideea de abuz de drept. Nu se
poate spune că sumele plătite cu titlu de pensie de întreţinere ori pentru altă
datorie personală se află "juridic" în patrimoniul comunitar, deoarece realitatea
nu este în acest sens numai pe motivul că dacă nu s-ar fi plătit sumele
respective, ele ar fi făcut parte din bunurile comune. Criteriul pentru împărţirea
bunurilor comune existente este contribuţia soţilor în achiziţionarea şi
conservarea acestora. Ele se impută soţului respectiv, ceea ce presupune
determinarea ei în prealabil şi această soluţie se poate aplica atunci când soţii au
bunuri comune existente, iar partea fiecărui soţ este mai mare decât bunurile
care au fost risipite, în situaţia în care nu sunt bunuri comune, dacă partea care
ar reveni fiecărui soţ este mai mică decât bunurile care au fost risipite, teoria
abuzului de drept şi depăşirea mandatului prezumat nu justifică, de asemenea,
soluţia.
Sancţiunea acestora este o problemă de răspundere, nu una de împărţire
a bunurilor comune. Exercitând dreptul de dispoziţie asupra bunurilor comune,
fiecare soţ acţionează atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant convenţional
al celuilalt soţ. Partea fiecărui soţ nu este determinată, urmând să se aplice
regulile de drept comun în materia mandatului, în măsura în care sunt
compatibile cu dispoziţiile Codului familiei. Distingem două categorii de
raporturi juridice dintre soţi, care ridică o problemă de răspundere, şi, dintre
aceştia şi terţul care a încheiat actul de dispoziţie, care implică o problemă de
validitate a actului.
21
IV. Studiu de caz
Bunuri comune. Împărţeală. Stabilirea contribuţiei soţilor
la dobândirea bunurilor numai pe baza mărturisirii soţului
urmărit de creditori
Pentru evitarea fraudării creditorilor unuia din soţi, mărturisirea soţului
datornic, conform căruia a avut o contribuţie minimă la dobândirea bunurilor comune
trebuie susţinută de probe pertinente şi concludente care să confirme această stare de
fapt.
Secţia civilă, decizia nr.2643 din 18 iunie 2003
Reclamanta M.E. a chemat în judecată pe soţul său M.C. pentru a se dispune
împărţirea bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei, reclamanta susţinând că
are o cotă de contribuţie la achiziţionarea acestora în procent de 90%.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C. a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, cu
obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă M.R.D. şi, pe cale de consecinţă,
pârâtul-debitor urmează să răspundă cu bunurile proprii în vederea acoperirii creanţei
de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de împărţit dobândită de soţi în timpul
căsătoriei se compune din casă de locuit cu terenul aferent în suprafaţă de 125 mp.,
situat în Comuna Focuri, Judeţul Iaşi, în valoare de 25.000.000 lei, precum şi din
bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei.
În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuţie
la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.
Judecătoria Hârlău, Judeţul Iaşi, prin sentinţa civilă nr.955 din 19 iunie 2001, a
admis acţiunea şi a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile
prevăzute în hotărâre, în valoare de 36.500.000 lei, reclamanta având o contribuţie de
90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieşirea din
indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile şi imobile reclamantei, care a fost
obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă către pârât. În motivarea
22
sentinţei judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerinţele art.33 alin.1 şi art.36 alin.2
din C.fam..Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă la 12 august 2001, prin
neexercitarea căii de atac a apelului.
Împotriva sentinţei a declarat recurs în anulare Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârea
judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a
determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi că, totodată, sentinţa este şi vădit
netemeinică.
În dezvoltarea recursului în anulare s-a susţinut că instanţa a încălcat
prevederile art.30-31 C.fam. şi art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o valoare
probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o cu privire la cota de
contribuţie pe care reclamanta a avut-o la dobândirea bunurilor comune, procedeu
care a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D. şi că se impune reluarea
judecăţii pentru a se stabili corect contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor şi pentru
ca, pe cale de expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulaţie a bunurilor
supuse împărţelii judiciare.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre
soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie
contrară este nulă. În virtutea prezumţiei de comunitate, instituită prin textul citat,
bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la
data achiziţionării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia celor
primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a
prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum şi a bunurilor prevăzute de
art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ.
Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât
în relaţiile dintre soţi, cât şi faţă de cei de al treilea, deoarece, în cazul acţiunii de
partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soţi are – în principiu -, interesul să
dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii şi ca atare nu fac obiectul împărţelii.
23
Pe de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954, în măsura în care
caracterul de bun propriu nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu numai
prin înscrisuri, ci şi prin martori ori prezumţii, prin mărturisire judiciară sau
extrajudiciară, derogându-se de la dispoziţiile art.1191 şi art.1205 C.civ.. În ceea ce
priveşte forţa probantă a mărturisirii, după abrogarea art.1200 pct.3 C.civ. (care
considera mărturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce face deplina dovadă în contra
celui care a mărturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept
comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă admis de lege, iar
judecătorul poate să înlăture motivat recunoaşterea unei părţi dacă din ansamblul
probelor administrate în cauză îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu
corespunde adevărului.
Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta
constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă,
ca în speţă, o renunţare parţială sau totală la comunitatea de bunuri, situaţie în care
mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este contrară prevederilor
art.30 C.fam.
Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la
lege sau la dreptul terţilor, întrucât unul din soţi recunoaşte unor bunuri comune
calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soţ, pentru a le sustrage de la executarea silită,
ca urmare a condamnării pentru săvârşirea unei infracţiuni, o atare mărturisire nu
poate fi considerată decât nulă.
În speţă, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soţi în
timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a Curţii de
Apel Iaşi pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părţii civile M.R.F. suma de 25.000
dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menţinerea măsurii sechestrului asigurator
instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în vederea reparării
pagubei săvârşite prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă.
Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun
propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei, dar cu bani primiţi de la părinţii
acesteia, precum şi contribuţia majoră a soţiei la achiziţionarea bunurilor mobile
24
dobândite în timpul căsătoriei, fără însă ca mărturisirea să fie susţinută de probe
pertinente şi concludente care să confirme această stare de fapt.
Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverinţa nr.1165 din 10 iunie
2001 a Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părţile figurează în
registrul agricol cu o casă de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., precum
şi cu un autoturism marca Dacia 1300, nu este de natură să confirme pretenţiile
reclamantei cu privire la contribuţia sa majoră la dobândirea acestor bunuri.
Din contră, înscrisul întăreşte convingerea, ignorată de instanţa de
judecată, că bunurile au fost achiziţionate în timpul căsătoriei prin contribuţia
ambilor soţi, fiind, ca atare, bunuri comune Întinderea drepturilor soţilor se
stabileşte în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul
căsătoriei, soţii neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile
comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul
fiecăruia la dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre
soţi a avut o contribuţie mai mare la achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei, se prezumă că ambii soţi au avut contribuţii egale şi deci împărţirea acestor
bunuri urmează a se face, de asemenea, în părţi egale.
În cauză, este fără putinţă de tăgadă că, mărturisirea judiciară obţinută în
cursul judecăţii prin interogatoriul luat pârâtului M.C., a avut ca scop fraudarea
drepturilor creditorului M.R.D.deoarece nu s-a administrat nici o altă probă care să
confirme cota de constribuţie a reclamantei la dobândirea bunurilor comune în
procent de 90%.
Faţă, de cele ce preced, recursul în anulare se priveşte ca fondat şi ca urmare a
fost admis, s-a casat sentinţa Judecătoriei Hîrlău, cu consecinţa reluării judecăţii şi a
refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe bază de dovezi, a contribuţiei
fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.
25
Bunurile comune ale soţilor. Bunuri dobândite in timpul concubinajului.
Regim legal.
Secţia civilă a Tribunalului Suprem
Decizia nr. 131/1980 din 23/01/1980
Prin acţiunea introdusă la data de 3 ianuarie 1978, D.I. a chemat în judecată pe
M.0., fosta D., cu acelaşi domiciliu, solicitând a se dispune partajarea atât a bunurilor
comune, dobândite în timpul căsătoriei, cât şi a celor achiziţionate împreuna în timpul
concubinajului.
Judecătoria Satu Mare, prin sentinţa civila nr. 3044 din 26 iunie 1978, a admis
acţiunea şi a constatat că părţile, în timpul căsătoriei, au achiziţionat, în cote egale,
bunuri în valoare de 215.756 lei. Partajul a fost dispus prin atribuire de loturi,
reclamantului revenindu-i imobilul situat în Satu Mare, investiţiile făcute pe terenul
din comuna Traian, familiile de albine si diverse obiecte de uz casnic (toate in valoare
de 108.137 lei), iar pârâtei bunuri în valoare de 107.619 lei, anume investiţiile făcute
în imobilul proprietatea părinţilor acesteia, din comuna Traian, şi diverse bunuri de uz
casnic.
Echilibrarea valorică a loturilor s-a făcut prin acordare de sultă, reclamantul
fiind obligat să plătească pârâtei, cu acest titlu, suma de 259 lei.
Tribunalul judeţean Satu Mare, investit cu soluţionarea recursului pârâtei,
prin decizia civilă nr. 590 din 16 septembrie 1978, l-a admis, modificând sentinţa
primei instanţe în sensul eliminării din masa partajabilă a investiţiilor făcute în casa
proprietate a părinţilor pârâtei şi reconsiderării sultei de la 259 lei la 15.621 lei, sumă
la care a fost obligat reclamantul către pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în ce priveşte imobilul situat în
oraşul Satu Mare, că în masa de impărţit nu se include decât valoarea de 48.386 lei,
cât reprezintă construcţiile executate în etapa a II-a, deoarece probele administrate
demonstrează că reclamantul a executat singur construcţiile din etapa I, înainte de a se
recăsători cu pârâta. Referindu-se la bunurile mobile, instanţele au reţinut că valoarea
26
lor rezultă din procesul-verbal de inventariere întocmit de executorul judecătoresc şi
că numărul familiilor de albine este cel existent la data efectuării expertizei.
Prin recursul extraordinar declarat în cauză, procurorul general critică
ambele hotărâri ca fiind vădit netemeinice şi pronunţate cu încălcarea esenţială a legii,
susţinând, în esenţă, că instanţele nu au clarificat, pe baza de probe convingătoare,
care este perioada de concubinaj a părţilor şi cota de contribuţie a fiecăruia la
achiziţionarea imobilului, care este valoarea reală a bunurilor mobile.
Criticile sunt întemeiate.
Regimul comunităţii de bunuri este aplicabil numai bunurilor dobândite în
timpul căsătoriei, adică de la încheierea căsătoriei şi până la desfacerea ei.
Bunurile dobândite anterior căsătoriei raman bunuri proprii ale soţului
respectiv, dar în condiţiile concubinajului prelungit şi urmat de căsătorie pot exista
bunuri proprii, precum şi alte bunuri care să constituie proprietate comună sub forma
proprietăţii indivize. Existenţa concubinajului nu implică însa în mod necesar o avere
comună.
În cazul unor soţi care, anterior căsătoriei sau posterior acesteia, au trăit in
concubinaj, pentru bunurile existente în patrimoniul lor înainte de căsătorie sau după
desfacerea ei nu funcţionează prezumţia de comunitate înscrisă în art. 30 alin. 3 din
codul familiei.
De aceea, pentru o corectă caracterizare juridică a bunurilor, ca fiind bunuri
ce au aparţinut în exclusivitate uneia sau alteia dintre parţile în proces ori bunuri
proprietate comună în stare de indiviziune sau devalmaşie, este necesar a se stabili
mai întâi dacă momentul dobândirii fiecărui bun se situează înăuntrul perioadei
concubinajului sau căsătoriei. Pe de altă parte, cel ce afirmă că bunurile dobândite în
timpul concubinajului formează proprietate comună sub forma proprietaţii indivize va
trebui sa facă dovada contribuţiei sale.
În speţă, se reţine că reclamantul, prin acţiune, a solicitat partajul, atât al
bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei, cât si al celor dobândite în perioada
27
de concubinaj, cu motivarea că s-a căsătorit cu pârâta în anul 1950, au divorţat în anul
1956, apoi s-au recăsătorit în anul 1960 şi au divorţat din nou în anul 1976.
Potrivit expertizei efectuate în cauză, casa situată în orasul Satu Mare, a fost
construită în perioada 1960-1961.
Pârâta, pe tot parcursul judecăţii, a afirmat că înca înainte de a se recăsători
cu reclamantul, s-a împăcat cu acesta şi au trăit o perioadă de timp în concubinaj şi că
atât terenul, cât şi construcţia au fost achiziţionate în comun cu o contribuţie egala.
În raport de cele reţinute mai sus, instanţele aveau îndatorirea de a dispune
completarea probelor pentru stabilirea exactă a perioadei de concubinaj, precum şi a
cotei de contribuţie a fiecăruia în această perioadă, la achiziţionarea imobilului.
În consecinţă, recursul extraordinar declarat în cauză, fiind întemeiat,
urmează a fi admis, casându-se hotărârile criticate, cu trimiterea dosarului, spre
rejudecare, la Judecătoria Satu Mare.
28
Bibliografie
C. Oprişan, Salariul fiecăruia dintre soţi este un bun comun sau propriu?, în
L.P. nr. 10, 1957
D.Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina
Codului familiei, Bucureşti Editura Ştiinţifică, 1963
Fostul Trib. Banat, dec.civ., nr. 1132 din 26 iunie 1954, in L.P., nr.4, 1955
Gh.Nedelschi, Cu privire la împarteala bunurilor comune ale soţilor, in L.P.,
nr.3, 1955
I.P. Filipescu, Drep civil, Dreptul de proprietate si alte drepturi reale,
Bucureşti, 1997
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a V-a, Bucureşti, ed. All back,
2000
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul..., Bucureşti,
Editura Academiei, 1966
Maria Marini, Nota la dec. civ. nr. 1403 din 28 iulie 195 a Trib.Suprem, in
L.P., nr. 11, 1956
N.H. Angelescu, Intocmirea inscrisurilor materiale referitoare la unele
drepturi patrimoniale ale sotilor, in R.R.D., nr. 7, 1967
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie, 1960, în CD
1960
Trib. Galati, dec. civ. nr. 378 din 1955, in L.P, nr. 2, 1956
29
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 245 din 1958. in J.N., nr. 4, 1958
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 261 din 20 febr.1967, în CD, 1968
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 403 din 28 iulie 1956, in C.D.1956, vol.1
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 493 din 1968 , in R.R.D, nr.8, 1968
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 497 din 15 martie 1963, în J.N., nr.6, 1964
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 624 din 6 mai 1964, in J.N., nr.1, 1965
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 674 din 1958, in L.P.. nr. 2, 1958
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 830 din 7 aprilie 1972, in CD 1972
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1241 din 16 sept. 1970, în R.R.D., nr.6, 1971
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1559 din 3 iulie 1974
Alte surse: www.avoconsult.ro/linkuri.html
30