Post on 07-Jan-2020
Biobibliografia IOAN EVU a fost
realizată de:
Director-Manager:
Redactare:
Concepţie grafică:
Copertă:
Deva, 2013
De-aceea zic: contaţi pe mine
sunt martorul imparţial
sunt ucenicul
crescut la şcoala celebrilor muţi.
În trupul meu viaţa şi moartea
îşi pot da liniştite mâna
privindu-se o clipă în ochi omeneşte.
Ele ştiu că doar prin mine există.
(Poet de bunăvoie, 1996)
1
nii s-au adunat în viaţa poetului Ioan Evu, dar tinereţea lui e
mai pregnantă ca oricând, o tinereţe a spiritului care face ca tot
ceea ce atinge să devină poezie. O poezie care se îngemănează
fericit cu muzica, pentru că Ioan Evu este şi un fin muzician, un
artist total, dăruit cu un har de excepţie. De la primele versuri,
apărute în anul 1970 în prestigioasa revistă Familia, remarcate elogios de marele poet Ştefan
Augustin Doinaş, lirica lui Ioan Evu dovedeşte cu asupra de măsură că pe firmamentul
poeziei româneşti a răsărit o stea de valoare. Format în buna tradiţie a marilor poeţi
hunedoreni – Dan Constantinescu, Iv Martinovici, Neculai Chirica – Ioan Evu a migălit
limbajul poetic, a adus sensuri noi cuvintelor pe care le struneşte cu măiestrie şi le pune în
valoare cele mai tainice nuanţe. Critica literară îl apreciază fără excepţie, marile reviste
literare sunt onorate de prezenţa versurilor lui Ioan Evu în paginile lor. Muzica şi poezia se
îngemănează în versurile fiecărui volum, poeziile au o muzicalitate interioară pe care numai
un poet-muzician o poate făuri.
Toate versurile lui Ioan Evu se constituie într-un univers liric ce tulbură şi dă naştere la
infinite interogaţii ale cititorului, ale iubitorului de poezie adevărată. Poetul îşi deschide
sufletul în faţa noastră cu fiecare vers pe care-l izvodeşte şi, citindu-i poeziile, poemele,
ajungem să înţelegem personalitatea acestui sensibil şi fascinant poet:
A
2
Cărţile ghitara maşina de scris
puţină zăpadă la tâmple
iată întreaga avere a mea
şi ce va mai fi să se-ntâmple.
Ioan Evu face numeroase introspecţii în sinuozităţile vieţii lui de poet, un poet care
arde cu fiecare vers pe care ni-l dăruieşte, un poet a cărui viaţă nu e uşor de cunoscut pentru
că, la fel ca în celebrele versuri ale lui Lucian Blaga, şi tot ce-i neînţeles/ se schimbă-n
neînţelesuri şi mai mari….
Tot ceea ce a scris Ioan Evu a scris cu responsabilitate faţă de cititorii liricii sale, cu
conştiinţa răspunderii şi a respectului faţă de literatura română căreia îi aparţine prin valoarea
excepţională a operei poetice.
Marile teme ale creaţiei lui Ioan Evu, teme comune de altfel oricărui mare poet –
dragostea, interogaţia asupra sensului vieţii, relaţia cu Divinitatea, autointrospecţia,
ataşamentul faţă de locurile natale – sunt redate cu un instrumentar poetic perfect stăpânit.
Ioan Evu are o relaţie specială, de caldă afecţiune, cu cititorii lui, cu cei care îl ascultă
cântând, strunind ghitara, sentiment pe care nu ezită să ni-l declare, o declaraţie de adevărată
iubire faţă de toţi cei care îi iubesc creaţia:
Aveam nevoie de voi ca de aer
ca de apă în tihna zilnicei pâini
astfel eu prin al veacului vaier
pot renaşte cântând din fântâni.
Pentru Ioan Evu, cel uşor ca o frunză rănită de eter, cel care atunci când tace sună ca
un clopot, cel care când strigă este numai susur, pentru acest mare poet, biobibliografia
aceasta este ofranda noastră, a celor care îi iubim poezia, la ceas aniversar.
Ioan Sebastian BARA
3
-a născut la 19 februarie
1953, în comuna
Pestişul Mare, judeţul
Hunedoara, fiind fiul lui
Gheorghe şi Clara Evu,
având trei fraţi: Eugen, Eugenia, Gheorghe.
A urmat şcoala generală şi liceul în
Hunedoara. A absolvit de asemenea Şcoala de
Perfecţionare în Domeniul Utilajelor de Calcul
Bucureşti.
Despre copilăria sa, Ioan Evu îşi aminteşte
într-un interviu acordat lui Dumitru Velea
„…probabil era o iarnă geroasă cea în care am fost născut, deoarece, în făurarul fiecărui an,
simt sub umeri un gol de aripi îngheţate… Pot depune mărturie prin certificate mai puţin
oficiale (cărţile mele) că m-am născut cu adevărat în Candoria… Iar dacă actul biologic al
naşterii e unanim acceptat ca fiind irepetabil, voi spune, totuşi, că, în Candoria am renăscut
de mai multe ori. Fără îndoială că locul unde ne-am născut şi am copilărit îşi pune amprenta
pe tot ce înseamnă evoluţie, devenire ulterioară a fiecăruia. O casă, un deal, un pârâu, o
cumpăna de fântână, un anume personaj, o întâmplare oarecare sau un amănunt aparent
nesemnificativ, pot constitui germenii unui univers afectiv-poetic. Însă acest lucru nu este
suficient.
Când e vorba de literatură trebuie făcută distincţie între artă şi simplă confesiune
biografică.”
S
4
A debutat concomitent în poezie, în anul 1970, în Preludiu, supliment al ziarului
Scânteia Tineretului, şi în revista Familia, la poşta redacţiei, sub girul lui Şt. Augustin
Doinaş. Debutează editorial, la Editura Facla (1982), cu volumul de poezii Fereastra de apă,
distins cu menţiune, la Concursul de Debut în Poezie al Editurii Facla, ediţia 1980-1981.
Despre iniţierea în poezie Ioan Evu mărturiseşte: „am început să scriu poezie imitându-
l pe Eugen, cu înverşunarea mezinului ce are la îndemână un model de urmat în fratele mai
mare… Era, dacă vrei, o formă de mimetism infantil. Modelul exista – fratele meu publica
deja prin reviste – însă lipsea combustia necesară spre a da fior de flacără celor însăilate de
mine pe zăpada hârtiei… La vremea aceea încă mă fascina jocul cu arcul şi praştia. Celălalt
frate al meu, Gheorghe, îmi confecţionase un adevărat arsenal. Fantomele lui Robin Hood şi
Thierry la Fronde străluceau pe ecranul imaginaţiei mele. În lipsa unor „adversari” pe
măsură, ucideam – cu o cruzime care şi astăzi mă înfioară – tot felul de păsări: turturele,
vrăbii, sticleţi… Să fi fost atrocitatea mea o răzbunare instinctuală a celui ce are înscrisă în
codul engramic, în subconştientul său ancestral, o mereu reprimată dorinţă de zbor?
Îmi amintesc că într-o vară am omorât o rândunică… Bunicul meu, Avram, îmi spunea
deseori că e mare păcat să ucizi rândunele pentru că sunt păsări sfinte. Găinuşele Domnului
îşi construiesc cuibul în grajduri sau în imediata lor vecinătate… În fine, ştiam câte ceva
despre pruncul Iisus, născut de Fecioara Maria în ieslea din Bethleem – cu trupşorul mângâiat
de calda răsuflare a vitelor… O tristeţe freatică mă străbătea ori de câte ori auzeam acea
sfântă poveste.
…Rândunica îşi făcuse sălaş sub streaşina casei unui vecin… Am pândit-o mai mult
timp şi, într-o seară, pe când se întorcea la cuib, am tras cu praştia în ea… A căzut inertă la
picioarele mele… Am ridicat-o din pulberea încă fierbinte a drumului, simţindu-i în palme
bătăile inimii. Erau ticăitul ultim al unui ceasornic… Şi-a întors ochii spre mine – sau poate
doar aşa mi s-a părut mie atunci – şi s-a stins. Din cuib se auzeau chemările puilor ei.
Auriferele lor pliscuri se deschideau a blestem sau a rugă spre cer. Am avut atunci
sentimentul unei vini imense, de nevindecat…
5
Oriana Fallaci scria în cartea sa intitulată Dacă soarele moare că „ironia e uşoară,
nimeni nu îşi bate joc de tine când ironizezi, dar toţi râd de tine când îţi pronunţi un act de
credinţă”... Cu acest risc asumat – de a fi ironizat – afirm că am devenit conştient de actul
scrisului sub imperiul acelui sentiment de vină, amplificat peste ani… Nu o singură dată mi-a
apărut în vis un copil ţinând în mâinile lui vinovate trupul unei păsări ucise…”.
Din anul 1990 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este compozitor,
chitarist, solist vocal şi textier al grupului vocal Canon.
Împreună cu un grup de scriitori şi pictori hunedoreni, 2007
6
Activitate literară
Colaborări:
oan Evu a publicat poezie, proză, cronică literară şi traduceri din lirica
germană în revistele: România literară, Luceafărul, Contemporanul,
Amfiteatru, Flacăra, Viaţa studenţească, Preludiu, SLAST, Limbă şi
literatură, Transilvania, Tribuna, Ramuri, Familia, Arca, Orizont,
Euphorion, Steaua, Poesis, Vatra, Cronica, Astra, Discobolul, Semne, Provincia Corvina,
Ardealul literar, Ritmuri hunedorene, Orient
Latin, Opinii culturale, Algoritm literar,
Contraatac, Citadela, Mesager cultural, Foaia
noastră, Observator-München, Archenoah.
A apărut în nenumărate antologii literare,
dintre care amintim cele editate sub egida
Cenaclului Flacăra al Scriitorilor din Hunedoara:
Însemne noi pe vatră veche (1971), Pasărea de
foc (1975) şi Privind prin flacără (1981).
Ioan Evu a participat la numeroase emisiuni
culturale ale posturilor de radio şi TV naţionale şi
locale, la diverse anchete iniţiate de reviste
literare, a acordat interviuri, unele dintre ele
publicate în volume cum ar fi: Camera cu pereţi de oglinzi (Dumitru Velea, Ed. Sitech,
2006), Dialoguri privilegiate (Maria Diana Popescu, Ed. Trilog, 2009).
I
7
Premii literare (selectiv):
Premiul I al Concursului Naţional de Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970);
Premiul revistei Luceafărul – Festivalul
naţional de poezie „Nicolae Labiş” (1976);
Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional
de poezie „Nicolae Labiş”(1977);
Premiul revistei Transilvania – Festivalul
naţional de poezie „Lucian Blaga” (1981);
Premiul Festivalului naţional de poezie
„Lucian Blaga” (1982);
Premiul revistei Familia – Festivalul naţional
de proză scurtă „Marin Preda” (1982);
Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Sibiu
pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004).
8
Cărţi publicate:
Prea iubire, versuri, Comitetul de Cultură şi
Educaţie Socialistă, 1978;
Fereastră de apă, versuri, Facla, 1982;
Fără armură, poeme, Albatros, 1984;
Somnul în munte, Facla, 1986;
Poet de bunăvoie, Eminescu, 1996;
Cetatea moartă, Helicon, 1998;
Drei Dichter aus Rumänien/Trei poeţi din
România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin
Roşca), Verlag Radu Bărbulescu, München,
1999;
Însoţitorul umbrei, Axa, 2003;
Cenuşă vorbitoare, Călăuza, 2006;
9
Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic, Călăuza, 2007;
Biografia durerii – tălmăciri de Ioan Evu şi Theresia Haas din lirica poetului austriac
Thomas Bernhard, Călăuza, 2009;
Elogiu furtunii – TipoMoldova, 2012.
10
Articole publicate în presa hunedoreană:
Ioan Evu (date biografice), în „Pasărea de foc. Antologie literară”, Hunedoara: Cenaclul
literar „Flacăra”, 1975, p. 93;
O povestire, Provincia, în „Vitraliu hunedorean”, nr. 2, 1997, p. 5;
Noi veşti din Candoria, în „Opinii culturale”, nr. 1, 1997, p. 4;
Pariul poeziei cu timpul, în „Provincia Corvina”, nr. 11, 1999, p. 17;
Robert Stauffer - Poemul ca strigăt fără frontiere, în „Provincia Corvina”, nr. 12, 2000, p. 7;
Omul ce întărâtă poemele, în „Provincia Corvina”, nr. 13, 2000, p. 38;
Colina 44, în „Provincia Corvina”, nr. 14, 2000, p. 32-34;
Arhitectura nisipurilor (I), în „Provincia Corvina”, nr. 16, 2000, p. 25;
Pariul poeziei cu timpul, în „Ardealul literar şi artistic”, nr. 2, 2008, p. 8;
Orchestra bacoviană, în „Provincia Corvina”, nr. 22, 2002, p. 46;
Neantul aparent, în „Provincia Corvina”, nr. 24, 2002, p. 12;
Poezia ca un destin asumat, în „Provincia Corvina”, nr. 23, 2002, p. 21;
11
Lirica şi devierea realului, în „Provincia Corvina”, nr. 25, 2002, p. 12;
Însoţitorul umbrei, în „Provincia Corvina”, nr. 26, 2002, p. 26 - 27;
Călătoria lui Gheorghe Mocuţa, în „Provincia Corvina”, nr. 7, 2003, p. 13;
Unicul Nichita, în „Ardealul literar”, nr. 2, 3, 4, 2006, p. 12-13;
Adrian Botez - Nu mai ridicaţi din umeri, în „Provincia Corvina”, nr. 8, 2007, p. 21;
Poeme de îmblânzit fiara din om, în „Ardealul literar”, nr. 1-2, 2007, p. 43;
Festivalul LUCIAN BLAGA, 1982
12
Florin Dochia, nu mai ai voie să taci, în „Provincia Corvina”, nr. 10, 2008, p. 52;
Maria născătoare de metafore, în „Provincia Corvina”, nr. 10, 2008, p. 26;
Nicolae Crepcia la ora tristeţilor calme, în „Ardealul literar”, nr. 1, 2, 3, 4, 2009, p. 24.
Tabără literară, 1970
Cu poeţii ADRIAN POPESCU şi GHEORGHE MOCUŢA,2008
13
Referinţe critice. Ecouri în presă (selectiv):
espre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion
Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga,
Miron Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai
Chirica, Mircea Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ladislau
Daradici, Ştefan Augustin Doinaş, Horia
Gârbea, Ion Gheorghe, Lucian Gruia, Silviu
Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv
Martinovici, Ion Mircea, Florea Miu,
Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul
Munteanu, Gabriela Negreanu, Victor Niţă,
Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu,
Mariana Pândaru, Robert Petrescu, Petru
Poantă, Maria Diana Popescu, George
Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu,
Constantin Sorescu, Constantin Stancu,
Mircea Stepan, Niculae Stoian, Ion Stratan,
Constantin Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Geo
Vasile, Dumitru Velea ş.a.
D
14
Nicolae Stoian – Vă propunem un nume: Ioan Evu, în „Flacăra”, nr. 49, 1977, p. 15;
Valeriu Bârgău – Câteva cuvinte despre poetul Ioan Evu, în „Drumul socialismului”, nr.
7269, 1981, p. 3;
Mircea Moţ – „Fereastra de apă” de Ioan Evu, în „Drumul socialismului”, nr. 7672, 1982,
p.3;
Alexandru Condeescu – „Fereastra de apă” de Ioan Evu în „Luceafărul”, nr. 31, 1982, p. 2;
Valeriu Bârgău – Un poet cu disponibilităţi reflexive în „Contemporanul”, nr. 33, 1985;
Minel Bodea – „Originalitatea este măsura în care mă exprim pe mine însumi”. Interviu cu
scriitorul Ioan Evu în „Drumul socialismului”, nr. 8467, 1985, p. 2;
Radu Ciobanu – Veşti din Candoria în „Drumul socialismului”, nr. 8924, 1986, p. 2;
15
Ion Roşioru – Poet de bunăvoie de Ioan Evu în „Tomis”, nr. 3, 1998, p. 7;
Mărioara Aslău – Un poet de bunăvoie: Ioan Evu, în „Provincia”, nr. 3, 1997, pag. 4;
Geo Vasile – În contra secularizării misterului în „Luceafărul”, nr. 34, 1998, p. 16;
Dumitru Hurubă– Poetul la braţ cu Erato, Caliope, Polimnia... în „Opinii culturale”, nr. 3-4,
1998, p. 4;
Ovidiu Băjan – „Cetatea moartă” sau exilul interior, în „Provincia Corvina”, nr. 6, 1998,
pag. 12.
Cu poetul ION MIRCEA, 2001
16
Cântecul poetului de bunăvoie. Poezia lui Ioan Evu
„Ioan Evu nu mai are nimic de ascuns. Poesia sa, cântecul său, au ajuns la maturitate.
Unii copaci dau rod toamna. Unii copaci dau rod vara, alţii primăvara; copacul numit destin a
dat rod în cântec pentru Ioan Evu.
Poetul are puţine lucruri ca avere.
Alături de sine sunt: cărţile, ghitara,
maşina de scris, inspiraţia sa, undiţa, şi,
mai ales o mare iubire. Regretul suprem al
poetului este că nu şi-a împlinit iubirea....
Ioan Evu a publicat de tânăr.
Îi stătea bine cu privirea visătoare,
cu ghitara înmugurind, cu speranţa de
iubire, sărutat de premiile vremii...
În inima lui Ioan se naşte imediat
cavalerul bătrân pregătiţi pentru tinere
iubiri. Ioan este pescarul, pescarul de
oameni, care face din cântecul său piatra
pe care veacul acesta va clădi iar poesia...
Bine ai venit pescarule!... Râul e în
faţa ta, furtuna te aşteaptă, furtuna va fi
îmblânzită...”
Constantin Stancu, 2010
Lansarea volumului Poet de bunăvoie -
prezintă VICTOR ISAC, 1996
17
„Talent poetic cert, Ioan Evu scrie la fel de convingător în dulcele stil clasic şi în noua
manieră. Se lasă purtat de reverie dar ştie şi să privească în faţă realitatea, e sentimental în
poemele ce evocă, de pildă, copilăria sau dragostea şi realist crud în cele de notaţie
imediată… Cultivă metafora şi versul muzical-folkist dar şi versul liber şi auster. Interesant
este că în toate ipostazele stilistice lirismul se păstrează la aceeaşi cotă de tensiune, ceea ce
vrea să spună că, temperamental, poetul e mai curând un „vechi” decât un „modern” (sau
modist)”.
Laurenţiu Ulici, în „România literară”
„Un poet care, în ciuda atâtor mode şi modele „antilirice” de azi, nu şi-a pierdut
încrederea în frumuseţea poeziei şi în puterea tămăduitoare a cuvintelor, nici în solidaritatea
acelui chin solitar al trăirii poetice. Poet adevărat – în sensul prim, chiar „desuet” al
cuvântului – cu o autentică profunzime a experienţei lirice, asumată ca o formă de existenţă
nefalsificată, Ioan Evu regăseşte vechile funcţii ale lirismului, el însuşi scriindu-şi poemele în
dulcele stil interbelic, când poezia era rege. El află în acea credinţă „demodată”, în absolutul
actului poetic şi în valorile poeziei noastre „tradiţionale”, certitudinea unei identificări între
trăirea poeziei şi scrierea ei…”
Alexandru Condeescu, în „Luceafărul”
18
„Se observă în sarcasmele lui Ioan Evu verva discursului, directeţea, vocaţia epigramatică,
privind lumea de pe poziţia unui eu excesiv – justiţiar, infailibil. Tabloul pasionat al poeţilor
ipocriţi ori melancolici este elocvent… Este pusă în valoare o dublă disponibilitate, pe de-o
parte implicarea polemică şi ironică, pe de alta, detaşarea meditativă, cogitabundă… Lirica
lui Ioan Evu are, în mod evident, opţiunea idealităţii, a principialităţii, a unei existenţialităţi
ceremonioase/canonice, a ardorilor romantice. Poetul este un dualist adică o îmbinare a unui
placid, contemplativ, sapienţial cu un moralist drastic, ironic. Ioan Evu crede în prevalarea
adevărului frust, a autenticismului în detrimentul retorismului sau a ipocriziei estetice…”
Paul Aretzu, în „Euphorion”
„Ioan Evu este un poet al discreţiei, singurătăţii şi ascunderii de lume. El visează să
asceze în peisajul montan, unde să fie «trădat de cuvinte» şi departe de «viermuiala de
adjective» care parazitează până şi verbul «a fi» ca o colonie de larve… Poetul nu este un
corp care aruncă o umbră pe pământ, ci se declară o simplă escortă a propriei umbre care, ea
singură, iluzorie, contează. El este hotărât să «scrie marea» doar «atunci când ea se va
linişti», iar el va fi readus la elementar, va fi «aluatul grijaniei de mâine». Ioan Evu are în
versuri accente originale, marcat personale, care îmi plac.
…Textele din volume concurează la olimpiada eternă a literaturii, ele au aceeaşi plăcere a
scrisului şi cochetăriei de a atrage atenţia şi voluptatea cititorului într-un moment de răgaz şi
farniente al acestuia. Hamlet în Bizanţ e un poem care defineşte starea cu pricina…”
Horia Gârbea, în „Luceafărul”
19
„Oricare ar fi registrul în care sunt turnate ideile poetice, lirica lui Ioan Evu le ţine fixate
mereu în câteva hotare. Studierea acestor locuri creează posibilitatea unei noi lecturi, de
adâncime, în măsură să configureze harta unor izvoare şi a unor trasee topice, până la urmă, o
topografie de rezistenţă pentru destinul poeziei lui Ioan Evu. S-ar putea să avem în lirica lui
Ioan Evu o manifestare de real interes pentru geografia
poeziei noastre de azi.”
Ion Itu, în „Astra”
„Această fidelitate pe care poetul o păstrează
peste ani unui topos imaginar, înzestrat cu toate
atributele unui univers propriu, recognoscibil ca o
marcă de nobleţe, ca un blazon, este – în ultimă
instanţă – expresia fidelităţii faţă de sine însuşi…
Impenetrabil la valuri şi mode, suprema sa aspiraţie
pare a fi aceea de a-şi păstra intactă identitatea. O bună
parte a poeziei de azi e frigidă. Elaborată la rece, ea
refuză intruziunea emoţiei în actul elaborării,
percepând-o ca un balet jenant şi desuet… Ioan Evu, poet spontan şi fluent, cu gestaţie
uşoară, dimpotrivă, nu se jenează să se abandoneze temperamentului său hipersenzitiv şi să-şi
transmită emoţiile şi cititorului.”
Radu Ciobanu, în „Opinii culturale”
20
„Ioan Evu are cultul poeziei febrile, de un patos mereu juvenil, umbrită din când în
când de un aer nostalgic ce vine din straturile incert temperamentale… El este un colorist plin
de seva unei naturi măreţe, în linia poeţilor ardeleni, dar, pornind de la ei, îşi conturează şi o
a doua linie de tensiuni poetice moderne care devine mai evidentă. Poezia sa ajunge, astfel,
mai abstract-meditativă, uneori atinsă de impulsuri ironice. Un gen de jurnal intim, în care
poetul îşi regăseşte vechile obsesii: necesitatea scrisului, hârjoana, «jocul cu fulgerul aprins»,
căutarea fiinţei în lume, sentimentul erotic, sentimentul înstrăinării…”
Ion Arieşanu, în „Orizont”
„Prea puţin pândit de umbra copleşitoare a poeziei confraţilor de aceeaşi vârstă, poetul face
parte din stirpea celor puţini predispuşi a avea un program liric. Intuim că poezia lui Ioan Evu
se simte cel mai bine în ţara proprie: Candoria, probabil, o Transilvanie melancolică… Aici
transfigurarea se produce printr-o revoltă continuă faţă de alcătuirile realului, în fond, ca
orice poezie care tinde spre autentic. În timp ce scrie, profund conservator în/cu propria-i
imaginaţie, poetul ştie că, printre contemporanii săi, există destule voci care cred că
veşmântul poemului său e desuet… Şi atunci se răscoală, polemizând cu ironicii, textualiştii,
optzeciştii, cărtăreştii… El e un poet îndrăzneţ care se mişcă dezinvolt în câteva modalităţi
poetice, mânuieşte metafora cu îndărătnicie de poet modern, dar care nu uită niciodată fondul
sacru al culturii noastre.”
Valeriu Bârgău, în „Contemporanul”
21
„Vom constata, poate chiar cu uimire că, aproape cu
brutalitate, încărcătura emoţională a poetului se
transmite cititorului cu o naturaleţe oarecum
inexplicabilă. De aici şi până la a fi prinşi în mrejele
plăcut ademenitoare ale unei creţii lirice cu notă
discordantă în lirica actuală nu mai e decât un pas
mic, abia sesizabil… Originalitatea lui Ioan Evu
porneşte tocmai de la conştientizarea potenţialului
artistico-creator şi exploatarea, cu ajutorul lui,
materiei prime poetice. Din acest punct de vedere, îl
consider pe Ioan Evu ultimul mare reprezentant al
unui lirism de care majoritatea poeţilor contemporani
se feresc ca de foc. I-am urmărit evoluţia, i-am citit
cărţile şi, ca atare mă simt îndreptăţit să spun că avem
de-a face cu o voce deosebită în peisajul liric actual.”
Dumitru Hurubă, în „Luceafărul”
„Ai zice că poetul are o irepresibilă nevoie de cuvinte, pe care le caută cu dinadinsul spre a le
stârni «să vorbească». Patetic, el strânge la piept «blazonul zdrenţuit al poeziei» şi se
consideră «scribul care şterge palimpseste» sau «fântânar al apelor din urmă», ca semn al
risipei sale existenţiale… Poetul e refractar la tot ce înseamnă fals sau artificiu, mereu în
ipostaza pithiacă, a celui menit să rostească adevărul în numele poeziei ce ne stăpâneşte până
dincolo de realul putrid.”
Florea Miu, în „Ramuri”
Împreună cu poetul NECULAI CHIRICA
22
„Nouă este în poemele lui Ioan Evu o măsură de polemism, de sarcasm, de iritare…
Ascuţişul polemic nu-l vizează, surprinzător, pe cititor, ci un anumit tip de autor cu prezenţă
obsedantă, disproporţionat de mare în raport cu valoarea lui reală. În război cu „harpiştii
zeloşi”, cu „copiii cu tobe”, Ioan Evu optează pentru o retorică a sincerităţii, a melancoliei
izbăvitoare. Poemele sunt tensionate, ironice în varii grade şi, mai presus de toate, vii tocmai
prin pulsaţia durerii, a dezamăgirii şi speranţei înşelate.”
Ioan Adam, în „SLAST”
„Ioan Evu este un poet trăirist, manifestându-se când: revoltat, vijelios, expresionist;
când: blând, suav, vegetalizat. Aşa cum sugerează titlul ales, poemele antologate readuc în
memoria autorului (şi se transmit cititorilor) temele obsedante pentru care artistul s-a luptat
furtunos ca să le impună lumii, fentând cenzura impusă de trista epocă totalitară… Idealul
vertical imaculat şi cotidianul orizontal maculat reprezintă axele de coordonate din lirica lui
Ioan Evu. În această viziune mirobolantă şi hiperbolizantă, pe axa luminoasă a spaţiului
eleat, se desfăşoară o transhumanţă lirică în ritm de baladă, prin peisajul înzăpezit sublim, de
la copilărie spre dumnezeire şi invers, de la maturitatea artistică spre copilărie, sub semnul
identificării sacrificiale a poetului cu mielul pascal.”
Lucian Gruia, în „Hyperion”
23
Ioan Evu, un clasic în viaţă
„... Îmi place să cred că Ioan Evu izbuteşte în volumul de faţă (Cenuşa vorbitoare) să
lărgească priveliştea poetică a cărţilor anterioare. Poezia ni se descoperă ca o realitate
spirituală statornică în orizonturi, respirând suveran normele limbii române, graţie
închegărilor de atitudini, accente şi năzuinţe, puternic proclamate, care împrumută creaţiei
sale suportul continuităţii, al legăturii cu marea poezie...”
Maria Diana Popescu, în „Provincia Corvina”, nr. 13, 2008, p. 66
24
ACTIVITATE MUZICALĂ
ncă din anii liceului, Ioan Evu a
fost solist vocal şi chitarist în
diverse formaţii din Hunedoara
şi Deva. Ca folkist a debutat în 1976 cu două
cântece compuse pe versuri de Nicolae Labiş,
pe scena Cenaclului „Flacăra” condus de
Adrian Păunescu.
În august 1978, împreună cu fratele său,
Eugen Evu, a abţinut Premiul I la prima ediţie
a Festivalului Naţional de Muzică Folk,
desfăşurat la Costineşti, sub egida aceluiaşi cenaclu. De menţionat faptul că festivalul a fost
un adevărat maraton, (peste 80 de concurenţi!) desfăşurat pe parcursul a trei nopţi, iar
premiul obţinut de fraţii Evu a venit ca urmare a votului celor 1000 de spectatori prezenţi la
teatrul de vară studenţesc.
Î
Canon, CENACLUL
FLACĂRA, 1982
25
În 1981 a urmat, tot la Cenaclul „Flacăra”, debutul în formula de cvartet al grupului
muzical Canon, compus la vremea respectivă din: Ioan Evu, Graţian Ordean, Nicolae
Hampel şi Mircea Goian.
În 1982 Canon a obţinut Premiul de Consacrare al Cenaclului „Flacăra”, unde a activat
vreme de doi ani, alături de nume consacrate ale genului: Mircea Vintilă, Victor Socaciu,
Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Mihaela Popescu, Ducu Bertzi, Adrian Ivaniţchi, Doru
Stănculescu ş.a.
În 1980, la Festivalul naţional de poezie şi muzică de la Calafat, premiile I, atât la
secţiunea literară, cât şi la cea muzicală au fost obţinute de Ioan Evu şi, respectiv, grupul
Canon.
Lansare album CANON şi MARIA GHEORGHIU,
BUCUREŞTI, 1996
Poezie şi muzică, 2007
26
Debutul discografic al grupului a avut loc în 1987,
pe LP-ul semnat de Victor Socaciu, Viaţa,
iubirea cea dintâi (contribuţia Canon-ului
constând în aranjamente orchestrale,
acompaniament instrumental şi armonii vocale la şapte
cântece de pe albumul menţionat).
Împreună cu grupul Canon are numeroase
apariţii la TVR şi Radiodifuziunea Română în
cadrul unor emisiuni realizate de Doru
Dumitrescu şi, respectiv, Titus Andrei.
27
Apariţii discografice:
Canon – Electrecord, 1991;
Canon şi Maria Gheorghiu – Alpha Sound, 1996;
Cântece de iarnă – Alpha Sound, 1997;
Acvilon – Vitralii de zăpadă (colinde) – Studio
Codruţ, 2002;
Cenaclul Flacăra vol. 3 – (compilaţie) – Intercont
Music, 2009;
Canon – Trenul de seară (Media Image Trading
Deva, 2010).
În octombrie 2013, grupul Canon va împlini 35 de
ani de activitate.
28
Interviuri cu Ioan Evu (fragmente):
Peisajul geografic este important pentru poezia pe care o scrii?
– Toposul în care se derulează viaţa mea, cu bune-rele, e important pentru mine mai
mult în plan sentimental… Poezie se poate scrie oriunde, cu condiţia să fii înzestrat cu har.
Eu unul cred în inspiraţie ca stare de graţie a spiritului. Aceea pe care încerca s-o definească
Rilke în „Scrisori către un tânăr poet”, atunci când – referindu-se la „Elegiile duineze” –
scria: „Pe ţărmul mării, la Duino, am auzit (s.m.) primul vers”… Şi eu am, uneori, impresia
că aud versuri, rolul meu fiind unul de intermediar între sursă şi coala de hârtie. „Restul e
tăcere”, vorba străbunicului nostru, Shakespeare… Şi multă muncă, aş adăuga eu,
netrebnicul. Poate de aceea nu cred în poeţii care publică mai mult decât scriu, dar nici în
poeţii de duminică… Ori de câte ori aud pe cutare autor făcându-şi public orarul conform
căruia se aşterne la masa de scris, mă înspăimânt. Poezia nu e o profesie ci o profesiune de
credinţă. O profesie o alegi tu, pe când poezia te alege ea pe tine.
Revenind la poezie: cum eşti perceput ca poet de către semenii tăi?
– În urbea mea, ca mai oriunde în patrie, poetul e văzut – în cel mai fericit caz – ca un
soi de „nebun” mai mult sau mai puţin „frumos” al cetăţii, care, printre poticneli şi
incoerenţe… sociale, rosteşte, uneori, adevăruri „axiomatice” despre lume, viaţă, iubire,
ş.a.m.d. … La polul opus acestui mod de percepţie se situează unii critici literari care pun în
cârca cititorului tot felul de păcate, considerând domniile lor că poezia e un periplu pur
esoteric… Perspectiva asta, oarecum prea elitistă, vrea să spună că semnele/încifrările
textului poetic nu pot fi decodate decât cu metode hermeneutice. În fine, eu cred că-n ambele
cazuri se exagerează. Marea poezie dintotdeauna e un limbaj al esenţelor, ca de altfel şi
ştiinţele exacte.
29
Ai putea formula în câteva cuvinte ars poetica ta?
– M-am întrebat şi eu, nu o singură dată, de ce scriu? Îţi mărturisesc că n-am găsit încă
răspunsul mulţumitor. Scriu şi cânt cu motivaţia pe care ţi-o dă gestul simplu de a bea apă
atunci când ţi-e sete sau de a face dragoste cu femeia pe care-o iubeşti… Altfel spus: e ca şi
cum, dislocând sub talpă o piatră, dai de rădăcina unui izvor şi ai pentru o clipă sentimentul
reconfortant că ai devenit fântânar. Scriu relativ greu, numai atunci când simt că altfel nu se
mai poate. Dacă reuşesc să închei un poem bun, adică adevărat, am sentimentul unei uşurări,
aproape de starea de levitaţie. Dar nu te speria! Revin repede la realitate, asemeni soldatului
care, la sunetul goarnei, plonjează din vis direct în bocanci…
Ai obţinut Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor (Filiala-Sibiu) pentru cartea
intitulată „Însoţitorul umbrei”, apărută în colecţia „La Steaua - Poeţi optzecişti”… Din ce
aşa-zisă generaţie poetică faci parte?
– Nu ştiu exact cui îi aparţine ideea împărţirii scriitorilor pe generaţii, şi nici după ce
criterii are loc această divizare. Probabil din nevoia de a localiza în timp momentul apariţiei
cutărui scriitor pe cerul… gutenbergian. Dar şi acest principiu e unul relativ. Eu am debutat
editorial abia în 1982, cu toate că poemele mele apăreau în majoritatea revistelor literare, cu
mulţi ani înainte. Pe-atunci existau – îţi mai aminteşti? – poeţi-muncitori, poeţi-ţărani, poeţi-
studenţi… Acum există poeţi „ai Bucureştiului”, „ai Clujului” etc.
În opinia mea, orice împărţire pe generaţii, promoţii, grupări, cenacluri, plutoane sau…
desanturi, e una arbitrară, neconcludentă… Mă iluzionez cu gândul că nu fac parte din nici o
astfel de generaţie. Mă consider poet şi atât. Cu voia cititorului, aş adăuga doar – al limbii
române. Sper să nu aduc vreun afront celor ce se consideră mai români decât mine.
Camera cu pereţi de oglinzi, Dumitru Velea – Editura Sitech, 2006
– Domnule Ioan Evu, arătaţi-mi unde aţi ajuns cu muzica şi poezia. Recent aţi scos la
lumină cea de-a opta carte de versuri – „Cenuşă vorbitoare” – şi al treilea album muzical –
30
„Trenul de seară”, al grupului hunedorean „Canon”, pe care-l conduceţi de aproape
treizeci de ani…
– Să înţeleg că vreţi un interviu cu dubla-mi ipostază, de poet şi cantautor? Tare mi-e
teamă că o să vă dezamăgesc, mărturisindu-vă că nu ştiu cu exactitate unde „am ajuns” cu
aceste două graţii, poezia şi muzica… Mai degrabă ele m-au purtat pe mine pe nebănuite căi,
revelându-mi uneori mirabile, alteori dezolante privelişti. Ambele se nasc, trăiesc, mor şi
renasc în mine după legi care-mi scapă şi, sincer, nici nu-mi bat capul să le pricep… Ceea ce
pot afirma cu siguranţă este că n-am ridicat niciodată o piatră de hotar între ele. Altfel spus,
muzica şi poezia sunt două ipostaze complementare ale unei singure iubiri, care nu m-a trădat
niciodată, două feţe ale aceleiaşi monede azvârlită pe taraba acestei lumi a cererii şi ofertei.
Mai mulţi recenzenţi ai cărţilor mele au remarcat melosul intrinsec al poemelor. Pe de
altă parte, unii comentatori muzicali au evidenţiat lirismul cântecelor mele. N-am ce face:
sunt un incorigibil aed. Doar atât.
– Cui i se supune poetul Ioan Evu? Vremii, sieşi, poeziei, trecerii?
– Lumea în care trăim e guvernată de norme şi legi pe care – chiar dacă nu sunt de
acord cu ele în totalitate – le respect ca simplu cetăţean, aşa cum probabil sunt perceput de
alţi cetăţeni mai înalţi la Stat şi la sfat decât mine. Însă, ca orice călător creştin, mă supun
legii implacabile a trecerii. Toate celelalte, enumerate de dumneavoastră, i se
subordonează… „Vremea ne vremuieşte” spuneau cei vechi…
Poezia, ca expresie princiară a sinelui, prin însăşi esenţa ei de ferment spiritual
semnifică nesupunere, este „un factor de dezacord creator”, după cum releva Ion Caraion
într-unul din jurnalele sale poetice. Cu tot aerul ei aparent eretic, poezia îmblânzeşte trecerea,
o face întrucâtva mai suportabilă…
– Vechile societăţi confereau scriitorilor o poziţie de forţă, un statut privilegiat. Cum
stau lucrurile în timpul nostru?
– Sintagma „o poziţie de forţă” mi se pare uşor exagerată. Într-adevăr, în antichitate
scriitorii aveau un cuvânt însemnat de spus în cetate… De altfel, Platon îşi imagina statul
31
ideal ca fiind condus de filozofi… Totuşi, să nu uităm că marea lor majoritate era formată din
aristocraţi. O excepţie a constituit-o grecul, prin adopţie, Esop – originar din Asia Mică –
care, sclav fiind, şi-a dobândit, conform legendei, statutul de cetăţean liber, tocmai datorită
măiestrelor sale fabule… Împăraţii romani erau, se pare, mai intransigenţi cu artiştii lor. E
suficient să amintim exilul lui Ovidiu la Tomis, dictat de Augustus sau uciderea lui Seneca
cel Bătrân de către Nero…
Cum stau lucrurile în vremurile noastre, cum e perceput artistul în „Agora”
postmodernă? Pe neaoşe plaiuri carpato-danubiano-pontice, scriitorul e-un fel de maţe-goale,
un soi de scârţa-scârţa pe hârtie, care taie, toata ziua, frunze la câini, în timp ce sărmanul
popor trudeşte pe brânci, conform imeghebistului slogan „Noi muncim, nu gândim!”…
Artistul e acel veşnic nemulţumit, eternul Ghiţă Contra, incapabil să priceapă eforturile
„supraomeneşti” depuse de guvernaţi pe drumul plin de hârtoape al Integrării. De cele mai
multe ori atitudinea auguştilor noştri politicieni faţă de artist este una de ignorare…
diplomatică. Vorba unei reclame intens mediatizate: „Prietenii ştiu de ce”…
– Şi viitorul cum se vede, viitorul dumneavoastră literar?
– Sincer, nu ştiu. N-am abilităţi previzionare. Cineva spunea că doar trecutul e sigur.
Dar pentru că tot vorbim despre realităţi potenţiale, uneori mă simt ca un adolescent
care – bărbierindu-se pentru întâia oară în viaţă la oglinda din baie –, din cauza vaporilor
depuşi pe luciul sticlei, constată cu uimire şi indicibilă emoţie că înfăţişarea chipului său e
mai matură, ca să nu zic mai îmbătrânită… Însă mă bucur pentru fiecare nouă zi, caut, pe cât
îmi stă în putere, să nu mă las pradă eşecurilor de care viaţa a avut grijă să nu duc lipsă.
Rămân acelaşi mărşăluitor pe câmpul de luptă al propriilor mele himere… Şi, iertată-mi fie
autocitarea la care recurg în finalul acestui interviu. E textul liminar al „Cenuşii vorbitoare”,
un posibil autoportret lăuntric al poetului Ioan Evu: „El, însoţit de umbra proiectată pe zid,
înspre seară… El însuşi – un alter ego al umbrei, într-o lume a substituţiilor de tot felul.
Singur, ca un războinic fără zale, care, brusc, a uitat cauza ce l-a împins pe câmpul de bătaie,
strânge la piept blazonul zdrenţuit al poeziei. Biet cavaler al Tristei Figuri – pentru el orice
32
război se preschimbă în cele din urmă într-o luptă cu sine. Viaţa lui e asemenea unui poem
explicit, dar care, paradoxal, nu poate fi explicat. Îşi poartă umbra ca pe un destin – o
hologramă a întunericului ce nu se adevereşte decât în lumină, aşa cum stelele răsar numai
noaptea.”
Dialoguri privilegiate, Maria Diana Popescu, Editura Trilog, 2009
Cu poetul MIRCEA DINESCU, 1998
Cu MIRCEA DINESCU, 1998
33
BIBLIOGRAFIE
Bârgău, Valeriu – Câteva cuvinte despre poetul Ioan Evu, în „Drumul socialismului”, nr.
269, 1981, p. 3;
Evu, Ioan – Date biografice, în: „Pasărea de foc. Antologie literară”, Hunedoara: Cenaclul
literar „Flacăra”, 1975, p. 93;
Nemecsek, Ştefan – Literatura hunedoreană de la începuturi până în prezent. Scriitori din
ţinutul Hunedoarei, vol. III, Editura Realitatea Românească, 2008;
Razba, Maria – Personalităţi hunedorene: oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport
(sec. XV-XX). Dicţionar, Editura Emia, Deva, 2004.
http://www.uniuneascriitorilorsibiu.ro (consultat la data de 15.04.2013)
http://adevarul.ro/locale/hunedoara/hunedoara-portret--ioan-evu-vocea-aur-hunedoarei (consultat la data de 15.04.2013)
34
BALADA NOIMEI PIERDUTE
În joasele agore-n iarmaroace
pe unde turma îşi aclamă zeul
întru tainul zilnic de potroace
e terfelit în zoaie curcubeul.
Un balamuc pestriţ unde aezii
prea lesne-şi schimbă lira în chimvale
şi dedulciţi la stârv ca huhurezii
gângavul tril şi-l vând drept osanale.
Fervoarea lor de-a spune-ntruna imnic
acelaşi splin sub felurite forme
e însăşi spaima resimţită zilnic
chipul cioplit al stărilor diforme.
Ci eu tăcând răpit de aporia
acestui veac prea sufocat de texte
arunc la coş sofismul erezia
sunt scribul care şterge palimpseste.
Cu podul palmei corectând neantul
pe voi netăbăcite pergamente
v-aş azvârli la ghenă să rodească
ogorul îngrăşat de excremente.
Sătul de behăitul ălor noateni
abia-nţărcaţi din bulucita turmă
în smârc semantic aş sădi izvorul
eu fântânar al apelor din urmă.
De n-aş simţi pe buze sfiiciunea
cu care ah ne-mbrăţişează marea
când îşi ascunde-n alge goliciunea
aş da-n vileag întreagă-ngreţoşarea.
Însă aştept să mai dospească verbul
cum creşte pâinea frântă în grijanii
nu-mi pasă că mă împresoară herbul
ce mi l-au încrustat pe tâmple anii.
Drumul pieziş ascuns în poezie
îl suie-n pantă lacrima. Dar cartea
care pe sine singură se scrie
va-ndupleca măcar o clipă moartea?
Căci tâlcul îngropat în apoftegmă
ce pretindeau că-l prind anahoreţii
pe drept cântar nu face cât o flegmă
dar noima vor pătrunde-o ei, poeţii!