Post on 16-Nov-2020
UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM „ION MINCU” - BUCUREȘTI
ARHITECTURA CORUPTĂ POSIBILITĂŢI DE REABILITARE
REZUMAT TEZĂ DE DOCTORAT
2015
Doctorand: RALUCA - MARIA VELESCU Conducător științific: Prof. dr. arh. RODICA CRIȘAN
2
CUPRINS
REZUMAT
INTRODUCERE
TEMA ȘI SCOPUL CERCETĂRII
CONCEPTE FUNDAMENTALE
METODOLOGIA CERCETĂRII
STRUCTURA LUCRĂRII
CAPITOLUL 1.
ARHITECTURA CORUPTĂ: DEFINIRE ŞI CLASIFICARE
1.1.Arhitectura coruptă. Repere conceptuale
1.1.1. Semnificația noțiunii de “corupţie” în mediul construit
1.1.2. Arhitectura coruptă. Perspective teoretice
1.2.Tipologii ale arhitecturii corupte
1.2.1.Arhitectura coruptă imaterială (simbolică)
Arhitectura coruptă apriori încărcată simbolic
Corupţia politică
Corupţia asociată conflictelor militare
Corupţia arhitecturii de propagandă politică
Arhitectura coruptă aposteriori încărcată simbolic
Corupţia istorică
3
1.2.2. Arhitectura coruptă materială (fizică)
Corupţia antropică
Corupţia socială
1.3. Efecte ale corupţiei asupra mediului construit
CAPITOLUL 2.
POTENŢIALUL SIMBOLIC ŞI IMAGINATIV AL ARHITECTURII CORUPTE
2.1.Potenţialul simbolic al arhitecturii corupte
2.1.1. Construcţii simbolice corupte, de la artefact la obiect arhitectural
Obiectul şi fragmentul corupt
Obiecte arhitecturale corupte
2.1.2.Devalorizarea simbolului în lumea contemporană
2.2.Potenţialul imaginativ al arhitecturii corupte
2.2.1.Mecanisme ale imaginarului în arhitectura coruptă
Imaginarul simbolic în spaţiul arhitectural corupt
Mituri, zvonuri şi interpretări în spaţiul arhitectural corupt
Fascinaţia pentru spaţiul arhitectural corupt
2.2.2.Dimensiunea subiectivă a memoriei în spaţiul arhitectural corupt
Disjuncţia între istorie şi memorie în spaţiul arhitectural corupt
Memoria în spaţiul corupt - între amnezie şi reprimare
Uitarea (amnezia) în spaţiul arhitectural corupt
Reprimarea în spaţiul arhitectural corupt
Arhitectura coruptă ca resort al memoriei
4
CAPITOLUL 3.
ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE AGRESIVE ÎN SPAŢIUL CONSTRUIT CORUPT
3.1.Biografia arhitecturii corupte
3.2.Atitudini şi comportamente distructive în spaţiul arhitectural corupt
3.2.1.Comportamentul agresiv colectiv ca “act de vandalism”
3.2.2.Motivaţia şi scopul comportamentului agresiv în spaţiul
arhitectural corupt
3.3. Răzbunare vs. justiţie în spaţiul arhitectural corupt
3.3.1.Justiţia ca răzbunare legitimizată
3.3.2.Răzbunarea ca act justiţiar
3.4.Răzbunarea justiţiară tardivă şi rezistența simbolului
negativ în arhitectura coruptă
3.5.Ritualizarea violenţei. Sacrificarea arhitecturii corupte
3.6.Distrugeri contestate ale arhitecturii corupte
CAPITOLUL 4.
ATITUDINI ŞI COMPORTAMENTE AGRESIVE PASIVE ÎN
SPAŢIUL CONSTRUIT CORUPT
4.1.Agresivitatea pasivă şi arhitectura coruptă
4.2.Neglijarea, ca formă agresivă-pasivă de distrugere a arhitecturii corupte
4.2.1.Degradarea fizică, consecinţă a corupţiei arhitecturale
Ruina, consecinţă a corupţiei conceptului arhitectural
Ruina, martor al destabilizării sociale
5
Ruine ale arhitecturii corupte asociate regimurilor politice repudiate
Ruinele arhitecturii corupte, instrumente ale transformărilor politice şi
sociale
Ruinele arhitecturii corupte, martori inocenţi ai unui trecut repudiat
4.2.2.Degradarea fizică, generator al corupţiei arhitecturale
4.3.Distrugerea ‘virtuală’, ca formă agresivă pasivă de eliminare simbolică a
arhitecturii corupte
CAPITOLUL 5
PREZENŢE ALE ARHITECTURII CORUPTE ÎN ORAŞUL CONTEMPORAN ROMÂNESC
5.1.Arhitectura coruptă imaterială (simbolică) în oraşul contemporan
românesc
5.1.1.Arhitectura coruptă ideologic în Bucureştiul contemporan
5.2.Arhitectura coruptă material (fizic) în oraşul contemporan românesc
5.2.1.Anchetă sociologică. Hanul Solacolu din Bucureşti
DEFINIREA PROBLEMEI
Contextul istoric
Contextul actual şi juridic
SCOPUL CERCETĂRII
OBIECTIVELE CERCETĂRII
IPOTEZE
METODELE ŞI TEHNICILE DE INVESTIGARE
Criterii de selecţie a eşantioanelor
Motivaţia alegerii metodei de cercetare
REZULTATELE AŞTEPTATE
6
REZULTATELE STUDIULUI
INTERPRETAREA REZULTATELOR
CONCLUZII ale anchetei sociologice asupra
Hanului Solacolu din Bucureşti
CAPITOLUL 6
REABILITAREA ARHITECTURII CORUPTE
6.1.Reabilitarea, repere conceptuale
6.1.1.Definirea termenului “reabilitare” şi sensul utilizat în lucrare
6.1.2.Conceptul de diagnoză în reabilitare
Arhitectura coruptă, „pacient” al comunităţii
Rolul societăţii în reabilitarea arhitecturii corupte
6.2.Posibilităţi de reabilitare a arhitecturii corupte
6.2.1.Reabilitarea prin intervenţie fizică
Contextul ca obstacol în succesul reabilitării arhitecturii corupte
Reabilitarea prin “reconstrucţie radicală”
Reabilitarea, ca modalitate de reconciliere cu trecutul istoric
Reabilitarea prin reactivarea memoriei
Reabilitarea prin intermediul “arhitecturii narative”
Reabilitarea prin reactivarea valorii de utilizare contemporană
6.2.2.Reabilitarea prin intervenţie socială
Realibitarea prin implicarea comunităţii
Reabilitarea prin cultură
6.3.Reconcilierea cu arhitectură coruptă
7
CONCLUZII
Contribuția științifică a tezei și direcții viitoare de cercetare
BIBLIOGRAFIE
LISTA FIGURILOR
ANEXE
Ghid de Interviu Individual, semistructurat, pe teren (rezidenţi)
Ghid de Interviu de Grup, semistructurat (nerezidenţi)
Lista Participanţilor la interviuri
8
REZUMAT
În anul 2014, în cursul unui interviu, Mario Botta afirma: „Arhitectura este
întotdeauna, uneori în mod necruţător, expresia formală a istoriei și a societății. Este
imposibil să ne gândim la un oraș fizic detașat de un oraș social. Organizarea spațiului este
oglinda comunității. Când vorbim de ‘arhitectură urâtă’ trebuie să vorbim, de asemenea,
de ‘comunitate urâtă’”(Botta, 2014, b.)1.
Cuvintele lui Mario Botta punctează sintetic procesul de construcție al acestei teze.
În măsura în care arhitectura este “oglinda” societăţii atunci, aceasta poate fi interpretată,
pe de o parte, ca o reflexie a idealurilor, valorilor, aspiraţiilor unei comunităţi sau, pe de
altă parte, ca reflexie a instabilităţii şi fragilităţii condiţiei umane. Reflexiile “necruţătoare”
ale societăţii “oglindite” în structurile fizice ne îndreaptă atenţia către noi moduri de a privi
şi înţelege arhitectura: dacă o „arhitectură urâtă”, potrivit lui Botta, este asociată unei
„comunităţi urâte” atunci o arhitectură respinsă, repudiată, desconsiderată,
monstruoasă ar putea fi expresia unei societăţi marcate de dezechilibre, de anxietăţi
şi temeri, măcinată de ostilitate şi intoleranţă. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este
înspăimântător, neplăcut sau ostil în viaţa comunităţii se poate transfera mediului construit
printr-un proces de “oglindire”.
Pornind de la perspectiva enunţată teza de faţă este construită pe prezumţia potrivit
căreia arhitectura poate fi personificarea unor dezechilibre, conflicte şi
vulnerabilităţi sociale, fiind asociată (metaforic) cu evenimente negative, neplăcute,
violente ori traumatice petrecute în viaţa şi istoria indivizilor comunităţii în care se
află. Aceasta arhitectură, purtătoare a unor mesaje simbolice negative, inevitabil
controversată, învinovăţită, chiar demonizată de societate, se află în centrul acestei
cercetări iar în cele ce urmează va fi denumită sintetic arhitectura coruptă.
1 În original: “Architecture is always, sometimes mercilessly, the formal expression of history and society. It is impossible to think of a physical city detached from a social city. The organisation of space is the mirror of the community. When we speak of ‘ugly architecture’, we must also speak of ‘ugly community’”.
9
Metafora oglinzii propusă de Botta desemnează în acest context existenţa unei alte
lumi, a conţinuturilor subiective, imaginare, ce transcede limitele spaţiului fizic, oferindu-
ne un instrument al imersiunii în analiza chipurilor noastre reale. Arhitectura este
oglinda societăţii, iar ceea ce vedem reflectat în ea trădează propria noastră istorie de viaţă,
demascată, reflectată în adevărata ei lumină. Reflexiile arhitecturii corupte expun astfel
adevăruri monstruoase, revoltătoare, reprobabile despre condiţia umană, iar dacă dacă
o evităm, dacă o dorim distrusă este pentru că, în loc să ne îndemne la reflecţie, aceasta ne
înspăimântă, demascându-ne vulnerabilitatea.
Conceptul propus de arhitectură coruptă este un concept nou ce urmărește relaţia
tensionată, conflictuală între mediul construit şi mediul social. Indisolubil conectată cu
aspecte multiple ale existenţei umane, arhitectura coruptă este dependentă de o analiză
holistică a societăţii în general, lucru care a favorizat o cercetare orientată în dublu sens: a
arhitecturii transformate prin locuire/utilizare (prin acţiune umană) şi a locuirii/utilizării
influenţate de caracteristicile simbolice ale spaţiului construit. În egală măsură,
arhitectura coruptă este atât realitate fizică, construcţie artificială, capabilă de intimidare
şi dominaţie, dar şi structură simbolică, imaterială, produs al naturii umane, reflexie a
propriilor noastre preconcepţii, temeri şi conflicte.
În mod obişnuit, în interacţiunea cu mediul construit suntem tentaţi să analizăm doar
ceea ce este frumos, ideal, valoros şi să respingem urâtul, neplăcutul, terifiantul,
monstruosul. Aşa cum noţiunea de urât este atribuită esteticii, în biologie este utilizată
noţiunea de boală iar în etică noţiunea de rău, în această lucrare am propus utilizarea
noţiunii de corupţie a mediului construit. În sens larg, semnificația noțiunii de “corupţie”
scoate în evidenţă o atitudine ce contravine moralei şi eticii, care poate determina, ca
fenomen extins, o pervertire a echilibrului social2. “Corupţia”, are deci mai degrabă o
dimensiune socio-morală decât una pur juridică, fiind definită ca o „abatere de la moralitate,
de la cinste, de la datorie; desfrânare, depravare” (DEX, 1996). Prin urmare, apelul la un
2 Etimologic, cuvântul „corupţie” provine din latinescul “corruptio” care înseamnă “putrefacție, descompunere, alterare, deformare” şi în ultimă instanţă “depravare pervertire” (Petit Larousse, 1966). Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte corupţia ca fiind o „abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie; desfrânare, depravare” (DEX, 1996). În mod similar, Dicţionarul Merriam Webster defineşte corupţia drept o „încălcare a integrităţii, virtuţii, a unui principiu moral dat”(Merriam-Webster, 1993).
10
termen moral la origine (larg utilizat în domeniul juridic), ce plasează de la bun început
discursul nostru într-o sferă a eticii şi moralei, se asociază potrivit înţelegerii tezei cu
pierderea integrităţii, distincţiei şi onestităţii mediului construit.
Astfel de spaţii arhitecturale sunt în permanență supuse reanalizării depinzând de
poziția societăţii. Se aduce astfel în discuţie faptul că modul de utilizare, comportamentele,
mentalitățile, cunoștințele, modul de percepere și interpretare concură la formarea unui
spaţiu arhitectural corupt, care se află în contradicţie cu nevoile sociale.
Noţiunea de corupţie a mediului construit este abordată în această lucrare în antiteză
cu un alt termen juridic şi moral, larg utilizat în teoria şi practica arhitecturală:
“reabilitarea”. În limba română, “restaurarea drepturilor”, ca prim sens al cuvântului
“reabilitare” (utilizat de regulă în sfera juridică) este secondat de sensul figurat al
termenului care presupune o “restabilire, redobândire a bunei reputații “ sau “a (-și)
restabili prestigiul știrbit” (DN, 1986). Prin urmare, reabilitarea, presupune repunerea în
drepturi şi refacerea, restabilirea prestigiului în fața comunității.
În ceea ce priveşte mediul construit termenul de reabilitare este utilizat de multe ori
în mod eronat pentru a îndreptăţi acţiuni ori intervenţii de factură creativă, adesea
radicale, care solidifică şi perpetuează problemele acestuia, neglijându-se faptul că
înţelegerea corectă a semnificaţiei actului reabilitării presupune o revenire la o stare
anterioară (fizică sau morală), superioară celei actuale, dar pierdută în timp. Prin
urmare, potrivit înţelegerii tezei, procesul “reabilitării” arhitecturii corupte presupune nu
doar intervenţii asupra materialităţii unui edificiu ci reorientarea pozitivă a
semnificaţiilor negative, reconcilierea societăţii cu acesta şi recuperarea sa prin metode
care urmăresc restaurarea demnităţii şi autorităţii morale. Cu alte cuvinte, o abordare
atentă a reabilitării mediului construit corupt nu este doar o “simplă modificare, subiectivă
a unei structuri existente, nici o succesiune de operaţii cu caracter tehnic destinate
reparării clădirii“ (Crişan, 2004) ci un proces complex, care presupune o reabilitare a
prestigiului pierdut în cadrul oraşului dar, mai ales, în mentalitatea oamenilor, a unei
arhitecturi, adesea ‘condamnate’ la moarte, dispreţ, neglijare sau maltratare (ibidem.).
Plecând de la aceste reflecţii, analiza corupţiei şi reabilitării, abordate ca opoziție
dialectică între două fenomene, doreşte să atragă atenţia către un ‘alt’ mod de a înţelege
11
arhitectura, care aprofundează perspectiva unei relaţii dinamice, conflictuale între mediul
social şi obiectul material, fenomenul de atracţie-respingere dintre aceşti doi actori fiind
punctul de plecare într-o analiză ce îşi propune atât înţelegerea a ceea ce se comunică
prin intermediul “corupţiei arhitecturale” cât şi căutarea posibilităţilor de “reabilitare” a
mediului construit corupt.
Obiectivele cercetării
Analiza unei arhitecturi a “negativului” este o incursiune captivantă şi tulburătoare ce
are ca scop nu numai identificarea semnificaţiilor asociate obiectului arhitectural ci, mai
ales identificarea vulnerabilităţilor psihicului uman şi explicarea reacţiilor, aparent
necontrolate şi iraţionale orientate împotriva mediului construit. Lucrarea analizează
diferite interpretări ale arhitecturii corupte, dar şi felul în carea societatea acţionează
pentru a exclude sau pentru a corecta ceea ce nu este conform cu propriile idealuri, valori
şi aşteptări. Ne-am propus astfel, să deslușim contextul care a determinat mutaţia
semnificaţiei acestei arhitecturi, precum și impactul acesteia asupra colectivităților umane.
Cercetarea care a condus la teza de faţă are ca obiectiv principal obţinerea de noi
cunoştinţe asupra fenomenelor şi acţiunilor observabile relaţionate cu arhitectura
coruptă, explicarea lor şi identificarea căilor de corectare a percepţiei negative
asupra acestei arhitecturi.
Pentru aceasta, teza și-a propus următoarele obiective intermediare:
1. Înţelegerea a “ceea ce se comunică” prin intermediul corupţiei arhitecturale
Investigarea felului în care semnificaţia mediului construit corupt influenţează fiinţa
umană.
Investigarea felului în care fiinţa umană acţionează asupra mediului construit corupt
şi identificarea semnificaţiilor acestor acţiuni.
2. Identificarea căilor de corectare a percepţiei negative asupra acestei arhitecturi
Formularea unui set de recomandări ce pot fi utilizate ca “posibil instrument” pentru
reconciliere, educare, informare şi responsabilizarea a fiecăruia dintre noi, în scopul
comun de a ‘reabilita’ disfuncţiile mediului construit.
12
Deşi spaţiul arhitectural corupt este în mod evident un spaţiu mental (imaginar),
reflexia unei societăţi afectate, destabilizate, nu este nimic mai fals decât ideea că această
”realitate” este privită de indivizi printr-un filtru obiectiv şi neutru. Percepţia acestei
arhitecturi este deformată, dominată de subiectivitate, de interpretări şi speculaţii, de
semnificaţii tulburătoare, fiind generatoare de anxietăţi, temeri şi pericole necunoscute.
Aceasta distorsiune perceptivă, datorată în principal incapacităţii umane de a separa
simbolul negativ de prezenţa fizică, materială a obiectului arhitectural, este o primă
observaţie pe care se fundamentează acest studiu. Plecând de la această observaţie teza va
încerca să caute un răspuns pentru o serie de întrebări care se formulează de la bun
început:
Putem fi influențați involuntar de conținutul simbolic al arhitecturii?
Care este impactul acesteia asupra psihicului uman?
Care sunt mecanismele care conduc către receptarea negativă a spaţiilor arhitecturale?
Percepţia negativă a unui obiect arhitectural corupt presupune aproape întotdeauna
şi o acţiune a societăţii asupra sa. Prin urmare, o nouă întrebare se naşte din întrebările
anterioare:
Care sunt consecinţele acestei receptări negative a arhitecturii corupte?
Aceste interogaţii formulează o singură întrebare fundamentală pentru studiul nostru
şi anume: Cum influenţează arhitectura coruptă societatea şi cum influenţează
societatea arhitectura coruptă?
Teza de doctorat este structurată în şase capitole cărora li se adaugă concluziile.
Capitolele 1 şi 2: “Arhitectura coruptă: definire şi clasificare” şi “Potenţialul simbolic
şi imaginativ al arhitecturii corupte” constituie prima parte a lucrării, care situează
conceptul de arhitectură coruptă într-o sferă a simbolizării, a descifrării semnificaţiilor
subiective pe care le personifică mediul fizic. Această parte a lucrării se concentrează pe
înţelegerea arhitecturii, asemeni înţelegerii ştiinţei, limbajului, religiei, artelor vizuale, ca
pe un sistem de semne şi simboluri, investigând felul în care fiinţa umană atribuie
semnificaţie mediului construit. Capitolele 3 şi 4: “Atitudini şi comportamente agresive
în spaţiul construit corupt” şi “Atitudini şi comportamente agresive pasive în spaţiul
construit corupt” se concentrează asupra analizei semnificaţiei atitudinilor, dar mai ales
13
comportamentelor umane în confruntarea cu arhitectura coruptă. Ultima parte a lucrării
investighează felul în care un spaţiu încărcat cu semnificaţii negative poate fi reconsiderat,
acceptat, reinterpretat și reasumat atribuindu-se un nou sistem de semnificaţii. Pentru
acest lucru s-a considerat necesară realizarea unei anchete sociologice, dezvoltată în
capitolul Capitolul 5: “Prezenţe ale arhitecturii corupte în oraşul contemporan
românesc”. Prin intermediul analizei unor spaţii arhitecturale corupte din România și a
investigaţiei sociologice pe de-o parte, se testează ipotezele tezei şi pe de altă parte, se
deschide perspectiva unei noi direcţii de analiză ce presupune recuperarea acestei
arhitecturi. Această direcţie de analiză este dezvoltată în Capitolul 6: “Reabilitarea
Arhitecturii corupte”. În acest capitol final se aplică rezultatele generate anterior,
analizându-se posibilităţile de recuperare şi ‘vindecare’ a arhitecturii corupte, propunându-
se un set de recomandări ce urmăresc reconcilierea mediului social cu mediului construit
corupt.
Capitolul 1 se referă la conceptul de corupţie și semnificațiile acestuia, urmărind
definirea şi realizarea unei clasificări a spaţiilor arhitecturale corupte.
Analiza porneşte de la sensurile de dicţionar ale cuvântului ajungând până la felul în
care asociem termenul mediului construit, susţinut prin trimiteri bibliografice. Deşi
literatura de specialitate (şi nu numai) analizează spaţii şi obiecte arhitecturale utilizând o
serie de termeni diferiţi cum ar fi: „dificil”, „negativ”, „corupt”, „contaminat”, „infectat”,
„conflictual”, „patologic”, observăm că, în ciuda diversității terminologice, toate aceste
studii tratează un subiect comun: mediul construit dominat de un puternic caracter
negativ. Aceste aspecte conduc către o clarificare utilă temei noastre: arhitectura coruptă
include o serie de spații ce personifică dar şi generează controverse fără de sfârşit datorită
semnificaţiilor negative asociate (amintiri traumatice, funcţiuni improprii, evenimente
neplăcute, conflicte sociale). Arhitectura coruptă este privită cu ostilitate şi intoleranţă
fiind profund respinsă, desconsiderată, condamnată şi agresată într-un anumit
moment al existenţei ei.
Complexitatea cercetării teoretice a arhitecturii corupte constă în înţelegerea dublei
perspective din care poate fi privit mediul construit: ca realitate fizică (ca obiect/produs
14
arhitectural) şi ca entitate imaterială (simbolică). În analiza arhitecturii corupte, pe
primul plan aşezăm nu atât obiectul de arhitectură, cât semnificaţia pe care acesta o are
pentru subiect: arhitectura este înţeleasa sub forma unui mesaj, supus unui proces de
codificare, având capacitatea de a comunica semnificaţii complexe. Pe de altă parte, se
evidenţiază dimensiunea materială a arhitecturii corupte, marcată de caracteristici vizibil
negative cum ar fi dificultatea în utilizare, exploatare, probleme ale designului, starea de
degradare, utilizări sau funcţiuni inacceptabile. Aceste spaţii, prin intermediul aspectului
lor tridimensional, de cele mai multe ori puternic degradat, mutilat, vandalizat, transmit
mesaje şi semnale simbolice negative ce fac trimitere către contextul care a condus la
aceasta degradare profundă a materialităţii. Aspectul tridimensional al spaţiilor corupte
materiale devine adesea asociat cu degradarea morală şi materială a unor comunităţi
iresponsabile, imorale, ori aflate într-o situaţie de destabilizare; aceasta arhitectură, ajunsă
în pragul colapsului, se devalorizează pierzându-şi prestigiul şi reputaţia originare.
Prin urmare, arhitectura coruptă nu simbolizează ceva clar, uşor de determinat ci este
mai degrabă produsul unui cumul de semnificaţii reprezentate simultan. O primă concluzie
care decurge din aceste lucruri este ca arhitectura coruptă este dependentă de felul în
care societatea o percepe şi interpretează dar şi societatea, la rândul ei, este
influenţată de “puterea” pe care o exercită arhitectura coruptă prin intermediul
materialităţii sale.
Capitolul 2 investighează felul în care fiinţa umană atribuie semnificaţie mediului
construit corupt. Arhitectura coruptă, fiind un ‘preaplin’ de sensuri şi înţelesuri, este
considerată mai degrabă un sistem de semne şi simboluri, ‘o stare a minţii’, profund
dependentă de modul de a gândi, imagina şi a îşi aminti fiinţă umană. Capitolul
investighează felul în care fiinţa umană lecturează configuraţia mediului construit după
regulile imaginarului simbolic, pornind de la o serie de teorii din domeniul arhitecturii, dar
şi al altor discipline, ce au în centrul interesului omul (filosofia, critica de artă, psihologia
socială, sociologia şi antropologia culturală) şi care ridica întrebarea: cum poate fi
înţeleasă arhitectura ca ‘produs’ social şi cultural?
Descifrarea semnificaţiilor arhitecturii corupte porneşte de la analiza obiectului corupt,
controversat, tabú, continuând cu fragmente ale obiectelor arhitecturale corupte pentru a
15
ajunge în final la obiecte şi spaţii arhitecturale corupte. O concluzie care se trage din studiul
semnificaţiei obiectelor personale corupte este ca gestionarea semnificaţiei acestora se
realizează prin intermediul aspectelor emoţionale şi afectivităţii umane resimţite la nivel
individual, şi mai puţin prin prisma controverselor colective. Însă, spre deosebire de
obiectele personale, fragmentele şi obiectele arhitecturale corupte, zugrăvesc traumele
colective nu doar pe cele personale. Cu toate acestea, fiinţa umană, prin intermediul
contactului fizic, senzorial cu arhitectura, o încărca pe cea din urmă cu o nouă “putere”,
transformând-o din obiect colectiv în obiect cu care formează o experienţă personală,
individuală. Prin urmare, arhitectura coruptă este experimentată, analizată şi
interpretată prin intermediul filtrului personal (emoţional şi afectiv).
Analiza fragmentului şi obiectului arhitectural deschid perspectiva înţelegerii
arhitecturii corupte sub forma unui bun material, ce aparţine unei persoane sau
colectivităţi, dar, mai ales, sub forma unei reflexii a societăţii şi culturii din care face
parte, un ‘produs’ cultural şi social, pe care ‘actorul’ social îl schimbă, transformă,
construieşte sau distruge, cu care stabileşte relaţii, de care se ataşează sau pe care îl
respinge. Spre urmare, se arată că relaţia pe care fiecare dintre noi o avem cu arhitectura
depinde de bagajul de semnificaţii, informaţii, de sistemele de citire şi interpretare, de
preconcepţii, memorie, mituri şi ritualuri, într-un cuvânt de sistemele noastre subiective
şi imaginative.
O altă direcţie investigată de acest capitol este cea a înţelegerii şi interpretării
spaţiului arhitectural prin intermediul mecanismelor memoriei, afectată de amnezie ori de
reprimare, ceea ce poate explica o anumită senzaţie de stranietate asociată spatiilor
corupte. O constatare care se conturează din această analiză este aceea că arhitectura
coruptă nu îşi regăseşte moralitatea prin uitare, reprimare, trecerea timpului ori
pasivitate; singura modalitate prin care aceasta se poate vindeca este acţiunea, nu lipsa de
iniţiativă.
Capitolul 3 se concentrează asupra analizei semnificaţiei atitudinilor, dar, mai ales, a
comportamentelor umane agresive în confruntarea cu arhitectura coruptă. Se porneşte de
la constatarea faptului că percepția subiectivă a societăţii poate avea ca efect o intensă
respingere a arhitecturii corupte. Acest lucru se traduce în incapacitatea fiinţei umane de a
16
relaţiona pozitiv cu spaţiul arhitectural corupt. Arhitectura coruptă este percepută, într-o
anumită unitate de timp, ca un factor agresiv pentru societate, fiind intens nedorită şi
adesea acuzată pentru destabilizarea socială, pentru erorile umane, pentru dezordine,
anarhie şi disfuncţiile sociale.
În confruntarea cu indezirabilul, fiinţa umană reacţionează de regulă în două moduri:
prin acţiune sau prin evitare. În ceea ce priveşte acţiunea, în aproape toate situaţiile în
care oamenii se confruntă cu arhitectura coruptă, comportamentele orientate spre
distrugere şi eliminare ocupă un rol central. Arhitectura coruptă este în mod automat
respinsă şi supusă unor acţiuni violente (fie ale societăţii civile, fie ale autorităţilor). Deşi
comportamentul violent este adeseori acuzat şi etichetat ca iraţional observăm faptul că,
cel mai adesea, acţiunile violente împotriva arhitecturii corupte au un scop foarte precis şi
motive bine conturate. Proiecţia violenţei din interiorul grupului social către un element
din mediul fizic este încărcată cu semnificaţie simbolică: arhitectura coruptă este
considerată „vinovată” şi „ucisă” pentru a elimina odată cu ea semnificaţiile pe care le
încorporează. Distrugerea poate fi deci asociată răzbunării sau unui act justiţiar, de
îndreptare al unui rău general acceptat.
Eliminarea arhitecturii corupte este adesea urmărită şi acompaniată în masă, de
multe ori realizându-se descrieri elaborate în mass-media. Ca întruchipare concretă a unei
traume, unei crize sau a unei tranziții, distrugerea unei clădiri poate lua astfel forma unui
‘ritual de purificare’, ca o condiție necesară pentru a transforma locul într-o tabula rasa.
Remarcăm felul în care oamenii se raportează, de data aceasta prin acţiune, la
semnificaţia încorporată în obiectele corupte: distrugerea materialităţii corupte se
bazează pe credinţa că dispariţia unui obiect arhitectural ar determina dispariţia
problemei de fond. Cu alte cuvinte, “iluzia” că eliminarea contextului fizic poate
vindeca tot răul social asociat este cea care dă semnificaţie acestor acţiuni.
Capitolul 4 analizează felul în care reacţionează societatea în momentul în care îi
lipsesc mijloacele de a elimina o clădire coruptă. Atunci când dorinţa distrugerii este
intensă, însă imposibil de realizat, ostilitatea faţă de arhitectura coruptă poate avea ca efect
evitarea şi ‘condamnarea’ acesteia la o moarte lentă.
17
Astfel, studiul identifică o altă caracteristică comportamentală a fiinţei umane în
confruntarea cu mediul construit corupt: agresivitatea pasivă. Acest termen (împrumutat
din domeniul psihologiei) nu presupune, în mod automat, suprimarea agresivităţii, ci doar
manifestarea ei pe căi ocolite. În contextul studiului, agresivitatea pasivă se manifestă cel
mai adesea prin abandon, aparentă indiferenţă, uitare în ruină, într-un cuvânt prin
neglijare. Neglijarea, nu este însă, la prima vedere, o formă de comportament agresiv,
putând fi, cel mult, identificată ca o atitudine negativă. Totuşi, această atitudine agresiv-
pasivă poate avea aceeaşi rezoluţie finală: distrugerea arhitecturii corupte prin
condamnarea la auto-ruina şi în mod evident, la dispariţie.
În egală măsură, agresivitatea pasivă se poate manifesta doar pe teritoriul
imaginaţiei. Atunci când orice tip de agresiune asupra arhitecturii corupte este imposibilă,
fiinţa umană găseşte căi, chiar şi virtuale, de eliminare a acesteia. În acest context, simpla
imaginare, sugestie sau simulare virtuală a distrugerii poate avea semnificaţia unei
purificări a spaţiului corupt, o eliberare a acestuia de sub povara semnificaţiilor
negative.
Capitolul 5 se concentrează pe analiza unor spaţii arhitecturale corupte din România.
Această investigație porneşte de la o serie de edificii reprezentative ale regimului comunist
ce raman puternice, concrete în memoria locală ca simboluri ale mutilărilor şi ambiţiilor
megalomanice ale conducătorului care le-a edificat. Deşi arhitectura coruptă depune
mărturie, reamintindu-ne permanent faptul că nu ne putem debarasa de trecut precum de
o haină uzată (Mihali, 2010), majoritatea populației nu doreşte păstrarea amintirii
regimului totalitar. Patrimoniul socialist s-a situat astfel în afara unui proces al reabilitării
reputaţiei, cronicizând în mentalul colectiv o anume decadenţă a sa. Suprapunerea peste
forma fizică a arhitecturii a unor tensiuni interne, traume latente, adânceşte (la nivelul
simbolisticii urbane) colapsul şi distorsiunea identităţii sale, spaţiul construit corupt
devenind un depozitar tăcut ale efectelor traumatice, insensibile orice formă de tratament.
Aceste “monumente non-memoriale”, spaţii ale excesului material şi simbolic, sunt urme
ale unui trecut despre care putem spune atât că a trecut (de care ne-am detaşat) cât şi că nu
a trecut (continuând prăbuşirea “unui proiect istoric total în toate fragilităţile construcţiilor
noastre individuale şi colective”), (Mihali, 2010).
18
Peste multe situri corupte din țara noastra s-a aşternut în timp uitarea şi tăcerea.
Punem “muţenia” de azi a acestor obiecte corupte, în care am înmagazinat traumele şi
reprimările noastre, pe seama progresului şi evoluţiei, însă la o privire mai atentă
observăm că sunt puţine monumentele asociate vechii dictaturi reintegrate în mod
veritabil în spaţiul social, lucru ce le dezvăluie slăbiciunile şi toxicitatea. Astfel, o serie de
clădiri corupte nu se află într-o stare de funcţionare sau conservare adecvată, lucru care
produce o dublă agresiune ţesutului urban, o dată prin durabilitatea statutului lor ideologic
şi o dată prin rezultarea unor spaţii oprimante şi deprimante, desfigurate de neîntreţinere
şi degradare. Distrugem astfel moştenirea traumatică, dacă nu prin acţiune concretă, atunci
prin nepăsare şi indiferenţă.
O a doua direcţie trasată de acest capitol este a corupţiei materiale. O serie de studii
de caz au identificat felul în care unele disfuncţii fizice, simbolice sau interconectate ale
mediului construit aruncă în derizoriu, ruină şi degradare edificii de o valoare inestimabilă.
Pe fondul destabilizării sociale sau politice, ocuparea abuzivă (ori tolerată de autorităţi ) de
către utilizatori agresivi a unor cladiri valoroase (cum ar fi Hanul Solacolu, Moara lui Assan,
Hala Matache Măcelaru) transformă aceste situri în ‘ruine vii’, ce au în comun atât o
prăbuşire fizică rapidă cât şi un declin moral. Aceste spaţii, aduse într-o stare de maximă
degradare, scad vertiginos în ochii societăţii devenind profund repudiate. În acest context
sumbru, demolarea, ca formă de salvare pentru populaţia zonei, este văzută ca soluţie
ultimă, ce creează şansa creşterii calităţii locuirii.
Dinamica schimbărilor sociale, destabilizarea socio-politică, situaţiile de criză, pot
conduce către o instabilitate a vieţii sociale, contrazicând continuitatea structurii materiale.
Astfel, nu doar cei ce au autoritate pot modifica structurile construite dar şi cei care sunt
(aparent) lipsiţi de influenţă pot avea un rol determinant în soarta unui edificiu. Acest
lucru devine evident prin rezultatele anchetei sociologice centrată pe clădirea Hanului
Solacolu din Bucureşti, analiză dezvoltată în acest capitol. Această clădire, a cărei mutaţie şi
devorare progresivă a materialului, asociată iresponsabilităţii rezidenţilor, este încă aflată
într-un proces letal de auto-distrugere. Prin intermediul aspectului său fizic, clădirea,
ajunsă în pragul colapsului, este intens respinsă, desconsiderată, dar mai ales evitată de
către societate. Mutilarea extremă, vandalizarea, degradarea profundă, într-un cuvânt
aspectul fizic general al acesteia, devine asociat şi chiar confundat cu degradarea morală
19
şi materială a rezidenţilor săi imorali. Această ultimă constatare ne conduce către o
reîntoarcere la observaţia de la care porneşte teza: imposibilitatea separării semnificaţiei
arhitecturii corupte de aspectul său fizic. Prin intermediul mutaţiei materialului, clădirea
Hanul Solacolu transmite semnale negative ce fac trimitere către problema socială de fond:
degradarea morală şi materială a fostei comunităţi etnice rezidente, cauzată de lipsa unui
control social adecvat.
În Capitolul 6 susţinem că arhitectura coruptă ne reaminteşte de faptul că în spatele
formei fizice se ascunde o ‘altă realitate’ care contestă certitudinile şi expune lucruri
scandaloase, monstruoase, inacceptabile despre propria noastră condiţie “coruptă”. Într-un
anumit fel, arhitectura coruptă declanşează în fiecare dintre noi sentimentul straniu al unor
primejdii permanente şi, dacă ne înspăimântă, e, fără îndoială, pentru că (re)activează
propriile noastre refulări. Arhitectura coruptă nu ne oferă ‘confortul’ de a ne distanţa
de propriile probleme şi dileme, confruntându-ne în permanenţă cu aspectele
negative prezente în fiinţa umană.
Totuși, ar fi eronat să înscriem arhitectura coruptă într-o sferă ce include doar un
registru negativ. Într-adevăr, acest discurs asupra spaţiului arhitectural corupt se
încadrează în sfera unei devieri de la echilibru şi normalitate. Imageria acestui “monstru”
bântuind bunul simţ social tinde să excludă ceea ce nu este conform din comunitatea
umană. Ea tinde, în egală măsură, să ne facă să uităm că ceva se comunică prin intermediul
“corupţiei”, ceva ce noi refuzăm adesea să auzim, pentru a apăra un echilibru precar sau o
ordine socială cangrenată. Arhitectura coruptă ne plasează astfel în faţa unei probleme de
neocolit: aceea a confruntării cu propria condiţie coruptă. Mutilarea, distrugerea,
eliminarea, neglijarea, abandonul, deşi la prima vedere par nejustificate şi iraţionale,
primesc în această nouă lumină o altă semnificaţie: fiinţa umană caută în permanenţă să
îşi vindece propriile tulburări, însă adesea foloseşte mijoace inadecvate.
În momentul în care privim arhitectura coruptă nu ca problemă, ci ca soluţie la o criză
din cadrul vieţii sociale, am putea începe să conştientizăm faptul că reabilitarea sa
(înţeleasă în sensul redobândirii bunei reputaţii şi a prestigiului pierdut) este o condiţie
sine qua non pentru reabilitarea fiinţei umane. Aceste constatări ne conduc către
formularea unei observaţii importante: dacă presupusa corupţie de care suferă
20
arhitectura este reflexia propriei noastre corupţii, vindecarea acesteia se poate
obţine prin intermediul unei strategii similare vindecării afecţiunilor umane. Prin
urmare, reabilitarea, nu presupune doar transformarea arhitecturii corupte prin intervenţii
asupra materialităţii sale ci angajarea într-un proces complex care impune şi o intervenţie
asupra întregului context social. Aducerea la viaţă şi reorientarea pozitivă a semnificaţiilor
arhitecturii corupte nu poate fi realizată decât cu efortul comun al tuturor actorilor
cointeresaţi de reabilitarea sa (specialiştilor, autorităţilor, proprietarilor, rezidenţilor şi
comunităţii) în scopul de a îmbunătăţi calitatea vieţii întregii societăţi.
Ancheta sociologică care a investigat felul în care oamenii interpretează clădirea
Solacolu din Bucureşti a concluzionat faptul ca ostilitatea mediului construit imobilizează
întreaga societate într-o stare de pasivitate, neajutorare şi victimizare. Mai mult decât
atât, societatea nu este conştientă de posibilităţile de reabilitare a clădirii ori de
propria capacitate de schimbare. Din aceste constatări decurg recomandările propuse în
ultima parte a tezei, care vizează o abordare integrată a unor măsuri de reconstrucţie
socială cât şi de regenerare urbană. Această abordare unificată este, în opinia noastră,
necesară reconcilierii fiinţei umane cu arhitectura coruptă. Prin confruntare, acceptare,
asumare, reinterpretare, acţiune comunitară, arhitectura coruptă poate fi folosită ca
instrument pentru transformarea profundă a societăţii devenind astfel, din spaţiu corupt -
generator al schimbării sociale.
Studiul arhitecturii corupte presupune, de fapt, studiul fiinţei umane confruntată cu
propriile dezechilibre, precarităţi, corupţii pe care nu le poate înfrunta, accepta şi vindeca.
Este adevărat că, aşa cum analizează această lucrare, de multe ori această arhitectură poate
fi considerată un eşec deoarece corupţia, blocajul, indezirabilitatea au tendinţa de a se
croniciza. Totuşi, demersul acestei teze reprezintă o încercare de conştientizare a
importanţei unei arhitecturi înţeleasă ca depozit de semnificaţii, dar şi ca produs social
asupra căruia se pot aplica măsuri sociale. Dacă se are în vedere rezolvarea problemelor
sociale concomitent cu intervenţiile arhitecturale efectele negative proiectate de
arhitectura coruptă asupra comunităţilor, şi invers, pot fi diminuate. Obiectul arhitectural
care se naşte din acest proces este centrat pe alte justificări decât cele raţionale, cantitative;
este un obiect care îşi recuperează demnitatea, având ‘puterea’ de a juxtapune într-
un singur corp mai multe straturi de semnificaţie.
21
BIBLIOGRAFIE (selectivă)
*** Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, 1996. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers Enciclopedic
*** Librairie Larousse, 1966. Petit Larousse. 24th ed. Paris: Phaidon
Aijmer, G., 2000, Introduction. În Aijmer, G., Abbink, J., ed. Meanings of Violence. Oxford, New York: Berg. pp: 1-21
Alexander, C., 1979. The Timeless Way of Building. New York : Oxford UP.
Altman, I, Chemers, M., 1980. Culture and Environment, Monterey, CA: Brooks / Cole
Amerlinck, M., J., 2001. Architectural anthropology. Westport, CT: Bergin & Garvey
Andreescu, I., Gaivoronschi, V., 2009. Identitate şi alteritate în spaţiul urban. Bucureşti: Arhitext
Appadurafs, A., 1988. The Social Life of Things . Cambridge: Cambridge University Press
Bachelard, G., 2003. Poetica spaţiului. Bucureşti : Paralela 45
Baris, R,, 2001. The Rape of Bucharest: Architecture as Performance and Mythology. În Tradition and Modernity in Romanian Culture and Civilization, 1600-2000, Oxford, Portland. pp.158-168
Bates, D. G., Plog F., 1990. Cultural Anthropology. New York : McGraw-Hill
Baudrillard, J., 2008, b. Simulacre și simulare. Cluj : Panopticon
Baudrillard, J., Nouvel, J., 2005. Obiectele singulare. Filosofie şi arhitectură. Paideia: Bucureşti
Belting, H., 2007. Antropología de la imagen. Madrid: Karz Editores
Benjamin, W., 2007. Critique of Violence. În Reflections, Essays, Aphorisms, Autobiographical Writings. New York: Schoken Books
Bevan, R., 2006. The distruction of memory, Architecture at War. London: Reaktion Books Ltd
Botta, M., 2014, b., Architecture in Times of Globalization. Interviu de Marco Nereo Rotelli, http://www.artein.it/?tag=mario-botta, [Accesat la: martie 2014]
Boyer, M., C., 1994. The City of Collective Memory: Its Historical Imagery and Architectural Entertainments. Cambridge Mass: MIT Press.
Boza, M., 2003. Psihologia Socială, nr. 11/2003. Bucureşti : Polirom
Boza, M., 2012. Atitudinile sociale si schimbarea lor. Bucureşti : Polirom
Brooker, G., Stone, S., 2004. Rereadings: Interior Architecture and the Principles of Remodelling Existing Buildings. London: RIBA Enterprises
22
Brooker, G., 2006. Infected Interiors: Remodelling Contaminated Buildings. Disponibil la: http://idea-edu.com/wp-content/uploads/2013/01/2006_IDEA_Journal.pdf. [Accesat la: ianuarie 2014]
Buchli, V., 1999. An Archaeology of Socialism (Materializing Culture). Oxford: Berg
Buchli, V., 2013. An Anthropology of Architecture. London: Bloomsbury
Buchli, V., Lucas G., 2001. Between Remembering and Forgetting. În Archaeologies of the Contemporary Past. London : Routledge
Buda, O., 2014. Marginalul: un destin antropolgic urban. Revista de Antropologie Urbană nr.4. Bucureşti : Oscar Print
Cantacuzino, Ș., 1989, Re/Architecture, Old Buildings/New uses. New York: Abbeville Press
Cantacuzino, Ș., 2001, Despre o estetică a reconstrucţiei. Bucureşti: Paideia,
Carlson, A., 1994. Existence, Location, and Function: The Appreciation of Architecture. În Mitias, M., ed. Philosophy and Architecture. Amsterdam: Editions Rodopi
Cassirer, E., 1994. Eseu despre om – O introducere în filosofia culturii umane. București: Humanitas
Castucci, A., 2010, The value of places. În Explorations in Space and Society, Nr. 18 , Disponibil la: www.losquaderno.ne. [Accesat la: februarie 2015]
Cernat, V., 2005. Psihologia stereotipurilor, Iaşi : Polirom
Chelcea, S., 2006. Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Editura Economică
Chelcea, S., 2008. Atitudinile sociale. În Chelcea, S., ed. Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii. Iaşi: Polirom
Coates, N, 2012. Narrative Architecture (Architectural Design Primer). UK : John Wiley & Sons
Colb, E., 2010. Cultural heritage in conflict. În World heritage cityes of the Middle East, disponibil la: http:// repository. upenn. edu/cgi/ viewcontent.cgi? article= 1139& context.hp_theses. [Accesat la: august 2015]
Coleman, N., 2005. Utopias and Architecture. London: Routledge
Connerton, P., 2009. How Modernity Forgets. Cambridge : Cambridge UP
Connerton, P., 2011. The Spirit of Mourning: History. Memory and the Body. În Social Science. Cambridge : Cambridge University Press
Crișan, R., 2004. Reabilitarea locuirii urbane tradiţionale. Bucureşti: Paideia
Cuciumeanu, R., 2010. Prezența trecutului recent: traiectorii reprezentaționale și configurații valorice în cultura urbană. În Societatea Reală. Nr. 2/2010. disponibil la: http://societateareala.com. [Accesat la: august 2015]
Demandt , A., 1997. Vandalismus. Berlin : Siedler
23
Derer, A., H., 2007, A fi sau a nu fi ruină; Imobilul din strada Demetru Ion Dobrescu numărul 5, În Derer, H., ed. Un alt fel de istorie, Valente culturale ale patrimoniului construit. Bucureşti: editura Universitară Ion Mincu
Derrida, J., Benjamin, W., 2004. Despre violență. Bucuresti: Idea
Domanska, E., 2006. The material presence of the past. În History and Theory. Nr. 45 pp:337-348. disponibil la: http://www.staff.amu.edu.pl. [Accesat la: mai 2014]
Domenig, G., 2002. Confronting the architecture of evil. Milan: Domus 847, April.
Eco, U., 1982. Tratat de semiotica generală. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică.
Faulkner, W., 1996. The Tangible Past. London: University of California Press
Fitzpatrick K., LaGory M. 2000. Unhealthy Places: The Ecology of Risk in the Urban Landscape. London: Routledge
Foucault, M., 2001. Altfel de spaţii. Theatrum philosophicum. Studii, eseuri, interviuri, 1963-1984. Cluj-Napoca : Casa Cărţii de Ştiinţă
Frampton, K., 2010, Modern Architecture. A Critical History. London: Thames&Hudson Ltd
Freud, S., 1996 [1986]. The Aetiology of Hysteria. În The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud. Hogarth Press. Vol. 3. pp. 204- 211
Freud, S., 2003[1899]. b. The Uncanny. London : Penguin Classics
Freud., S., 2010 [1921]. Psihologia maselor şi analiza Eului. Trad. George Purdea şi Vasile Dem. Zamfirescu. În Opere Esenţiale, vol. 9. Bucureşti: edituraTrei
Gardiner, J.,1993. Defining Corruption. În Maurice Punch, et al., eds., Coping with Corruption in a Borderless World. Boston: Kluwer
Gell, A., 1998. Art and Agency: An Anthropological Theory. Oxford: Clarendon Press
Girard, R., 1986. The Scapegoat. London: Athlone
Girard, R., 2005. Violence and the sacred.. London, New York: Continuum
Golu, M., 1998. Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist, În Arhivele totalitarismului, an VI, nr. 2-3/1998, INST
Grigorovschi, M., Grigorovschi, A., 2010. Peisaj urban. Edificii semnal. Disponibil la: http://uac.incd.ro/Art/v1n1a07.pdf. [Accesat la: mai 2015]
Halbwachs, M., 1980 [1922]. The Collective Memory. New York : Harper and Row
Hamber, B., 2003. Healing. În Bloomfield, D., Barnes, T., Huyse, L. ed. Reconciliation after Violent Conflict: A Handbook. Disponibil la: http://www.idea .int/ publication s/ reconciliation /upload/reconciliation_full.pdf. [Accesat la: mai 2015]
Hampl, P., McConkey. J. ed., 1996. Memory and Imagination. În The Anatomy of Memory. An Anthology. Oxford: Oxford University Press. pp. 201-211
24
Harris, N., 1999. Building Lives: Constructing Rites and Passages. London: Yale University Press
Heidegger, M., 2003 [1927]. Fiinţa şi Timp. București: Humanitas
Hubert, H., Mauss, M., 1964 [1898]. Sacrifice: Its Nature and Functions, London: Cohen and West
Humphrey, C., 2002. The Unmaking of Soviet Life: Everyday Economies after Socialism. Ithaca: Cornell University Press
Iluţ, P. 2004. Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Iaşi: Polirom.
Ioan, A., 2000. Khora-Postmodernismul românesc. Bucureşti: Paideia
Ioan, A., 2005. Genius Loci. Djinn al locului. Loc(in)toxic(at). Disponibil la: http://atelier.liternet.ro/articol/2257/Augustin-Ioan/Genius-Loci-Djinn-al-locului-Loc-intoxicat.html. [Accesat la: ianuarie 2014]
Ioan, A., 2010, a. Bucureşti, un oraş deşirat, peticit. Interviu de Florin Şperlea, Observatorul Militar, nr.11 (1044) / 17-23 martie 2010, p.24
Ioan, A., 2010, b. Memorialul Holocaustului şi contextul său. Disponibil la: http://atelier.liternet.ro
Ioan, A., 2013. Arhitectura memoriei. Noua frontieră a spaţiului sacru. București: Igloomedia
Ittelson, W.H., Proshansky, H.M., Rivlin, L.G., Winkel, G.H., 1974. An Introduction to Environmental Psychology. New York: Holt. Rinehart & Winston
Kapferer, J.,N., 1991. Rumors: Uses. Interpretations. and Images. New Brunswick: Transactions
Kenzari, B. ed., 2011. Architecture and Violence, Barcelona: Actar
Konrad, L., 1973. On Aggression. New York: Bantam Books
Lawson, B., 2005. The Language of Space. Oxford : Architectural Press
Layton, R., Stone, P., Thomas, J., 2001. Destruction and Conservation of Cultural Property. London: Routledge
Leach, N., 1999.a. Anestetica (arhitectura ca anestezic). Bucureşti: Paidea
Leach, N., 1999.b. Architecture and Revolution. London: Routlege
Leach, N., 2006. Uitați-l pe Heidegger. București: Paideia
Lefebvre, H., 1991. The Production of Space. Oxford: Blackwell
Libeskind, D., 2012. Architecture is a language (video) conferinţă TEDX, Dublin. 8.09.2012. Disponibil la: http://tedxtalks.ted.com/video/Architecture-is-a-Language-Dani [Accesat la: octombrie 2013]
Lorenzel, A., 1977. Architektonische Symbole und subjektive Struktur. Das Prinzip Reihung. Dortmund: Hrsg. Abt. Universität Dortmund
25
Lynch, K., 1960. The Image of the City. Cambridge: MIT Press
Macdonald, S., 2010. Difficult Heritage: Negotiating the Nazi Past in Nuremberg and Beyond. London: Routledge
Machado, R., 1976. Old buildings as palimpsest. Stamford : Progressive Architecture
Mamdani, M., 2001. When Victims Become Killers. Princeton: Princeton University Press
Markus, T., 1979. Building Conversion and Rehabilitation. London: Butterworth
Merleau-Ponty, M., 1968. The Visible and The Invisible. IL : Northwestern University Press
Mihăilă, R., 2014. Healing the nation. Ground Zero and the critique of Exceptionalism in the Recent American Novel. În Mihăilescu, D., Oltean, R., Precup, M., ed. Mapping Generations of Traumatic Memory in American Narratives. Newcastle: Cambridge Scholars Publishing
Mihali, C., 2001. Inventarea spaţiului. Arhitecturi ale experienţei cotidiene. Bucureşti : Paideia
Mihali, C., 2010. Cum să ne scoatem monumentele din cap? Disponibil la: http://ciprianmihali.blogspot.ro/2010/11/cum-sa-ne-scoatem-monumentele-din-cap.html. [Accesat la: iunie 2014]
Miller, D., 2002. Artifacts and the meaning of things. În Ingold, T., ed., Companion Encyclopedia of Anthropology: Humanity, Culture and Social Life. pp: 397-419. London: Routledge Press
Mises, Ludwig von. 1998 [1949]. Acţiunea Umană. Institutul Ludwig von Mises-ww.mises.ro
Mitchell, W., J., T., 2004. What Do Pictures Want?: The Lives and Loves of Images. Chicago: The University of Chicago Press
Mostaedi, A., 2005. Building Conversion & Renovation. Barcelona: Filabo SA
Muntean, A., Munteanu, A., 2011. Violenţă, traumă, rezilienţă. Iaşi: Polirom
Nae, C., 2015. Moduri de a percepe. O introducere în teoria artei moderne și contemporane. Iași: Polirom
Neamţu, M., Ioan, A., 2010. Politicile memoriei. (Inregistrare video). Dezbatere RFI. Disponibil la: http://inliniedreapta.net/politicile-memorisei-dezbatere-rfi-mihail-neamtu-si-prof-augustin - ioan. [Accesat la: septembrie 2012]
Neamțu, M., 2010. Zeitgeist. Tipare culturale și conflicte ideologice. București: Curtea Veche
Neamțu, M., Tătaru-Cazaban, B. (ed.), 2009. Memory, Humanity, and Meaning. Essays in honor of Andrei Pleșu’s sixtieth anniversary. București: Zeta Books
Norberg-Schulz, C., 1971. Existence, Space and Architecture. London: Studio Vista
Norberg-Schulz, C., 1980. Genius Loci. Towards a Phenomenology of Architecture. New York: Rizzoli
Norberg-Schulz, C., 1985. Habiter. vers une architecture figurative. Paris: Electra Moniteur
26
Patapievici, H., R., 2002 [ 1995]. Zbor în bătaia săgeţii. Bucureşti: Humanitas
Patočka, J., 1988. Le monde naturel et le mouvement de l’existence humaine. Dordrecht : Kluwer Academic Publishers
Philpotts, M., 2014. The Ruins of Dictatorship: Prora and Other Spaces. În Central europe. Vol. 12. Nr. 1. May 2014. pp. 47–61
Pleșu, A., 2013. Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri. Bucureşti: Humanitas
Powell, K., 1999. Architecture Reborn, The conversion and reconstruction of old buildings. London: Laurence King Publishing
Proshansky, H.,M., Ittelson, W.,H., Rivlin, L.,G., 1970. Environmental Psychology: Man and his Physical Setting. USA: Holt. Rinehart and Wiston
Psarra, S., 2009. Architecture and Narrative - The Formation of Space and Cultural Meaning. London; New York: Routledge
Radu, C., 2007. Criterii de evaluare din punct de vedere cultural a clădirilor eclectic pitoreşti din Bucureştiul interbelic. În Derer, H.,ed., Despre Conservarea și reabilitarea patrimoniului construit. De la Istorie la soluţii şi probleme contemporane. Bucureşti: Editura Universitară Ion Mincu
Rapoport, A., 1977. Human Aspects of Urban Form: Towards a Man-Environment Approach to Urban Form and Design. New York : Pergamon Press
Rapport, N., 2000, Criminals by Instinct: On the Tragedy of Social Structure and the Violence of Individual Creativity. În Aijmer, G., Abbink, J. ed. Meanings of Violence. Oxford, New York: Berg. pp: 39-54
Reau, L., 1994 [1958]. Histoire du vandalisme: Les monuments detruits de l'art francais. Paris: Laffont
Riches, D., 1986. The Phenomenon of Violence. În Riches, D., ed., The Anthropology of Violence. Oxford, New York: Blackwell. pp: 1-27.
Robert, P., 1989. Adaptations. New Uses For Old Buildings. New York: Princeton Architectural Press,
Roberts, P., 2000. The evolution, definition and purpose of urban regeneration. În Roberts, P., W., Sykes, H., Urban Regeneration. A handbook. London: Sage
Rosenfeld, G., 2000. Munich and Memory: Architecture, Monuments, and the Legacy of the Third Reich. London: University of California Press
Schittich, C., 2006. Construire dans l’existant – Reconversion, Addition, Création. Basel: Detail
Schmidt, B., Schroede, I., 2001. Anthropology of Violence and Conflict. London: Routledge
Silvén, E., Björklund, A., ed., 2006. Difficult matters. Objects and narratives that disturb and affect. Introducere disponibilă la: http:// www.nordiskamuseet. se/ upload / documents / 576. pdf. [Accesat la: ianuarie 2015]
27
Sontag, S., 1978. Illness as Metaphor. New York: Farrar, Straus & Giroux
Stewart, P., J., Strathern, A., 2002 b. Violence: Theory and Ethnography. London, New York: Continuum
Strathern, A., Stewart, P., J., Whitehead, N., ed. 2006. Terror and Violence: Imagination and the Unimaginable. London: Pluto Press
Ticu, C., 2006. Memoria socială a evenimentelor controversate. În Social Psychology nr. 18. pp: 122-138
Tschumi, B., 1996. Architecture and Disjunction, MIT Press: London
Tuan, Y., F, 1979. Landscapes of Fear. New York: Pantheon Books
Tuan, Y., F., 1974. Topophilia: A Study of Environmental Perception, Attitudes, and Values. New York : Columbia University Press
Tuan, Y., F., 1977. Space and Place: The Perspective of Experience. University of Minneapolis :Minnesota Press
Vasilescu, S., 1995. Arhitectura totalitară. În Arhivele totalitarismului, an II, nr. 3/1995
Verdery, K., 1999. The Political Lives of Dead Bodies: Reburial and Postsocialist Change. New York: Columbia University Press
Vidler, A., 1996. The Architectural Uncanny, Essays in the Modern Unhomely, Cambridge: MIT Press
Virilio, P., 1994. Bunker Archeology. New York: Priceton Architectural Press
Ward, C., 1973. Vandalism. New York: Van Nostrand Reinhold
Woods, L., 2001. Radical Reconstruction. Princeton: Architectural Press
Woods, L., 1992. Anarchitecture: Architecture is a Political Act. New York: Academy Editions
Zumptor, P., 2010, Thinking Architecture, Basel: Birkhauser